Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

13 février 2012 1 13 /02 /février /2012 11:27

dsc08445.jpg

 

Scriam la începutul toamnei din 2007 despre faptul că guvernarea comunistă pusese gînd rău acestui imobil, monument istoric, în locul căruia de dorea ridicarea unui palat al şahului. Iată că acest plan a fost spulberat. Statul Român, prin ICR "Mihai Eminescu", intenţionează restaurarea acestuia, spre a-l transforma într-un centru de cultură, care să devină un punct de atracţie pentru toţi operatorii culturali ai Chişinăului", după cum a declarat recent ambasadorul României în RM, domnul Marius Lazurca.

 

La finele lunii ianuarie a avut loc la Chişinău un colocviu internaţional (Tehnici şi materiale pentru restaurarea monumentelor de arhitectură), care a adunat cîţiva specialişti de renume în domeniul restaurării. Înainte cu cîteva zile s-a anunţat că statul român va investi 2 milioane de euro în restaurarea acestui monument cu o istorie bogată şi un trecut care se poate identifica cu instituţiile culturale antebelice şi interbelice ale oraşului.

 

Nu mă pot decît bucura pentru această evoluţie pozitivă pentru existenţa monumentului de arhitectură aflat în strada Şciusev, 103, din Chişinău. Nădăjduiesc că se va merge mai departe de declaraţii, proiecte şi năzuinţe. Mă bucur că echipa de tineri diplomaţi români aflaţi acum la Chişinău au planuri mari şi vor contribui la o mai bună imagine a acestui oraş, prăbuşit în ultimii ani!    

 

Foto: Imobilul din complexul Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală

  © vladimir bulat, 2007.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
9 février 2012 4 09 /02 /février /2012 09:23

Doamna mea m-a anunţat că am rămas fără ceapă, şi că nu avem cu ce face sosul. Eram în drum spre casă. Pe Bd. Carol I mă abat pe la o dugheană cu legume şi fructe, pentru a lua bulbii necesari. Mă aplec asupra lăzii şi adun într-o pungă transparentă, cînd mă opresc prind a o lega la gură. Doamna de la cîntar se oferă să mă ajute, dar nu mai era cazul. Mă descurcasem singur. Cînd pun ceapa pe cîntar - cîntăreşte exact un kg.! Urmează acest dialog cu vînzătoarea: 

 

Doamna: Parcă aţi fi un preot

Eu: De ce ca un preot?

Doamna: Că aveţi palton negru, sau chiar sunteţi preot? (s-a făsticit spunînd asta).

Eu: Nu pricep care e legătura cu cîntarul?

Doamna: Şi soţul meu doreşte demult să se facă preot, şi este foarte exact şi precis!

Eu: Aha. Cred totuşi că preoţia este o menire, nu o strategie. O chemare, nu un calcul.

Doamna: Da. O seară bună!

 

                                                                          * * * * *

 

La Florenţa sunt multe raţe.

Zboară peste tot.

Nici în piscina noastră nu este loc de ele.

 

Suportăm.

 

Familia Fellini a cimentat

ochiul de apă.

Raţele au dispărut dela ei.

Nu le vezi, nu le auzi.

Gîştele lui Andersen au început

să ne dea tîrcoale.

 

La Florenţa

încep

ploile.

 

                                                                             * * * * *

Ohrid--dinspre-Prespa.JPG

Energiile pe care le emană acest loc sunt de negăsit în alte părţi: este punctul cel mai înalt dintre două lacuri din Macedonia: Prespa şi Ohrid. Eram în acest punct în 5 septembrie 2009.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Fragmente
commenter cet article
8 février 2012 3 08 /02 /février /2012 00:03

DSCN4151-copie-1

Desigur, la scrutarea acestei plăcuţe – dacă pasul nu ţi-e prea lăbărţat, adică grăbit, şi o observi – nu poţi rămîne mirat de felul în care se scrie aici numele poetului, supranumit de autorul Epigonilor, „finul Pepelei, cel isteț ca un proverb”, căruia îi lipseşte un „n” în coadă. Deci avem clar scris: Pan, cîtă vreme ne-am obişnuit să vedem pe coperţi, în dicţionare şi alte locuri deştepte, scriindu-i-se numele anume cu Pann!

Fiind fiul un baci vlah, bulgarizat, pre numele Pantoleone Petrov, Anton trece Dunărea spre a redeveni vlah, precum şi strămoşii săi au fost. Este atras de psaltichie, ajungînd să culeagă şi folclor urban, de toate felurile: românesc, ţigănesc, bulgăresc, urechea fiindu-i mereu atentă la graiurile şi psalmodierile mirene turceşti, greceşti, muscăleşti, limbi pe care le deprinsese încă din adolescenţa sa zbuciumată. Unele dintre prelucrările sale se cîntă şi azi în stranele cu cîntări psaltice, pentru că Pan a fost neîntrecut, şi harnic transmiţător al tradiţiei vechi, osebit poet al versurilor tandre, chiar dacă chinuite ca să-ncapă în rime prea alese...

Totuşi, de ce stă scris Pan, şi de cînd îi spunem cu toţii Pann?

Poate că forma cea din urmă, şi cea mai cunoscută, este pur şi simplu cîntată, alungit, sau cei doi de „n” din prenumele tatălui,  Pantoleone, s-au alăturat, sudîndu-l pe Anton de strămoşii săi, devenind exotic şi unic? Deocamdată, casa în care a trăit poetul este o ruină, pe strada care-i poartă ilustrul nume, este straşnic de tristă, iar unicitatea lui ca şi cărturar devine de-a dreptul o ciudăţenie, şi o jenă tăioasă pentru toţi care trec pe alături, pe acea uliţă care-şi pierde de la o zi la alta personalitatea, atmosfera de odinioară. 

Iată două catrene, din Spitalul amorului (1850), care se potrivesc cu tristeţea de azi:

 

O voi, fericiri trecute,

Care n-o să mai veniţi,

Truda gîndurilor mele,

La ce-n zadar mă munciţi?

 

Lira jalnică, duioasă,

Ce tot răsuni în zadar?

Cînd fericirea şi viaţa

Se sfîrşeşte cu amar!

 

FOTO: © Vladimir Bulat, 2011.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
7 février 2012 2 07 /02 /février /2012 11:59

Acesta este titlul unui poem al poetului şi editorului Carl Sandburg.

A fost publicat în volumul Slabs of The Sunburnt West (1922).

 

Poemul a figurat în catalogul primei expoziţii personale americane a sculptorului Constantin Brâncuşi ( The Brummer Gallery, NY, nov-dec., 1926). Întregul material al catalogului a fost reprodus în România comunistă, în revista ARTA, nr. 1 / 1979. Textul introductiv era semnat de Paul Morand

 

Traducerea acestui poem aparţine poetului şi traducătorului A.E.Baconsky, şi a fost inclus în placheta Versuri, editura Tineretului, Bucureşti, 1966.

 

"Brâncuşi e un năzdrăvan;

el îşi economiseşte banii de tren şi călătoreşte fără ţintă;

un năzdrăvan cu bagajele gata şi fără nici un oraş;

ei da, Brâncuşi e un năzdrăvan;

el înţelege păsările şi craniile atît de bine;

ştie cum atîrnă părul în cocul şi-n cozile de pe capul femeii;

de-atîta vreme le ştie încît ştie de unde vin şi unde se duc;

el pătrunde tainele primilor, celor mai vechi creatori de forme.

Şi nu vorbim deocamdată cu gura prea slobodă despre Brâncuşi căci abia a pornit;

nici nu poate spune încă numele locurilor încotro se va duce cînd va avea vreme şi va fi gata de drum;

o, Brâncuşi, tu care păstrezi la soare, în preajma uşii tale scînduri de lemn tare,

aşteptînd ca lemnul tare să devină mai tare,

pentru ca mîinile tale tari să-l modeleze,

tu, Brâncuşi, cu dălţile şi ciocanele tale, cu păsările care devin conuri, craniile ce devin ouă

-- cît de adîncă e-n inima ta speranţa că o dată şi-o dată vei găsi un con, un ou, atît de tari,

încît atunci cînd pămîntul se va preface în ceaţă, ultimul ce va dispare va fi un con, un ou.

Brâncuşi, tu nu vei da un anunţ în ziare scriindu-i lui Dumnezeu că e spre binele lui de va veni el la tine;

nu vei deveni prea limbut împuindu-i urechile lui Dumnezeu cu rugăciuni;

nu vei deveni impertinent şi nici familiar ca şi cum Dumnezeu

ţi-ar fi vecinul căruia nu o dată i-ai numărat cămăşile pe frînghia de rufe;

tu vei vorbi-ntotdeauna cu îndoieli şi abia auzit sau vei fi tăcut ca şoarecele-ntr-un pod

de biserică la ceasul cînd se dezlănţuie orga revărsînd valuri oceanice pe stîncile însorite ale ţărmului.

Dacă Domnul păstrează în ceruri cîte un colţ pentru muritorii ce se luptă aprig cu viaţa,

atunci va fi unul şi pentru tine,

unul fi-va desigur şi pentru tine."  

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
5 février 2012 7 05 /02 /février /2012 05:21

S-a împlinit un deceniu de la trecerea la cele veşnice a celui care a fost sculptorul Constantin Antonovici (1911-2002).

În general este perceput ca un artist al ciclului Bufniţelor, care l-a conscrat şi impus definitiv în lumea internaţională a artei. Anul trecut a apărut albumul: ANTONOVICI:  1911-2002: Sculptor on Two Continents, Universalia Publishers USA, NY, 2011, conceput, gîndit şi elaborat împreună cu Doina Uricariu.

KIF 0279 

O cantitate apreciabilă de desene s-a păstrat în arhiva deţinătorului drepturilor şi a legatarului, dl. Stephan Benedict (care a contribuit în mod esenţial la apariţia albumului), astfel că acestea dau o imagine mai amplă asupra laboratorului creator al lui Antonovici, iar exemplele reproduse aici se referă în chip direct la evoluţia ciclului denumit generic: Bufniţe. Desenul la Antonovici este zgîrcit, frust, fluent, ca o frază succintă într-un blocnotes al unui scriitor, gînd şi notaţie ce se poate transforma într-o nuvelă sau chiar într-un roman. Romanul vieţii lui Antonovici a fost chiar summa acestui ciclu. Acest roman al său s-a scris exact patru decenii, astfel că o primă Bufniţă am identificat-o în anul 1941, iar printre cele din urmă piese ale ciclului este datată cu anul 1981. Am scris pe larg în studiul meu despre evoluţia acestuia, astfel că trimit la lectura capitolului: "Bufniţele ca leitmotiv al totalităţii" (p. 249-270). 

KIF_0301.JPG

Doresc doar să mai adaog că deşi am dedicat desenului în opera lui Antonovici un mic subcapitol în carte, o cercetare temeinică asupra moştenirii sale în materie de grafică încă nu s-a intreprins. De aceea am găsit cu cale să ilustrez această evocare de 10 ani anume cu schiţe rămase de la artist. Care sunt din cîte ştiu, inedite.

Iată un scurt fragment din cele deja publicate în carte: "Desenele lui Antonovici sunt sumare, fugitive, dar destul de explicite, astfel încât în aceste crochiuri putem recunoaște multe dintre lucrările care s-au modelat într-un material durabil sau în ghips patinat. Predomină desenele în creion, realizate fie cu vîrful grafitului, bine ascuțit, fie cu latul acestuia, de unde linia rezultată este mai grasă, mai catifelată. Era un mânuitor minunat al creionului, dar nu mai puțin convingătoare erau și crochiurile sale în cărbune, și discretele schițe în laviu sau acuarelă. Dar nu lipsesc nici cele realizate cu pixul albastru. Nu există desene rupte din contextul pregătitor: cu figuri geometrice, curbe și sugestii de înăuntru/afară, de unde și evitarea unor contururi nete, definitive, strict delimitate. Mâna este în căutarea ritmului, a liniei optime, iar conturul acesta nu este granița unui decupaj spațial, ci tocmai trecerea moale de la o suprafață la alta. Este clar că desenele acestea nu sunt afirmative, ci funcționează doar ca suport-trambulină pentru clarificarea unor chestiuni de formă și ritm" (p.290).

KIF_0302.JPG

Pe de-a întregul său opera lui Antonovici se constituie într-un capitol important al sculpturii secolului XX, astfel că nicio istorie a acestui gen al plasticii nu-l poate ocoli, nici subestima. Volumul ANTONOVICI:  1911-2002: Sculptor on Two Continents este o garanţie sigură în acest sens.

Imagini: © Stephan Benedict's Archive.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
3 février 2012 5 03 /02 /février /2012 06:58

Poeta aceasta despre care multă lume a auzit pentru prima oară doar cînd i s-a decernat Premiul Nobel, în 1996, a părăsit tribulaţiile, socotelile şi cuvintele acestei existenţe. 

Fiind un om al Estului, a debutat prin a crede în valorile realismului real, pe care le abandonează prin depunerea carnetului în 1966, apoi a denunţat în forme poetice ororile acestui regim...A tradus din poezia franceză, iar pentru propria ei poezie a fost denumită "Mozart al versului". A lăsat o operă de peste 400 de poeme. NY Times i-a dedicat necrologul în chiar ziua morţii.

Nu pot spune că era printre poeţii mei de suflet, totuşi Laudă viselor, îl consider un exemplu major. Nu l-am găsit tradus de alţii în română, dar cadenţa lui din poloneză am putut-o transpune cu forţele mele modeste:

"În somn

pictez precum Vermeer din Delft.

 

Vorbesc în greacă,

şi nu doar cu cei vii.

 

Conduc maşina,

Pe care o îmblînzesc.

 

Capabilă sunt

De poeme mari.

 

Aud voci

Precum sfinţii cei din veac.

 

V-aş surprinde -

Cît de minunat mă descurc la pian.

 

Să-mi iau zborul mai pot,

De-a supra propriei persoane.

 

De pe acoperiş cînd cad,

numai, pe ceva moale şi verde.

 

Sub apă

Respir fără dificultate.

 

Nu mă plîng:

Am reuşit să descopăr Atlantida.

 

Mă bucur că reuşesc,

Să mă trezesc înainte de moarte, mereu.

 

Imediat după explozie

Mă-ntorc pe partea cealaltă.

 

Eu sunt copilul epocii,

Dar nu consimt să fiu şi parte din ea.

 

Cu ani în urmă

Am văzut doi sori.

 

Iar alaltăieri, un pinguin.

Aievea, fără tăgadă".

* * * * * * * *

În româneşte au apărut volumele:

Sub o singură stea, Editura Universal Dalsi, 1999

Clipa/Chwila, Editura Paideia, 2003

În rîul lui Heraclit, Editura Paideia, 2003 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Necropolistică
commenter cet article
1 février 2012 3 01 /02 /février /2012 08:27

Anunţam la moartea marelui regizor grec, Theo(doros) Angelopoulos că urmează să văd una din culmile creaţiei sale, filmul Peisaj înceţoşat (Τοπίο στην ομίχλη sau Landscape in the Mist, 1988). O piesă filmică rară, de o frumuseţe profundă, înceţoşată, de neuitat... Se poate asemui cu puţine din istoria cinema-ului, poate cu ce au lăsat mai bun: Tarkovsky, Fellini, Paradjanov, Kieslowski, adică cei din stirpea tare a vizionarilor şi creatorilor de forme.

 

Filmul Peisaj înceţoşat conţine toate ingredientele formale şi stilistice care definesc "marca" regizorală a lui Angelopoulos: marea ca graniţă, copiii ca promisiune, metafora puterii, peisajul gol şi straniu, depopulat, nostalgia  primei iubiri, călătoria iniţiatică, ploaia, drumul, gara, personificarea dorinţei...

 

landscape_1988.jpgFabula este simplă: doi fraţi, Voula şi Alexandros, doresc să plece în Germania, pentru a-şi cunoaşte tatăl, plecat acolo. În fiecare zi ajung la gară, şi privesc cum trenul de Berlin pleacă de acolo. Scriu scrisori imaginare pentru tatăl necunoscut, povestindu-i viaţa lor, precum şi despre aspiraţia de ajunge la el, să-l vadă. Într-o zi se încumetă să urce în tren, cea mare cu cu rucsacul în spate. Dar sunt daţi jos, că nu aveau bilet. Din acel moment încep peregrinările, contactele cu poliţia, cu oamenii de toată teapa, îl întîlnesc pe Orestes, un tînăr care secondează o trupă de actori ambulanţi, care joacă în întreaga Grecie - aceeaşi piesă! Orestes este tînăr, chipeş, glumeţ, aşteaptă să fie recrutat, de aceea viaţa lui e fără griji şi fără prea mari implicări...Trupa de actori este o gloată felliniană, grotescă, sumbră, care-şi scoate la un moment dat recuzita şi costumaţia la mezat, pe malul apei. Atunci Orestes îi părăseşte.

 

Dar e un episod dur în acest film: maturizarea bruscă a Voulei. E privită de aproape toţi bărbaţii ca femeie, ea copilă fiind, de vreo 11-13 ani, poate. Camera atentă urmăreşte transformarea chipului ei de adolescentă într-o faţă de femeie. Un camionagiu încearcă chiar să o violeze pe Voula, dar ambiguitatea scenei lasă loc unei interpretări mult mai nuanţate, decît doar comportamentul de cea mai joasă specie a acelui bărbat brut. Din felul în care iese şoferul de după prelata camionului, şi din felul în care se prelinge Voula - reiese un lucru, adolescenta a devenit femeie, dar acest fapt nu e neapărat rodul siluirii,  ci e datorat unui dat natural, biologic, pe care-l nu-l poate ocoli nicio fetiţă de vîrsta ei...Ea nu ţipă, nici nu a răspuns apelurilor fratelui său care o căuta, o chema, alergînd în jurul maşinii. De aici, şocul unei mirări, a unei constatări a inevitabilului. Apoi, cu mîna însîngerată se va şterge de bena camionului...Astfel de detalii sunt unice ca tip de analiză a psihologiei unui copil confruntat cu iresponsabilitatea celor maturi, dar mai ales, cutremurul întîlnirii cu propria maturizare. Dar oare nu o maturizare este şi faptul că cei doi copii doresc să-şi cunoască tatăl, aflat departe de ei (aproape doar în visele lui Alexandros)? În aflarea tatălui se pornesc la drum, îndură ploi, frig, umilinţe, foame, suspiciunea celor din jur...iar ei oferă tuturor o lecţie de consecvenţă, inocenţă şi visare. De ataşament. Numai oboseala îi face să uite încotro se îndreaptă.

 

Voula se îndrăgosteşte, copilăreşte, de Orestes, căci plînge îndelung cînd trebuie să se despartă. Cînd el îi lasă la gară. Cu nişte bani primiţi de pomană, cei doi puşti îşi iau bilete şi urcă legal în tren. Dar constată că nu au paşapoarte, lipsa cărora devine ca o graniţă. De netrecut. Ca şi marea la care ajung - iar Alexandros spune că dincolo de ea este Germania! 

 

Nu ajung, de fapt, mai departe de propriul lor vis, îndreptîndu-se, prin ceaţă, spre arborele dorinţei. 

 

Un film mare, a aceluia care fost un vizionar al marilor forme şi înţelesuri.

 

Foto: o secvenţă care nu a intrat întocmai în trama filmului, dar ea precedă acea scenă care arată, în chip premonitoriu, şi vesteşte căderea dictatorilor din Est. O mînă gigantică iese din apă (e a lui Lenin? aluzie la regimul generalilor din Grecia?), şi este purtată apoi de un elicopter de-asupra oraşului...          

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
27 janvier 2012 5 27 /01 /janvier /2012 11:14

Datorez prietenei mele de la editura Sophia  faptul de a fi intrat în poesia acestei hărţi, incredibil de instructive.

 

europe accordin to vatican

 

Deosebit de interesantă este seria de referinţe la lumea ortodoxă, de unde doar România scapă cu o catalogare deloc tendenţioasă, deşi niţel cam inexactă: Orthodox latin. Bulgarii sunt - assasins, macedonenii - meh (indiferenţi). Albanezii apar ca N.A., adică sub formă de suspensie...atunci cînd nu ai nimic a descrie sau califica, fiind vorba de ceva mai mult decît straniu şi bizar, poate chiar inacceptabil... zona cosovară este rezervată celor numiţi de Vatican, drept fanatics. Partea subcarpatică a Ucrainei este WTF? - nu cred că e nevoie să traduc ceea ce americanii au toată ziua-bună ziua, pe vîrful buzelor...Iar despre Rusia se spune că se defineşte ca Arch-Nemesis = o zăpăceală totală! Iar R. Moldova are o imagine poate dintre cele mai măgulitoare, weirdos, ceea ce s-ar traduce că acolo locuiesc nişte ciudaţi pentru toată lumea, non-conformişti, dar pe  care este bine să-i eviţi, căci e ceva straniu cu ei, ca anul bisect, taman ca cel în care ne aflăm...

 

Pentru o decriptare mai amplă folosiţi, printre alte resurse, urban dictionary, şi veţi afla care este adevărata faţă a Vaticanului, faţă de restul lumii...despre Grecia, bunăoară, mi-a fost greu să desluşesc ceva, dar e vorba de ceva contrafăcut, un erzatz, copie...

 

Sunt sigur că sunt oameni mult mai pe fază decît mine, pe care-i rog să se alăture acestei decriptări a lumii contemporane, prin optica Vaticanului!

 

Nu e o capcană, e o dorinţă fierbinte de a înţelege dincolo de cuvinte şi etichetări.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
25 janvier 2012 3 25 /01 /janvier /2012 14:46

Theo_angelopoulos.jpg

Theo Angelopoulos  a fost printre regizorii (n. 1935) ale cărui filme îmi dădeau insomnii, frisoane...Întîi a fost Privirea lui Ulisse (To vlemma tou Odyssea), unde l-am descoperit pe fabulosul Harvey Keitel, înainte să-l revăd în Pulp Fiction...

M-a răscolit acel film, căci cred că de la Stalker-ul lui Tarkovski nu mai văzusem un film de aşa intensitate şi empatie...şi acum după ani de zile (văzut la prăfuita sală Eforie, într-o unică proiecţie, în jurul lui 1997 sau 1998...?), îmi stau în faţa ochilor situaţii, stări şi culori.

 

Ultima lui zi a fost cu totul tragică!

 

Văzusem de curînd Eternity and a Day (Mia eoniotita kai mia mera), şi chiar am înţeles că omul acesta, prin seriozitatea demersului şi a atitudinii faţă de arta filmului, trebuie pus alături de doar cîţiva mari şi aleşi: Antonioni, Tarkovsky, Gherman (senior) şi Sokurov! Lucra la ultima parte a trilogiei despre dezamăgirile majore ale veacului trecut, titlul de lucru era Céu Inferior*..Trebuia să fie al 14-lea film al său, dar se vede că Dumnezeu a rînduit să se oprească, ieri, la cel de-al 13-lea, chemîndu-L spre cele nevăzute, dar sensibile şi veşnice, unde toate se umplu de sensul cel înalt şi unic!

 

Scena de dragoste dintre Eleni şi Spyros, în Eternity and a Day - în tramvaiul gol, cînd toată lumea jelea pe străzi moartea lui Stalin - este poate una din cele mai indimenticabile din istoria cinema-ului... 

 

Acum cînd vestea asta cumplită ne-a ajuns, nu pot decît să recomand revederea unui film mai vechi al său, Topio stin omichli (care s-ar traduce aproximativ prin: Peisaj înceţoşat), care a făcut senzaţie la Venezia, în îndepărtatul an 1988...

 

* S-a mutat în acea mare dinăuntru, poate...să caute printre îngeri, stele şi tării albastre!

 

Foto: http://greece.greekreporter.com/

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
24 janvier 2012 2 24 /01 /janvier /2012 16:30

Furtul operelor de artă plastică şi religioasă au devenit frecvente. Chiar de curînd relatam despre o prăduială de proporţii într-o fundătură de Ucraina, iar acum mi-a parvenit ştirea despre dispariţia din capitala Greciei a 3 piese de mare valoare artistică şi financiară. Presa lumii a plimbat ştirea în fel şi chip, iar pe căi oficiale informarea a sosit de-abia cum. Este vorba de trei piese de artă plastică, după cum urmează:

 

- O piesă de grafică semnată de Caccia Gugliemlo (Moncalvo), reprezentându-l pe Sfântul Diego de Alcala în extaz mistic, o piesă de la începutul secolului al XVII-lea.

 

- O pictură "Cap de femeie" (Woman's head) de Pablo Picasso, 1939.

 

- O pictură "Moara" (Mill) de Piet Mondrian, 1905.

 

Ataşez imaginile acestora în ordinea în care le-am înşiruit mai sus, spre a nu mai fi nevoie de a scrie sub fiecare legenda.

 

CACCIA--MONCLAVO-.jpg

PICASSO 1

MONDRIAN.jpg

Trebuie să recunosc că, de departe, simpatia mea se îndreaptă spre foarte realista piesă semnată de Piet Mondrian, care înainte să purceadă la colorarea unei miriade de pânze geometrice, strident şi mai puţin stident colorate, a pictat o serie de mori din propria sa ţară -- încât aproape că imaginea acestora se identifică cu picturile lui Mondrian mai degrabă decât cu morile rămase in situ în Regatul Ţărilor de Jos! 

Păcat că acestă minune a dispărut dintr-o colecţie publică, spre a bucura ochii unor hedonişti bogaţi, graşi şi mizantropi...Căci după toate aparenţele, este un furt comandat, bine pus la punct, şi care are ca rezultat sechestrarea operelor de artă în vreo colecţie privată, sau chiar trei...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article