Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

19 mars 2012 1 19 /03 /mars /2012 22:06

DSCN9940-1-.JPG

Imediat ce ajungi la colţul hotelului Athenee Palace, dinspre Piaţa Victoriei venind, te întîmpină un indicator pe care scrie Str. Constantin Esarcu, care începe din piaţeta care se formează la confluenţa dintre Episcopiei şi Clemenceau, trece pe lîngă zidurile Ateneului Român, şi se sfîrşeşte în str. Nicolae Golescu. Sunt cam 200 de metri, maximum. 

Pe ultimul imobil dinspre str. Nicolae Golescu am descoperit această plăcuţă veche pe care, în pofida acoperirii parţiale a textului cu panglici albe, cenzurîndu-i astfel conţinutul, se poate ceti: Str.Constantin Esarcu (membru fondator al Ateneului Român n.1836 + 1898).

De bună seamă, istoria mărturiseşte despre acest spirit înalt, fiul doctorului P.Exarchos, că a contribuit în mod esenţial la promovarea ideii, construcţia şi funcţionarea Ateneului Român, donînd prin testament şi întreaga sa avere acestui aşezămînt de cultură al neamului românesc. A meritat ca strada care străjuieşte dinspre nord Ateneul Român să-i poarte numele. A lansat propunerea de se face acest lăcaş în 25 februarie 1873, iar inaugurarea edificiului s-a înfăptuit de-abia la 14 februarie 1888

A îndeplinit diverse misiuni diplomatice, la Atena, Roma, iar 1891 - este ministrul Afacerilor Străine. Numai acest aspect îl suprinde plăcuţa contemporană! Menţionînd că cel al cărui nume îl poartă strada a fost diplomat.

Denumirea acestei străzi figurează în Ghidul oficial Bucureşti, editat de Fundaţia pentru literatură şi artă "Regele Carol II", 1934, nr.407 în indicatorul străzilor, pag. 166. Aici este ortografiat: Constantin Exarcu, şi ocupă porţiunea între str. Georges Clemenceau  şi Nicolae Golescu. În Planul şi ghidul oraşului Bucureşti (autor: maior Nihai C.Pântea), Bucureşti 1923 această stradă încă nu există, în timp ce vecina ei, Episcopiei, figurează. 

În cele din urmă, trebuie spus că numele lui Constantin Esarcu trebuie obligatoriu recuperat, şi repus la locul de cinste ce i se cuvine, iar viitoarele plăcuţe de stradă ar trebui să conţină cît mai multe date despre acest minunat om-patriot şi cetăţean, doctor în medicină, diplomat, istoric-arhivist, profesor onorific de fiziologie, zoologie şi botanică. Nu este deloc productiv să ne ruşinăm de trecutul nostru, de înaintaşii noştri atît de devotaţi patriei, oraşului Bucureşti şi întregii naţiuni! Căci ne vor copleşi şi turmenta cu totul fantoşele prezentului, vedetele de carton şi parvenitismul fardat, mult prea ţanţoş dar cu desăvîrşire gol.

DSCN9941.JPG

foto: © vladimir bulat, martie, 2012.



Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
17 mars 2012 6 17 /03 /mars /2012 07:49

În esenţă, marele proiect fotografic al lui Dragoş Lumpan ne spune că oieritul, ca străveche îndeletnicire omenească, ancestrală, este pe cale de dispariţie! E un fenomen ireversibil.

 

Ca să ilustreze această teză, a colindat timp de 5 ani, din Ţara Galilor pînă în Albania, dar cel mai mult prin România, unde le-a urmat păstorilor şi oilor de-a lungul a mii de kilometri, fotografiind, discutînd, observînd, mîncînd brînză, bînd zer şi pălincă, dormind în creierii munţilor sub cerul liber, aidoma celora pe care îi urma iarăşi şi iarăşi...

 

S-a ales pînă la urmă cu o miriadă de imagini, miliarde de pixeli de documente fotografice. O mică parte din acest material se prezintă între 23 februarie-18 martie, la MŢR din Bucureşti.

DSCN9804-1-.JPG

Cele cîteva sute de fotografii (mult prea mici cele mai multe) dau seama despre aceste călătorii prin 6 ţări, unde cel puţin trei elemente par comune: oamenii, relieful, oile. Pînă să aflăm de la Dragoş cum au fost oamenii pe care i-a cunoscut el, îmi îngădui să povestesc cum l-am perceput eu pe bunicul meu, care tot oier a fost. Aveam 17 ani cînd bunicul (la noi se zice baca) Leon (1889-1985) s-a mutat la Domnul . Cu acest prenume cred că e limpede că nu era un ţăran pur sînge, ci provenea dintr-o familie înstărită, cu averi agrare considerabile. Nu erau moşieri, cum i-au numit comuniştii cînd s-au încoţopenit la putere, ci moşneni fudui şi gospodari sadea, care deţineau pămînturi, vii, cai şi oi multe. Probabil că la vremea genunii roşii angajau argaţi şi ţărani nevoiaşi, pentru a-i ajuta să grijească pămîntul şi animalele, apoi, bunicul dădea tot mai puţin pe acasă...dispărînd cu săptămînile întîi, apoi cu lunile prin păduri şi dealuri îndepărtate de satul său. Mereu era plecat cu oile. După ce li s-a luat aproape tot -- în afară de suflet, casă şi copii -- aveau de ales, fie acceptai să fii de partea puterii, fie împotriva acesteia. Bunicul Leon a ales oile. S-a făcut pe sine cioban. Cînd veneau să-l caute, el nu era niciodată acasă. Bunica, Melania, era lăsată în pace, căci avea de crescut 4 copii: Ion, Ştefan, Valentina şi Vasile. Cel din urmă este tatăl meu. Nimeni dintre aceştia nu a putut urma şcoli înalte, căci erau progeniturile unui fugar. Cînd îmbătrînise nu mai era cazul să se ascundă, nu mai era periculos pentru nimeni. Jertfa de a fi decenii la rînd un anonim cioban l-a pus la adăpost, l-a ferit (poate) de moarte. Eu aşa l-am cunoscut: un om înalt, puţin gîrbovit, uscat, foarte blajin şi cu mîini mari, noduroase foarte, mereu cu pălărie pe cap cînd ieşea pe stradă. Vorbea foarte puţin, rostea cu parcimonie cuvintele, căci, probabil, peregrinările sale de ani şi ani pe coclauri şi văgăuni, în spatele oilor, l-au făcut să nu pună preţ prea înalt pe vorbe, căci acestea de cele mai multe ori goale sunt...iar în lumea de astăzi, cu atît mai mult!

Ca acum am în faţa ochilor borcanele mari de brînză de oaie, puse la maturat cu multă sare, în gîrliciul din dreapta casei strămoşeşti, cu prispă. Pe vremea cînd trăia bunicul nu puneam gura pe această brînză, spunînd că e sărată şi amară. Atunci cînd era naturală şi grasă - nu-mi plăcea. Acum cînd aceasta e pe cale de dispariţie - cum ne afirmă şi proiectul lui Dragoş Lumpan - îmi place mai presus de orice produs alimentar. Nu ştiu cum se face că apreciem mai mult ceva cînd e tot mai puţin sau deloc, decît atunci cînd e la discreţie şi din belşug? Ţine de natura ascunsă şi misterioasă a omului? Un paradox care ne defineşte ca oameni? Dar cum vom mai percepe realitatea atunci cînd oieritul, brînza, lîna şi costiţa de miel nu vor mai face parte din cotidianul existenţei noastre? Cît şi cîte din cele enunţate, vai, atît de răzleţ de mine mai sus, intuim  sau înţelegem în materialul vizual pus la dispoziţie prin expoziţia lui Dragoş?

DSCN9803-1-.JPG

 Foto: ©vladimir bulat.  Afişul de la intrare şi expoziţia "Ulima transhumanţă" a lui Dragoş Lumpan.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
14 mars 2012 3 14 /03 /mars /2012 00:44

DSC04359.JPG

Au trecut peste 6 ani de atunci, iar cele văzute atunci persistă în memorie şi simţire.

Era ultima zi a lui februarie a anului 2006. Un an nebisect. Găsisem acel loc, pe malul fostului lac, de fapt, a cîndva existentului cimitir din Fierbinţi-Tîrg (jud. Ialomiţa), pentru a filma un nou episod din ciclul de emisiuni reunite sub genericul ART 21, realizat sub egida Zenobia Film. Fosta biserică de pe malul fostului cimitir-fostului lac este mai mult decât o ruină, este o sperietoare, şi furnizor de cărămidă pentru cei nevrednici nevoiaşi...

Vremea s-a stricat brusc, un vînt năvalnic şi tăios a început să bată, apoi să ningă...Noroc că aveam unde ne refugia, la vila unui amic de acolo, o casă de vacanţă cu mult bun gust amenajată, unde am şi decis să definitivăm filmarea. 

Iar în curtea omului ne-a fost dat să vedem ceva ce nici nu ne-am fi putut închipui: crucile din lacul secat, rămase în mîl au fost salvate de acest amic, spre a fi depozitate în curtea sa. 

DSC04390.JPG

Fostul cimitir, care fusese inundat cînd s-a decis proiectarea pe acel teren a lacului pentru sistemul de irigaţie, a revenit la lumină cînd oglinga apei a dispărut. Lacul a secat, căci de el nu a mai fost nevoie. Poate că mormintele şi ciolanele morţilor s-au nivelat cu mîlul, dar pietrele din care au fost cioplite crucile funerare nu s-au preschimbat în scrum...Au spart membrana humei şi au scos chipurile afară. 

Aşa le-am văzut eu în acea zi de februarie, naufragiate în curtea unui bun creştin, care nu le-a lăsat să se piardă. Am estimat să tot fie vreo 20, poate şi mai multe?

DSC04391.JPG

Am ieşit afară pentru a vedea şi fotografia crucile de mormînt cît mai era lumină...treptat fulgii le acopereau înscrisurile, văd anii: 1907, 1924...1899, unele fără ani. Numai unul Dumnezeu ştie din ce raţiuni ne-a fost dat să revedem acele însemne ale unor vieţi de demult, dar eu unul nu pot uita acea zi, acel loc, acele minunate sculpturi ţărăneşti cioplite în piatră!

Naufragiile au cu atît mai multe sorţi de izbîndă în calea neuitării, cu cît mai mulţi martori ai acestora există sau devin involuntar, cu timpul. În timp.

foto: © vladimir bulat, februarie 2006.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
11 mars 2012 7 11 /03 /mars /2012 00:01

Mă dau de gol: aflasem de oraşul Kutná Hora fiind deja la Praga. Nu înainte.

Se vorbea atunci despre o biserică în care decorul interior era bricolat integral din oase. Omeneşti, desigur.  Am spus că nu vreau să văd aşa ceva! Răspicat.

Totuşi, mergînd spre estul Cehiei, spre Brno, am nimerit în Kutná Hora, oprindu-ne în periferia acestuia, la biserica Tuturor Sfinţilor din Sedlec, unde se şi conservă tocmai pomenitul osuar (numit în ceheşte: kostnice Sedlec). Am dat o raită prin cimitir, care avea o vegetaţie neobişnuită, iar biserica am ignorat-o suveran. Îmi repugnă ciudăţeniile transformate în relicve exotice pentru turişti. Ieşind din incintă m-am interesat unde este oraşul vechi, era mai spre nord, la vreo 3 km.

Lăsînd maşina în parcare descoperim un sit arhitectural şi urban absolut fantastic, un muzeu în aer liber, pe care-l recomand oricui va ajunge în Cehia, în curînd sau oricînd! Ofer de data asta imaginile fără comentarii, legende şi explicaţii, lăsîndu-le ele însele să vorbească, prin pitorescul şi supleţea lor...Imagini, nu vorbe.

DSCN6929-copie-1.JPG

DSCN6935.JPG

DSCN6951.JPG

DSCN6954.JPG

DSCN6959.JPG

DSCN6963.JPG

DSCN6942.JPG

DSCN6955.JPG

DSCN6958.JPG

DSCN6964.JPG

DSCN6949.JPG

DSCN6957.JPG

DSCN6932.JPG

Fotografii:  © vladimir bulat, iulie 2011. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
6 mars 2012 2 06 /03 /mars /2012 12:37

Muzica-5260.jpg

 

Deşi pianistul Leszek Możdżer (23 Martie 1971) nu a fost pentru prima oară în România, prezenţa lui în cadrul proiectului Modern Solo Piano era aşteptată cu sufletul la gură! Pentru că urma să ne ofere un program exclusiv cu piese de Krzysztof Komeda, compatriotul său. Curiozitatea şi freamătul erau cu atît mai pronunţate cu cît se ştie că fabulosul compozitor şi jazzman Komeda a semnat coloanele sonore la patru filme ale lui Roman Polanski.

 

Iulian Ochescu, un adolescent de 18 ani, ne-a pregătit pentru întîlnirea cu marele pianist, interpretînd piese de Enescu şi Skreabin.

 

Trebuie amintit că discul Komeda a apărut la casa ACT Music din Germania, anul trecut. Este disponibil pe piaţa românească prin reprezentantul acesteia, Andante Music.

 

Întregul material a fost înregistrat între 8 şi 11 martie, 2011, în studioul lui Leszek Możdżer din Wroclaw.

 

Ceea ce a prezentat însă Możdżer, în seara zilei de 4 martie, la Sala Atelier a TNB, nu se prea poate compara cu ceea ce este pe CD. Omul nostru îl are pe Komeda "în sînge", şi ceea ce Komeda doar sugera, Możdżer împinge sunetul pînă la paroxism. Pianul preparat face să nici nu simţi nevoia unei orchestraţii mai bogate, pianul poate da senzaţia şi plenitudinea polifonică a unui grup jazz. Cele cîteva piese interpretate de Leszek Możdżer au făcut furori în rîndul unui public - am constatat - tot mai tînăr, iar compoziţia Nighttime, Daytime Requiem  - pe mine personal m-a convins, dacă mai era nevoie?, că avem de-a face cu un pianist de primă mînă, că transfugii din sfera pianisticii clasice devin cei mai elevaţi, experimentalişti şi abuzivi muzicieni de jazz...Este foarte adevărat că Leszek Możdżer nu este un transfug în sensul adevărat şi definitiv al cuvîntului, ci e ca un flâner, este un rafinat combinator care are ceva din statura kilimanjarică a unui Misha Alperin, de pildă; dar şi din sobrietatea aproape ascetică a celui care a fost Arthur Rubinstein. Acesta din urmă, şi el un compatriot al lui Możdżer.

 

Mi se pare fabulos că avem parte de astfel de evenimente, într-o lume atît de plurală, deşi şi superficială, deopotrivă. Străpunsă de comercial şi amatorism. Iar indivizi ca Leszek Możdżer fac ca această lume fluidă şi lichidă (după terminologia sociologului Zygmund Bauman, alt polonez!) să nu-şi topească, precum zăpada sub ochii soarelui, temeiurile şi tradiţia! Astfel de inşi nu se schimbă zilnic...

 

Mulţumim grupului JAZZ.Ro, care ne oferă astfel de bucurii.

 

Fotografie de Tiberiu Crişan, obţinută prin amabilitate domnului Cristi Moraru.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Jazzbolistică
commenter cet article
5 mars 2012 1 05 /03 /mars /2012 11:24

Kostandin Shpataraku (ante 1750 - post 1804) este unul din cei mai faimoşi zugravi albanezi ai secolului al XVIII-lea, iar numele lui a reapărut recent prin difuzarea informaţiei care afirmă că o icoană semnată de el a fost cumpărată la o licitaţie cu astronomica sumă (pentru o icoană post-bizantină!) de 75.000 de euro. Aceasta a aparţinut anterior familiei pictorului contemporan, Alush Shima.

 

Omul de afaceri albanez, Hetem Ramadani, cel care a achiziţionat piesa, a ţinut să o înregistreze la Centrul de Inventariere a bunurilor de patrimoniu al Albaniei (NCCPI), pînă la momentul tranzacţiei aceasta nefiind înregistrată în scriptele acestei instutuţii, deşi legea îl obliga pe fostul proprietar să o facă.

 

Deşi acest Centru fusese creat la începutul anilor 1990, ca instrument de stăvilire a furturilor masive din muzee şi colecţii după disiparea comunismului, eficienţa lui nu s-a arătat prea ridicată, căci piesele odată plecate din ţară devine aproape cu neputinţă de a le readuce, căci informaţia despre ele, anterioară dispariţiei lor, este practic inexistentă. Se ştie, că în Albania lui Enver Hodxa ateismul devenise religie de stat, iar patrimoniul cultural se degrada şi se prăpădea nemilos, doar acele monumente şi reclive care exaltau cultul personalităţii tiranului din Tirana - meritau atenţie şi investiţia autorităţilor. 

 

Kostandin Shpataraku s-a remarcat îndeosebi prin icoanele pictate pentru iconostasul celebrei mănăstiri Ardenica din vestul Albaniei, aflată la 10 km. nord de oraşul Fier,  deşi icoanele sale sunt risipite prin diverse colecţii publice, şi, iată, în cele private.  

 

Personal, m-am învredinicit să văd două icoane zugrăvite de acest minunat slăvitor al Domnului prin culori. Una la Museum Onufri, din Berat (Albania) iar alta la Galeria Icoanei din Ohrid (Macedonia). Ambele icoane le am reproduse pe ilustrare tipărite în condiţii excelente, le voi posta aici pentru a putea fi văzute.

DSCN0793.JPG   

Secvenţă din Museum Onufri (foto: vladimir bulat, 2009).   

[Acest articol este un ciot]

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
1 mars 2012 4 01 /03 /mars /2012 11:35

În toamna tîrzie a anului 1927, mai exact în 6 noiembrie, apărea în revista RAMPA un amplu dialog dintre poetul şi traducătorul Adrian Maniu şi artistul plastic Nicolae Tonitza, acesta din urmă devenit un adulat maestru al publicului, care se simţea în puteri şi mare vervă. Din lungul interviu am spicuit cîteva fragmente, care aduc detalii interesante legate de debutul său ca artist, dar şi despre atitudinea pe care o formulează faţă de cei care nu erau în aceeşi barcă estetică cu el...precum şi reacţia lui M.H.Maxy la opera lui.

DSC02742.JPG  1.

Adrian Maniu: Ce imagine nu puteţi uita?

Nicolae Tonitza: "O albă acuplare michelangeliană, între un ţăran şi o ţărancă, pe verdele peliniu al unei pajişte bârlădene - în primăvară...Aveam pe vremea aceia vreo şease ani..."

Adrian Maniu: Debutul?

Nicolae Tonitza: "Adevăratul meu debut în pictură a fost cam pe la anul 1900, când am primit de la o cucoană bătrână comanda de să-i fac portretul în "oloi". Doamna îmi făgăduise patru lei pentru această operă - şi libertatea să-i ciupesc la discreţie, din "agudele" grădinii, tot timpul cît voi lucra. Am reuşit, fireşte, să zugrăvesc o cucoană bătrînă, ceiace dealtminteri nu era greu: toate cucoanele bătrâne seamănă între ele. Dar clienta mea a fost nemulţumită şi m'a pus să-i corijez tabloul, după indicaţii tare imperative, gura mai mică, gâtul mai gras, ochii mai mari, nasul mai subţire, cerceii mai lucioşi - până cînd mă trezisem că pictasem o fetiţă de unsprezece ani. Cucoana a fost încântată (avea peste 65 de ani) - şi m'a achitat foarte culant cu patru piese de argint, nouă şi strălucitoare. Numai când am ajuns cu ele la bragagiul meu am aflat că erau false. Atunci mi-am dat seama că sunt riscuri mari în cariera de pictor...Ceia ce am putut constata, cu prisosinţă, verifica şi mai târziu..."

Adrian Maniu: Care a fost marele dv.insucces?

 Nicolae Tonitza: "Acum trei ani, când colegul Maxy m'a pârât publicamente că îmi comercializez munca...ceia ce a avut ca urmare deschiderea unei prăvălii rivale, de perpetuă concurenţă, în strada Câmpineanu..."

 * * *       

DSCN8842.JPG2.

Avangardistul (pe atunci) M.H.Maxy a reacţionat prompt, în paginile aceleeşi publicaţii, în ediţia din 10 noiembrie, printr-o replică:

"Susţineam în acel articol că te-am iubit odată pentru ascetismul literar, simplu, pentru ironia unei reprezentări de viaţă, pentru o culme transcendentală la care ai ajuns, pentru tonurile de gri şi marouri ce-ţi slujeau de minune intenţiile. Şi iartă-mă dacă peste noapte, te-am regăsit (cu durere) roz, chaire, pufos, şi în serie. Îmi amintesc chiar că am insistat pe lângă cîţiva amatori de artă care nu-ţi considerau genul anterior astei situaţii, să te cumpere acum când deveniseşi pe gustul lor. Te acuzam de o dulcegărie voită, în afara caracterului d-tale, dulcegărie ce ţi-ai impus-o graţie unei anumite vitregii de viaţă. Vorbeam dintr'un punct de vedere al artei. La această afirmare, unul dintre cei cu care te compui ca să te formezi în 4 (e vorba de "grupul celor patru"-nota mea, v.b.), a răspuns că şi'n griurile de odinioară era aceiaşi dulcegărie literară. O simplă diferenţă, între cei cu cari te aduni (pentru interesele culpei) şi cel ce te-a iubit...

Şi fiindcă cele 3 rânduri din interviul d-tale nu-ţi iau o apărare legală bazată pe alte adevăruri decât pe noi atacuri, prieteneşti şi subtile, permite-mi să te fac să înţelegi în fond ceva.

În prăvălia concurentă d-tale vei găsi cu prisosinţă pentru uzul practic câteva obiecte de artă, produse ale academiei de artă modernă aplicată ce conduc, ca metaluri, mobile, lămpi, legături de cărţi frumoase, chiar foarte frumoase. Picturilor mele însă, nu le-am văruit faţa ca să le dau o alură comercială şi nici n'am parfumat aspectul lor, ca să'mi înduplec clienţii.

În prăvălia mea de artă decorativă te invit să expui gratuit. Fi deci fără grijă, eşti pe drumul cel drept şi comercialmente îţi promit să-ţi fiu nu o concurenţă ci o încurajare.

Al d-tale cu respect M.H.Maxy". 

 

Foto: vladimir bulat

1. Nicolae Tonitza, Stînca albă, colecţie privată, Bucureşti.

2. Lucrări de M.H.Maxy în colecţia de artă a Muzeului Brăilei.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
28 février 2012 2 28 /02 /février /2012 11:17

capretti-al-sole-nel-film-le-quattro-volte-163394.jpg

Filmul lui Michelangelo Frammartino, intitulat Le Quattro Volte, este unul din filmele care motivează cu prisosinţă conceptul de art house, film de artă. Este un film care este imposibil să-l cataloghezi sau să-l încadrezi, căci nu este nici un documentar, nici artistic, de ficţiune nu este. În schimb, într-un interviu acordat unui critic de film rus, Anton Dolin, Frammartino afirmă că acesta este un film politic, şi motivează astfel: "În Italia imaginea nu este liberă a priori. Dacă oferi publicului libertatea mult-rîvnită, pentru ca acesta să poată alege singur ce vrea să vadă în imaginea oferită de tine, asta înseamnă că faci film politic. Le Quattro volte - nu este un film pentru spectatorul-cumpărător, ci pentru spectatorul-cetăţean, căruia îi revine astfel o responsabilitate specială, cea de a putea alege".  

le-quattro-volte-621134l

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
22 février 2012 3 22 /02 /février /2012 12:02

Czesław Przybylski (n. 1880) a fost un arhitect polonez care a aderat la curentul modernist în perioada interbelică, autorul murind în anul 1936. Are cîteva realizări arhitecturale notabile în Varşovia, printre care se remarcă îndeosebi Casa fără colţuri (Dom bez kantów), ridicată în 1935. 

Julisin_.jpg

Vila Julisin, dintr-o suburbie a Varşoviei (Konstancin), a fost ridicată în 1934, la comanda lui Gustaw Wertheim, primul director al depoului de tramvai electric din capitala polonă. La inaugurarea acestui conac s-a organizat un bal şi un concert, la care au venit notabilităţile şi toată elita municipală. În timpul ocupaţiei naziste aici a fost reşedinţa guvernatorului german Ludwig Fisher. Pe vremea războiului şi după - era în posesia lui Bolesław Bierut, un comunist de factură stalinistă, ulterior, preşedintele Poloniei (1947–1952). După moartea misterioasă a acestuia, în 1956, vila Julisin a îndeplinit funcţia de orfelinat şi spital de reabilitare.

 

În 2008 construcţia s-a demolat de către proprietarul acesteia, o firmă de tranzacţii imobiliare. S-a motivat prin faptul că vila ajunsese o ruină, şi nu se mai putea reabilita. Plus de asta, întregul ansamblu de grădină - nivelat cu pămîntul. Cum era şi de aşteptat, nicio autorizaţie în acest sens nu a fost emisă de către autorităţi. Este foarte adevărat că această arhitectură nu figura în lista monumentelor istorice. Dar oare tot ce nu are statut de monument este demolabil, desigur că nu! Mai ales că acesta se afla într-o zonă de protecţie a altor monumente. Procesul intrumentat de procuratură nu a întîrziat să vină. 

 

Specialişti, autorităţi şi justiţia au colaborat în jurul acestui caz, iar sentinţa este pronunţată: vila Julisin trebuie reconstruită pînă la finele lui 2014, iar pentru demolare dezvoltatorul care intenţiona să construiască altceva pe acel loc, riscă o pedeapsă de privare a libertăţii de pînă la cinci ani. 

 

O învăţătură majoră se poate desprinde din acest caz al vecinilor noştri: dacă există voinţă, societatea civilă se poate opune dezmăţului instituit de dezvoltatorii imobiliari în cam toate ţările post-comuniste. Se poate obţine prin decizie judecătorească refacerea unui imobil reprezentativ pentru o epocă, chiar dacă acesta nu avut un statut de monument de arhitectură. Vom putea importa şi la noi un astfel de exemplu? Care, în opinia mea, merită o mai largă mediatizare, discuţie şi aplicată analiză...şi nu doar în mediile arhitecţilor, specialiştilor în probleme de patrimoniu, experţi, ci şi cele mai largi: ale cărturarilor, ziariştilor, activiştilor sociali etc. 

 

Sursa: warszawa.gazeta.pl      

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
20 février 2012 1 20 /02 /février /2012 09:44

 

str-sirenelor-nr.62.jpg

 

Cuvîntul românesc "Sirenă" provine de la grecescul Σειρῆνες. Acestea au legătură cu mitologia străvechilor eleni, şi se întîlnesc la începuturi în Odeseea. Orice referinţe vechi se pot găsi în cărţi şi enciclopedii, în biblioteci şi oamenii înţelepţi.

 

Pentru mine este ispititoare această vocabulă, mă inspiră prin parfumul şi ecoul pe care le trezeşte amintirea semantică a acestora, căci topografic zona în care se află această stradă este una deosebit de metisată, stranie, cum şi natura sirenelor este mixantropică în descrieri. Zona este ascunsă între mari artere (Dealul Spirii, 13 septembrie, Calea Rahovei, Tudor Vladimirescu) rămînînd ferecată în spatele acestora, nevăzută, pitită, misterioasă. E populată de o lume măruntă, pestriţă, vioaie, mofturoasă şi ranchiunoasă...

 

Interesant este că Bucureştiul a avut o dezvoltare celulară, insulară, diferenţiată. În spatele marilor bulevarde, canioane de blocuri de pînă la zece nivele, magazine şi dughene de cartier - s-au dezvoltat numeroase mici nuclee etnice şi psihologice. Aici sunt conservate habitatul şi atmosfera urbană de altă dată, este vizibilă deopotrivă şi trama stradală, haotică, din vremurile în care urbanismul încă nu dicta imperios nevoile cetăţii moderne. Tocmai de aceea, vechea denumire a uliţei (Sabinelor) este contiguă cu sensurile ascunse, acţiunile punctate de ambiguitate, dintre demonic, ludic, şi omniprezenţa aromelor de tot felul - întîlnite în aceste refugii, situate între crepusculul lumii închipuite şi mici, dar mereu autentice bucurii furnizate de contemporaneitate...    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article