Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

29 juin 2012 5 29 /06 /juin /2012 14:34

Ieri, în cea mai liberă publicaţie a Rusiei actuale, Novaya Gazeta, a apărut un incitant interviu cu ziaristul, eseistul şi fostul disident polonez Adam Michnik.

 

Pentru cei care nu cunosc limba rusă, voi încerca să fac un scurt conspect al acestei conversaţii.

 

Trebuie menţionat faptul că Michnik a sosit la Moscova pentru a ţine o conferinţă despre cel pe care acest important om al zilelor noastre îl consideră un adevărat model - scriitorul, publicistul şi filosoful Alexandr Herzen (1812-1870), despre care s-a spus că este "părintele socialismului rus".

 

Michnik a îndemnat pe ruşi să înveţe să înţeleagă cît mai bine protestele sociale care se petrec în ultimele luni.

 

Apoi, toate păturile sociale trebuie să priceapă că este demnitatea tuturor pusă în joc, deci scopul trebuie să fie comun. Singurul dictator al ţării trebuie să devină Constituţia şi Dreptatea.

 

Michnik a vorbit pe larg despre amicul lui de o viaţă - Jacek Kuroń. Acesta în descrierea sa era o simbioză dintre Hagi-Murat, Alexander Herzen şi extremistul Boris Viktorovici Savinkov. Kuroń a creat în Polonia Comitetul de apărare a muncitorilor (KOP), organizaţie care avea la bază un principiu simplu, Jacek a formulat-o astfel: "decît să subiminezi structurile de partid, mai bine să creezi altele noi; decît să te plîngi că există cenzură, încearcă să editezi cărţi la care aceasta nu are şi nu va avea acces; în locul vaicărelii care denunţă falsificarea istoriei în şcoli, pune în loc propriile seminarii în care lumea să înveţe istoria adevărată".

 

În noua Polonie, capitalistă, lui Jacek nu-i plăcea deloc capitalismul. Iar Michnik îi răspundea: "Dar cine iubeşte capitalismul? Şi mie-mi displace. Dar arată ce este mai bun. Dacă urăşti banii, arată-mi un alt model. Un alt model este bolşevismul". 

 

"Jacek a fost liderul absolut al mişcării noastre, şi el ştia foarte bine această poziţie . Iar lucrul cel mai important pe care-l spunea era că nu e cazul să se lupte să fie lider. Ciocnirea ambiţiilor dintre lideri - este un lucru care s-a produs peste tot în ţările postcomuniste". 

 

Michnik le-a urat liderilor mişcării de protest din Rusia să-l urască împreună pe Putin, să nu se bată pentru întîietate, căci asta va duce la atacuri ale unora asupra celorlalţi. Nenoricirea Rusiei - nu este puterea, ci opoziţia. Iar asta înseamnă că societatea nu este gata să îmbrăţişeze libertatea. "Dacă nu sunteţi pregătiţi să vă uniţi forţele - nu a sosit ceasul libertăţii. Asta spun pritenilor mei din Rusia. Toată lumea ştie că sunt un rusofil antisovietic autentic. Şi toţi ştiu care-mi sunt prietenii în această ţară. Sunt la Novaya Gazeta, în organizaţia Memorial..."

 

"În timpul meselor rotunde din 1989 am înţeles că ţara noastră are o şansă. Singura şansă pentru democraţia poloneză - "calea spaniolă": drumul evolutiv de la dictatură spre democraţie trece prin compromis şi împăcare naţională. Ne-am zis atunci: Aminstiei - DA! Amneziei - NU!  Trecut trebuie să-l judece istoricul, publicistul, artistul, dar nu procurorul sau anchetatorul. Astfel am ajuns în Polonia la politica "liniei de demarcaţie îngroşate, largi" (pol."gruba kreska"). Este o formulare propusă de Tadeusz Mazowiecki, în chiar cuvîntul de investire ca prim-ministru. Acesta a propus să separăm trecutul de prezent printr-o linie îngroşată, iar criteriul evaluării funcţionarilor trebuie să devină competenţa acestora şi loialitatea faţă de noua guvernare. Desigur, Mozowiecki a primit reproşuri, precum că în spatele acestei politici el doreşte să ascundă foştii comunişti, hoţii etc. Pînă acum această formulă suscită vii discuţii şi dezbateri în Polonia".

 

"Fără experienţa ruşilor nu am fi fost niciodată curajoşi - În tinereţe eram un adevărat patriot polonez, şi deşi în şcoală se preda limba rusă, nu am vrut să o învăţ, nici nu o vorbeam. Dar cunoscînd pe disidenţii voştri, am învăţat această limbă. Pentru mine rusa este limba libertăţii, este limba lui Saharov, Soljeniţîn, Vîsoţky, Bulat Okudjava, Trifonov, Voinovici, Korjavin, şi apoi a lui Brodsky..."

 

Despre Gorbaciov. "Fără el nimic nu ar fi avut loc. El ne-a deschis uşa. Noi am pus piciorul în uşă. Nimic din ce a reuşit Solidaritatea poloneză, Charta 77 cehă şi slovacă, disidenţa rusă - nu ar fi avut sorţi de izbîndă, nici separat, nici toţi împreună, fără Gorbaciov. El a aschimbat această lume. De aceea - este un mare om. Un uriaş! Se poate spune orice despre acesta, dar el a zburat deja în cosmos, precum Gagarin. Este deja de cealaltă parte a rîului". 

 

Despre Putin. "Acum trăiţi cu toţii într-o altă ţară, inclusiv Vladimir Vladimirovici Putin. Iar el ştie asta. Şi întreaga lume ştie. Pentru CCN a difuzat pe întreaga planetă mitingurile din Rusia. Iar acestea nu erau pur şi simplu nişte proteste - era desacralizarea ţarului. Desigur, el mai are aparatul represiv, şi are instituţiile puterii, dar nu mai este ţarul!

 

El este şi slab, şi puternic. 

De ce - puternic? Pentru că este de 12 ani la cîrma ţării. Pentru că are talent. Să domnească, credeţi? Nicidecum. El se joacă cu mentalitatea ruşilor. Mai departe, aş spune că Putin este mai degrabă un occidentalist, decît slavofil. Acesta mi se pare că este purul adevăr. Este dovada faptului că nu este deloc slab, pentru că occidentalismul îi irigă forţele. 

 

Iar acum - despre slăbiciunea lui. Este slab pentru că nu mai simte vremurile cele noi, nici noua generaţia din Rusia nu o simte. Aici, poate părea ciudat, chiar îl înţeleg. Pentru că şi eu am probleme în a înţelege noua generaţie din Polonia. Cu fiul meu, care are 25 de ani, sunt deja în conflict...

 

În consecinţă, ceea ce se petrece astăzi în Rusia va constitui un moment de cotitură pentru Putin. El ori va merge în răspăr cu aceste tendinţe, ori va înţelege, cum a făcut-o Jaruzelski, că ceva esenţial merge într-o altă direcţie".

 

Cu toporul sau cu peniţa?

 

"Doar - cu peniţa!"

 

A intervievat Zoe Eroşok.

 

   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
28 juin 2012 4 28 /06 /juin /2012 08:12

DSCN1634.JPG

 

Îmi place să cred că nimic nu poate fi mai înălţător şi mai reconfortant decît să stai pe coama unui munte, şi să scrutezi zările, lumea din jur, care-ţi stă delicat culcată la picioare! Este un sentiment de împlinire, de respiraţie uşoară, tihnită, liberă. La fel, îmi place să cred că se simt şi artiştii, cei autentici şi discreţi. Cei care au a spune ceva cu adevărat lumii în care trăiesc. Îmbîcseala şi putrejunea oraşelor îi sufocă, de aceea au nevoie de un spaţiu al lor, izolat, protejat, departe de vehemenţe şi tapaj, de scandal şi vedetism. De curînd, după mai multă vreme în care m-am dedicat activităţii de arhivă şi cercetare anonimă, am cunoscut un artist, care în opinia absolutei majorităţi - nu poate fi un artist! De ce? Pentru că nu este o fiinţă socială, nu a făcut studii de artă, nu are expoziţii la activ, şi nu a generat o bibliografie etc. Dar oare asta este radiografia reală a unui artist?

 

Vorbeam ieri cu o artistă consacrată, a cărei creaţie constituie o fişă substanţială pentru istoria artei contemporane universale (Ana Lupaş), despre condiţia artistului. Dumneaiei era de părere că artistul nu trebuie să-şi folosească sinceritatea şi autenticul pentru a parveni, pentru a urca pe treptele impure ale societăţii. Cea mai bună postură a acestuia trebuie să fie asumarea anonimatului. Artistul nu trebuie să se comporte ca un bastard, ca cineva care apare de nicăieri, şi să vorbească ca o instituţie imuabilă şi suficientă sieşi. Dimpotrivă, trebuie să-şi definească poziţia şi crezul în fiecare zi, să fie dubitativ, modest şi sobru. Arta se poate striga, dar nu se proclamă. Arta poate fi proiecţia sinelui, dar nu e de dorit să se transfome într-o paradă a acestuia. Orice stridenţă şi frondă de dragul publicităţii - trădează şi discreditează.Nu fac bine acestei stirpe.

 

Artistul despre care am făcut vorbire la început l-am descoperit prin intermediul operei. De fapt, nici nu e vorba de picturi, ci de fotografii după acestea. Am înmărmurit cînd mi-am dat seama ce am în faţa ochilor! Dar şi mai mult, cînd am descoperit ce titluri au: Grecia antică pe butuci, Instinct animalic, În grădina plăcerii, Toboşarul, Printre stînci (Noi şi iubirea), Under the black moon, Zeul sculptat, Idilă medievală într-o grădină exotică, Firma de feri(ci)re, Tango Doll, Frică pe roleLord of flies, Insider (Tu cu mine) etc. Picturile acestea nu sunt uşor de privit, nici de înţeles. Cu atît mai bine, asta vrea să însemne că "raza lor de acţiune" nu se adresează oricui... Că acele sentimente de pe coama muntelui (de data asta metaforic) nu sunt, de bună seamă, dăruite oricui. Nici oricînd. Artistul în cauză este, în opinia mea, din tagma stigmatizaţilor fericiţi: Adriaen van OstadeVan Gogh,  BasquiatMark Rothko, Arshile Gorky, Mikalojus Konstantinas Čiurlionis, Barnett Newman  etc. Este un univers rarefiat, ales, sugrumant de sincer, bulversant de interiorizat. 

 

Deocamdată, păstrez pentru mine şi pentru un cerc foarte restrîns această comoară de artă plastică cu adevărat contemporană, pe care doresc să o promovez inteligent, pe măsura potenţialului creator şi plastic pe care le degajă de o manieră vulcanică, contagioasă, ca o adevărată bucurie a vieţii. Înălţătoare şi reconfortantă.

 

Foto: păstor din munţii Ciucaş, iunie, 2012 © vladimir bulat.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
20 juin 2012 3 20 /06 /juin /2012 09:34

Acum un an se deschidea la Jewish Historical Museum din Amsterdam expoziţia From Dada to Surrealism - Jewish Avant-Garde Artists from Romania, care a fost itinerată apoi la Israel Museum, din Ierusalim, iar în acest an se va putea vedea şi la Bucureşti. Atunci nu bănuiam că o mică şi ambiţioasă galerie pune la cale un fel de retrospectivă Marcel Janco (Iancu) la Bucureşti. 

 

Colors Art Gallery a cîştigat pariul, a oferit una din cele mai neaşteptate suprize ale anului - o expoziţie demnă de orice muzeu de artă contemporană din această lume: Un visionnaire de l'art moderne. Marcel Janco, 1895-1984

 

Catalog Marcel JancoExpoziţia s-a realizat în perioada 25 mai-15 iunie la Swan Office&Technology Park din Bucureşti (Pipera). Pentru acest proiect, la care a contribuit în chip esenţial familia Janco, s-a editat şi un consistent catalog de 128 de pagini, în care a fost cuprinsă etapă cu etapă opera aceestui artist unic în felul său. De fapt, catalogul vine să întregească imaginea lui Marcel Janco, preocupat aidoma unui artist renascentist de mai toate laturile expresiei plastice: pictură, scenografie, arhitectură, grafică, colaj, afiş, sculptură etc. Aceestea toate au fost prezente şi în expunerea de la Swan.

 

Şi pentru a-l pune pe Janco într-un context mai amplu, pe de o parte al epocii, iar de cealaltă - printre cei afini ai săi, organizatorul (Lucian Georgescu) a creat un colţ bricolat cu lucrări ale celor care i-au stat alături în atmosfera de maximă emulaţie, pe care ei au denumit-o DADA.

 

Dacă lucrurile de mai sus sunt oarecum cunoscute, atît prin publicaţiile şi expoziţiile anterioare dedicate maestrului, cît şi din bibliografia referitoare la avangarda istorică, este cel puţin un aspect al operei lui Janco despre care expunerea actuală relatează în premieră: grafica erotică a anilor 1930-1940. De fapt, la o atentă scrutare aceste desene (creioane colorate, peniţă) înfăţişează mai degrabă scene obscene, pornografice, aspecte destinate uzului privat, ochiului ascuns..."amoroasei nerozii", cum s'ar exprima Eminescu. Par de-a dreptul ilustraţii la aceste versuri ale aceluiaşi copleşitor poet: " Al ei suflet se topeşte de-ntunericul molatec, / Simte pare c-o pătrunde un piron roş de jeratec, / Ce-o omoară ş-o turbează, o-ndeliră ş-o sfâşie. / Ochişorii şi-i închise, ca topită stă acuma, / Şi în vocea ei muiată pipăieşte nenţeles. / El o mângâie, o-ncredinţă, că de cer a fost trimes / Şi menit ca s-o iubească şi să-i joace dulcea glumă." (Antropomorfism, 1875).

 

Pare incredibil cum acelaşi spaţiu cultural poate da corespondenţe literare şi vizuale de aceeaşi intensitate, la intervale mari de timp, şi din care să nu lipsească nota asumat ludică, dacă nu chiar satirică, pe alocuri. Desenele lui Janco sunt în esenţă nişte şarje, care descriu realitatea perversă a celui care gîndeşte o realitate tăinuită, îşi imaginează, o descrie mental, dar se fereşte să o spună şi să o exprime în cuvinte. Astfel, desenele devin secvenţe quasi-teatrale, caraghioase, uneori cu personaje mascate, demonice. În opinia mea acest tip de expresie ţine tot de plenitudinea visionarismului specific lui Marcel Janco, care proiectează aici, mental, universul scurt şi iluzoriu al omului epocii moderne, şi numai. E de analizat mai atent, şi mai aplicat poate relaţia care există între parodie, bucurie, extaz şi perversitate. Poate că asta ţine deja de sfera psihanalizei, a conştiinţei abisale, iar constatarea e cu atît mai îmbucurătoare pentru că un artist care s-a aflat în tumultul disputelor nihiliste şi moderniste ale începutului de veac, nu a rămas imun la aceste cercetări ale spitirului uman. Omul a rămas permanent în centrul interesului său. Iar Janco rămînînd mereu himself. O confirmă întreaga sa operă, dar şi - cu vîrf de măsură - proiectul întrupat al coloniei de la Ein Hod, prin care au trecut multe generaţii de pictori şi artişti, avînd un mentor redutabil, integru, profund moral.

 

Retrospectiva de la Bucureşti din această vară vine să ne reamintească despre inepuizabilele teme şi posibilităţi de interpretare, pe care le lasă în urma sa un artist de maximă anvergură.

 

Nu în ultimul rînd, este de consemnat că această expunere a fost dedicată galeristei parisiene Denise René şi cărturarului Arturo Schwarz, care au contribuit, fiecare, în chip premonitoriu la popularizarea şi promovarea schimbărilor radicale din arta secolului XX. Personaje istorice mai puţin cunoscute la noi, dar cu atît mai binevenită a fost punerea numelor lor pe frontispiciul acestei expoziţii memorabile. 

 

foto: coperta catalogului, cu texte de Eugène Ionesco, Jean Arp, Cătălin Davidescu

 

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
13 juin 2012 3 13 /06 /juin /2012 12:55

Prima licitaţie profesională de artă din Republica Moldova (MD) - organizată de casa ARTMARK a arătat potenţialul palpabil al acestei pieţe pe de o parte, iar pe de altă parte - a developat cotele reale ale pictorilor locali, fie ale celor născuţi în RM. Probabil că nu a fost pentru nimeni o supriză faptul că pictoul cel mai bine vîndut a fost  Mihail Grecu, unul dintre cei mai apreciaţi plasticieni din acest spaţiu din ultimele patru decenii.

 

Piesa acestuia, Flori uscate (ulei pe pânză, 65 x 55 cm), a fost adjudecată pentru suma de 4000 de euro. Asta însemnînd aproape pragul de sus al valorii estimative. Totuşi, este doar începutul...

 

123 1 1

Al doilea clasat în topul celor mai bine vînduţi pictori basarabeni - Valeriu Şchiau (născut în 1969, la Colibaşi, pe malul Prutului), care după ani de tăcere a revenit pe simezele internaţionale cu o forţă nebănuită, viguroasă, impresionantă. El este în acest moment mai cunoscut în spaţiul artei contemporane din Germania, şi mai puţin în România şi MD. Dar piesa lui, un obiect în care combină grafica şi amprenta linogravată cu suportul organic, Made in CCCP, s-a adjudecat la 2400 euro, avînd un preţ de pornire de 500 de euro. Devine clar astfel, că opera acestui artist devine interesantă şi tentantă pentru colecţionari sau investitori!

 

Podiumul basarabenilor se încheie cu cele două acuarele semnate de Leonid Grigoraşenco (1924-1995), ambele au plecat spre cumpărători pentru suma de 2000 euro, fiecare piesă.

 

Dintre pictorii "epocii basarabene", afirmaţi pînă la 1940, campionul absolut este minunatul desenator, scenograf şi acuarelist Teodor Kiriakoff-Suruceanu, al cărui triptic Afrodita, Papă-Lapte, Zuliaridi (Schiţe de costum pentru piesa de teatru Kir Zuliaridi, stagiunea 1930-1931, Teatrul Naţional Iaşi) s-a vîndut pentru 1800 euro, care însemnează cea mai valoroasă tranzacţie pentru acest artist, a cărui operă va avea parte de o posteritate demnă de o invidie albă!

 

Cea mai neaşteptată supriză a dat-o dezinteresul total al colecţionarilor de artă, de pe ambele maluri ale Prutului, pentru opera nonagenarei artiste Valentina Rusu-Ciobanu  (n.1920), ale cărei piese au rămas neadjudecate. Este cu atît mai suprinzătoare această apatie a cumpărătorului de artă contemporană, cu cît ceea ce s-a propus din opera lui Mihail Grecu părea mult mai "abstract", şi mai abstruz, cel puţin din perspectivă strict vizuală. Se ştie, cumpărătorul de astăzi este mai degrabă retinar, decît meditativ-empatic. Poate deloc întîmplător, una din cele mai profunde piese de pictură, semnate de Vasile Popescu, Peisaj la Comana (1928), a rămas neadjudecată, pentru că nu a fost pur şi simplu înţeleasă. Este o piesă care trebuie mai mult decît privită! Este aproape metafizică această pictură, de aceea nu este deloc pentru gustul comun, conjunctural...

 

Părintele artistic al multor plasticieni basarabeni interbelici, August Baillayre, prezent în această licitaţie cu o foarte luminoasă natură statică cu flori, a obţinut un scor modest, de doar 1500 euro, în timp ce pe o piaţă mai aşezată o astfel de piesă ar fi fost adjudecată la un preţ de cel puţin 4-5 ori mai mare. Poate altădată?

 

Coş cu mere  al Ninei Arbore a plecat la noul proprietar după strigarea modestei sume de 800 euro, în timp ce artista e de mai multă vreme prezentă pe piaţa de artă, în raport cu ceilalţi basarabeni, mulţi dintre care de-abia acum încep să aibă o cotă de vînzări pe o piaţă organizată.

 

Trebuie să salutăm acest început de drum, şi să urmărim îndeaproape evoluţia prezenţei artiştilor basarabeni pe piaţa de artă din România, şi poate chiar pe cea internaţională. Potenţial există, doar că el trebuie dibaci administrat, făcut cunoscut şi promovat. Este meritul deplin al casei de licitaţii Artmark de a fi promovat (şi pe) aceşti artişti, şi de a-şi fi asumat acest efort şi pentru viitor. Iar alături le-a stat ICR Mihai Eminescu, din Chişinău, care le-a deschis celor de la Bucureşti destule uşi...

 

***

Fotografie: Artmark 

Cele mai ridicate valori atinse în această licitaţie:

  1. Nicolae Grigorescu, „Ciobănaş cu turma de oi”, 195.000 €
  2. Nicolae Tonitza, „Nud văzut din spate”, 110.000 €
  3. Alexandru Ciucurencu, „Jucătoarea de şah”, 60.000 € (sursa: Artmark)

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
12 juin 2012 2 12 /06 /juin /2012 14:55

afis_konvert.jpg

Acest film de scurt metraj este dedicat scriitorului şi publicistului Evgheni Petrov (1903-1942), coatorul lui Ilya Ilf în scrierea capodoperelor "Viţelul de aur", "12 scaune" şi "America fără etaje". Rolul lui Evgheni îl joacă minunatul Kevin Spacey.

 

Povestea e aşa: Evgheni Petrov avea pasiunea de a-şi adresa sieşi scrisori! Le scria, apoi studia harta lumii, inventa un oraş, o stradă, şi desigur un destinatar. Plicul astfel expediat se plimba prin lume, căuta adresa inexistentă, şi revenea la cel care l-a trimis...dar revenea cu sumedenie de timbre noi, francate, diverse ştampile, menţini despre inexistenţa adresantului etc. Pasiunea a căpătat proporţii inimaginabile, iar numărul plicurilor creştea. Într-o zi însă, Petrov a primit răspuns de la un interlocutor imaginat de el, din Noua Zeelandă, împreună cu o fotografie, în care el, Petrov apărea fotografiat alături de necunoscutul, Meryl, căruia i-a adresat cu luni în urmă scrisoarea... Desigur, faptul a fost şocant, pentru că pe spatele fotografiei era menţionată o dată (9 octombrie 1938) la care scriitorul se aflase într-o stare foarte gravă în spital, se spune chiar în comă - şi deci nici vorbă nu putea să fi fost plecat pe undeva în acea zi, decît poate...pe lumea cealaltă! Petrov i-a răspuns adresantului că totul este o glumă, că el nu a fost niciodată în Noua Zeelandă. Cu atît mai puţin în acea zi...

 

Între timp începuse războiul, şi Petrov s-a înrolat pe front. În anul 1942 avionul în care era scriitorul a dispărut în timpul unei confruntări, cel mai probabil a fost zdrobit de aviaţia inamică. În aceeaşi zi în care soţia primea vestea dispariţiei scriitorului, sosea din Noua Zeelandă o nouă scrisoare, în care Meryl se arăta îngrijorat de soarta lui Evgheni, şi îi amintea acestuia că el însuşi i-a spus că nu va muri de răceală, scăldîndu-se în apa îngheţată, ci într-o catastrofă aviatică. Deci, să evite să mai zboare cu avionul.

 

Istoria este cu adevărat incredibilă, dar se pare că exact aşa s-au petrecut lucrurile! Scurt-metrajul însă schimonoseşte puţin datele reale, şi proiectează povestea în anul 1985, în URSS, unde un casnic ciudat scrie scrisori imaginare, iar un ofiţer al KGB-ului vine să-l salte, să-l ducă la Moscova. Avionul cu care-l transportă, se prăbuşeşte. O poveste cu multe necunoscute este banalizată şi se salveză doar prin jocul celor 4 actori absolut minunaţi!

 

Filmul Envelope (regizor: Alexey Nuzhny) poate fi văzut aici

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
8 juin 2012 5 08 /06 /juin /2012 11:46

Asta este o ştire din JURNALUL de dimineaţă, ediţia apărută în 29 mai 1947, joi.

 

Arestarea-lui-Nichifor-Crainic--Adevarul.JPG

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
6 juin 2012 3 06 /06 /juin /2012 08:48

De vreo două săptămîni centrul vechi s'a pomenit marcat cu noi plăcuţe de stradă. Sunt gri, şi cu scris alb, cursiv. Iată cîteva specimene, luate într'o dimineaţă, imediat ce le'am văzut. Merită consemnată apariţia lor în peisajul urban, ca atipice însemne...

Mie nu îmi plac, sunt prea anoste, neinspirate, aproape ilizibile (vezi cea din poziţia 2), dar poate altora le sunt mai la inimă?

DSCN0968DSCN0969.JPGDSCN0973.JPG

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
31 mai 2012 4 31 /05 /mai /2012 11:58

Ingerul-de-la-Voskopoljie.jpg

 

În dimineaţa de 4 iunie, ziua prăznuirii Sfintei Treimi, în inima capitalei se vor resfinţi, după 72 de ani, biserica şi mănăstirea Stavropoleos, eveniment de prim rang pentru acest aşezămînt, care de 21 ani încoace a trecut printr-un amplu şi complex proces de restaurare şi modernizare. La capătul acestui proces monumentul se aureolează prin prezenţa la Sfînta Liturghie a PF Parinte Patriarh Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Părintele slujitor şi duhovnic Iustin Marchiş, alături de cele 6 maici, au făcut tot posibilul ca mănăstirea din centrul Bucureştiului să devină un model de viaţă şi maturitate duhovnicească, precum şi un focar viu de spiritualitate şi cultură

 

Dumnezeu să fie fie alături cu noi şi între noi, mereu! 

 

imagine: Arhanghelul Mihail de la biserica Născătoarei de Dumnezeu, Voskopoje (Albania), 

© arhivă personală, 2009.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
29 mai 2012 2 29 /05 /mai /2012 12:03

 

 caldarim.jpg

 

Am fost mereu departe de elucubraţiile şi ne-simţirile lumii politice locale.

 

M'am ţinut departe de a avea păreri despre această sferă tulbure, acum că observ apetitul deosebit al intelighenţiei şi intelectualilor noştri pentru candidatura lui Nicuşor Dan la primăria capitalei, nu mă pot abţine să spun un NU acestui personaj pentru fotoliul primăriei generale. Personal ştiu acest nume de cîţiva ani, este omul care s-a tot străduit, şi o mai face încă - cu rezultate (mai mereu) discutabile -, să lupte pentru patrimoniul construit al Bucureştiului. Ei bine, să pledezi pentru o casă / conac / palat este una, iar problemele acestui oraş sunt mult mai complexe, nenumărate...deci, este cu totul altceva! Dacă e sa nu aşa, este sificient să ne uităm ce program şi model de civilizaţie propune Nicuşor Dan, care poate fi studiat pe pagina lui personală. Am tot dreptul să afirm: nu m'am convins mai mult decît orice alt demagog! Nu este deloc o excepţie, cum cred unii şi alţii...Nu ţinteşte mize de excepţie, nici măcar deosebit de importante. Atît.

 

Dar mă tot întreb, de unde totuşi această priză la pătura educată a oraşului nostru? Care sunt explicaţiile? Se prea poate ca omul să fie în bună măsură proiecţia fantasmelor, imaginaţiei şi viselor intelighenţiei locale? Şi totuşi nu prea văd de ce într-un oraş abulic şi haotic precum este Bucureştiul se mai trăieşte atît de intens în virtual, şi nu în duhul problemelor reale, arzătoare, concrete, imediate, modernizatoare? Da, eu cred într'un oraş cu o infrastructură solidă, cu un trafic fluent, sigur, cu o arhitectură funcţională, pe multe niveluri, proiectată dincolo de nucleul istoric al capitalei, cu o siguranţă maximă pentru locuitori, care sunt şi pietoni, cu servicii comunale impecabile etc. Semnele acestora le observ deja, şi le susţin.

 

Găsesc, în consecinţă, că a te îngriji doar (şi preponderent) de conservarea trecutului, de îmbălsămarea lui şi muzeificare, cuprins de dorinţa de a salva şi înmiresma nostalgic "casele care plîng" -- este păgubos, demagogic, şi neîndoielnic anacronic... 

 

foto: caldarîmul din Bd. Aviatorilor, 2009.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
19 mai 2012 6 19 /05 /mai /2012 10:14

DSCN0760.JPG

Monumentul Imperator Traianus este cel mai proaspăt instalat însemn urban al Capitalei. A fost dezvelit exact în Duminica Mironosiţelor, adică pe 29 aprilie. Iar cei care au ales această dată nici nu au bănuit cîtă deşertăciune şi prost-gust vor provoca în anumite medii expunerea în public a acestui monument. Pînă în acest moment pasiunile în jurul acestei statui încă nu s-au potolit. O adevărată cutie a Pandorei a fost larg deschisă...

Ziua aleasă pentru arătarea dintîi a acestui monument a marcat debutul campaniei electorale a actualului primar al Bucureştiului. Cuvîntul de inaugurare l-a avut academicianul Răzvan Theodorescu, care l-a asemuit pe edilul în funcţie cu Optimus Princeps, astfel era supranumit Împăratul Traian. Ei bine, doar această personificare de dragul metaforei propagandistice a înfuriat şi scînteiat spiritele, şi mai ales pe cei care sunt de cealaltă parte a baricadei faţă de cel care a ridicat statuia - opera lui Vasile Gorduz (1931, s.Trifeşti, Orhei, Basarabia - 2008, Bucureşti). Că de, suntem în campanie electorală, şi orice mijloc de a da-n adversar este bun...Ăsta este momentul. 

După ce am urmărit, contrariat şi dezgustat, flatulaţiile verbale ale diverşilor comentatori şi "specialişti", am decis să-mi expun şi public cîteva gînduri faţă de această realizare plastică, expusă pe cea mai importantă arteră a Bucureştilor.

Pornesc prin a spune - poate prea radical - că în acest oraş orice ai expune în materie de artă va fi hulit, batjocorit, răstălmăcit, iar spiritul etern bosumflat al "connaisseur"-ului va avea temei de a ricana. Chiar dacă mîine italienii s-ar milostivi de noi, şi ne-ar dărui statuia lui David, opera de vîrf a lui Michelangelo, tot ar fi contestată, persiflată! Poate pentru acelaşi motiv de nuditate, de arătare explicită a organului reproducător...Căci ce altceva se reproşează statuii concepute de Gorduz decît că în formele şi arhitectura ei nu se regăsesc obsesiile şi prejudecăţile din capetele noastre?!

Ca şi în cazul statuii lui Michelangelo, cea a lui Gorduz nu este într-un singur exemplar. La Sevilla şi la Roma două statui aproape identice stau cuminţi în spaţiul public, nu tulbură pe nimeni. A treia este cea aflată în discuţie, de pe treptele Muzeului Naţional de Istorie. Este rodul unei munci şi sinteze de aproape trei decenii (prima schiţă a Lupoaicei cu fular e semnată în 1980!), este, s-ar putea spune, o obsesie stăruitoare a artistului de a metisa cîteva teme, ajungînd el însuşi un fel de pacient al hipnozei numite protocronismul naţionalist. Este ceea ce colegul meu Erwin Kessler numea "o mărturie a catastrofei culturale prin care au trecut şi unii din cei mai profunzi artişti sub presiunea ideologiei oficiale, naţional-comuniste, în anii'80".

Nu mă deranjează absolut nimic la acest monument! Marea lui virtute este că nu ne lasă deloc indiferenţi, ci ne incită, ne răscoleşte, ne face să rîdem, să parodiem, căci nu are menirea să "înveşnicească memoria şi istoria", ci să problematizeze raportul nostru cu aceste dimensiuni, care sunt pervertite în fel şi chip, relativizate, şi aceste tare nu pot fi puse pe seama acestei opere, dimpotrivă, ea însăşi se citeşte ca un simptom al acestei anomalii. Şi atunci, de ce să rîdem cu atîta năduf dacă noi înşine, majoritatea, suferim de aceeaşi boală? Faptul că avem o operă de artă expusă în stradă care ne atrage atît de mult - nu trebuie decît salutat, şi să-i mulţumim artistului care s-a mutat în lumea cea veşnică, lăsîndu-ne prilej de pomenire şi consfătuire publică. Mai presus de orice este excelent expus. Dar asta nu se mai datorează artistului, mai degrabă celor care au înţeles în profunzime şi cu adevărat demersul său.

Într-o însemnare manuscrisă lăsată de Gorduz, semnată 2 aprilie 1982, acesta afirma: "Arta nu trebuie să făcută ca să placă lumii, ci ca să fie o lecţie pentru cei ce vor s-o facă". Tulburător de adevărat, dacă nu concepi arta doar ca pe o distracţie. Imperator Traianus este ca o oglindă în care ne recunoaştem, tocmai de aceea ne irită. Ne spulberă părerea despre noi, ne stă ca un ghimpe tocmai în faţa ficţiunii numite Muzeul Naţional de Istorie a României, al cărei director (Ernest Oberländer Târnoveanu) promite că monumentul nu va avea viaţă lungă. Tocmai din acest motiv, că nu se potriveşte cu viziunea sa despre istorie şi viaţă.

DSCN0761.JPG   

Foto:  ©vladimir bulat, mai 2012.     

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Monumente
commenter cet article