Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

16 mai 2012 3 16 /05 /mai /2012 14:28

Personal pentru mine, vizitarea Ierusalimului a constituit cea mai profundă experienţă în economia pelerinajului în Ţara Sfîntă. Este oraşul unde crucea domină peste toate, chiar dacă unii vor s-o vadă doar discretă şi împărţind cu celelalte religii partea de participare la concertul religiilor. Şi pentru că premiza mea este să arăt acest simbol şi semn, voi semnala doar faptul că la plecarea din aeroportul Ben Gurion am fost atras de voluminoasa carte a lui Simon Sebag Montefiore, Ierusalim. Biografia unui oraş, scoasă în 2011, şi apărută la noi de curînd. Pînă să parcurg cu creionul în mînă acest stufos şi pasionant volum, propun o plimbare vizuală prin Ierusalimul crucii.

DSCN0492.JPG

Asta este crucea de pe Mormîntul Domnului, cea mai impunătoare, şi frumoasă.

DSCN0502-copie-1.JPG

 

DSCN0480.JPG 

DSCN0714.JPG

DSCN0495.JPG

DSCN0490.JPG

DSCN0484.JPG

În fiecare zi de joi, mici comunităţi şi grupuri de catolici, la care se alătură turişti, pelerini şi poate gură-cască - refac Drumul Crucii (Via Dolorosa), pentru a depune aceste cruci, pe carele poartă pe umeri, la zidul Bisericii Sfîntului Mormînt. Această procesiune face ca obiectul şi semnul crucii nu doar să fie omniprezent, ci şi dinamic, sesizabil, material, funcţional...Partea vizibilă se transformă, apoi, în substanţa sufletească şi tainică a omului credincios. Efortul nu e însă niciodată linear. Ierusalimul te învaţă poate mai bine decît orice alt loc de pe pămînt aceste lucruri. Cu condiţia ca uşa sufletului să nu fie zăvorîtă!

 

Foto:  ©vladimir bulat, aprilie 2012.    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
9 mai 2012 3 09 /05 /mai /2012 22:56

Palestina de azi este un ghimpe atît pentru Israel, cît şi pentru întreaga suflare arabă, musulmană. Israelul a obosit demult să mai ducă muncă de lămurire, războaie, să impună restricţii şi să redacteze moratorii de pace, a decis ridicarea unui zid între Autoritatea Naţională Palestiniană (ANP) şi propriul său teritoriu. Un zid de beton încununat de sîrmă ghimpată şi sisteme de supraveghere performante. O cortină etanşă separă ANP şi Fîşia Gaza de statul Israel - singura enclavă democratică într'o mare a despotismului, arbitrariului, violenţei şi dezmăţului fiscal, amestecat cu ideologii de extrema stîngă şi barbarie.  

Am vizitat 3 oraşe palestiniene: Nablus, Ierihon şi Bethleem. Fiecare cu o încărcătură istorică despre care s'au scris cărţi, şi probabil încă se vor scrie - astăzi sunt nişte localităţi lipsite de strălucire şi ştaif turistic. Nimic nu te atrage la ele în afara trecutului lor, care poate fi la fel de bine rodul unor ficţiuni şi mistificări plămădite de'a lungul epocilor. Sunt oraşe străvechi, cu numeroase vestigii şi artefacte care exaltă imaginaţia, erudiţia şi spiritul omenesc de ieri şi de azi, dar a căror aspect actual este mai mult decît modest. Devine foarte clar că acestea trăiesc astăzi - cel puţin dintr'o logică a turismului actual - prin prisma mitologiilor şi a legendelor, decît printr'un prezent ofertant şi ispititor. De fapt, în Palestina nu te atrage cotidianul. Dimpotrivă. Acesta este anost, prăfuit, zgomotos, nesigur, fals şi secund. E o lume care are toate dezavantajele unei ciorbe reîncălzite...

DSCN0627.JPG

Bethleem este (בית לחם beyt lehem) cunoscut sub numele  de «casa pâinii», şi este întins pe mai mulţi kilometri, la sud de Ierusalim. Este oraş surogat, cu arhitectură europenească rămasă din epoca dominaţiei britanice, asezonată cu betoane risipite în ultimele decenii, întinse de'a lungul arterelor de comunicaţii. Acestea din urmă sunt departe de a întruni datele minime pentru a se numi arhitectură, ci mai degrabă se pot defini ca nişte recipiente de (pentru) habitat, sau adăposturi. Şi asta chiar dacă unele exemplare au aspectul unor mici fortăreţe placate cu piatră albă-gălbuie (care se regăseşte şi în întreg Ierusalimul). În acest oraş se află mormîntul Rachelei (Rahela), soţiei lui Iacov, patriarhul din Geneză. Locul ei de veci este considerat sfînt pentru iudaism, şi e venerat în special de femei, pentru că era "mîndră la făptură şi frumoasă la chip" (Geneza 29, 17). Era femeia preferată a lui Iacov, şi mama lui Iosif şi Beniamin, murind la naşterea acestuia din urmă.  

DSCN0676.JPG

Locul care atrage pelerini din lumea întreagă este Biserica Naşterii Domnului din Bethleem. Este una din bisericile cele mai ample şi bogate în straturi culturale de pe pămînt, construcţia căreia a debutat în veacul al IV-lea (cca 330), sub Împăratul roman Constantin cel Mare. Acum are un aspect bazilical, cu şarpantă de lemn, cu acoperiş în două ape şi numeroase elemente de decoraţie şi podoabă foarte interesante. În 1934 au fost descoperite resturi de mozaic bizantin, care acoperea pavimentul de altădată, care se consideră a fi din faza iniţială a monumentului, adică din epoca constantiniană. Acestea acoperă partea centrală a sălii. Predomină motivele antichităţii tărzii (volute, cercuri, spirale, ghirlande simple, linii drepte etc.). Interesant de consemnat că peste aceste mozaicuri s'au montat nişte dulapi-acoperitori care le protejează, şi în timpul slujbelor sunt închise. Astfel în timpul vecerniei, slujite de greci, poţi avea neşansa să nu le poţi vedea. Se închid cînd în biserică intră ierarhul, şi rămîn închise pînă a doua zi.  

DSCN0698.JPG

DSCN0700.JPG

Cu totul altfel se prezintă mozaicurile aflate în partea superioară a bazilicii, şi sunt datorate epocii cruciaţilor, după anul 1099. Acestea reprezintă scene din Viaţa lui Hristos, chipuri de profeţi, imagini de cetăţi creştine (Antiohia, Sardes...), cu arhitecturi şi simboluri încărcate de semnificaţii mistice şi liturgice.

DSCN0692.JPG   

Necredinţa lui Toma este una din marile compoziţii care se sitează la răsărit de altarul central al bazilicii, şi este datată cu secolul al XII-lea. Destul de bine conservată, dar ea pare rezultatul unei anastiloze, a unei reconstituiri destul de recente, căci nimic din ce se poate vedea în jurul acestei scene nu pare în chip organic legat de aceasta. Oricum, aceste fragmente sunt încadrabile perfect în datele stilistice ale mozaicului din perioada Comnenilor, şi se prea poate ca acestea să fie reluate după tipicul celor lăsate de Constantin Monomahul, după restaurările făcute de acesta între 1042-1048. Cercetătoarea Lucy-Anne Hunt le datează cu anul 1169, într-un studiu publicat în 1991, în revista: Dumbarton Oaks Papers  (Art and Colonialism: The Mosaics of the Church of the Nativity in Bethlehem (1169) and the Problem of "Crusader" Art). Mai presus de orice, semnificaţia ideologică şi teologică a acestor mozaicuri se concentrează pe controversele dintre biserica răsăriteană, bizantină şi cea apuseană, latină; în esenţă arta cruciată fiind generată de această bipolaritate a creştinismului intrat în al doilea mileniu de existenţă. 

DSCN0694.JPG

Devine foarte clar că scurtele vizite prilejuite de închinarea la Ieslea Naşterii Domnului, în grota aflată sub jertfelnicul altarului acestei bazicilici, nu permit decît o foarte fugară observaţie a podoabei murale decorative, iar pentru aprofundarea şi înţelegerea acestui material este nevoie de un studiu îndelungat, atent, aplicat şi o acribie demnă de un om renascentist...Să sperăm că un bun început există.

DSCN0687.JPG

Locul prin care se intră în Biserica Nasterii Domnului, cu numeroşi pelerini de toate culorile, naţionalităţile şi limbile existente pe pămînt. Intrarea se face printr'o uşă strîmtă, joasă şi umilincioasă, precum este şi calea credinţei adevărate. Amin!

Foto:  ©vladimir bulat, aprilie 2012. 


Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
8 mai 2012 2 08 /05 /mai /2012 11:28

Există o enormă diferenţă între nordul înverzit şi flamboiant pe alocuri, al Israelului, şi sudul aceleiaşi ţări. De fapt, punctul cel mai sudic pe care l'am atins, şi unde am dormit 4 nopţi, a fost oraşul Bethleem (Bethlehem); şi mai arid peisajul este în zona palestiniană, mai la est de Ierusalim. De-a dreptul deşertic, pustia prin excelenţă - devine spre Be'er Sheva şi Elat. 

Este o ţară pe care au înverzit-o evreii, a lor a fost voinţa de a transforma deşertul într'o oază de plantaţii de banane, avocado, rodii şi kiwi, de flori şi legume. Uimirea te aşteaptă la fiecare colţ, pentru că te nu aştepţi ca din piatră seacă şi nisip să ai parte de atîta diversitate de poame şi verdeaţă. Galileea este campioană în acest efort, iar oraşul Haifa - unde este şi centrul mondial al cultului Baha'i - mi s'a părut un adevărat parc pe malul golfului Haifa.

DSCN0222.JPG

De pe muntele Carmel ai o privelişte încîntătoare, grădinile suspendate de aici te fac să uiţi despre insuficienţa de apă din această ţară. Cu atît mai puţin - de trecutul tumultuos şi chunuit al acestor ţinuturi de coastă mediteraneană.

E drept că aici, prin tradiţie, se spune deci că pe muntele Carmel s'a nevoit Profetul Ilie, a cărui peşteră o înglobează actuala mănăstire a ordinului (devenit) Carmelit.

DSCN0212.JPG

Deasupra scorburii cioplite în stîncă este montat acest fronton, iar de-asupra lui este masa altarului la care se oficiază slujbele cultului catolic. "În această peşteră a vieţuit cîndva Marele Profet Ilie, călăuzitorul şi părintele ILIE TESVITEANUL", glăsuieşte latineasca dedicaţie, care adună în acest loc pelerini din lumea întreagă. Chiar dacă se spune că de pe vremea lui Iisus Hristos a rămas doar cerul pe care-l simţi mai prezent ca nicăieri altundeva, de-asupra capului, orice referinţă de acest fel este şi devine - pentru fiecare loc de închinare şi cinstire. Dacă se apropie cu credinţă, în Duhul Sfînt.

DSCN0217.JPG

Mănăstirea cu biserica Stella Maris nu are o arhitectură pe care să o reţii, dar peştera lui Ilie e cea care dă sens locului, şi îl înnobilează. În perspectiva unei retrăiri istorice a creştinismului vizita aceasta capătă sens, şi pregăteşte imaginea pentru o mai bună înţelegere a felului în care se va forma modelul monahismului răsăritean ce urma să statornicească în pustia Palestinei. Însuşi Antonie cel Mare se revendică din modul de vieţuire a Proorocului Ilie, arhetip al monahilor (recomand spre o detaliere a temei, lectura studiului fundamental semnat de Derwas J.Chitty Pustia cetatea lui Dumnezeu. O introducere în studiul monahismului egiptean şi palestinian din timpul imperiului creştin, tradus recent în româneşte la editura Sophia).  

DSCN0226.JPG

Chiar dacă vietatea din vîrful copacului nu este tocmai un corb, am avut o clipă sentimentul văzînd această pasăre mare şi bătrînă, că este unul dintre corbii care-l hrăneau pe Proorocul Ilie "cu pîine dimineaţa şi cu carne seara" (3Regi, 17).

Foto:  ©vladimir bulat, aprilie 2012.   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
5 mai 2012 6 05 /05 /mai /2012 12:56

DSCN0469

Este un consens deja, că cea mai impresionantă vedere asupra Ierusalimului (Yerushalaim) este cea de pe Muntele Măslinilor, de unde se vede ca'n palmă străvechea şi mult-pătimita, dar şi preaslăvita cetate sfîntă, şi cinstită de cele trei mari religii monoteiste. Aici este înţesat de locuri sfinte pentru creştini, dar este şi cel mai mare cimitir al iudeilor. Din acest punct, de unde am făcut fotografia, se pot observa cel puţin două locuri fundamentale: moscheea Masjid Qubbat As-Sakhrah, a lui Omar, ridicată peste Stînca Sfîntă, unde era cîndva Templul iudeilor, distrus de împăratul Titus la anul 70 după Hristos; celălalt obiectiv de importanţă maximă este Poarta de Aur, cu cele două arcade ale intrării zidite.

DSCN0544.JPG

Zidirea lor s'a făcut în secolul al XIII-lea de către musulmani. Poarta se va deschide în chip miraculos în faţa Celei de-a doua Veniri a Mîntuitorului...Poate tocmai de aceea, iudeii din lumea întreagă îşi doresc un loc de veci cu vedere spre această poartă. În 1969 arheologul James Fleming, inspectînd zidul de est al Tempului, a constat în urma unei prăbuşiri de teren, că vechea Poartă de Aur se află de fapt cu opt picioare mai jos de cea actuală (aproximativ 2,5 metri), loc în care se aflau cinci blocuri de piatră în formă de pene care făceau parte dintr'o masivă arcadă, precum şi o sumedenie de oase, îngropîndu-se în ele pînă la genunchi ("knee-deep in bones"). Descoperirea lui Fleming a rămas oarecum nedocumentată, dar devine clar că aidoma tuturor celorlalte porţi de acces spre cetate, şi cea de Aur a avut o singură arcadă. Dar e cu atît mai ciudată massa aceasta de oseminte, cu cît face dovada unei înhumări masive, fără a fi vorba de un cimitir...

DSCN0543.JPG

Personal nu am vizitat un loc mai mohorît şi monoton ca această pantă orientată spre pîrîul Kedron (Cedrilor), unde cît vezi cu ochii este doar piatră, bolovani, pietre, lespezi, şi foarte puţină vegetaţie...Ai sentimentul că asişti la redescoperirea unui oraş, acoperit de multă vreme, precum Pompeiul. Dar nu poţi rămîne indiferent la tradiţia care spune că aici, pe acest munte, se va săvîrşi Judecata cea de pe Urmă. Aici poate începe pentru unii Edenul, sau pentru alţii suferinţa fără sfîrşit. Tot prin preajmă este şi biserica Adormirii Maicii Domnului, care oferă o experienţă unică pentru toţi cei obişnuiţi să urce spre o biserică, căci pentru a ajunge să te închini în faţa cavoului în care a stat trupul Născătoarei de Dumnezeu, trebuie să cobori într-o grotă adîncă, fortificată şi consolidată în vremea cruciaţilor. Şi pentru a te putea înălţa, trebuie întîi să decazi, să te smereşti.  

DSCN0547.JPG

Ceea ce uimeşte la Ierusalim este tocmai acest izbitor contrast al suprafeţelor, al texturilor, al nivelului de călcare mereu diferit, al pămîntului care ba urcă, ba coboară - după avatarurile evreilor care atunci cînd se îndreaptă spre cetatea Ierusalimului se spune că urcă, iar atunci cînd îl părăsesc, coboară. Aşa se exprimă şi Domnul prin slova Evangheliilor.

Este o simbolistică ce se regăseşte în chip fizic în felul în care percepi şi intuieşti acest oraş, tectonica lui, aceste coline, numite munţi, sub cerul cărora a trăit Dumnezeu printre oameni. "Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului...", cheamă psalmistul, iar Sionul a devenit sinonim, pentru evrei, cu întreaga Iudee, finalmente, cu Pămîntul Făgăduinţei. Cu Întoarcerea la Sion, din locurile din care au fost izgoniţi de multă vreme. Chiar şi această parte a Ierusalimului nu a aparţinut statului Israel de la întemeierea sa, ci doar după recucerirea întregului oraş, în "Războiul de Şase zile", în 7 iunie 1967. Greu de crezut, dar Muntele Măslinilor a fost sub autoritate iordaniană timp de 19 ani.

DSCN0602.JPG        Poarta Sionului are urme grave, de gloanţe şi obuze. Este imaginea luptelor recente, a rănilor care încă supurează, şi vorbesc.

Cina cea de Taină, sau Mistică, s-a "consumat" într-un loc de pe Sion care s-a păstrat, dar sub forma unei rămăşiţe de sufragerii (coenaculum) - zidite chiar de-asupra locului rămas după tradiţie a mormîntului regelui David -  ridicate de cruciaţi în a doua jumătate a secolului al XII-lea, devenite moschee, după cucerirea Ierusalimului de către turci, în 1517, iar zidurile ridicate de către sultanul Suleyman Magnificul, face ca Sionul să rămînă în afara cetăţii. Acest nivel al parterului, în care se conservă mormîntul regelui David, este de o evidentă epocă romanică. Deci, şi aici avem de-a face cu un rudiment al f(r)icţionării istoriei...  

DSCN0611.JPG

Întrepătrunderea epocilor, a stilurilor şi gusturilor aduse şi imprimate aici de cele trei religii, fac din acest ansamblu de clădiri - destul de sumbre la prima vedere, şi destul de neîngrijite, un loc al dorinţei de a reveni, spre a putea medita, căci proiectează, în afara Ierusalimului vechi, imaginea cosmologică şi lapidară, aş risca să spun, a cetăţii dinlăuntru. Poate că nicăieri altundeva nu simţi profunzimea eshatologică din aceste versuri, ale aceluiaşi psalmist: "Zis-a Domnul către Domnul meu: Şezi de-a dreapta Mea, pînă voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale", reluat de Luca 20, 42-43. 

Foto:  ©vladimir bulat, aprilie 2012. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
2 mai 2012 3 02 /05 /mai /2012 08:58

Au trecut cîteva zile de la revenirea din Ţara Sfîntă, şi nu mă pot mobiliza să scriu un Jurnal al acestei călătorii, deşi ar părea simplu - să transcriu ce am mînjit prin caietul de notiţe, pe care l-am avut la îndemînă, pe parcursul zilelor petrecute acolo. Dar nu e aşa lesne, căci m-am pus febril pe lecturi, şi mi-am dat seama că tonul şi amploarea acestui jurnal depăşeşte energetica care mă însufleţeşte scriind pe blog!

Am folosit deocamdată o parafrază la cartea lui Saul Bellow, Pînă la Ierusalim şi înapoi (editura Hasefer, 2003, traducere de Marcel Ghibernea), pentru a începe să pun imagini, să formulez ceva gînduri, observaţii, repere ale acestui pelerinaj la Locurile Sfinte. De unde am revenit mai dornic ca niciodată să aflu mai multe despre acel tărîm, despre Israel, despre făgăduinţe, arabi, conflicte, războaie şi mîntuire... 

DSCN0671.JPG

Găsesc că este sugestivă această imagine de debut, unde am suprins un grupuscul de femei ortodoxe, privind spre deşertul în care s-a nevoit în secolul al VI-lea Sfîntul Sava, unde acum este Lavra care-i poartă numele. Femeilor le este interzisă intrarea în mănăstire, dar locul de unde acestea pot scruta minunatul locaş al nevoinţei pustniceşti este încîntător şi mîngîietor. Am urcat şi eu acolo, după ce am coborît spre a mă închina la moaştele Sfîntului Sava. Am stat în mănăstire puţin mai mult de jumătate de oră, dar acel răstimp mi-a revelat de o manieră foarte densă experienţa urcuşului spre mîntuire, povaţa isihiei şi rostul liniştirii sufleteşti, mult mai profund decît tomuri întregi...Socotesc că aici s-a potrivit de minune acea zisă străveche, care glăşuieşte: mai bine o dată să vezi decît să auzi de sute de ori! Am VĂZUT. Sfinţenia se învaţă, căci modele există. Aici s-a născut  "Tipicul Sfantului Sava cel Sfintit", carte de căpătîi a monahismului răsăritean.

Bibliografie minimă consultată:

Saul BellowPînă la Ierusalim şi înapoi (editura Hasefer, 2003, traducere de Marcel Ghibernea);

Roberto Copello,  Ierusalim , editura Univers, f.a.;

Anca Manolescu, Locul călătorului, editura Paideia, 2002;

Thomas Merton, De la pelerinaj la cruciadă, în: Mistici creştini şi maeştri zen, vol. 1, editura Humanitas, 2003; 

Simon Sebag Montefiori, Ierusalim. Biografia unui oraş,  Editura Trei, 2012;

Sabatino Moscati, Vechile civilizaţii semite, editura Meridiane, 1975. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
14 avril 2012 6 14 /04 /avril /2012 15:38

Biserica cu hramul Sfântul Pantelimon, sec. XII, localitatea Gorno Nerezi.

Coborârea de pe Cruce”, una din culmile picturii bizantine de pe teriitoriul Macedoniei medievale.

DSC04392

Foto:  ©vladimir bulat, septembrie 2009.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
11 avril 2012 3 11 /04 /avril /2012 15:47

Cu chiu cu vai, Centrul Vechi al Bucureştiului, devine frecventabil, tot mai aglomerat la finele săptămînii. Multe şi foarte multe localuri s-au deschis acolo, iar asta face ca perimetrul cuprins între Lipscani şi Splaiul Independenţei să devină atractiv şi pitoresc. Dar sunt încă multe de făcut, de îndreptat, de pus pe făgaşul cel bun...

De curînd, mai exact din luna decembrie, după ce s-a amenjat spaţiul dinspre Bd. I.C.Brătianu, denumit Piaţa Sfântului Anton, a fost repus pe locul vechi o cruce din marmoră, pe care stă gravat textul de mai jos, redactat în română (cu alfabetul chirilic, de tranziţie, sic!), şi în limba sârbă. Nu-mi amintesc să mai fi cetit şi altădată acest text, din simplul motiv că această cruce dispăruse, după ce o văzusem doar pe la începutul anilor 1990. Am stat şi l-am transcris în ziua de 23.12.2011, şi acum, pentru că se apropie evenimentul - marele incendiu de Învierea Domnului - invocat în această inscripţie comemorativă, produsă în acel an ceva mai devreme decît în acesta, îl ofer cu drag tuturor celor care citesc acest blog, în dar. 

La un simplu calcul reiese că de la tragicul eveniment, cînd a ars o bună bucată de Bucureşti, s-au împlinit 165 de ani! Aceasta este vîrsta modernităţii urbane a capitalei noastre, căci din acel moment s-a pus practic temelia noii vieţi şi înfăţişări a oraşului.

 

Într'acest loc s'au aflat zidită încă din vechime din leatul 1735 o biserică în numele Sf. K.Antonie. Dar că [în] leatul 1847 martie 23 întîmplîndu-să un groznic foc tocmai în ziua Sf. Paşti s-au mistuit şi din ea cu o parte din oraşu [din]care au scăpat numai o sfîntă icoană a Sf. Antonie, ce s' au mutat la Sf. G.G. Vechiu cu blagoslovenia Prea Sf. Pr. Mitropolit Neofit ca să [se] prăznuiască zioa Sfîntului în toţi anii, şi astăzi s'au ridicat acest monoment [sic] ca să fie spre pomenire prin strudania unui[a] Petre sin Iliciu din Sîrbia şi cu ajiutorul [de la biserica] Sf. G.G.Vechiu în zilele foştilor epitropi M.Petrovich Fistovţanu şi T.Rădescul - în locul sfîntului Prastol pentru ca să fie de apărare de orice necurăţie, şi va arde acolo o candelă în toate nopţile cu cheltuiala  [de la biserica] Sf. G.G.Vechiu, şi în toate lunile se va face sfeştanie precum [urmează]: preoţii de Sf. G.G.[Vechiu] vin o lună [iar] cei de Sf. Nicolae Şelari în alte luni, şi aşa va urma în veci spre veşnica pomenire .

Iar undeva pe grosimea pietrei din care a fost cioplită crucea, se desluşeşte acest text lapidar:

„  Acest monument [l-au cioplit?] Petru...zisu Petrovich, [la anul] 1867 . 

 

Şi se fac exact 145 de ani de la înălţarea acestui monument comemorativ.

Din păcate, însă, nu am văzut nicio candelă arzînd în acel loc...deşi recent Patriarhia Română semnala pe larg recuperarea trecutului istoric în acel loc.   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
6 avril 2012 5 06 /04 /avril /2012 23:02

Puţinele dar pertinentele comentarii care au apărut sub postarea mea anterioară, m-a determinat să meditez asupra raportului care se crează între imagine şi textul care-o însoţeşte. De aceea în acest episod voi încerca să fiu ceva mai personal în adecvarea fotografiei cu explicaţiile, ca să zic aşa, "de subsol". Cîteva studii de caz.

DSCN0136.JPG

O aparent banală suprapunere de planuri, care arată fără trucaje cîteva epoci, simultan. Avem prim-planul, cu maşini mai noi şi mai vechi (Moskviciul-combi e de la finele anilor 1980), avem un pieton, contemporanul nostru, apoi o casă întinsă pe orizontală, din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, o casă de locuit tip-vagon, cu accesul din curte, după care, în planul îndepărtat - cele două turle, cea de de-asupra naosului şi clopotniţa, înălţată de-asupra pronaosului, ale bisericii Sfîntul Gheorghe, zidite în jurul anilor 1818-1820, imediat după anexarea Basarabiei la Împeriul Ţarist. Iată cum o simplă imagine poate oferi o "rezecţie" a cîtorva felii temporale, şi să arate, ca printre altele 2 secole de arhitectură, căci dacă e să ne concentrăm mai bine, chiar şi era comunistă este prezentă aici, în extremitatea dreaptă, se zăreşte un colţ de şcoală fostă sovietică (ridicată pe la finele anilor 1970), slujind acum ca sediu pentru un liceu municipal. Scena este surprinsă pe strada Avram Iancu, iar imobilul din prim-plan se află la nr. 38. Asta pentru o maximă exactitate.

DSCN0083.JPG

Imobilul din imagine a suferit modificări repetate, mai ales la parter, partea de sus pare a-şi fi păstrat aproape intactă înfăţişarea originară, modernistă, ceea ce o face databilă cu anii 1920. Partea inferioară, parterul a avut mereu o destinaţie comercială. În copilăria mea aici era magazin de pîine, apoi a avut funcţia unui magazin alimentar, de frizerie şi acum este gata să primească orice chiriaş. De-asupra intrării în spaţiul comercial s-au conservat, acestea fiind acoperite în era sovietică cu panouri de placaj, trei cartuşe decorative, pe care scrie LACURI, VOPSELE, S.BRUHIS, iar sub numele acesta se desluşeşte logo-ul FORD, de unde se poate deduce că aici era o reprezentanţă FORD, sau cel puţin se comercializau piese pentru această marcă de autoturism. Mai putem desluşi de asemenea N. 22 al imobilului, care corespunde şi acelui de astăzi. Asta însemnează că numărul de case de astăzi este acelaşi cu cel din perioada interbelică, conservîndu-se astfel structura construită a străzii Armeneşti, care leagă în linie dreaptă Cimitirul Central, aflat în partea superioară a oraşului vechi, cu strada Alexandru cel Bun, ultima stradă perfect perpendiculară din zona centrală a oraşului. Mai la sud de aceasta străzile devin întortocheate şi mai înguste.

DSCN0040.JPG    

Parcă face ce fac, şi tot în jurul caselor copilăriei mele mă răsucesc. Mai exact în preajma acelor imobile pe care le vedeam mergînd spre Valea Morilor. Asta este pe str. Mateevici nr. 67. A devenit vizibilă de curînd, căci tot mereu în ultimele două decenii am văzut-o podidită de o vegetaţie spontană, arbuşti, pomi, buruieni...Practic nu se vedea, chiar dacă te lipeai de feroneria gardului, şi încercai să-ţi forţezi privirea să vadă prin această cortină compactă de verde. Acum că încă nu s-a desfrunzit stihia vegetală, se deschide în faţa ochilor spectacolul dezolant al părăginirii şi prăbuşirii, cea a unei vile urbane care a avut cîndva eleganţă şi decenţă. A avut viaţă şi nerv.

DSCN0041.JPG 

Atît se mai conservă din marchiza de odinioară, amplasată asimetric pe faţadă (unde s-a mai conservat şi un burlan original, cu un profil delicat), şi cred că acest verde prăfuit şi neinspirat se datorează erei comuniste. Întreaga casă acum este doar o coajă, tavanul este căzut, pereţii subrezi, igrasioşi. Care va fi soarta acestei case în viitorul apropiat, cînd ochii hulpavi ai investitorilor imobiliari vor dibui potenţialul acestui teren generos, cu retragerea aceasta tentantă faţă de carosabilul animat?

DSCN0073.JPG   

Desigur, gangul este o invenţie urbană, şi nu se prea împacă cu ideea de rustic, enunţată-n titlu! Lîngă un edificiu neogotic, aflat la nr. 14, pe str. Serghei Lazo, am dat de un imobil cu două niveluri, părăsit, iar prin poarta încuiată am văzut acest căsuţe pricăjite, aplecate (la nr. 12). Viaţa s-a dus de aici, frunzele din copacul-nuc culcate pe jos nu au mai fost măturate din toamna trecută, cel puţin...mocnesc şi fermentează calp în umezeala primăverii, a zăpezii recent topite.

Un fund cu curte în care nu a călcat demult picior omenesc, doar păsările. În chip misterios, oraşul vechi de depopulează, legendele lui se duc dimpreună cu cei care le ştiau, sau le inventau. Iar zidurile tac, se scorojesc, se surpă şi se prefac, treptat, în praf. În particule de praf care nu mai aparţin oraşului...

DSCN0116.JPG

O copertină şi o faţadă de marele bulevard Ştefan cel Mare şi Sfînt. Feroneria o remarci. Chipul acestei case este primenit, iar intervenţia asta a şters înfăţişarea iniţială, de aceea a devenit anostă. Dar e minunat că a rămas în picioare: după atîtea şi atîtea nenorociri, calamităţi şi neorînduieli cîte s-au abătut de-asupra Chişinăului după 1900 încoace! Un fragment din complexul arhitectural aflat la nr. 190

Fotografii: ©vladimir bulat, martie, 2012. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
2 avril 2012 1 02 /04 /avril /2012 09:44

Volumul de reportaje Ţări de piatră, de foc şi de pământ semnat de Geo Bogza avea să apară în 1939, iar capitolul dedicat Basarabiei (Ţară de pământ, reeditată de-abia în 1991) conţine descrieri halucinante şi suprareliste pentru cei de azi. Misterele Chişinăului este o filă absolut înfricoşătoare despre capitala Basarabiei, care dacă o cercetezi cu luare aminte, şi fără dorinţa de a o idealiza, mai conservă şi în prezent rudimente ale acelei repugnante realităţi. Dar pînă să purced la etalarea grupajului meu fotografic, care este în bună măsură lămuritor asupra stării de decrepitudine şi moleşeală în care se află Chişinăul, să-i ascultăm vocea marelului meşter al reportajului:

 

" Mahalale mai tenebroase şi mai pline de mister ca ale Chişinăului, nici la Londra n-ai să găseşti...

 

...mahalalele tenebroase erau singurele care mă interesau. Or fi oare "mai teribile" ca la Londra? Poate că da. N-aveam niciun motiv să mă îndoiesc, când pe seama oraşului circulă atâtea zvonuri, când situaţia de capitală a clei mai blestemate provincii te face să bănui că aici s-au scurs toate ororile Basarabiei şi s-au luat la întrecere una cu alta. Uliţe infecte, boli, mizerie, viaţă de câine, aici se vede că şi-au dat mâna lor canceroasă şi au pornit un asalt nemilos împotriva oamenilor. Să străbat încă o dată prin locurile acestea, să ajung până în fundul mocirlei în care se zbate, atât de tragic, viaţa basarabeană! " 

 

DSCN0053.JPG

DSCN0058.JPG

DSCN0095.JPG

DSCN0128.JPG

DSCN0133.JPG

DSCN0131.JPG

DSCN0135.JPG

" Misterele Chişinăului? Ploşniţe, păduchi, foame, mizerie. Aşa sunt poate, de altfel, misterele tuturor mahalalelor din lume " (după Ţări de piatră, de foc şi de pământ , ed.Litera, Bucureşti, 2011, pag. 234-243).

 

Este foarte adevărat că atmosfera lugubră şi penală asupra căreia insistă Bogza nu se mai regăseşte astăzi în modernul Chişinău, dar anumite rudimente de habitat precar, rustic şi de urbanism rezidual mai poate fi consemnat pe alocuri. Le-am căutat cu tot dinadinsul, dar eu le privesc cu ochi de estet, diluat şi poate impur, căci iscoditoarea cameră de luat vederi a încercat să vadă dincolo de decrepitudine şi de coşcovitele faţade...  

 

Fotografii: ©vladimir bulat, 2012.    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
24 mars 2012 6 24 /03 /mars /2012 11:47

Ceea ce trebuia să fie încă de la 1989 sediul Bibliotecii Naţionale a fost de-a lungul anilor un hidos mastodont, în mijlocul unui enorm maidan din centrul capitalei României! Cu vedere şi oglindire în Dîmboviţa-

Carcasa aceasta uriaşă de beton a funcţionat la un moment dat, mai exact în mai 2007, ca decor pentru nişte filmări - desigur că o firmă americană a închiriat întregul imobil, şi i-a dat alura unei clădiri incendiate.

Iar şi mai devreme de acest episod, faţada dinspre gîrla Dîmboviţei era gazda repetată pentru cearceafurile publicitare ale transnaţionalei samsung.

Interesant este că în vremea "incendierii" spaţiul a fost adjudecat şi de panasonic. Dar pentru scurtă vreme, căci cei dintîi au întotdeauna întîietatea. Anii au trecut, şi se pare că voinţa politică liberală a consimţit ca vitrina publicitară să se vîndă mai scump, dar pentru asta trebuia ca suportul să fie îmbunătăţit, să aibă şi o funcţie publică activă. De pildă, să se deschidă Biblioteca Naţională, în coada căreia să fie ataşat şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional. Cînd cele două s-au mutat, şi-a făcut din nou apariţia cea care de ani buni beneficiază de găzduire, sigla lui samsung.

Pînă să atingă victoria finală am consemnat rundele preliminare ale luptei dintre publicitate şi un sediul al culturii române:

:Imagine_stil-si-spatiu.-pg-copie-1.jpg

acesta era bannerul samsung din februarie 2006;

DSC08344.JPG

acesta era bannerul panasonic din mai 2007;

DSC08654.JPG  

acesta era bannerul samsung din iulie 2007;

DSCN9964.JPG

acesta este samsung, biruitorul, în 16 martie 2012;

DSCN9965.JPG

Şi pentru ca lucrurile să fie definitv clare, am zoom-at pe ce scrie sub "providenţiala" siglă.

Nu pot rata ocazia ca în acest context să-mi exprim opinia despre cum arată noua clădire care găzduieşte (deocamdată) Biblioteca Naţională, în coada căreia se află Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional. Faţada veche, cu elemente a la Casa Poporului, a fost îngropată sub sticlă, tablă şi plastice. S-a mers pe filiera minimei rezistenţe, astfel încît aceasta trebuia pur şi simplu ascunsă, opacizată, sau chiar distrusă. Nu este clar din soluţia de astăzi. Mi-amintesc cît de entuziasmat am fost, cînd am asistat la o prezentare a lui Dorin Ştefan, care propunea încă din 2007 îmbrăcarea întregii faţade în sticlă, iar între acvariumul cu faţete neregulate de sticlă cu imagini de ziare, şi vechea faţadă comunistă să se dezvolte o adevărată grădină. Astfel, şi cea veche rămînea vizibilă, deşi nu mai era dominantă. Încă, în fermă tradiţie autohtonă, propunerea lui Dorin Ştefan a fost respinsă, iar finalizarea acestei lucrări "cîştigat-o" aceeaşi firmă care a proiectat mastodontul, devenit în era capitalistă "carpati proiect". Discuţiile în jurul acestei reconversii neînfăptuite nu au fost lungi, nici prea aprinse, însă propunerea lui Ştefan a plăcut arhitecţilor de orientare modernistă din România, şi aceştia s-au exprimat foarte apreciativ în privinţa lui. Conservatorismul nostru devine proverbial, căci este acelaşi care susţine cu morgă că micii au fost inventaţi pe strada Lipscani! Noroc de capitalismul care ne mai scuteşte de monotonia faţadelor, prin cromatica signalecticii comerciale...

Fotografii: ©vladimir bulat, 2006-2012.    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article