Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

5 mai 2012 6 05 /05 /mai /2012 12:56

DSCN0469

Este un consens deja, că cea mai impresionantă vedere asupra Ierusalimului (Yerushalaim) este cea de pe Muntele Măslinilor, de unde se vede ca'n palmă străvechea şi mult-pătimita, dar şi preaslăvita cetate sfîntă, şi cinstită de cele trei mari religii monoteiste. Aici este înţesat de locuri sfinte pentru creştini, dar este şi cel mai mare cimitir al iudeilor. Din acest punct, de unde am făcut fotografia, se pot observa cel puţin două locuri fundamentale: moscheea Masjid Qubbat As-Sakhrah, a lui Omar, ridicată peste Stînca Sfîntă, unde era cîndva Templul iudeilor, distrus de împăratul Titus la anul 70 după Hristos; celălalt obiectiv de importanţă maximă este Poarta de Aur, cu cele două arcade ale intrării zidite.

DSCN0544.JPG

Zidirea lor s'a făcut în secolul al XIII-lea de către musulmani. Poarta se va deschide în chip miraculos în faţa Celei de-a doua Veniri a Mîntuitorului...Poate tocmai de aceea, iudeii din lumea întreagă îşi doresc un loc de veci cu vedere spre această poartă. În 1969 arheologul James Fleming, inspectînd zidul de est al Tempului, a constat în urma unei prăbuşiri de teren, că vechea Poartă de Aur se află de fapt cu opt picioare mai jos de cea actuală (aproximativ 2,5 metri), loc în care se aflau cinci blocuri de piatră în formă de pene care făceau parte dintr'o masivă arcadă, precum şi o sumedenie de oase, îngropîndu-se în ele pînă la genunchi ("knee-deep in bones"). Descoperirea lui Fleming a rămas oarecum nedocumentată, dar devine clar că aidoma tuturor celorlalte porţi de acces spre cetate, şi cea de Aur a avut o singură arcadă. Dar e cu atît mai ciudată massa aceasta de oseminte, cu cît face dovada unei înhumări masive, fără a fi vorba de un cimitir...

DSCN0543.JPG

Personal nu am vizitat un loc mai mohorît şi monoton ca această pantă orientată spre pîrîul Kedron (Cedrilor), unde cît vezi cu ochii este doar piatră, bolovani, pietre, lespezi, şi foarte puţină vegetaţie...Ai sentimentul că asişti la redescoperirea unui oraş, acoperit de multă vreme, precum Pompeiul. Dar nu poţi rămîne indiferent la tradiţia care spune că aici, pe acest munte, se va săvîrşi Judecata cea de pe Urmă. Aici poate începe pentru unii Edenul, sau pentru alţii suferinţa fără sfîrşit. Tot prin preajmă este şi biserica Adormirii Maicii Domnului, care oferă o experienţă unică pentru toţi cei obişnuiţi să urce spre o biserică, căci pentru a ajunge să te închini în faţa cavoului în care a stat trupul Născătoarei de Dumnezeu, trebuie să cobori într-o grotă adîncă, fortificată şi consolidată în vremea cruciaţilor. Şi pentru a te putea înălţa, trebuie întîi să decazi, să te smereşti.  

DSCN0547.JPG

Ceea ce uimeşte la Ierusalim este tocmai acest izbitor contrast al suprafeţelor, al texturilor, al nivelului de călcare mereu diferit, al pămîntului care ba urcă, ba coboară - după avatarurile evreilor care atunci cînd se îndreaptă spre cetatea Ierusalimului se spune că urcă, iar atunci cînd îl părăsesc, coboară. Aşa se exprimă şi Domnul prin slova Evangheliilor.

Este o simbolistică ce se regăseşte în chip fizic în felul în care percepi şi intuieşti acest oraş, tectonica lui, aceste coline, numite munţi, sub cerul cărora a trăit Dumnezeu printre oameni. "Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului...", cheamă psalmistul, iar Sionul a devenit sinonim, pentru evrei, cu întreaga Iudee, finalmente, cu Pămîntul Făgăduinţei. Cu Întoarcerea la Sion, din locurile din care au fost izgoniţi de multă vreme. Chiar şi această parte a Ierusalimului nu a aparţinut statului Israel de la întemeierea sa, ci doar după recucerirea întregului oraş, în "Războiul de Şase zile", în 7 iunie 1967. Greu de crezut, dar Muntele Măslinilor a fost sub autoritate iordaniană timp de 19 ani.

DSCN0602.JPG        Poarta Sionului are urme grave, de gloanţe şi obuze. Este imaginea luptelor recente, a rănilor care încă supurează, şi vorbesc.

Cina cea de Taină, sau Mistică, s-a "consumat" într-un loc de pe Sion care s-a păstrat, dar sub forma unei rămăşiţe de sufragerii (coenaculum) - zidite chiar de-asupra locului rămas după tradiţie a mormîntului regelui David -  ridicate de cruciaţi în a doua jumătate a secolului al XII-lea, devenite moschee, după cucerirea Ierusalimului de către turci, în 1517, iar zidurile ridicate de către sultanul Suleyman Magnificul, face ca Sionul să rămînă în afara cetăţii. Acest nivel al parterului, în care se conservă mormîntul regelui David, este de o evidentă epocă romanică. Deci, şi aici avem de-a face cu un rudiment al f(r)icţionării istoriei...  

DSCN0611.JPG

Întrepătrunderea epocilor, a stilurilor şi gusturilor aduse şi imprimate aici de cele trei religii, fac din acest ansamblu de clădiri - destul de sumbre la prima vedere, şi destul de neîngrijite, un loc al dorinţei de a reveni, spre a putea medita, căci proiectează, în afara Ierusalimului vechi, imaginea cosmologică şi lapidară, aş risca să spun, a cetăţii dinlăuntru. Poate că nicăieri altundeva nu simţi profunzimea eshatologică din aceste versuri, ale aceluiaşi psalmist: "Zis-a Domnul către Domnul meu: Şezi de-a dreapta Mea, pînă voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale", reluat de Luca 20, 42-43. 

Foto:  ©vladimir bulat, aprilie 2012. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
2 mai 2012 3 02 /05 /mai /2012 08:58

Au trecut cîteva zile de la revenirea din Ţara Sfîntă, şi nu mă pot mobiliza să scriu un Jurnal al acestei călătorii, deşi ar părea simplu - să transcriu ce am mînjit prin caietul de notiţe, pe care l-am avut la îndemînă, pe parcursul zilelor petrecute acolo. Dar nu e aşa lesne, căci m-am pus febril pe lecturi, şi mi-am dat seama că tonul şi amploarea acestui jurnal depăşeşte energetica care mă însufleţeşte scriind pe blog!

Am folosit deocamdată o parafrază la cartea lui Saul Bellow, Pînă la Ierusalim şi înapoi (editura Hasefer, 2003, traducere de Marcel Ghibernea), pentru a începe să pun imagini, să formulez ceva gînduri, observaţii, repere ale acestui pelerinaj la Locurile Sfinte. De unde am revenit mai dornic ca niciodată să aflu mai multe despre acel tărîm, despre Israel, despre făgăduinţe, arabi, conflicte, războaie şi mîntuire... 

DSCN0671.JPG

Găsesc că este sugestivă această imagine de debut, unde am suprins un grupuscul de femei ortodoxe, privind spre deşertul în care s-a nevoit în secolul al VI-lea Sfîntul Sava, unde acum este Lavra care-i poartă numele. Femeilor le este interzisă intrarea în mănăstire, dar locul de unde acestea pot scruta minunatul locaş al nevoinţei pustniceşti este încîntător şi mîngîietor. Am urcat şi eu acolo, după ce am coborît spre a mă închina la moaştele Sfîntului Sava. Am stat în mănăstire puţin mai mult de jumătate de oră, dar acel răstimp mi-a revelat de o manieră foarte densă experienţa urcuşului spre mîntuire, povaţa isihiei şi rostul liniştirii sufleteşti, mult mai profund decît tomuri întregi...Socotesc că aici s-a potrivit de minune acea zisă străveche, care glăşuieşte: mai bine o dată să vezi decît să auzi de sute de ori! Am VĂZUT. Sfinţenia se învaţă, căci modele există. Aici s-a născut  "Tipicul Sfantului Sava cel Sfintit", carte de căpătîi a monahismului răsăritean.

Bibliografie minimă consultată:

Saul BellowPînă la Ierusalim şi înapoi (editura Hasefer, 2003, traducere de Marcel Ghibernea);

Roberto Copello,  Ierusalim , editura Univers, f.a.;

Anca Manolescu, Locul călătorului, editura Paideia, 2002;

Thomas Merton, De la pelerinaj la cruciadă, în: Mistici creştini şi maeştri zen, vol. 1, editura Humanitas, 2003; 

Simon Sebag Montefiori, Ierusalim. Biografia unui oraş,  Editura Trei, 2012;

Sabatino Moscati, Vechile civilizaţii semite, editura Meridiane, 1975. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
14 avril 2012 6 14 /04 /avril /2012 15:38

Biserica cu hramul Sfântul Pantelimon, sec. XII, localitatea Gorno Nerezi.

Coborârea de pe Cruce”, una din culmile picturii bizantine de pe teriitoriul Macedoniei medievale.

DSC04392

Foto:  ©vladimir bulat, septembrie 2009.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
11 avril 2012 3 11 /04 /avril /2012 15:47

Cu chiu cu vai, Centrul Vechi al Bucureştiului, devine frecventabil, tot mai aglomerat la finele săptămînii. Multe şi foarte multe localuri s-au deschis acolo, iar asta face ca perimetrul cuprins între Lipscani şi Splaiul Independenţei să devină atractiv şi pitoresc. Dar sunt încă multe de făcut, de îndreptat, de pus pe făgaşul cel bun...

De curînd, mai exact din luna decembrie, după ce s-a amenjat spaţiul dinspre Bd. I.C.Brătianu, denumit Piaţa Sfântului Anton, a fost repus pe locul vechi o cruce din marmoră, pe care stă gravat textul de mai jos, redactat în română (cu alfabetul chirilic, de tranziţie, sic!), şi în limba sârbă. Nu-mi amintesc să mai fi cetit şi altădată acest text, din simplul motiv că această cruce dispăruse, după ce o văzusem doar pe la începutul anilor 1990. Am stat şi l-am transcris în ziua de 23.12.2011, şi acum, pentru că se apropie evenimentul - marele incendiu de Învierea Domnului - invocat în această inscripţie comemorativă, produsă în acel an ceva mai devreme decît în acesta, îl ofer cu drag tuturor celor care citesc acest blog, în dar. 

La un simplu calcul reiese că de la tragicul eveniment, cînd a ars o bună bucată de Bucureşti, s-au împlinit 165 de ani! Aceasta este vîrsta modernităţii urbane a capitalei noastre, căci din acel moment s-a pus practic temelia noii vieţi şi înfăţişări a oraşului.

 

Într'acest loc s'au aflat zidită încă din vechime din leatul 1735 o biserică în numele Sf. K.Antonie. Dar că [în] leatul 1847 martie 23 întîmplîndu-să un groznic foc tocmai în ziua Sf. Paşti s-au mistuit şi din ea cu o parte din oraşu [din]care au scăpat numai o sfîntă icoană a Sf. Antonie, ce s' au mutat la Sf. G.G. Vechiu cu blagoslovenia Prea Sf. Pr. Mitropolit Neofit ca să [se] prăznuiască zioa Sfîntului în toţi anii, şi astăzi s'au ridicat acest monoment [sic] ca să fie spre pomenire prin strudania unui[a] Petre sin Iliciu din Sîrbia şi cu ajiutorul [de la biserica] Sf. G.G.Vechiu în zilele foştilor epitropi M.Petrovich Fistovţanu şi T.Rădescul - în locul sfîntului Prastol pentru ca să fie de apărare de orice necurăţie, şi va arde acolo o candelă în toate nopţile cu cheltuiala  [de la biserica] Sf. G.G.Vechiu, şi în toate lunile se va face sfeştanie precum [urmează]: preoţii de Sf. G.G.[Vechiu] vin o lună [iar] cei de Sf. Nicolae Şelari în alte luni, şi aşa va urma în veci spre veşnica pomenire .

Iar undeva pe grosimea pietrei din care a fost cioplită crucea, se desluşeşte acest text lapidar:

„  Acest monument [l-au cioplit?] Petru...zisu Petrovich, [la anul] 1867 . 

 

Şi se fac exact 145 de ani de la înălţarea acestui monument comemorativ.

Din păcate, însă, nu am văzut nicio candelă arzînd în acel loc...deşi recent Patriarhia Română semnala pe larg recuperarea trecutului istoric în acel loc.   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
6 avril 2012 5 06 /04 /avril /2012 23:02

Puţinele dar pertinentele comentarii care au apărut sub postarea mea anterioară, m-a determinat să meditez asupra raportului care se crează între imagine şi textul care-o însoţeşte. De aceea în acest episod voi încerca să fiu ceva mai personal în adecvarea fotografiei cu explicaţiile, ca să zic aşa, "de subsol". Cîteva studii de caz.

DSCN0136.JPG

O aparent banală suprapunere de planuri, care arată fără trucaje cîteva epoci, simultan. Avem prim-planul, cu maşini mai noi şi mai vechi (Moskviciul-combi e de la finele anilor 1980), avem un pieton, contemporanul nostru, apoi o casă întinsă pe orizontală, din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, o casă de locuit tip-vagon, cu accesul din curte, după care, în planul îndepărtat - cele două turle, cea de de-asupra naosului şi clopotniţa, înălţată de-asupra pronaosului, ale bisericii Sfîntul Gheorghe, zidite în jurul anilor 1818-1820, imediat după anexarea Basarabiei la Împeriul Ţarist. Iată cum o simplă imagine poate oferi o "rezecţie" a cîtorva felii temporale, şi să arate, ca printre altele 2 secole de arhitectură, căci dacă e să ne concentrăm mai bine, chiar şi era comunistă este prezentă aici, în extremitatea dreaptă, se zăreşte un colţ de şcoală fostă sovietică (ridicată pe la finele anilor 1970), slujind acum ca sediu pentru un liceu municipal. Scena este surprinsă pe strada Avram Iancu, iar imobilul din prim-plan se află la nr. 38. Asta pentru o maximă exactitate.

DSCN0083.JPG

Imobilul din imagine a suferit modificări repetate, mai ales la parter, partea de sus pare a-şi fi păstrat aproape intactă înfăţişarea originară, modernistă, ceea ce o face databilă cu anii 1920. Partea inferioară, parterul a avut mereu o destinaţie comercială. În copilăria mea aici era magazin de pîine, apoi a avut funcţia unui magazin alimentar, de frizerie şi acum este gata să primească orice chiriaş. De-asupra intrării în spaţiul comercial s-au conservat, acestea fiind acoperite în era sovietică cu panouri de placaj, trei cartuşe decorative, pe care scrie LACURI, VOPSELE, S.BRUHIS, iar sub numele acesta se desluşeşte logo-ul FORD, de unde se poate deduce că aici era o reprezentanţă FORD, sau cel puţin se comercializau piese pentru această marcă de autoturism. Mai putem desluşi de asemenea N. 22 al imobilului, care corespunde şi acelui de astăzi. Asta însemnează că numărul de case de astăzi este acelaşi cu cel din perioada interbelică, conservîndu-se astfel structura construită a străzii Armeneşti, care leagă în linie dreaptă Cimitirul Central, aflat în partea superioară a oraşului vechi, cu strada Alexandru cel Bun, ultima stradă perfect perpendiculară din zona centrală a oraşului. Mai la sud de aceasta străzile devin întortocheate şi mai înguste.

DSCN0040.JPG    

Parcă face ce fac, şi tot în jurul caselor copilăriei mele mă răsucesc. Mai exact în preajma acelor imobile pe care le vedeam mergînd spre Valea Morilor. Asta este pe str. Mateevici nr. 67. A devenit vizibilă de curînd, căci tot mereu în ultimele două decenii am văzut-o podidită de o vegetaţie spontană, arbuşti, pomi, buruieni...Practic nu se vedea, chiar dacă te lipeai de feroneria gardului, şi încercai să-ţi forţezi privirea să vadă prin această cortină compactă de verde. Acum că încă nu s-a desfrunzit stihia vegetală, se deschide în faţa ochilor spectacolul dezolant al părăginirii şi prăbuşirii, cea a unei vile urbane care a avut cîndva eleganţă şi decenţă. A avut viaţă şi nerv.

DSCN0041.JPG 

Atît se mai conservă din marchiza de odinioară, amplasată asimetric pe faţadă (unde s-a mai conservat şi un burlan original, cu un profil delicat), şi cred că acest verde prăfuit şi neinspirat se datorează erei comuniste. Întreaga casă acum este doar o coajă, tavanul este căzut, pereţii subrezi, igrasioşi. Care va fi soarta acestei case în viitorul apropiat, cînd ochii hulpavi ai investitorilor imobiliari vor dibui potenţialul acestui teren generos, cu retragerea aceasta tentantă faţă de carosabilul animat?

DSCN0073.JPG   

Desigur, gangul este o invenţie urbană, şi nu se prea împacă cu ideea de rustic, enunţată-n titlu! Lîngă un edificiu neogotic, aflat la nr. 14, pe str. Serghei Lazo, am dat de un imobil cu două niveluri, părăsit, iar prin poarta încuiată am văzut acest căsuţe pricăjite, aplecate (la nr. 12). Viaţa s-a dus de aici, frunzele din copacul-nuc culcate pe jos nu au mai fost măturate din toamna trecută, cel puţin...mocnesc şi fermentează calp în umezeala primăverii, a zăpezii recent topite.

Un fund cu curte în care nu a călcat demult picior omenesc, doar păsările. În chip misterios, oraşul vechi de depopulează, legendele lui se duc dimpreună cu cei care le ştiau, sau le inventau. Iar zidurile tac, se scorojesc, se surpă şi se prefac, treptat, în praf. În particule de praf care nu mai aparţin oraşului...

DSCN0116.JPG

O copertină şi o faţadă de marele bulevard Ştefan cel Mare şi Sfînt. Feroneria o remarci. Chipul acestei case este primenit, iar intervenţia asta a şters înfăţişarea iniţială, de aceea a devenit anostă. Dar e minunat că a rămas în picioare: după atîtea şi atîtea nenorociri, calamităţi şi neorînduieli cîte s-au abătut de-asupra Chişinăului după 1900 încoace! Un fragment din complexul arhitectural aflat la nr. 190

Fotografii: ©vladimir bulat, martie, 2012. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
2 avril 2012 1 02 /04 /avril /2012 09:44

Volumul de reportaje Ţări de piatră, de foc şi de pământ semnat de Geo Bogza avea să apară în 1939, iar capitolul dedicat Basarabiei (Ţară de pământ, reeditată de-abia în 1991) conţine descrieri halucinante şi suprareliste pentru cei de azi. Misterele Chişinăului este o filă absolut înfricoşătoare despre capitala Basarabiei, care dacă o cercetezi cu luare aminte, şi fără dorinţa de a o idealiza, mai conservă şi în prezent rudimente ale acelei repugnante realităţi. Dar pînă să purced la etalarea grupajului meu fotografic, care este în bună măsură lămuritor asupra stării de decrepitudine şi moleşeală în care se află Chişinăul, să-i ascultăm vocea marelului meşter al reportajului:

 

" Mahalale mai tenebroase şi mai pline de mister ca ale Chişinăului, nici la Londra n-ai să găseşti...

 

...mahalalele tenebroase erau singurele care mă interesau. Or fi oare "mai teribile" ca la Londra? Poate că da. N-aveam niciun motiv să mă îndoiesc, când pe seama oraşului circulă atâtea zvonuri, când situaţia de capitală a clei mai blestemate provincii te face să bănui că aici s-au scurs toate ororile Basarabiei şi s-au luat la întrecere una cu alta. Uliţe infecte, boli, mizerie, viaţă de câine, aici se vede că şi-au dat mâna lor canceroasă şi au pornit un asalt nemilos împotriva oamenilor. Să străbat încă o dată prin locurile acestea, să ajung până în fundul mocirlei în care se zbate, atât de tragic, viaţa basarabeană! " 

 

DSCN0053.JPG

DSCN0058.JPG

DSCN0095.JPG

DSCN0128.JPG

DSCN0133.JPG

DSCN0131.JPG

DSCN0135.JPG

" Misterele Chişinăului? Ploşniţe, păduchi, foame, mizerie. Aşa sunt poate, de altfel, misterele tuturor mahalalelor din lume " (după Ţări de piatră, de foc şi de pământ , ed.Litera, Bucureşti, 2011, pag. 234-243).

 

Este foarte adevărat că atmosfera lugubră şi penală asupra căreia insistă Bogza nu se mai regăseşte astăzi în modernul Chişinău, dar anumite rudimente de habitat precar, rustic şi de urbanism rezidual mai poate fi consemnat pe alocuri. Le-am căutat cu tot dinadinsul, dar eu le privesc cu ochi de estet, diluat şi poate impur, căci iscoditoarea cameră de luat vederi a încercat să vadă dincolo de decrepitudine şi de coşcovitele faţade...  

 

Fotografii: ©vladimir bulat, 2012.    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
24 mars 2012 6 24 /03 /mars /2012 11:47

Ceea ce trebuia să fie încă de la 1989 sediul Bibliotecii Naţionale a fost de-a lungul anilor un hidos mastodont, în mijlocul unui enorm maidan din centrul capitalei României! Cu vedere şi oglindire în Dîmboviţa-

Carcasa aceasta uriaşă de beton a funcţionat la un moment dat, mai exact în mai 2007, ca decor pentru nişte filmări - desigur că o firmă americană a închiriat întregul imobil, şi i-a dat alura unei clădiri incendiate.

Iar şi mai devreme de acest episod, faţada dinspre gîrla Dîmboviţei era gazda repetată pentru cearceafurile publicitare ale transnaţionalei samsung.

Interesant este că în vremea "incendierii" spaţiul a fost adjudecat şi de panasonic. Dar pentru scurtă vreme, căci cei dintîi au întotdeauna întîietatea. Anii au trecut, şi se pare că voinţa politică liberală a consimţit ca vitrina publicitară să se vîndă mai scump, dar pentru asta trebuia ca suportul să fie îmbunătăţit, să aibă şi o funcţie publică activă. De pildă, să se deschidă Biblioteca Naţională, în coada căreia să fie ataşat şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional. Cînd cele două s-au mutat, şi-a făcut din nou apariţia cea care de ani buni beneficiază de găzduire, sigla lui samsung.

Pînă să atingă victoria finală am consemnat rundele preliminare ale luptei dintre publicitate şi un sediul al culturii române:

:Imagine_stil-si-spatiu.-pg-copie-1.jpg

acesta era bannerul samsung din februarie 2006;

DSC08344.JPG

acesta era bannerul panasonic din mai 2007;

DSC08654.JPG  

acesta era bannerul samsung din iulie 2007;

DSCN9964.JPG

acesta este samsung, biruitorul, în 16 martie 2012;

DSCN9965.JPG

Şi pentru ca lucrurile să fie definitv clare, am zoom-at pe ce scrie sub "providenţiala" siglă.

Nu pot rata ocazia ca în acest context să-mi exprim opinia despre cum arată noua clădire care găzduieşte (deocamdată) Biblioteca Naţională, în coada căreia se află Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional. Faţada veche, cu elemente a la Casa Poporului, a fost îngropată sub sticlă, tablă şi plastice. S-a mers pe filiera minimei rezistenţe, astfel încît aceasta trebuia pur şi simplu ascunsă, opacizată, sau chiar distrusă. Nu este clar din soluţia de astăzi. Mi-amintesc cît de entuziasmat am fost, cînd am asistat la o prezentare a lui Dorin Ştefan, care propunea încă din 2007 îmbrăcarea întregii faţade în sticlă, iar între acvariumul cu faţete neregulate de sticlă cu imagini de ziare, şi vechea faţadă comunistă să se dezvolte o adevărată grădină. Astfel, şi cea veche rămînea vizibilă, deşi nu mai era dominantă. Încă, în fermă tradiţie autohtonă, propunerea lui Dorin Ştefan a fost respinsă, iar finalizarea acestei lucrări "cîştigat-o" aceeaşi firmă care a proiectat mastodontul, devenit în era capitalistă "carpati proiect". Discuţiile în jurul acestei reconversii neînfăptuite nu au fost lungi, nici prea aprinse, însă propunerea lui Ştefan a plăcut arhitecţilor de orientare modernistă din România, şi aceştia s-au exprimat foarte apreciativ în privinţa lui. Conservatorismul nostru devine proverbial, căci este acelaşi care susţine cu morgă că micii au fost inventaţi pe strada Lipscani! Noroc de capitalismul care ne mai scuteşte de monotonia faţadelor, prin cromatica signalecticii comerciale...

Fotografii: ©vladimir bulat, 2006-2012.    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
23 mars 2012 5 23 /03 /mars /2012 10:45

 

Acum 5 ani, exact în zilele acestea premergătoare sărbătorii Bunei-Vestiri, eram la Roma, în Cetatea Eternă cum i se mai spune. Lucrul cel mai frapant în economia acestei cetăţi este că faţadele abundă de ex-voto-uri, icoane şi reprezentări de sfinţi, mozaicuri. Mă gîndeam dacă nu cumva reţeta longevităţii şi integrităţii acestui oraş se datorează exact acestor prezenţe, care sfinţesc şi apără oamenii, străzile şi casele. Bucureştiul nu are această tradiţie, şi poate de aceea este atît de încercat, mutilat, călcat în picioare, depersonalizat, secătuit de vlagă?   

Oratio-del-Confalone_sec.-XVI.JPG

Fatada--cu-sfanta-la-casa-linga-Campo-del-Fiore.jpg

DSC07820.JPG

FOTO: ©vladimir bulat, 2007.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
20 mars 2012 2 20 /03 /mars /2012 13:03

Se tot vorbeşte, insistent, despre amurgul pietonului!

 

Lumea nu se mai plimbă, merge doar. Cu treabă, din obligaţie, silită de împrejurări. La plimbat de cîini, pisici, şi alţi monştri patrupezi... 

 

Situaţia era subtil sesizată de scriitorul Ilia Ilf (aka Ilia Arnodovici Feinsielberg), şi sună pe româneşte aşa:

Pietonul--Ilf.JPG Sursa fragmentului: I.Ilf şi E.Petrov, Atitudine dispreţuitoare faţă de stomac, selecţie, prefaţă şi traducere de Alexandru Stark, editura Univers, Bucureşti, 1979, pag. 57

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
19 mars 2012 1 19 /03 /mars /2012 22:06

DSCN9940-1-.JPG

Imediat ce ajungi la colţul hotelului Athenee Palace, dinspre Piaţa Victoriei venind, te întîmpină un indicator pe care scrie Str. Constantin Esarcu, care începe din piaţeta care se formează la confluenţa dintre Episcopiei şi Clemenceau, trece pe lîngă zidurile Ateneului Român, şi se sfîrşeşte în str. Nicolae Golescu. Sunt cam 200 de metri, maximum. 

Pe ultimul imobil dinspre str. Nicolae Golescu am descoperit această plăcuţă veche pe care, în pofida acoperirii parţiale a textului cu panglici albe, cenzurîndu-i astfel conţinutul, se poate ceti: Str.Constantin Esarcu (membru fondator al Ateneului Român n.1836 + 1898).

De bună seamă, istoria mărturiseşte despre acest spirit înalt, fiul doctorului P.Exarchos, că a contribuit în mod esenţial la promovarea ideii, construcţia şi funcţionarea Ateneului Român, donînd prin testament şi întreaga sa avere acestui aşezămînt de cultură al neamului românesc. A meritat ca strada care străjuieşte dinspre nord Ateneul Român să-i poarte numele. A lansat propunerea de se face acest lăcaş în 25 februarie 1873, iar inaugurarea edificiului s-a înfăptuit de-abia la 14 februarie 1888

A îndeplinit diverse misiuni diplomatice, la Atena, Roma, iar 1891 - este ministrul Afacerilor Străine. Numai acest aspect îl suprinde plăcuţa contemporană! Menţionînd că cel al cărui nume îl poartă strada a fost diplomat.

Denumirea acestei străzi figurează în Ghidul oficial Bucureşti, editat de Fundaţia pentru literatură şi artă "Regele Carol II", 1934, nr.407 în indicatorul străzilor, pag. 166. Aici este ortografiat: Constantin Exarcu, şi ocupă porţiunea între str. Georges Clemenceau  şi Nicolae Golescu. În Planul şi ghidul oraşului Bucureşti (autor: maior Nihai C.Pântea), Bucureşti 1923 această stradă încă nu există, în timp ce vecina ei, Episcopiei, figurează. 

În cele din urmă, trebuie spus că numele lui Constantin Esarcu trebuie obligatoriu recuperat, şi repus la locul de cinste ce i se cuvine, iar viitoarele plăcuţe de stradă ar trebui să conţină cît mai multe date despre acest minunat om-patriot şi cetăţean, doctor în medicină, diplomat, istoric-arhivist, profesor onorific de fiziologie, zoologie şi botanică. Nu este deloc productiv să ne ruşinăm de trecutul nostru, de înaintaşii noştri atît de devotaţi patriei, oraşului Bucureşti şi întregii naţiuni! Căci ne vor copleşi şi turmenta cu totul fantoşele prezentului, vedetele de carton şi parvenitismul fardat, mult prea ţanţoş dar cu desăvîrşire gol.

DSCN9941.JPG

foto: © vladimir bulat, martie, 2012.



Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article