Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

9 août 2012 4 09 /08 /août /2012 11:17

Textul acesta, adică cel cu titlul de mai sus, s'a scris cu ceva vreme în urmă. Poate că nici nu l'am conceput pentru a fi publicat, ci din pură plăcere de a descoperi şi a scrie despre.

Apoi, a venit contextul. O mai veche cunoştinţă mi'a solicitat un răspuns la întrebarea: 

"Care este expoziția de artă din trecutul îndepărtat de care vă amintiți cel mai adesea și pe care ați dori să o revedeți acum?"

Nu că nu aş fi putut dormi după o astfel de întrebare, dar liniştea devenise soră cu arşiţa de afară! M'am tot foit şi sucit, după care mi'am amintit de "istoria" ciorapilor coloraţi. Ehei, de cînd aştept şi pe la noi o expoziţie despre lucruri cotidiene, despre obiectele din jurul nostru, despre cum ne îmbrăcăm, ce mîncăm, ce bem, cum mergem! Prin alte părţi am văzut aşa ceva, cu ani în urmă.

Pînă la urmă, am dat naftalina de-o parte, am cizelat puţin textul despre ciorapii coloraţi. L'am scos la lumină. Şi l-am trimis la BEWHERE, revista despre pulsul oraşului...un fel de TIME OUT, care la noi - n'a fost să fie! - nu a făcut prea mulţi purici.

În josul paginii în care apare textul meu mai pot fi citite şi alte amintiri despre expoziţii care au fost văzute, şi care se doresc revăzute (Magda Cârneci, Matei BejenaruIosif Király). Recomand cu căldură citirea acestora, mai ales celor care au tangenţe cu istoria artei, a ideilor şi sensibilităţilor de dată recentă, şi numai.

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
7 août 2012 2 07 /08 /août /2012 10:27

Pentru istoria recentă a Europei sonoritatea numelui Mostar produce un ecou sumbru.

Am petrecut doar cîteva ore în acest oraş mult-pătimit; dar numărul de turişti pe care l-am văzut acolo a depăşit cu mult pe cel constatat la Belgrad, Sarajevo, Višegrad.  Mă rog, poate că pe oameni îi atrage mai abitir butaforia, spectacolul refacerii, anastiloza arhitecturală - ceea ce a rămas autentic la Mostar e stituat însă în afara sferei turisticului, a planului de vizitare pentru străini, aşa cum eram şi noi...

Bunăoară întregul sit din jurul Podului Vechi (Starai Most), atribuit şi acesta notabilului arhitect turc Mimar Sinan, este refăcut aproape din temelii, şi transformat într-o banală topografie a comerţului de dugheană. În spatele cortinei de buticuri mai sunt ziduri ciuruite, pereţi fără ferestre, curţi abandonate. Diversele organizaţii care au contribuit la reconstruirea turisticului Mostar au determinat exact limitele investiţiei, iar restul a rămas în voia patinei timpului, ideologiei nepăsării, a delăsării absolute...

 DSCN2322.JPG

E de adăogat în acest context că Mostarul se afla într-un proces de restaurare serioasă, cu fonduri externe, încă dinaintea conflictelor de natură etnică şi poltică din acest oraş. Şi, probabil, acest proces a continuat (poate cu alte date) după răcirea puştilor şi revenirea refugiaţilor la casele lor. Căci un oraş fără locuitori, se repopulează rapid de vipere, şobolani şi ulii. Mostarul a avut şansa unei atenţii speciale din partea cîtorva fundaţii de prim rang din lume, care s-au ocupat de readucerea vechiului aspect al arhitecturii locale.

DSCN2337.JPG

Chiar dacă şi noi ne-am pierdut în mulţimile de turişti, ne-a plăcut să mai vedem şi interstiţiile dintre învelişurile destinate ochiului călător. Urmele de gloanţe sunt încă multe, unele clădiri stau arse în picioare, şi doar obiectivele religioase, catolice şi musulmane parcă încă se mai confruntă, prin dimensiuni, prin ritmul de refacere, prin înălţimi. Bunăoară, turnul bisericii Franciscane - iar catolicii şi-au înălţat şi o imensă cruce pe o culme din preajmă, care poate fi observată de foarte departe  -  este rezidit după vremea ostilităţilor, pe nişte dimensiuni care-l reclamă a fi cea mai înaltă arhitectură a oraşului.

Ruina-si-Biserica-Franciscana--plan-secund.jpg DSCN2333.JPG

Pomeneam în titlul acestor notiţe de monumentul lui Bruce Lee, iar acest fapt nu poate să nu provoace un zîmbet. Da, la Mostar a existat un monument al acestui "justiţiar" din filmele anilor '60-'70 ai secolului XX (mort în 1973). Acest monument din bronz a reprezentat, de fapt, mai degrabă o lucrare de artă conceptuală, contemporană*, decît un artefact de natură istoric-encomiastică, chiar dacă a fost dezvelit în ziua în care iconicul actor, luptătorul kung-fu, ar fi împlinit 65 de ani. Anume, în 26 noiembrie 2005. Peste puţine ceasuri, mai exact în noaptea următoare după dezvelire, statuia a fost răsturnată de pe soclu şi vandalizată. Chiar dacă în viziunea autorilor proiectului imaginea acestui monstru sacru trebuia să refacă dezechilibrul etnic instalat de mulţi ani în oraş, între croaţi şi bosniaci, Bruce Lee nu a fost dorit printre concetăţeni! El nu a mai urcat niciodată pe soclul său de atunci, deşi la baza lui stătea o inscripţir succintă: TVOJ MOSTAR (Mostarul tău!).

Imaginea operei, cu taguri pe ea, poate fi văzută aici.

 

FOTO: 2012 © vladimir bulat.


* O amplă discuţie în jurul acestei lucrări se găseşte în volumul Leap into the City  (Chişinău, Sofia, Pristina, Sarajevo, Warsaw, Zagreb, Ljubliana). Cultural Positions, Political Conditions. Seven Scenes from Europe, ed. Katrin Klingan and Ines Kappert. DuMont Literatur und Kunst Verlag, Cologne, 2006. The Bruce Lee Monument in Mostar. A discussion moderated by Marina Grzinic. pp. 285-297. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
6 août 2012 1 06 /08 /août /2012 14:19

DSCN2213.JPG

Oraşul Višegrad este foarte aproape de graniţa cu Serbia, imediat ce intri în Bosnia şi Herţegovina - mult pătimita federaţie desprinsă din fosta Jugoslavie. Sunt cel puţin două punte de atracţie în acest loc: podul din piatră, cunoscut cu numele lui Mehmed Paša Sokolović, vizirul care a comandat şi ctitorit acest monument, despre care se spune că aparţine panopliei de portofoliu al renumitului arhitect otoman Mimar Sinan.

Celălalt punct pitoresc este rîul Drina, care are o culoare absolut specială: verde-smarald. Unică în felul său. Este o apă liniştită, foarte curată şi aproape translucidă, care te îmbie s-o priveşti la nesfîrşit. Ca pe cerul înstelat. Este apa şi podul care l-au inspirat întreaga viaţă pe marele scriitor Ivo (Ivan) Andrić, născut în Travnik, dar care şi-a petrecut tinereţea şi juneţea aici, la Višegrad. 

Oraşul este acum un tîrg mai mult pe orizontală, mono sau bietajat, întins pe ambele maluri ale rîului, şi nici nu cred că a fost vreodată mai mult decît atît. Dar am petrecut o noapte liniştită, calmă într-un motel al acestui orăşel patriarhal. Loc în care lucrurile erau într-o ordine desăvîrşită.

 O imagine mai veche, de prin anii'80 ai secolului XX ne arată că pe podul despre care fac vorbire se trecea Drina şi motorizat, cu maşina. Acum este doar monument, se poate traversa exclusiv pietonal. Şi e mai bine aşa! Căci pentru traficul rutier s-a construit un alt pod, ceva mai în aval.

DSCN2206.JPG

În preajma podului restaurat se află o stelă comemorativă înconjurată de trandafiri, care ne vorbeşte (în scriere chirilică) de  Ivo Andrić, care mie personal îmi evocă acea celebră fotografie negru-alb, care l-a îmbălsămat pe scriitor pe fundalul acestui pod. O fotografie care, probabil, figurează în toate referinţele şi bibliografiile despre acest autor. Bucata aceasta de marmoră, a stelei, este însă tautologică, conţine un semiprofil al lui Andrić, suprins din unghiuri diferite. Şi este dovada clară că povara memoriei pe care trebuie să o poarte unui astfel de creator este prea mare pentru o localitate atît de mică, uitată de lume, insignifiantă, provincială, prăfuită, care mai e pe harta lumii, poate, datorită podului evocat mai sus, sau poate numelui lui Ivo Andrić? Cred că asta este semnificaţia supremă a unor astfel de locuri, că acestea trăiesc din mici paradoxuri, din minuscule chichiţe, sunt ca nişte "buzunare uitate" ale Europei (după sintagma editorului Mihail Kotomin; vezi pe larg despre acest concept în cartea lui Vasile Ernu, Intelighenţia rusă azi). Aici, bunăoară, am găsit şi un camion antedeluvian, care m-a făcut să mă simt ca într-un muzeu sub cerul liber... 

Într-o vreme în care turismul generalizat şi standardizat face ca lumea vizitabilă să devină uniformă, izochefalică, fără suprize şi neprevăzut, întîlnirea cu astfel de inadvertenţe produce o bucurie de neimaginat, atipică...

DSCN2211.JPG

FOTO: 2012 © vladimir bulat.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
30 juillet 2012 1 30 /07 /juillet /2012 23:42

Cui i-am vorbit înainte să mergem de Belgrad, aproape invariabil reacția acestora era formulată de întrebarea: ce vedeți acolo, chiar aveți temeiuri de a vizita acel oraș?

Consider - după patru ani de călătorit sistematic prin țările numite ”balcanice” - că oricunde ai ce descoperi, admira, aprecia, savura...Numai dacă ești miop și lipsit de o minimă sensibilitate, clachezi și consideri că îți pierzi timpul! Din această perspectivă, orice călătorie este, sau devine, risipă de energie, timp, bani, benzină, emoții, pixuri tocite.

Personal, m-am bucurat enorm să descopăr în zona veche a Belgradului aceste vechi arhitecturi, care chiar așa puține cîte au rămas dau măsura și redau atmosfera unui oraș care a fost vreme foarte îndelungată pașalîk, apoi oraș colonizat, ca în cele din urmă să devină un centru de emancipare națională și economică a sîrbilor, dar și acelor care conlocuiesc, alături fiind de secole...

DSCN2118.JPG

Acesta pare a fi cel mai vechi edificiu rămas în picioare, declarat monument istoric, care mie mi-a amintit de unele case arhaice din vechiul Sibiu. Aceasta, de la Belgrad, este de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, sau a doua jumătate a acelui veac. După cum se vede, este sufocată de clădiri din epoca modernă, dar ea își păstrează nesmintită distincția, demnitatea și particularitățile epocii în care a fost ridicată.

DSCN2104.JPG

Între cele două clădiri înalte s-a conservat hanul lui Mark, care e din prima jumătate a secolului al XIX-lea, care și astăzi funcționează ca local pentru buna-dispoziție. Este un restaurant-berărie, cu o curte interioară, care te ascunde de senzația că te afli în centrul capitalei sîrbe (este pe strada Kralja Petra ulica). Ai sentimentul ferm că evadezi în epoca și atmosfera kilimurilor, a divanhane-lor,a cubuk-urilor,a fes-urilor etc. Iar lucrurile acestea sunt și mai prezente dacă traversezi din acest loc și te îndrepți către reședința Principesei Ljubica - o perlă a arhitecturii belgrădene, transformate de-adevăratelea în muzeu, pentru a arăta posterității un fragment de viață urbană de pe la mijlocul celui de-al XIX-lea veac.

DSCN2106.JPG

Interioarele acestei bijuterii arhitecturale sunt pe măsura eleganței fațadei, a formelor sale eclectice, dar desigur cu accente orientale, căci acesta era gustul acelei epoci, mai degrabă de nevoie decît de bună-voie, căci feleșagul celor care impuneau gustul nu se prea putea schimba. În orice caz - nu de la o zi la alta...

DSCN2114.JPG 

Nici primele influențe imperiale nu trebuie neglijate, mai ales că acestea coexistă și astăzi pe aceeași stradă, pe care încă vechiul caldarîm mai conservă pașii și zgomotul trăsurilor de altă dată.

DSCN2160.JPG

Nu e foarte mult conservat din acea epocă, dimpotrivă! Era socialismului titoist a pus accentul pe modernizare, sistematizare, pe impunerea unor tipare birocratic-administrative, pentru a depăși finalmente ”acel talmeș-balmeș de case risipite între cele două fluvii, acel bivuac străvechi care, astăzi, se numește Belgrad” (Nicolas Bouvier, Rostul lumii, Himanitas, B., 2007, pag. 28).

DSCN2161.JPG

FOTO: 2012 © vladimir bulat.  

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
28 juillet 2012 6 28 /07 /juillet /2012 13:33

Plimbîndu-ne anul trecut, cam pe vremea asta, prin Mala Strana a Pragăi, mi-a atras atenția o plăcuță memorială cu un bust foarte expresiv al unui om care s-a numit V.V. Štech, iar din textul redactat, desigur, în cehă, reieșea că omul a trăit în acea casă pînă în 1974, și a fost un teoretician, istoric și critic de arte plastice.

DSCN6461-copie-1.JPGMai pe larg am putut afla despre acest coleg de breaslă din cartea lui Jaroslav Seifert, Toate frumusețile lumii (editura ART, București, 2007). Este un volum publicat cu cîțiva ani înaintea morții poetului - laureat al premiului Nobel pentru literatură, în 1984 -, în care evocă cu maximă simțire, simpatie și recunoștință pe toți cei pe care i-a cunoscut și apreciat în lunga sa viață. Printre ei, atunci cînd evocă atmosfera din jurul proprietarului unei vinării celebre în Praga, Jan Goldhammer, căruia mușterii îi spuneau, Goldi, se afla și profesorul V.V. Štech.

Transcriu pe sărite din cartea lui Seifert:

”La Goldi se perindau oameni cît era ziulica de mare. Stăteau de vorbă, duceau tratative, sorbeau cîte un pahar de vin, apoi pleca fiecare la treburile lui (...)

Destul de des rătăcea pe acolo și V.V. Štech (...)

Štech se pricepea la toate cîte veneau pe masă din toate bucătăriile europene (...)

Era mai mare dragul să-l asculți pe Štech, cînd începea să vorbească despre Italia. Cunoștea acolo, ce vrei și ce nu vrei. O biserică, indiferent unde, și pe paraclisierul ei îl ținea minte fără cusur, îar în ceea ce privește sărbătorile romane și ale tuturor sfinților romani se pricepea poate mai bine decît un canonic al Vaticanului. Le știa înfățișarea, fie că erau pictați pe pînză, în ulei sau ciopliți în piatră sau adunați în mozaicuri. Și asta începînd cu Veneția, pînă la napoli și de aici la Palermo, și ca apoi, pe o cu totul altă cale, s-o înceapă iar de la Veneția. Dar niciodată nu uita să amintească unde se coace o pizza bună. Și tot așa, ca pe un mozaic de deasupra ușilor bisericești, cunoștea și cîrciuma unde pregătesc faimoasele fripturi de miel la frigare. Iar cea mai bună înghețată din lume se găsește la Milano, la cîțiva pași de celebrul Dom din centrul orașului. Astea le știu tot de la Štech și tare bucuros aș fi să mă pot duce o dată acolo, în timpul verii. Memoria domnului profesor Štech era de-a dreptul miraculoasă. A ținut minte totul, pînă în anii cei mai avansați ai vieții sale. (...)

Profesorul V.V.Štech și Josef Cibulka își însoțeau bucuroși elevii în călătoriile lor de studii și documentare în strănătate. Primul prin Italia, celălalt prin Franța și Europa Occidentală (...)

Dacă V.V. Štech se împotrivea artei moderne, n-o iubea și nu-i recunoștea nici cei de o vîrstă cu el, Zrzavý și Čapek, nu se putea spune că nu se pricepea la arta veche. Scepticismul lui a început cu impresioniștii, despre care afirma că au dat peste cap legile artelor frumoase. Vasta și substanțiala sa monografie despre Rembrandt e totuși excelentă. A apucat să apară înaintea morții sale. Artiștii moderni nu-l îndrăgeau. Cînd sculptorul Otto Gutfreund a expus portretul lui Štech, răposatul Pacovský, redactor al publicației ”Veraikon” a ţinut să sublinieze în fața statuii, ”Ca viu!” (...)

 

A iubit Praga, cu adevărat, și din adîncul inimii”.

(spicuiri din op cit., paginile 47-55).

 

FOTO: 2011 © vladimir bulat.     

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
24 juillet 2012 2 24 /07 /juillet /2012 10:53

intelighentia rusa Se întîmpla cu cîţiva ani în urmă - amicul Vasile Ernu îmi propunea atunci să traduc un interviu al său, luat criticului literar Lev Danilkin, care a şi apărut în săptămînalul Observator cultural. A urmat apoi interviul cu editorul şi filosoful Alexandr Ivanov. După care încă unul şi încă unul, pînă s-au adunat interviuri de-o carte. În total vreo douăzeci. Interviuri cu istorici, urbanişti, istorici de artă,  scriitori, activişti - lumea intelighenţiei ruse contemporane, care încearcă să mediteze şi să găsească răspunsuri la provocările, crizele, neputinţele, blocajele şi frumuseţile lumii de astăzi.

Ca cineva implicat direct în apariţia acestei cărţi - publicate de casa editorială CARTIER de la Chişinău - pot să-mi dau frîu liber şi să spun că traducînd şi adnotînd acest corpus de interviuri am descoperit o lume foarte diferită de cea pe care o ştiam sau credeam că o cunosc. Este lumea ideilor mari, a cizelării acestora, este lumea dialogului relaxat, viu, profund erudit...cum nu am întălnit pe la noi, dar nici în multe alte părţi.

Cartea aceasta vine să suplinească un mare gol, un gol rămas după ce românii s-au lepădat (pe bună dreptate!) de leninism, sovietism, "de ruşi". Intelectualii noştri, prin intermediul aceastei cărti, au şansa unei deschideri maxime spre Rusia ideilor, a formelor şi gusturilor intelectuale. Este momentul descoperirii unui univers intelectual dens şi foarte variat. Personal m-am "ataşat" de cîţiva dintre interlocutorii lui Vasile Ernu, pe care îi voi urmări mai atent de aici încolo. Este vorba, în primul rînd, de fascinantul critic de cinema şi filosoful Oleg Aronson (sunt încîntat că autorul Vasile Ernu l-a pus în debutul cărţii, spunîndu-mi, că cine trece "proba focului", citind acest interviu, va putea merge mai departe prin carte, cu curaj şi maximă curiozitate!), apoi aş recomanda poate cea mai lungă conversaţie din carte, cea cu istoricul Tatiana Nikolskaia - autoarea celei mai docte cărţi (deocamdate) despre protestantismul rus, despre relaţia acestuia cu lumea ortodoxă rusă din era ţarismului şi apoi din cea sovietică. M-am bucurat enorm să descopăr personalitatea unică a scriitorului Oleg Pamfil.  Iar figura istoricului Andrei Zorin mi-a arătat cît de importantă poate deveni contribuţia cuiva dacă ajunge să fie profesor la o universitate occidentală.

Mai adaog la cele spuse faptul că Oleg Pamfil este traducătorul în limba rusă a cărţii lui Ernu,  "Născut în URSS", apărută la prestigioasa editură moscovită AdMarginem, care l-a tradus recent pe Matei Vişniec cu romanul "Sindromul de panică în Oraşul Luminilor". Tot acolo a fost editat anul trecut şi Mircea Cărtărescu.

În finalul acestei semnalări a unei cărţi care, sper, va suscita un maxim interes şi o dezbatere publică pe măsură, vreau să cred că se împlineşte, treptat, şi visul editorului rus Alexandr Ivanov  - de a descoperi ruşilor de astăzi literatura română contemporană. Iar prin volumul "Intelighenţia rusă azi- să se producă întîlnirea românilor cu acei autori care continuă cu brio strălucita cultură umanistă modernă rusă, cea făurită de Antioh Cantemir, Puşkin, Gogol, Hertzen, Lermontov,  Baratînski, Karamzin, Dostoievski, Lev Tolstoi, Cehov, Platonov, Maiakovski, Zoşenko, Pasternak.     

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
12 juillet 2012 4 12 /07 /juillet /2012 05:58

În urmă cu aproape 5 ani orbecăiam prin Basarabia profundă, în căutarea mănăstirii Zloți. Nu ne-am învrednicit să o găsim, dar am avut parte de alte revelații. Mister total în ce sat erau. Căci nici pînă în ziua de azi nu am reușit să identific pe hartă unde am văzut și fotografiat acele splendori de civilizație țărănească, conservare in situ. Am constat că astfel de minunății se mai făceau încă după 1960, fiind relativ izolați de influențele urbane (deși se află la cam 70 de km. de Chișinău) -- astăzi fac deliciul unui ochi cultivat. Forma arhitecturală a caselor este una ”clasică”, acoperitoarea este cu ardezie gri, dar frontoanele ascuțite în vîrf sunt cele care atrag atenția. Dimpreună cu fațadele care dau către stradă. Acestea conțin numeroase elemente decorative, florale, fitomorfe etc.   

DSC09152.JPG

DSC09148.JPG

DSC09151.JPG

DSC09145.JPG 

DSC09150.JPG

Ne-am bucurat că la o răscruce cu fîntînă am o troiță extrem de interesantă. Pentru că imaginea este destul de mică, și s-ar putea cu greu distinge compoziția ei, voi recurge la o succintă descriere a acesteia. Stîlpul central, cu o suprafață puțin curbată se distinge imaginea Fecioarei Maria stînd în picioare, la picioarele căreia se află un potir, iar de-asupra acestuia un strugure, iar pe laturi două spice de grîu. Crucifixul propriu zis este ”agățat” de acest stălp-totem, aidoma bisericii terestre de Cea Cerească. În vîrful stîlpului se disting trei limbi de foc (?), inegale, iar cea mai lungă se sprijină de trupul Mîntuitorului răstignit pe cruce. Iată cum un meșter, simplu cioplitor în lemn, a redat foarte corect teologic întreaga dramă a Răstignirii Domnului.

Să ne simțim flatați că suntem contemporanii unor astfel de meșteri: anonimi, smeriți, tăcuți...și că fim conștienți că tradiția rurală (cu multe cîte le conține) este vie, pîlpîie lîngă noi. Fapt este că frumusețea este perenă!

 

FOTO: 2007 © vladimir bulat.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
5 juillet 2012 4 05 /07 /juillet /2012 13:37

DSC02339Am avut azi o conversație pe chat cu pianistul Misha Aplerin. El a fost în România în toamna tîrzie a lui 2008, la Timișoara. Artistul a avut acolo un recital solo, absolut de neuitat, despre a cărui prestație am avut onoarea să scriu atunci

Este posibil să-l avem în formulă trio (Moscow Art Trio) în primăvara următoare, la București. În 2001 i-am luat, la Chișinău, un interviu care a fost publicat într-o revistă de muzică, acum defunctă. Azi i-am reamintit, că atunci a zis ceva fundamental pentru un artist. Pentru orice tip de artist. Citez din memorie: artistul trebuie să interpreteze mereu cu o maximă dăruire, chiar și atunci cînd sunt doar doi ascultători în sală, iar concertul ar fi ultimul din viața lui!

L'am întrebat astăzi dacă acest crez mai e valabil și acum. (Nu că m'aș fi îndoit de justețea celor spuse atunci, ci era potrivit într'un context mai larg al unei discuții despre pretențiile muzicienilor de renume din contemporaneitate). Mi'a răspuns după o mai lungă meditație următoarele:

Da. Da. Trebuie să te străduiești mereu, ca și cum ar fi ultimul tău concert. La fel trebuie trăită și viața, în fiecare zi. Dar, vai, cît este de dificil să faci asta. Noi nu ne dăm seama că totul este trecător. Dar acum aș mai adăoga, că este poate util ca ultima oară să fie ca și cea dintîi...

Conchid că este un mesaj de zile mari! Poate că luăm aminte...pentru a ne bucura din plin de darurile pe care ni le face viața!

 

FOTO: 2008 © vladimir bulat. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Jazzbolistică
commenter cet article
3 juillet 2012 2 03 /07 /juillet /2012 22:24

Turma de oi capătă formele de relief pe care ajunge să pască...devenind arhitectură în mișcare, pururea vie.

DSCN1638.JPG

DSCN1642.JPG

DSCN1646.JPG

DSCN1649.JPG

Foto: secvențe de pe piscul muntelui Ciucaş, iunie, 2012 © vladimir bulat.

P.S.  Am întîlnit astăzi un cerșetor, pe lîngă Cașin, biserica de ”protocol” a multor vedete efemere bucureștene. Era foarte bătrîn și murdar, greu mirositor! Am dat o fugă acasă, căci nu aveam la mine nimic să-i ofer. M-am întors la el să-i dau măcar ceva de pomană, fructe și bani. Merele și eugeniile le-a luat, le-a băgat cu grijă într-o desagă slinoasă. A avut prudenţa să nu ne atingem mîinile. Bananele le-a refuzat, nu le-a vrut, spunînd că nu-i plac! Părea bosumflat, cînd am insistat să-i las niște bani, a spus că nu are ce face cu ei. Era un cerșetor care a înțeles că nu mai are tangențe cu banii, nu-i folosesc la nimic, nu își îngăduie să cumpere...urdorile ca niște mari pungi de polen arătau starea sublimă a acestui om, devenit umil, smerit și împăcat cu dormitul pe stradă, cu nespălatul, nebărbieritul, netunsul, cu neputința socializării de orice fel. Probabil că se jena, că-mi era milă de el...Sau poate că nici nu-i mai păsa de nimic și de nimeni?  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
2 juillet 2012 1 02 /07 /juillet /2012 09:40

Întîmplarea face ca în ziua de 28 iunie să se fi lansat două cărţi, în două spaţii culturale foarte diferite, dar amîndouă încă tributare moştenirii nefaste comuniste, cărţi la care voi face referire în cele ce urmează. De fapt şi mai exact, la una dintre acestea. Ziua de 28 iunie 1940 este cunoscută cel puţin basarabenilor ca o zi defericită, neagră - spaţiul dintre Prut şi Nistru a fost cotropit de trupele sovietice, şi rupt din trupul României Mari. În directă legătură cu acest moment a apărut la Chişinău volumul Intelighenţia rusă azi, o carte de interviuri susţinute pe o perioadă de mai mulţi ani de Vasile Ernu. Cartea apărut la editura Cartier, din Chişinău. 

Forget-Your-Past_Michov.jpg 

Fotograful bulgar Nikola Mihov a lansat în aceeşi zi, la Sofia, albumul fotografic FORGET YOUR PAST, la una din editurile bulgare de prestigiu: Жанет 45 (Janet 45).

Am văzut cartea cu fotografii negru-alb într'o librărie din Ruse, sîmbăta trecută, la două zile de la lansarea ei pe piaţă. Desigur, m'a atras tema, care se citeşte din subtitlu: Sculptura monumentală din vremea comunismului. Desigur, demersul artistului - stabilit de cîţiva ani la Paris - este unul de demistificare a imagisticii comuniste, întruchipate într'un mod uluitor în ţara lui de obîrşie. Dacă încercăm să analizăm şi să comparăm felul în care s'a extins monumentalistica în întreg spaţiul controlat de fostul URSS, ne vom da seama că în Bulgaria aceasta a căpătat dimensiuni inedite şi monstruoase prin excelenţă. Într'un material apărut astăzi în influenta publicaţie liberală, DNEVNIK, articolul care se referă la această carte se numeşte:  

Să regîndim monumentele comuniste în loc să le osîndim.

 

Perfect de acord cu autorul acestui articol, mai ales că şi titlul cărţii este o invitaţie oarecum ambiguă la o analiză serioasă şi aplicată asupra acestui subiect. Trebuie să pornim prin a spune că acest titlu este inspirat de un imens grafitti, care a apărut de-asupra intrării în unul din cele mai stranii monumente care au fost dezvelite în Bulgaria comunistă, în 23 august 1981, pe vîrful (1442 m) muntelui

Buzludzha (care s'ar pronunţa ca Buz'ol'ja), dedicat partidului comunist bulgar (PCB), şi se numeşte Casa PCB.  Monumentul  reprezintă o imensă farfurie din beton, amintind de aparatele de zbor din filmele S.F., la care s-a alăturat un pilon de 70 de metri. În vîrful acestui turn s-a montat pe ambele părţi cîte o stea, stele care trebuiau să lumineze noaptea, precum cele de pe Kremlinul moscovit... Construcţia monumentului a durat peste 7 ani, la decorarea căruia au participat în jur  20 de artişti de frunte ai Bulgariei, ajutaţi de 6000 de muncitori. Aspectul cel mai copleşitor l-a constituit decorarea interiorului cu fresce şi mozaicuri, pe o suprafaţă de 550 m.pătraţi. După 1989 monumentul a rămas fără stăpîn, căzînd în dizgraţie, apoi prădat, devastat, mutilat, pînă cînd în noiembrie 2011 parlamentul bulgar l-a transferat în proprietatea partidului socialist bulgar. 

Acestuia şi altor 13 monumente a dedicat volumul său de fotografii Nikola Mihov. Unul dintre acestea este şi Monumentul care celebrează 1300 de ani de fondarea statului bulgar din Sofia, ridicat în doar 8 luni, de aceea este prost construit, şi e de multă vreme un pericol public, fiind de vreun deceniu împrejmuit cu gard de metal. L'am văzut şi fotografiat în 2004, şi de atunci îl consider cel mai urît şi inutil monument din cîte am văzut în viaţa mea! Astfel de specimene trebuie demolate.

În cele din urmă, cartea se referă la un alt aberant insert monumental, înalt de 37 m. - dedicat prieteniei bulgaro-ruse, care marchează momentul 1878, cînd armata rusă condusă de generalul Pavel Karţov (1821—1892) a zdrobit trupele turce pe lîngă Plevna, iar cu o campanie rarefiată a trecut peste pasul Troyan-Karnare pe timp de iarnă, eliberînd un şir de oraşe stăpînite de turci (Sapas, Karlovo etc.).  Monumentul, denumit Arca Libertăţii, este cocoţat la o înălţime de 1550 m., pe cel mai înalt punct prin care a trecut armata generalului Karţov prin munţii Balcani. 

 Pentru că volumul este plin de poveşti pasionante, ea poate provoca un text mult mai amplu, ceea ce nu a fost intenţia de acum. Doream să semnalez un moment care m-a făcut cumva invidios. Pe cînd un astfel de volum la noi, în România? Chiar şi la acest aspect să stea mai bine fraţii noştri, vecinii? Căci la capitolul absorbţie de fonduri europene, turism, agricultură şi industrie alimentară stau de departe mai bine decât noi. Poate pentru că ei discută, demult deja, aplicat, neunivoc şi serios despre trecutul lor. Care nu a fost deloc mai puţin monstruos şi mai uman decît al nostru... Cartea FORGET YOUR PAST dă mărturie despre asta. Never forget (or forgive) the past! 

 

 

 

 

 

 

Imagini din carte pot fi vizualizate aici.

 

 

 

 

 

 

 

 


Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Demolări ale trecutului
commenter cet article