Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

30 juillet 2012 1 30 /07 /juillet /2012 23:42

Cui i-am vorbit înainte să mergem de Belgrad, aproape invariabil reacția acestora era formulată de întrebarea: ce vedeți acolo, chiar aveți temeiuri de a vizita acel oraș?

Consider - după patru ani de călătorit sistematic prin țările numite ”balcanice” - că oricunde ai ce descoperi, admira, aprecia, savura...Numai dacă ești miop și lipsit de o minimă sensibilitate, clachezi și consideri că îți pierzi timpul! Din această perspectivă, orice călătorie este, sau devine, risipă de energie, timp, bani, benzină, emoții, pixuri tocite.

Personal, m-am bucurat enorm să descopăr în zona veche a Belgradului aceste vechi arhitecturi, care chiar așa puține cîte au rămas dau măsura și redau atmosfera unui oraș care a fost vreme foarte îndelungată pașalîk, apoi oraș colonizat, ca în cele din urmă să devină un centru de emancipare națională și economică a sîrbilor, dar și acelor care conlocuiesc, alături fiind de secole...

DSCN2118.JPG

Acesta pare a fi cel mai vechi edificiu rămas în picioare, declarat monument istoric, care mie mi-a amintit de unele case arhaice din vechiul Sibiu. Aceasta, de la Belgrad, este de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, sau a doua jumătate a acelui veac. După cum se vede, este sufocată de clădiri din epoca modernă, dar ea își păstrează nesmintită distincția, demnitatea și particularitățile epocii în care a fost ridicată.

DSCN2104.JPG

Între cele două clădiri înalte s-a conservat hanul lui Mark, care e din prima jumătate a secolului al XIX-lea, care și astăzi funcționează ca local pentru buna-dispoziție. Este un restaurant-berărie, cu o curte interioară, care te ascunde de senzația că te afli în centrul capitalei sîrbe (este pe strada Kralja Petra ulica). Ai sentimentul ferm că evadezi în epoca și atmosfera kilimurilor, a divanhane-lor,a cubuk-urilor,a fes-urilor etc. Iar lucrurile acestea sunt și mai prezente dacă traversezi din acest loc și te îndrepți către reședința Principesei Ljubica - o perlă a arhitecturii belgrădene, transformate de-adevăratelea în muzeu, pentru a arăta posterității un fragment de viață urbană de pe la mijlocul celui de-al XIX-lea veac.

DSCN2106.JPG

Interioarele acestei bijuterii arhitecturale sunt pe măsura eleganței fațadei, a formelor sale eclectice, dar desigur cu accente orientale, căci acesta era gustul acelei epoci, mai degrabă de nevoie decît de bună-voie, căci feleșagul celor care impuneau gustul nu se prea putea schimba. În orice caz - nu de la o zi la alta...

DSCN2114.JPG 

Nici primele influențe imperiale nu trebuie neglijate, mai ales că acestea coexistă și astăzi pe aceeași stradă, pe care încă vechiul caldarîm mai conservă pașii și zgomotul trăsurilor de altă dată.

DSCN2160.JPG

Nu e foarte mult conservat din acea epocă, dimpotrivă! Era socialismului titoist a pus accentul pe modernizare, sistematizare, pe impunerea unor tipare birocratic-administrative, pentru a depăși finalmente ”acel talmeș-balmeș de case risipite între cele două fluvii, acel bivuac străvechi care, astăzi, se numește Belgrad” (Nicolas Bouvier, Rostul lumii, Himanitas, B., 2007, pag. 28).

DSCN2161.JPG

FOTO: 2012 © vladimir bulat.  

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
28 juillet 2012 6 28 /07 /juillet /2012 13:33

Plimbîndu-ne anul trecut, cam pe vremea asta, prin Mala Strana a Pragăi, mi-a atras atenția o plăcuță memorială cu un bust foarte expresiv al unui om care s-a numit V.V. Štech, iar din textul redactat, desigur, în cehă, reieșea că omul a trăit în acea casă pînă în 1974, și a fost un teoretician, istoric și critic de arte plastice.

DSCN6461-copie-1.JPGMai pe larg am putut afla despre acest coleg de breaslă din cartea lui Jaroslav Seifert, Toate frumusețile lumii (editura ART, București, 2007). Este un volum publicat cu cîțiva ani înaintea morții poetului - laureat al premiului Nobel pentru literatură, în 1984 -, în care evocă cu maximă simțire, simpatie și recunoștință pe toți cei pe care i-a cunoscut și apreciat în lunga sa viață. Printre ei, atunci cînd evocă atmosfera din jurul proprietarului unei vinării celebre în Praga, Jan Goldhammer, căruia mușterii îi spuneau, Goldi, se afla și profesorul V.V. Štech.

Transcriu pe sărite din cartea lui Seifert:

”La Goldi se perindau oameni cît era ziulica de mare. Stăteau de vorbă, duceau tratative, sorbeau cîte un pahar de vin, apoi pleca fiecare la treburile lui (...)

Destul de des rătăcea pe acolo și V.V. Štech (...)

Štech se pricepea la toate cîte veneau pe masă din toate bucătăriile europene (...)

Era mai mare dragul să-l asculți pe Štech, cînd începea să vorbească despre Italia. Cunoștea acolo, ce vrei și ce nu vrei. O biserică, indiferent unde, și pe paraclisierul ei îl ținea minte fără cusur, îar în ceea ce privește sărbătorile romane și ale tuturor sfinților romani se pricepea poate mai bine decît un canonic al Vaticanului. Le știa înfățișarea, fie că erau pictați pe pînză, în ulei sau ciopliți în piatră sau adunați în mozaicuri. Și asta începînd cu Veneția, pînă la napoli și de aici la Palermo, și ca apoi, pe o cu totul altă cale, s-o înceapă iar de la Veneția. Dar niciodată nu uita să amintească unde se coace o pizza bună. Și tot așa, ca pe un mozaic de deasupra ușilor bisericești, cunoștea și cîrciuma unde pregătesc faimoasele fripturi de miel la frigare. Iar cea mai bună înghețată din lume se găsește la Milano, la cîțiva pași de celebrul Dom din centrul orașului. Astea le știu tot de la Štech și tare bucuros aș fi să mă pot duce o dată acolo, în timpul verii. Memoria domnului profesor Štech era de-a dreptul miraculoasă. A ținut minte totul, pînă în anii cei mai avansați ai vieții sale. (...)

Profesorul V.V.Štech și Josef Cibulka își însoțeau bucuroși elevii în călătoriile lor de studii și documentare în strănătate. Primul prin Italia, celălalt prin Franța și Europa Occidentală (...)

Dacă V.V. Štech se împotrivea artei moderne, n-o iubea și nu-i recunoștea nici cei de o vîrstă cu el, Zrzavý și Čapek, nu se putea spune că nu se pricepea la arta veche. Scepticismul lui a început cu impresioniștii, despre care afirma că au dat peste cap legile artelor frumoase. Vasta și substanțiala sa monografie despre Rembrandt e totuși excelentă. A apucat să apară înaintea morții sale. Artiștii moderni nu-l îndrăgeau. Cînd sculptorul Otto Gutfreund a expus portretul lui Štech, răposatul Pacovský, redactor al publicației ”Veraikon” a ţinut să sublinieze în fața statuii, ”Ca viu!” (...)

 

A iubit Praga, cu adevărat, și din adîncul inimii”.

(spicuiri din op cit., paginile 47-55).

 

FOTO: 2011 © vladimir bulat.     

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
24 juillet 2012 2 24 /07 /juillet /2012 10:53

intelighentia rusa Se întîmpla cu cîţiva ani în urmă - amicul Vasile Ernu îmi propunea atunci să traduc un interviu al său, luat criticului literar Lev Danilkin, care a şi apărut în săptămînalul Observator cultural. A urmat apoi interviul cu editorul şi filosoful Alexandr Ivanov. După care încă unul şi încă unul, pînă s-au adunat interviuri de-o carte. În total vreo douăzeci. Interviuri cu istorici, urbanişti, istorici de artă,  scriitori, activişti - lumea intelighenţiei ruse contemporane, care încearcă să mediteze şi să găsească răspunsuri la provocările, crizele, neputinţele, blocajele şi frumuseţile lumii de astăzi.

Ca cineva implicat direct în apariţia acestei cărţi - publicate de casa editorială CARTIER de la Chişinău - pot să-mi dau frîu liber şi să spun că traducînd şi adnotînd acest corpus de interviuri am descoperit o lume foarte diferită de cea pe care o ştiam sau credeam că o cunosc. Este lumea ideilor mari, a cizelării acestora, este lumea dialogului relaxat, viu, profund erudit...cum nu am întălnit pe la noi, dar nici în multe alte părţi.

Cartea aceasta vine să suplinească un mare gol, un gol rămas după ce românii s-au lepădat (pe bună dreptate!) de leninism, sovietism, "de ruşi". Intelectualii noştri, prin intermediul aceastei cărti, au şansa unei deschideri maxime spre Rusia ideilor, a formelor şi gusturilor intelectuale. Este momentul descoperirii unui univers intelectual dens şi foarte variat. Personal m-am "ataşat" de cîţiva dintre interlocutorii lui Vasile Ernu, pe care îi voi urmări mai atent de aici încolo. Este vorba, în primul rînd, de fascinantul critic de cinema şi filosoful Oleg Aronson (sunt încîntat că autorul Vasile Ernu l-a pus în debutul cărţii, spunîndu-mi, că cine trece "proba focului", citind acest interviu, va putea merge mai departe prin carte, cu curaj şi maximă curiozitate!), apoi aş recomanda poate cea mai lungă conversaţie din carte, cea cu istoricul Tatiana Nikolskaia - autoarea celei mai docte cărţi (deocamdate) despre protestantismul rus, despre relaţia acestuia cu lumea ortodoxă rusă din era ţarismului şi apoi din cea sovietică. M-am bucurat enorm să descopăr personalitatea unică a scriitorului Oleg Pamfil.  Iar figura istoricului Andrei Zorin mi-a arătat cît de importantă poate deveni contribuţia cuiva dacă ajunge să fie profesor la o universitate occidentală.

Mai adaog la cele spuse faptul că Oleg Pamfil este traducătorul în limba rusă a cărţii lui Ernu,  "Născut în URSS", apărută la prestigioasa editură moscovită AdMarginem, care l-a tradus recent pe Matei Vişniec cu romanul "Sindromul de panică în Oraşul Luminilor". Tot acolo a fost editat anul trecut şi Mircea Cărtărescu.

În finalul acestei semnalări a unei cărţi care, sper, va suscita un maxim interes şi o dezbatere publică pe măsură, vreau să cred că se împlineşte, treptat, şi visul editorului rus Alexandr Ivanov  - de a descoperi ruşilor de astăzi literatura română contemporană. Iar prin volumul "Intelighenţia rusă azi- să se producă întîlnirea românilor cu acei autori care continuă cu brio strălucita cultură umanistă modernă rusă, cea făurită de Antioh Cantemir, Puşkin, Gogol, Hertzen, Lermontov,  Baratînski, Karamzin, Dostoievski, Lev Tolstoi, Cehov, Platonov, Maiakovski, Zoşenko, Pasternak.     

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
12 juillet 2012 4 12 /07 /juillet /2012 05:58

În urmă cu aproape 5 ani orbecăiam prin Basarabia profundă, în căutarea mănăstirii Zloți. Nu ne-am învrednicit să o găsim, dar am avut parte de alte revelații. Mister total în ce sat erau. Căci nici pînă în ziua de azi nu am reușit să identific pe hartă unde am văzut și fotografiat acele splendori de civilizație țărănească, conservare in situ. Am constat că astfel de minunății se mai făceau încă după 1960, fiind relativ izolați de influențele urbane (deși se află la cam 70 de km. de Chișinău) -- astăzi fac deliciul unui ochi cultivat. Forma arhitecturală a caselor este una ”clasică”, acoperitoarea este cu ardezie gri, dar frontoanele ascuțite în vîrf sunt cele care atrag atenția. Dimpreună cu fațadele care dau către stradă. Acestea conțin numeroase elemente decorative, florale, fitomorfe etc.   

DSC09152.JPG

DSC09148.JPG

DSC09151.JPG

DSC09145.JPG 

DSC09150.JPG

Ne-am bucurat că la o răscruce cu fîntînă am o troiță extrem de interesantă. Pentru că imaginea este destul de mică, și s-ar putea cu greu distinge compoziția ei, voi recurge la o succintă descriere a acesteia. Stîlpul central, cu o suprafață puțin curbată se distinge imaginea Fecioarei Maria stînd în picioare, la picioarele căreia se află un potir, iar de-asupra acestuia un strugure, iar pe laturi două spice de grîu. Crucifixul propriu zis este ”agățat” de acest stălp-totem, aidoma bisericii terestre de Cea Cerească. În vîrful stîlpului se disting trei limbi de foc (?), inegale, iar cea mai lungă se sprijină de trupul Mîntuitorului răstignit pe cruce. Iată cum un meșter, simplu cioplitor în lemn, a redat foarte corect teologic întreaga dramă a Răstignirii Domnului.

Să ne simțim flatați că suntem contemporanii unor astfel de meșteri: anonimi, smeriți, tăcuți...și că fim conștienți că tradiția rurală (cu multe cîte le conține) este vie, pîlpîie lîngă noi. Fapt este că frumusețea este perenă!

 

FOTO: 2007 © vladimir bulat.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
5 juillet 2012 4 05 /07 /juillet /2012 13:37

DSC02339Am avut azi o conversație pe chat cu pianistul Misha Aplerin. El a fost în România în toamna tîrzie a lui 2008, la Timișoara. Artistul a avut acolo un recital solo, absolut de neuitat, despre a cărui prestație am avut onoarea să scriu atunci

Este posibil să-l avem în formulă trio (Moscow Art Trio) în primăvara următoare, la București. În 2001 i-am luat, la Chișinău, un interviu care a fost publicat într-o revistă de muzică, acum defunctă. Azi i-am reamintit, că atunci a zis ceva fundamental pentru un artist. Pentru orice tip de artist. Citez din memorie: artistul trebuie să interpreteze mereu cu o maximă dăruire, chiar și atunci cînd sunt doar doi ascultători în sală, iar concertul ar fi ultimul din viața lui!

L'am întrebat astăzi dacă acest crez mai e valabil și acum. (Nu că m'aș fi îndoit de justețea celor spuse atunci, ci era potrivit într'un context mai larg al unei discuții despre pretențiile muzicienilor de renume din contemporaneitate). Mi'a răspuns după o mai lungă meditație următoarele:

Da. Da. Trebuie să te străduiești mereu, ca și cum ar fi ultimul tău concert. La fel trebuie trăită și viața, în fiecare zi. Dar, vai, cît este de dificil să faci asta. Noi nu ne dăm seama că totul este trecător. Dar acum aș mai adăoga, că este poate util ca ultima oară să fie ca și cea dintîi...

Conchid că este un mesaj de zile mari! Poate că luăm aminte...pentru a ne bucura din plin de darurile pe care ni le face viața!

 

FOTO: 2008 © vladimir bulat. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Jazzbolistică
commenter cet article
3 juillet 2012 2 03 /07 /juillet /2012 22:24

Turma de oi capătă formele de relief pe care ajunge să pască...devenind arhitectură în mișcare, pururea vie.

DSCN1638.JPG

DSCN1642.JPG

DSCN1646.JPG

DSCN1649.JPG

Foto: secvențe de pe piscul muntelui Ciucaş, iunie, 2012 © vladimir bulat.

P.S.  Am întîlnit astăzi un cerșetor, pe lîngă Cașin, biserica de ”protocol” a multor vedete efemere bucureștene. Era foarte bătrîn și murdar, greu mirositor! Am dat o fugă acasă, căci nu aveam la mine nimic să-i ofer. M-am întors la el să-i dau măcar ceva de pomană, fructe și bani. Merele și eugeniile le-a luat, le-a băgat cu grijă într-o desagă slinoasă. A avut prudenţa să nu ne atingem mîinile. Bananele le-a refuzat, nu le-a vrut, spunînd că nu-i plac! Părea bosumflat, cînd am insistat să-i las niște bani, a spus că nu are ce face cu ei. Era un cerșetor care a înțeles că nu mai are tangențe cu banii, nu-i folosesc la nimic, nu își îngăduie să cumpere...urdorile ca niște mari pungi de polen arătau starea sublimă a acestui om, devenit umil, smerit și împăcat cu dormitul pe stradă, cu nespălatul, nebărbieritul, netunsul, cu neputința socializării de orice fel. Probabil că se jena, că-mi era milă de el...Sau poate că nici nu-i mai păsa de nimic și de nimeni?  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
2 juillet 2012 1 02 /07 /juillet /2012 09:40

Întîmplarea face ca în ziua de 28 iunie să se fi lansat două cărţi, în două spaţii culturale foarte diferite, dar amîndouă încă tributare moştenirii nefaste comuniste, cărţi la care voi face referire în cele ce urmează. De fapt şi mai exact, la una dintre acestea. Ziua de 28 iunie 1940 este cunoscută cel puţin basarabenilor ca o zi defericită, neagră - spaţiul dintre Prut şi Nistru a fost cotropit de trupele sovietice, şi rupt din trupul României Mari. În directă legătură cu acest moment a apărut la Chişinău volumul Intelighenţia rusă azi, o carte de interviuri susţinute pe o perioadă de mai mulţi ani de Vasile Ernu. Cartea apărut la editura Cartier, din Chişinău. 

Forget-Your-Past_Michov.jpg 

Fotograful bulgar Nikola Mihov a lansat în aceeşi zi, la Sofia, albumul fotografic FORGET YOUR PAST, la una din editurile bulgare de prestigiu: Жанет 45 (Janet 45).

Am văzut cartea cu fotografii negru-alb într'o librărie din Ruse, sîmbăta trecută, la două zile de la lansarea ei pe piaţă. Desigur, m'a atras tema, care se citeşte din subtitlu: Sculptura monumentală din vremea comunismului. Desigur, demersul artistului - stabilit de cîţiva ani la Paris - este unul de demistificare a imagisticii comuniste, întruchipate într'un mod uluitor în ţara lui de obîrşie. Dacă încercăm să analizăm şi să comparăm felul în care s'a extins monumentalistica în întreg spaţiul controlat de fostul URSS, ne vom da seama că în Bulgaria aceasta a căpătat dimensiuni inedite şi monstruoase prin excelenţă. Într'un material apărut astăzi în influenta publicaţie liberală, DNEVNIK, articolul care se referă la această carte se numeşte:  

Să regîndim monumentele comuniste în loc să le osîndim.

 

Perfect de acord cu autorul acestui articol, mai ales că şi titlul cărţii este o invitaţie oarecum ambiguă la o analiză serioasă şi aplicată asupra acestui subiect. Trebuie să pornim prin a spune că acest titlu este inspirat de un imens grafitti, care a apărut de-asupra intrării în unul din cele mai stranii monumente care au fost dezvelite în Bulgaria comunistă, în 23 august 1981, pe vîrful (1442 m) muntelui

Buzludzha (care s'ar pronunţa ca Buz'ol'ja), dedicat partidului comunist bulgar (PCB), şi se numeşte Casa PCB.  Monumentul  reprezintă o imensă farfurie din beton, amintind de aparatele de zbor din filmele S.F., la care s-a alăturat un pilon de 70 de metri. În vîrful acestui turn s-a montat pe ambele părţi cîte o stea, stele care trebuiau să lumineze noaptea, precum cele de pe Kremlinul moscovit... Construcţia monumentului a durat peste 7 ani, la decorarea căruia au participat în jur  20 de artişti de frunte ai Bulgariei, ajutaţi de 6000 de muncitori. Aspectul cel mai copleşitor l-a constituit decorarea interiorului cu fresce şi mozaicuri, pe o suprafaţă de 550 m.pătraţi. După 1989 monumentul a rămas fără stăpîn, căzînd în dizgraţie, apoi prădat, devastat, mutilat, pînă cînd în noiembrie 2011 parlamentul bulgar l-a transferat în proprietatea partidului socialist bulgar. 

Acestuia şi altor 13 monumente a dedicat volumul său de fotografii Nikola Mihov. Unul dintre acestea este şi Monumentul care celebrează 1300 de ani de fondarea statului bulgar din Sofia, ridicat în doar 8 luni, de aceea este prost construit, şi e de multă vreme un pericol public, fiind de vreun deceniu împrejmuit cu gard de metal. L'am văzut şi fotografiat în 2004, şi de atunci îl consider cel mai urît şi inutil monument din cîte am văzut în viaţa mea! Astfel de specimene trebuie demolate.

În cele din urmă, cartea se referă la un alt aberant insert monumental, înalt de 37 m. - dedicat prieteniei bulgaro-ruse, care marchează momentul 1878, cînd armata rusă condusă de generalul Pavel Karţov (1821—1892) a zdrobit trupele turce pe lîngă Plevna, iar cu o campanie rarefiată a trecut peste pasul Troyan-Karnare pe timp de iarnă, eliberînd un şir de oraşe stăpînite de turci (Sapas, Karlovo etc.).  Monumentul, denumit Arca Libertăţii, este cocoţat la o înălţime de 1550 m., pe cel mai înalt punct prin care a trecut armata generalului Karţov prin munţii Balcani. 

 Pentru că volumul este plin de poveşti pasionante, ea poate provoca un text mult mai amplu, ceea ce nu a fost intenţia de acum. Doream să semnalez un moment care m-a făcut cumva invidios. Pe cînd un astfel de volum la noi, în România? Chiar şi la acest aspect să stea mai bine fraţii noştri, vecinii? Căci la capitolul absorbţie de fonduri europene, turism, agricultură şi industrie alimentară stau de departe mai bine decât noi. Poate pentru că ei discută, demult deja, aplicat, neunivoc şi serios despre trecutul lor. Care nu a fost deloc mai puţin monstruos şi mai uman decît al nostru... Cartea FORGET YOUR PAST dă mărturie despre asta. Never forget (or forgive) the past! 

 

 

 

 

 

 

Imagini din carte pot fi vizualizate aici.

 

 

 

 

 

 

 

 


Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Demolări ale trecutului
commenter cet article
29 juin 2012 5 29 /06 /juin /2012 14:34

Ieri, în cea mai liberă publicaţie a Rusiei actuale, Novaya Gazeta, a apărut un incitant interviu cu ziaristul, eseistul şi fostul disident polonez Adam Michnik.

 

Pentru cei care nu cunosc limba rusă, voi încerca să fac un scurt conspect al acestei conversaţii.

 

Trebuie menţionat faptul că Michnik a sosit la Moscova pentru a ţine o conferinţă despre cel pe care acest important om al zilelor noastre îl consideră un adevărat model - scriitorul, publicistul şi filosoful Alexandr Herzen (1812-1870), despre care s-a spus că este "părintele socialismului rus".

 

Michnik a îndemnat pe ruşi să înveţe să înţeleagă cît mai bine protestele sociale care se petrec în ultimele luni.

 

Apoi, toate păturile sociale trebuie să priceapă că este demnitatea tuturor pusă în joc, deci scopul trebuie să fie comun. Singurul dictator al ţării trebuie să devină Constituţia şi Dreptatea.

 

Michnik a vorbit pe larg despre amicul lui de o viaţă - Jacek Kuroń. Acesta în descrierea sa era o simbioză dintre Hagi-Murat, Alexander Herzen şi extremistul Boris Viktorovici Savinkov. Kuroń a creat în Polonia Comitetul de apărare a muncitorilor (KOP), organizaţie care avea la bază un principiu simplu, Jacek a formulat-o astfel: "decît să subiminezi structurile de partid, mai bine să creezi altele noi; decît să te plîngi că există cenzură, încearcă să editezi cărţi la care aceasta nu are şi nu va avea acces; în locul vaicărelii care denunţă falsificarea istoriei în şcoli, pune în loc propriile seminarii în care lumea să înveţe istoria adevărată".

 

În noua Polonie, capitalistă, lui Jacek nu-i plăcea deloc capitalismul. Iar Michnik îi răspundea: "Dar cine iubeşte capitalismul? Şi mie-mi displace. Dar arată ce este mai bun. Dacă urăşti banii, arată-mi un alt model. Un alt model este bolşevismul". 

 

"Jacek a fost liderul absolut al mişcării noastre, şi el ştia foarte bine această poziţie . Iar lucrul cel mai important pe care-l spunea era că nu e cazul să se lupte să fie lider. Ciocnirea ambiţiilor dintre lideri - este un lucru care s-a produs peste tot în ţările postcomuniste". 

 

Michnik le-a urat liderilor mişcării de protest din Rusia să-l urască împreună pe Putin, să nu se bată pentru întîietate, căci asta va duce la atacuri ale unora asupra celorlalţi. Nenoricirea Rusiei - nu este puterea, ci opoziţia. Iar asta înseamnă că societatea nu este gata să îmbrăţişeze libertatea. "Dacă nu sunteţi pregătiţi să vă uniţi forţele - nu a sosit ceasul libertăţii. Asta spun pritenilor mei din Rusia. Toată lumea ştie că sunt un rusofil antisovietic autentic. Şi toţi ştiu care-mi sunt prietenii în această ţară. Sunt la Novaya Gazeta, în organizaţia Memorial..."

 

"În timpul meselor rotunde din 1989 am înţeles că ţara noastră are o şansă. Singura şansă pentru democraţia poloneză - "calea spaniolă": drumul evolutiv de la dictatură spre democraţie trece prin compromis şi împăcare naţională. Ne-am zis atunci: Aminstiei - DA! Amneziei - NU!  Trecut trebuie să-l judece istoricul, publicistul, artistul, dar nu procurorul sau anchetatorul. Astfel am ajuns în Polonia la politica "liniei de demarcaţie îngroşate, largi" (pol."gruba kreska"). Este o formulare propusă de Tadeusz Mazowiecki, în chiar cuvîntul de investire ca prim-ministru. Acesta a propus să separăm trecutul de prezent printr-o linie îngroşată, iar criteriul evaluării funcţionarilor trebuie să devină competenţa acestora şi loialitatea faţă de noua guvernare. Desigur, Mozowiecki a primit reproşuri, precum că în spatele acestei politici el doreşte să ascundă foştii comunişti, hoţii etc. Pînă acum această formulă suscită vii discuţii şi dezbateri în Polonia".

 

"Fără experienţa ruşilor nu am fi fost niciodată curajoşi - În tinereţe eram un adevărat patriot polonez, şi deşi în şcoală se preda limba rusă, nu am vrut să o învăţ, nici nu o vorbeam. Dar cunoscînd pe disidenţii voştri, am învăţat această limbă. Pentru mine rusa este limba libertăţii, este limba lui Saharov, Soljeniţîn, Vîsoţky, Bulat Okudjava, Trifonov, Voinovici, Korjavin, şi apoi a lui Brodsky..."

 

Despre Gorbaciov. "Fără el nimic nu ar fi avut loc. El ne-a deschis uşa. Noi am pus piciorul în uşă. Nimic din ce a reuşit Solidaritatea poloneză, Charta 77 cehă şi slovacă, disidenţa rusă - nu ar fi avut sorţi de izbîndă, nici separat, nici toţi împreună, fără Gorbaciov. El a aschimbat această lume. De aceea - este un mare om. Un uriaş! Se poate spune orice despre acesta, dar el a zburat deja în cosmos, precum Gagarin. Este deja de cealaltă parte a rîului". 

 

Despre Putin. "Acum trăiţi cu toţii într-o altă ţară, inclusiv Vladimir Vladimirovici Putin. Iar el ştie asta. Şi întreaga lume ştie. Pentru CCN a difuzat pe întreaga planetă mitingurile din Rusia. Iar acestea nu erau pur şi simplu nişte proteste - era desacralizarea ţarului. Desigur, el mai are aparatul represiv, şi are instituţiile puterii, dar nu mai este ţarul!

 

El este şi slab, şi puternic. 

De ce - puternic? Pentru că este de 12 ani la cîrma ţării. Pentru că are talent. Să domnească, credeţi? Nicidecum. El se joacă cu mentalitatea ruşilor. Mai departe, aş spune că Putin este mai degrabă un occidentalist, decît slavofil. Acesta mi se pare că este purul adevăr. Este dovada faptului că nu este deloc slab, pentru că occidentalismul îi irigă forţele. 

 

Iar acum - despre slăbiciunea lui. Este slab pentru că nu mai simte vremurile cele noi, nici noua generaţia din Rusia nu o simte. Aici, poate părea ciudat, chiar îl înţeleg. Pentru că şi eu am probleme în a înţelege noua generaţie din Polonia. Cu fiul meu, care are 25 de ani, sunt deja în conflict...

 

În consecinţă, ceea ce se petrece astăzi în Rusia va constitui un moment de cotitură pentru Putin. El ori va merge în răspăr cu aceste tendinţe, ori va înţelege, cum a făcut-o Jaruzelski, că ceva esenţial merge într-o altă direcţie".

 

Cu toporul sau cu peniţa?

 

"Doar - cu peniţa!"

 

A intervievat Zoe Eroşok.

 

   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
28 juin 2012 4 28 /06 /juin /2012 08:12

DSCN1634.JPG

 

Îmi place să cred că nimic nu poate fi mai înălţător şi mai reconfortant decît să stai pe coama unui munte, şi să scrutezi zările, lumea din jur, care-ţi stă delicat culcată la picioare! Este un sentiment de împlinire, de respiraţie uşoară, tihnită, liberă. La fel, îmi place să cred că se simt şi artiştii, cei autentici şi discreţi. Cei care au a spune ceva cu adevărat lumii în care trăiesc. Îmbîcseala şi putrejunea oraşelor îi sufocă, de aceea au nevoie de un spaţiu al lor, izolat, protejat, departe de vehemenţe şi tapaj, de scandal şi vedetism. De curînd, după mai multă vreme în care m-am dedicat activităţii de arhivă şi cercetare anonimă, am cunoscut un artist, care în opinia absolutei majorităţi - nu poate fi un artist! De ce? Pentru că nu este o fiinţă socială, nu a făcut studii de artă, nu are expoziţii la activ, şi nu a generat o bibliografie etc. Dar oare asta este radiografia reală a unui artist?

 

Vorbeam ieri cu o artistă consacrată, a cărei creaţie constituie o fişă substanţială pentru istoria artei contemporane universale (Ana Lupaş), despre condiţia artistului. Dumneaiei era de părere că artistul nu trebuie să-şi folosească sinceritatea şi autenticul pentru a parveni, pentru a urca pe treptele impure ale societăţii. Cea mai bună postură a acestuia trebuie să fie asumarea anonimatului. Artistul nu trebuie să se comporte ca un bastard, ca cineva care apare de nicăieri, şi să vorbească ca o instituţie imuabilă şi suficientă sieşi. Dimpotrivă, trebuie să-şi definească poziţia şi crezul în fiecare zi, să fie dubitativ, modest şi sobru. Arta se poate striga, dar nu se proclamă. Arta poate fi proiecţia sinelui, dar nu e de dorit să se transfome într-o paradă a acestuia. Orice stridenţă şi frondă de dragul publicităţii - trădează şi discreditează.Nu fac bine acestei stirpe.

 

Artistul despre care am făcut vorbire la început l-am descoperit prin intermediul operei. De fapt, nici nu e vorba de picturi, ci de fotografii după acestea. Am înmărmurit cînd mi-am dat seama ce am în faţa ochilor! Dar şi mai mult, cînd am descoperit ce titluri au: Grecia antică pe butuci, Instinct animalic, În grădina plăcerii, Toboşarul, Printre stînci (Noi şi iubirea), Under the black moon, Zeul sculptat, Idilă medievală într-o grădină exotică, Firma de feri(ci)re, Tango Doll, Frică pe roleLord of flies, Insider (Tu cu mine) etc. Picturile acestea nu sunt uşor de privit, nici de înţeles. Cu atît mai bine, asta vrea să însemne că "raza lor de acţiune" nu se adresează oricui... Că acele sentimente de pe coama muntelui (de data asta metaforic) nu sunt, de bună seamă, dăruite oricui. Nici oricînd. Artistul în cauză este, în opinia mea, din tagma stigmatizaţilor fericiţi: Adriaen van OstadeVan Gogh,  BasquiatMark Rothko, Arshile Gorky, Mikalojus Konstantinas Čiurlionis, Barnett Newman  etc. Este un univers rarefiat, ales, sugrumant de sincer, bulversant de interiorizat. 

 

Deocamdată, păstrez pentru mine şi pentru un cerc foarte restrîns această comoară de artă plastică cu adevărat contemporană, pe care doresc să o promovez inteligent, pe măsura potenţialului creator şi plastic pe care le degajă de o manieră vulcanică, contagioasă, ca o adevărată bucurie a vieţii. Înălţătoare şi reconfortantă.

 

Foto: păstor din munţii Ciucaş, iunie, 2012 © vladimir bulat.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
20 juin 2012 3 20 /06 /juin /2012 09:34

Acum un an se deschidea la Jewish Historical Museum din Amsterdam expoziţia From Dada to Surrealism - Jewish Avant-Garde Artists from Romania, care a fost itinerată apoi la Israel Museum, din Ierusalim, iar în acest an se va putea vedea şi la Bucureşti. Atunci nu bănuiam că o mică şi ambiţioasă galerie pune la cale un fel de retrospectivă Marcel Janco (Iancu) la Bucureşti. 

 

Colors Art Gallery a cîştigat pariul, a oferit una din cele mai neaşteptate suprize ale anului - o expoziţie demnă de orice muzeu de artă contemporană din această lume: Un visionnaire de l'art moderne. Marcel Janco, 1895-1984

 

Catalog Marcel JancoExpoziţia s-a realizat în perioada 25 mai-15 iunie la Swan Office&Technology Park din Bucureşti (Pipera). Pentru acest proiect, la care a contribuit în chip esenţial familia Janco, s-a editat şi un consistent catalog de 128 de pagini, în care a fost cuprinsă etapă cu etapă opera aceestui artist unic în felul său. De fapt, catalogul vine să întregească imaginea lui Marcel Janco, preocupat aidoma unui artist renascentist de mai toate laturile expresiei plastice: pictură, scenografie, arhitectură, grafică, colaj, afiş, sculptură etc. Aceestea toate au fost prezente şi în expunerea de la Swan.

 

Şi pentru a-l pune pe Janco într-un context mai amplu, pe de o parte al epocii, iar de cealaltă - printre cei afini ai săi, organizatorul (Lucian Georgescu) a creat un colţ bricolat cu lucrări ale celor care i-au stat alături în atmosfera de maximă emulaţie, pe care ei au denumit-o DADA.

 

Dacă lucrurile de mai sus sunt oarecum cunoscute, atît prin publicaţiile şi expoziţiile anterioare dedicate maestrului, cît şi din bibliografia referitoare la avangarda istorică, este cel puţin un aspect al operei lui Janco despre care expunerea actuală relatează în premieră: grafica erotică a anilor 1930-1940. De fapt, la o atentă scrutare aceste desene (creioane colorate, peniţă) înfăţişează mai degrabă scene obscene, pornografice, aspecte destinate uzului privat, ochiului ascuns..."amoroasei nerozii", cum s'ar exprima Eminescu. Par de-a dreptul ilustraţii la aceste versuri ale aceluiaşi copleşitor poet: " Al ei suflet se topeşte de-ntunericul molatec, / Simte pare c-o pătrunde un piron roş de jeratec, / Ce-o omoară ş-o turbează, o-ndeliră ş-o sfâşie. / Ochişorii şi-i închise, ca topită stă acuma, / Şi în vocea ei muiată pipăieşte nenţeles. / El o mângâie, o-ncredinţă, că de cer a fost trimes / Şi menit ca s-o iubească şi să-i joace dulcea glumă." (Antropomorfism, 1875).

 

Pare incredibil cum acelaşi spaţiu cultural poate da corespondenţe literare şi vizuale de aceeaşi intensitate, la intervale mari de timp, şi din care să nu lipsească nota asumat ludică, dacă nu chiar satirică, pe alocuri. Desenele lui Janco sunt în esenţă nişte şarje, care descriu realitatea perversă a celui care gîndeşte o realitate tăinuită, îşi imaginează, o descrie mental, dar se fereşte să o spună şi să o exprime în cuvinte. Astfel, desenele devin secvenţe quasi-teatrale, caraghioase, uneori cu personaje mascate, demonice. În opinia mea acest tip de expresie ţine tot de plenitudinea visionarismului specific lui Marcel Janco, care proiectează aici, mental, universul scurt şi iluzoriu al omului epocii moderne, şi numai. E de analizat mai atent, şi mai aplicat poate relaţia care există între parodie, bucurie, extaz şi perversitate. Poate că asta ţine deja de sfera psihanalizei, a conştiinţei abisale, iar constatarea e cu atît mai îmbucurătoare pentru că un artist care s-a aflat în tumultul disputelor nihiliste şi moderniste ale începutului de veac, nu a rămas imun la aceste cercetări ale spitirului uman. Omul a rămas permanent în centrul interesului său. Iar Janco rămînînd mereu himself. O confirmă întreaga sa operă, dar şi - cu vîrf de măsură - proiectul întrupat al coloniei de la Ein Hod, prin care au trecut multe generaţii de pictori şi artişti, avînd un mentor redutabil, integru, profund moral.

 

Retrospectiva de la Bucureşti din această vară vine să ne reamintească despre inepuizabilele teme şi posibilităţi de interpretare, pe care le lasă în urma sa un artist de maximă anvergură.

 

Nu în ultimul rînd, este de consemnat că această expunere a fost dedicată galeristei parisiene Denise René şi cărturarului Arturo Schwarz, care au contribuit, fiecare, în chip premonitoriu la popularizarea şi promovarea schimbărilor radicale din arta secolului XX. Personaje istorice mai puţin cunoscute la noi, dar cu atît mai binevenită a fost punerea numelor lor pe frontispiciul acestei expoziţii memorabile. 

 

foto: coperta catalogului, cu texte de Eugène Ionesco, Jean Arp, Cătălin Davidescu

 

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article