Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

8 novembre 2011 2 08 /11 /novembre /2011 19:51

Biserica cu hramul Sfîntul Dumitru din Chişinău (ctitorită între 1890-1902, în vremea regimului ţarist) este o grea piatră de încercare pentru oricine doreşte să ia pulsul ortodoxiei contemporane din Republica Moldova (RM). Se spune că aceasta este biserica a "intelectualităţii" chişinăuiene, un loc de întîlnire, iar cine doreşte o cununie cu ştaif - alege acest loc fără ezitare. Un sobor de preoţi, împreună cu părintele Pavel Borşevschi, care slujeşte la altarul acestui aşezămînt este dispus să refacă "frăţia ortodoxă", şi înţelegerea între români-basarabeni, ruşi, ucraineni, bulgari, tătari, găgăuzi - întregul evantai etnic al Basarabiei. Nu sunt însă suficiente dorirea, aspiraţia, perseverenţa, buna-voinţa, fervoarea... S-a decis că locul trebuie să devină bun pentru toţi şi orice este adus în discuţie cu numele Domnului. Iar la moldoveni cel mai bun lucru este să te căsătoreşti, să-ţi dai ultimul bănuţ pentru o fală cît mai costisitoare, despre care lumea să tot vorbească. Se spune că există, la băncile locale, un împrumut special: pentru nuntă! Dacă este uneveniment atît de important în viaţa unor tineri, biserica nu poate rămîne imună - îşi oferă şi ea serviciile. La mănăstirea Hîncu, bunăoară, am întîlnit în această vară o desfăşurare de forţe scenografice pe care nu le-aş fi bănuit niciodată (deh, imaginaţie scăzută!), în condiţiile în care acest aşezămînt are cea mai numeroasă comunitate de maici (mult peste o sută de vieţuitoare) din întreaga Basarabie.

DSCN7381.JPGInteresant de observat că în faţa nunţilor nu rezistă nicio faţă bisericească, mai mult, orice slujitor doreşte să apară în faţa celor care-şi unesc destinele în forma cea mai aleasă. Mai ales cînd este vorba de cupluri cu dare de mînă, sau de moştenitorii unor familii aşezate, întărite subit, sau revenite cu ceva avere de pe meleaguri îndepărtate. Nunţile nu mai sunt demult un prilej de bucurie şi luminare sufletească, ci o afacere cu miză, cu statistici ce includ numeroase zerouri la purtător - indiferent de monedă! Sau doar un spectacol costisitor, hilar şi lipsit de gust şi sens. De cele mai multe ori acestea au funcţia creării unui contrast flagrant faţă de ce se întîmplă în jur, căci, cum spunea mireasa pe care am fotografiat-o, orice mijloc e bun pentru atingerea scopului: "Dacă tot ţie- dat să fii o singură dată mireasă, atunci să fii ca o regină în acea zi!" Regină, pentru o singură zi...după care - revenirea bruscă şi pedestră la "normal"  (normal este unul dintre cuvintele cheie care defineşte mentalitatea majorităţii basarabenilor: acesta poate însemna orice! de la superlativ la negativul absolut, după bunul plac, contextual). Nu contează că a doua zi vei avea probleme cu soţul, cu întreţinerea, cu plata chiriei, cu asigurarea medicală etc, important este să demonstrezi tuturor că azi - ai fost "regină"! Că ai consumat şi ai amanetat totul...

DSCN8213.JPGPe acest fundal penibil al înfumurării, devenite normă de comportament public, preoţimea nu se lasă nici ea mai prejos -- nici aceasta nu excelează prin discreţie, bun-gust sau "darul deosebirii". Părintele Borşevschi şi-a dorit pentru ctitoria sa, biserica cu hramul Sfîntului Mare Mucenic Dimitrie, nimic altceva decît cruci de aur, sau poleite cu aur - în orice caz foarte lucioase, şi impresionant de vizibile de departe. Acestea au fost sfinţite şi ridicate taman în ziua de sărbătorire a Înălţării Sfintei Cruci, pe 27 septembrie (stil vechi). Pe care le-a ridicat pe turlele bisericii imediat după slujba acelei zile.

DSCN8235.JPGAsta pentru ca poporul să fie martor şi încrezător că pentru mîntuirea sufletului este aproape suficientă contemplarea asiduă şi permanentă a crucilor strălucitoare, aurite, care surmontează biserica al cărei prag îl trece duminică de duminică, dacă nu şi mai des decît atît. Predica părintelui din acea zi a fost lămuritoare în acest sens, anume că nu putem face "economie" pentru Dumnezeu, Căruia îi dăm tot ce avem mai bun! 

DSCN8232.JPGLumii chinuite, subdezvoltate şi quasi-inculte a Basarabiei îi lipseau -- pentru o bună sporire în toate -- crucile aurite de pe cupolele bisericilor. Acum le are. Dacă e să urmăm logica propusă, de acum încolo toate vor progresa, ortodoxia va fi în minţile tuturor, iar prosperitatea va radia în toate casele, şi imaginea Raiului pămîntean nu devine decît rezultatul unui efort minim al imaginaţiei. Poate că Pronia cerească va rîndui cum e mai bine pentru destinul ulterior al unor astfel de decizii, curajoase fără tăgadă, dar pentru omul de rînd rămîn pînă atunci frustrările, neînţelegerea, "coşul minim de consum"  zilnic, spatele cronic aplecat...

Astfel, dacă aceste sacrificii sunt făcute doar pentru Dumnezeu - omul simplu, contribuabilul, este oare străin de acestea? Nu fac decît să formulez întrebarea, fără a putea articula şi un răspuns. Răspunsul pluteşte în aer...

 

Foto: © vladimir bulat, 2011.        

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
4 novembre 2011 5 04 /11 /novembre /2011 11:03

ITINERAR BIOGRAFIC 

L.Tuchilatu-2-.jpgPoetul şi prozatorul Leonard Tuchilatu s-a născut la 10 noiembrie 1951 în comuna Bursuceni, raionul Sângerei.

În 1970 este înrolat în armată, unde se îmbolnăveşte de glomerulonefrită.

Din 1973 – student la Institutul de literatură „M.Gorki” din Moscova.

În primăvara anului 1974 boala de rinichi se agravează, iar din luna martie 1975 rolul rinichilor este preluat de dializă.  

Operaţia de transplant de rinichi pe care o suportă la mijlocul lunii mai (la Institutul experimental de transplantare a ţesuturilor şi organelor interne din or. Moscova) se dovedeşte a fi un eşec. Începe un nou calvar: lupta cu icterul şi, mai ales, cu septicemia. În consecinţă, rinichiul străin este înlăturat. În septembrie lucrurile par să se fi calmat, însă, spre sfârşitul lunii octombrie, poetul se simte tot mai rău, iar în seara zilei de 4 noiembrie 1975 (în jurul orei 23.00) se stinge în braţele soţiei (poeta Marcela Benea), cea care i-a fost alături zi de zi pe parcursul ultimelor 8 luni de viaţă. Este înmormântat pe 8 noiembrie, la Bursuceni.

 

 

 

Opera publicată postum:

„Sol”, Chişinău, Editura „Cartea Moldovenească”, 1977;

„Fata Morgana”, Chişinău, Editura „Literatura Artistică”, 1989;

„Sol. Fata Morgana”, Chişinău, Editura „Glasul” – Bucureşti, Ed. „Crater”, 1995;

„Rapsodie” (în lb. română şi rusă), Chişinău, Editura „Prut Internaţional”, 2001.

                              *** 

ORE TÂRZII

De câte ori

m-am întâlnit cu tine, cuvânt,

de atâtea ori

am rămas atât de singur,

că-mi simţeam sufletul

cum curge din mine.

De atâtea ori am strigat

până mi-am pierdut cumpătul,

ca să ajungă lumină

şi la căpătâiul celui din urmă

muribund.

 

LUNA LUI FAUR

Un cor,

Rege al miezului nopţii,

Răsună strident, neliniştit.

Un cor fără lauri şi formă,

Un cor al mâţelor singure.

Mai multe voci soprano,

Câţiva tenori

Împrăştiau neliniştea nopţii.

În minţile noastre

Un cor atât de frumos

Ne însoţea

Spre uşile sparte ale vieţii.

 

***

Obositule călător,

poposit pe un şes cu iarbă,

în mireasmă de maci se sting libelule –

joc de umbre,

crispate de soare,

stâlpi de lumină curg peste noi.

Eşti cuprins de o febră lăuntrică,

ţi se topesc măruntaiele

şi o muzică dumnezeiască

se oglindeşte în apa lacului tău.

Pe mine mă stinge dorul ierburilor,

foşnetul chemător,

mă ard crengile uscate ale copacilor,

noduros mi se face sufletul,

că nu mai pot strânge la piept

florile mâinilor tale.

 

DURERE

Mă găseşti şi aici,

învelindu-mă cum ştii numai tu,

cum numai tu o poţi face.

Mă găseşti şi aici,

mut, cunoscându-te de departe.

Cine te-a urât oare mai mult,

cine te-a căutat pentru joacă

pentru a face bravură

şi nu numai,

şi nu numai...

Tu lasă-te în urmă râzând,

cum rareori ne lăsai,

şi nu mai fi

regină a grădinilor negre.

 

APROAPE PASTORALĂ

Mândri copaci adorm în lumină.

Păşesc încet pe o nouă constelaţie

a somnului.

La uşa mea bat, lăsându-mă de o parte

În somn lin. Hai, nani,

Cânt pentru mine,

Să mă adorm.

Hai, nani.

Cânt pentru mine

Nefericită eşti, mamă bătrână,

Cine ar putea să umple golul din noi –

Punte peste râu cât un vârf de ac.

Hai, nani.

 

***

Mâna ce mi-a ţinut în încleştare lentă,

de fier, orele, se destramă, se risipeşte.

Se apropie soarele.

Ce curat au vorbit azi genele tale!..

O, deznădejde a unei nopţi

ce arde în lumina zilei.

Pe stânca de la marginea lumii

a rămas mâna cea albastră,

ce încă împleteşte-n cunună

razele unui soare necunoscut...

 

Şi tu, parabolă a neantului.

 

 

N.B. întregul material mi-a fost pus la dispoziţie de poeta Marcela Benea, căreia îi mulţumesc şi pe această cale - pentru că face eforturi permanente de a păstra vie şi arzătoare memoria lui Leonard Tuchilatu. 

 

 

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
2 novembre 2011 3 02 /11 /novembre /2011 21:26

Astăzi, pe o platformă de discuţii [OBERLIHT] din Chişinău, am găsit informaţia precum că un alt monument de arhitectură din zona istorică a oraşului stă să cadă sub lopata buldzerului, este vorba despre imobilul din strada Arh. Sciusev, nr. 52. Se pare că primăria capitlei a eliberat autorizaţia de construire pe acel loc încă din 13.01.2011 a unui hotel cu şase (sic!) nivele.

 

Citez din platforma-protesc făcută publică prin intermediul listei de discuţii:  

 

"Comisia parlamentară pentru Educație și Cultură și în special  D-l Chiril Lucinschi, a constatat încălcările din partea Primăriei, dosarul fiind trimis spre examinare în CCCEC.  Academia de științe a RM, Consiliul Național pentru protecția monumentelor,  precum și  organizația UNESCO și-au expus poziția privind păstrarea monumentului, atenționând  autoritățile publice locale despre inadmisibilitatea emiterii acestei autorizații.

 

Atîta timp cît instanța de judecată nu și-a expus hotărîrea,  CEREM ca Primăria  să intervină în judecată prin recunoașterea acțiunii juridice și  confirmarea încălcărilor comise pentru anularea autorizației eliberate pe adresa Sciusev 52.

 

Istoricul clădirii: Primele ştiri documentare privitor la proprietatea imobiliară, datează din 1851, când aparţinea lui Ivan Svaricebsky. Pe aticul de deasupra intrării s-a păstrat monograma "Ш" pe fundalul unui scut heraldic. . Istoricii spun că edificiul are o mare valoare istorică şi artistică. Ansamblul arhitectural îmbină elementele stilului modern şi eclectic. În secolul al 19-lea acolo ar fi locuit arhitectul principal al Chişinăului. În prezent casa este inclusă în Registrul monumentelor de istorie şi cultură a municipiului Chişinău. 

 

Protestul public va avea loc mîine, în faţa

 Primariei Municipiului Chişinău
bd. Stefan cel Mare 83, Chişinau,

 

 ora 9:00

Mă alătur acestui protesc, şi sper că raţiunea şi bunul simţ al edililor vor fi mai presus de interesele mercantile şi imorale ale dezvoltatorilor imobiliari şi ale rechinilor capitalismului moldovenesc nesăbuit!  

 

DSC03315.JPG

DSCN7354.JPG

DSC03314.JPG

 

Fotografii: © vladimir bulat, 2009, 2011 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Chișinăul din alte vremuri
commenter cet article
31 octobre 2011 1 31 /10 /octobre /2011 10:02

Sfîrşitul săptămînii trecute a însemnat pentru piaţa de artă europeană formularea verdictului pentru grupul de falsificatori, cunoscut ca vînzători din "Colecţia Werner Jägers" ("The Jaegers Forgery Case") - afacere de peste 10 mln. de euro. (Suma reprezintă doar cota de profit a grupului ajuns pe banca acuzaţilor). Putem considera că acesta a fost cel mai spectaculos proces din jurul pieţei de artă contemporane.  

Beltracchi.jpg

  Liderul grupului, Wolfgang Beltracchi, a fost condamnat la 6 ani de temniţă, după ce aceasta a recunoscut în faţa instanţei că a pictat acele tablouri, " care au lipsit în opera unor artişti " ca: Heinrich Campendonk, Fernand Léger,  Max Ernst, Kees van Dongen, Max Pechstein...Mai departe confesiunea este şi mai percutantă: "Am pătruns în gîndirea lor, şi le-am dus pînă la finalitate ideile. Nu e întîmplător faptul că experţii nu şi-au putut da seama de inautenticitatea operelor". Procesul a analizat "fir a păr" apariţia şi comercializarea a 14 tablouri, dar în esenţă e vorba de peste o sută! Dar cel mai interesant de consemnat este faptul, că deşi asupra încă multor opere negăsite planează incertitudinea - datorate penelului lui Beltracchi, procesul este închis, şi irevocabil.   

 

Povestea care a avut ca deznodămînt acest proces de falsificare a artei (Kunstfälscherprozess) a debutat în 2004, cînd actorul Steve Martin a cumpărat la galeria parisiană Cazeau-Béraudière o lucrare atribuită lui Heinrich Campendonk, Peisaj cu cai, pentru suma de şapte sute de mii de euro. La scurtă vreme, probabil alertat de experţii consultaţi, Martin a scos piesa la mezat, aceasta vînzîndu-se în pierdere, pentru suma de cinci sute de mii de euro, la Casa Christie’s, din Londra. După această tranzacţie piesa cu pricina a nimerit la licitaţia Lempertz, din Köln. Aici lucrarea buclucaşă a plecat la noii proprietari pentru suma de 2,5 mln. de euro! Dar la această bornă drumul s-a îngustat, şi aceşti proprietari au solicitat o analiză chimică a stratului pictural, şi s-a constatat că avea în componenţă un tip de alb care nu exista la pretinsa dată a executării operei... Procesul nu a durat mult, iar cei patru care au format grupul falsificatorilor se pregătesc să fie încarceraţi. Avocaţii lui Beltracchi au obţinut pedepse blînde - probabil că s-a dorit o cît mai slabă "publicitate" a cazului, fiind implicate prea multe instituţii cu renume...   

.

În opinia specialiştilor operele făcute de Beltracchi aparţin " standardului de aur " ("gold standard"), asta însemnînd că deşi există un suport documentar şi referinţe legate de existenţa lor - acestea lipsesc din orizontul controlabil. Adică, deşi pot fi găsite fotografii şi date cronologice, piesele în materialitatea lor nu se pot identifica. Aici, în acest "siaj" factologic a funcţionat  " Colecţia Werner Jägers ", care a aparţinut chipurile binicului soţiei lui Beltracchi. Întradevăr, un personaj pe numele Werner Jägers a existat, dar n-a achiziţionat în viaţa lui niciun tablou. Dar "fundalul" acesta al bunicului era folosit ca certitudine a vechimii şi autenticităţii pieselor nou-apărute. Cînd ele figurau pe fotografiile cu pereţii unor camere din anii'30, aceste artefacte vizuale erau suficiente pentru specialişti caselor de licitaţie, pentru a nu le pune sub semnul întrebării paternitatea. Dar aceste fotografii erau contrafăcute, construite după un scenariu gîndit cu precizia unei operaţiuni militare de succes.

Unele piese proveneau dintr-o altă pretinsă colecţie, Schulte-Kellinghaus, a unui croitor cu numele "Knops"...  

 

În toată povestea aceasta prevăd mai multe hibe. Întîi, carenţele sistemului comerţului de artă, şi lipsa de reacţie a experţilor, apoi, constat o "fetişizare" maximă a numelor de artişti, în condiţiile în care sursele de verificare a autenticităţii sunt şubrede, neconcludente adesea, iar exclusivitatea cumpărăturii devine serios pereclitată. Ca să fiu sincer, personalitatea lui Beltracchi mi-a trezit o reală simpatie, acesta merită o mai multă atenţie din partea specialiştilor, decît doreşte să strecoare presa - pentru că el nu este un falsificator oarecare. Sistemul juridic, se pare, nu face diferenţa între  "fals" şi "replică" la opera unui artist. Mecanismele acestuia sunt incapabile să reacţioneze cu instrumente adecvate. Piaţa de artă este vulnerabilă la orice fel de "nuanţe", în afara celor pecuniare.

 

Iar faptul că Beltracchi a deprins felul de a picta al mai multor artişti expresionişti, devenind un "continuator" al acestora este foarte preţios, şi trebuie analizat cu maximă seriozitate şi discernămînt. Totuşi, nu este la îndemîna oricui să intre în pielea a mai multor creatori şi celebrităţi de prima mînă! Să picteze aidoma, şi să le "augmenteze" personalitatea. Dar cel mai grav este că cel care cumpără astfel de piese nu cumpără de fapt ceva din opera artistului, ci "fetişul", "umbra" celebrităţii acestuia, valoarea lui financiară - ca plasament al unei investiţii. Însă, de cele mai multe ori, valoarea financiară nu are nimic în comun cu valoarea intrinsecă a artei! În umbra cotelor stau, cel mai adesea, hoarte de paraziţi, profitori, "formatori de opinie", comercianţi dubioşi, intermediari etc.

 

Noroc că există încă oameni precum Werner Spies şi Dr. Nicholas Eastaugh, graţie şi cu ajutorul cărora s-a putut identifica ceea ce marile case de licitaţie păreau a scăpa din vedere: lucruri esenţiale, în goana lor după profit cu orice preţ.  

 

foto: "luxury hippy": Wolfgang Beltracchi, credit: www.express.de      

 

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
27 octobre 2011 4 27 /10 /octobre /2011 08:34

Marele filolog şi savant rus Mihail Steblin-Kamensky (1903-1981), specialist în studiul vechilor limbi scandinave, care era în timpul blocadei Leningradului în oraşul asediat, a scris în 1942 povestirea Dragonul de-asupra oraşului, descriind o zi din iarna 1941/42. Textul mi s-a părut înfricoşător, terifiant chiar, de aceea mi-am luat inima în dinţi, şi am făcut o tălmăcire a acestei scrieri. Este adevărat că sursa de unde l-am găsit, indică faptul că este tipărit cu prescurtări. Dar chiar şi aşa, forţa de sugestie şi de analiză a trecerii timpului -- copleşitor de puternice.

Redau mai jos această scriere cu gîndul că, poate, de la aceasta s-a inspirat şi Alexandr Soljeniţîn atunci cînd a descris "O zi din viaţa lui Ivan Denisovici", publicată în 1963. Este foarte adevărat că cele arătate lumii de Soljeniţîn se petreceau pe timp de pace, semn că războiul şi pacea conduc către un singur iad...care este atemporal! Nu întîmplător poeta Anna Ahmatova spunea cam în aceeaşi perioadă, că sunt lucruri mai cumplite decît moartea. 

646.jpg  " Alexandr Ivanovici s-a trezit la ora şase dimineaţa, cînd de obicei începeau emisiunile radiofonice, deşi de o lună radioul a amuţit. Continua să zacă fără să se mişte, sub plăpumi şi haine de blană. Trebuia să se dea jos cît mai tărziu ca să amîne necesitatea de a mînca, pentru ca ziua să nu mai fie atît de lungă, pînă la cealaltă masă - de seară. În cameră era beznă şi deosebit de frig. Probabil că aşa trăiau oamenii cu o mie de ani în urmă, medita Alexandr Ivanovici, în epoca pe care el o studiază ca savant-filolog. Astfel vieţuiau oamenii în oraşele medievale înghesuite - fără curent electric, fără canalizare, fără apă curentă, fără radio şi ziare. Aşa cum se întîmplă acum la Leningrad, era pe vremea epidemiilor, anilor fără roadă, atacurilor străine, asediilor îndelungate. De mai multe ori Alexandr Ivanovici a încercat să-şi imagineze mintal înfăţişarea oraşului medieval în vremea molimelor, cotropirilor şi cuceririlor barbare. I se arătau atunci străzi, pe care cîini temători, cu coada-ntre picioare, înfulecau din cadavrele umane, în timp ce în jur ardeau focuri, pe care nu avea cine să le stingă. Imaginile acestea i se păreau nişte scorniri filologice, care îi produceau satisfacţii creatoare. Acum acestea erau aievea, şi cu atît mai reale, decît şi le putea permite imaginaţia...

 

În cele din urmă a extras de sub pernă chibriturile, a aprins opaiţul, şi-a pus pe umeri paltonul, a încălţat pîslarii pe picioarele sale slabe, cu o musculatură devenită monstruoasă, şi a început să facă focul în soba de fontă, cu lemne pe care le-a pregătit de cu seară din etajera pentru cărţi. S-a trezit şi sora lui, cu care locuia în aceeaşi odaie, după ce bărbatul ei a plecat pe front. Alexandr Ivanovici a pus pe cuptor o gamelă cu apă. Era ultima apă. După care a deschis sertarul de la masă, extrîgînd de acolo bucata de pîine lăsată în ajun. Pîinea era ambalată cu acurateţe într-o hîrtie albă. Erau cam două sute de grame. Din trei părţi pîinea avea o coajă continuă, iar din partea de jos, de sus şi lateral era tăiată. Coaja cea mai lungă era netedă, brună, niţel lucioasă, prăjită şi poroasă, precum calcarul. Era o parte laterală a bucăţii de pîine, celelalte laturi acoperite de coajă erau mai mici. Alexandr Ivanovici a retezat toate cele trei laturi cu coajă, şi le-a fărîmiţat în gamelă, punînd sare mare din abundenţă. Apoi s-a aşezat în faţa sobei, şi la lumina focului a început să citească din manualul de limbă greacă: "Aoristos [ἀόριστος] - citea el, - semnifică acţiunea care a avut loc, dar care este analizată ca o continuitate, fără a exprima în mod special durata; cum este la Herodot: "Oraşul Azot ţinea piept (faptul este privit în sens imperativ) mai mult timp decît celelate oraşe"...

 

Aceste lucruri nu foloseau acum la nimic, dar se aşezau bine în minte, şi era chiar plăcut că se asimiliau atît de uşor, că mintea se umplea cu ceva. Totuşi, trebuia să iasă după apă. 

 

Alexandr Ivanovici s-a îmbrăcat mai gros, a ridicat gulerul, luă găleata în mînă, şi o cratiţă cu o funie pe post de anou. După apă trebuia mers la trei blocuri depărtare, unde dintr-un robinet îmbrăcat în gheaţă mai curgea un firicel de apă. În faţa subsolului, aflat într-o curte copleşită de zăpadă, şi de murdărie, aştepta în ger o coadă inertă, de fiinţe fără vărstă, încotoşmănate în ce s-a nimerit: cu găleţi, cratiţe, ulcioare. Aşteptarea era lungă...el putea să facă doar atît, ca să scurteze timpul de aşteptare - număra în gînd: unu-doi-trei...

 

- Am crezut că ţi s-a întîmplat ceva. Intenţionam să plec să te caut, - i-a spus soră-sa, cînd i-a deschis uşa. A turnat firtură în două farfurii, iar cea mai plină i-a întins-o lui Alexandr Ivanovici.

 

- Am mîncat cîteva linguri, în timp ce o preparam. Mi-era atît de foame, încît de-abia m-am abţinut să n-o mănînc pe toată, -- a spus ea, cu un surîs vinovat.

Alexandr Ivanovici a încercat să refuze, dar ea s-a înfuriat, şi atunci el a luat farfuria plină. Fiertura era de culoare cafeniu-deschis, cleioasă, cu bulbuci, şi lăsa pe lingură o urmă făinoasă. Era foarte fierbinte, sărată şi acrişoară la gust. Alexandr Ivanovici o mînca cu linguriţa de ceai, ca procesul îngurgitării să dureze mai mult. După ce a terminat, a lins cu acurateţe farfuria şi linguriţa, a adunat firimiturile de masă, înghiţindu-le.

 

- Mergi la policlinică, trebuie să-ţi prelungeşti buletinul medical, -- i-a zis sora, - iar eu mă duc la Dima să-l ajut să o înmormînteze pe Maria Nicolaevna. Ea pînă acum zace într-o cameră cu el.

 

Au ieşit împreună din casă, şi au luat-o în direcţii opuse. În vestibului policlinicii pe jos lîngă băncuţă zăcea un om cu buzele învineţite. O femeie îi îndesa în gură firimituri de pîini. Acestea se risipeau pe podea. O infirmieră îi alunga din încăpere. "Vin aici ca să moară - vocifera aceasta cu indignare, -- după care îţi dau de furcă. În fiecare zi găsim pe băcuţe oameni morţi". Alexandr Ivanovici şi-a continuat drumul. 

 

 Din nou o aşteptare nesfărşită, printre fiinţe fără vîrstă şi sex, cu feţele tăbăcite de fumul godinilor. O vietate încotoşmănată în pufoaică (băiat sau femeie?) comunică veşti aiuritoare: că chipurile blocada s-ar fi sfîrşit, Pskovul era eliberat de nazişti, de asemenea, Kaluga, că războiul se termină în curînd, iar de la data de 1 se măreşte raţia de pîine, toţi vor primi mîncare suplimentară, că au sosit o sută de garnituri de provizii pentru leningrădeni. Pe haina celui care vorbea se preumbla un păduche. Alexandr Ivanovici îl observă, şi trage înapoi.

 

El revenea spre casă pe bulevard, care era încă relativ animat. Adesea îi veneau în întîmpinare oameni cu sănii, cu ceva prelung pe ele, împachetat şi înfăşurat, precum o mumie. Privea peste umăr, cu o curiozitate temătoate şi inumană: oare este ce cred eu că e? Invariabil, constata că anume aşa era.

 

Cînd a ajuns acasă era deja întuneric. În cvartalul vecin ardea în flăcări un imobil cu patru nivele. Paloarea focului se vedea prin singurul geam rămas cu sticlă al camerei. Alexandr Ivanovici s-a întins în pat şi s-a acoperit cu şuba. 

 

"Într-un letopiseţ medieval, - rememora el - deopotrivă cu relatările despre înscăunarea şi moartea regilor, cu succintele mărturii despre invaziile barbare, secetă şi epidemii, se spune că în cutare an a zburat pe de asupra ţării un dragon de foc. Fenomenul acesta nu era, după toate aparenţele, cu nimic mai neobişnuit decît incendierea unei mănăstiri, asasinarea unui apropiat al regelui sau sosirea unui sol dintr-o ţară îndepărtată".

 

 Alexandr Ivanovici stătea culcat şi îşi ciulea urechile la exploziile rare, cu rezonanţă. Geamurile vibrau uşor, dar aparent nu le ameninţa nimic: împuşcături se auzeau în cartierul vecin, poate chiar pe Vîborgskaia Storona (o zonă aflată la nord de centrul urbei, n.tr.) sau într-o parte şi mai îndepărtată a oraşului.

 

Lemnele din godin s-au tranformat în scrum.  Alexandr Ivanovici s-a ridicat pentru a gusta cu lingura din supă. A înghiţit întregul conţinut al lingurii, apoi a mai luat o dată. S-a întins după bucăţica de pîine lăsată pentru seară, din care a tăiat o feliuţă subţire. "Sunt un om slab - s-a gîndit" - chiar dacă înţeleg aoristos-ul grecesc".

 

Sora lui lipsea de prea multă vreme. Focul s-a stins definitiv. Trăgea puternic dinspre uşa acoperită cu un covor. La fel, de la fereastră.  Alexandr Ivanovici zăcea în beznă, şi număra secundele. În cele din urmă, bătaia în uşă.

 

- Aţi îngropat-o?

- Da. Mi-era foarte frică în drum spre casă. E pustiu pe străzi...Cînd traversam peste rîu, acolo era întins trupul unei femei, cu o coapsă tăiată. Tranşată pentru carne. Iar de-a lungul cheiului am numărat nouăsprezece cadavre abandonate. Ca la gunoişte.

"Aşa era, - medita Alexandr Ivanovici - în cetăţile din evul mediu, cînd în vremuri de foamete sau epidemii creşteau în jurul bisericilor gropi comune. Doar că atunci părea ceva inevitabil şi obişnuit, care nu se putea compara cu posibilitatea altei realităţi. Cum nu părea deloc neobişnuit zborul dragonului de foc. Desigur, ceea ce se întîmplă acum este incomparabil mai cumplit."

Alexandr Ivanovici şedea îngîndurat, în timp ce sora lui aduna de pe masă, şi o punea la locul ei. Dincolo de geam se înălţau casele moarte, fără lumini în geamuri, cadavre umane în zdrenţe se tăvăleau în ganguri, pe zăpada murdară, în scuaruri printre copacii îngheţaţi, şi nicăieri nu se vedea nicio fiinţă vie.

Alexandr Ivanovici nu se gîndea la asta. Medita la îndeptăţirea de a mai tăia o fărîmă din pîinea lăsată pentru dimineaţă. Dar, negăsind nici un motiv pe care să-l invoce, a început să se pregătească pentru somn..."

 

sursa imaginii: internet.                                

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
25 octobre 2011 2 25 /10 /octobre /2011 10:12

Triptique1Ce putea fi mai neaşteptat, sau nu? - decît ca Jonathan Littell să scoată o carte despre arta contemporană? Triptique (Trois etudes sur Francis Bacon, Gallimard, 2011) este titlul volumului proaspăt apărut, al autorului voluminosului roman Binevoitoarele [2006] şi al problematicului eseu - TCHÉTCHÉNIE, AN III [2010]. Pînă să intru în posesia volumului, închei prezentarea cu textul afişat pe site-ul editurii, un fragment din cartea semnată de Littell:

 

« Francis Bacon était un homme désespérément lucide, qui vivait avec une conscience aiguë de la futilité des entreprises humaines, de la fragilité de la chair. "Le simple fait d'être né est une chose très féroce", affirmait-il  ; mais la peinture, pour lui, n'était pas une protestation contre quoi que ce soit, c'était juste une façon de passer les jours, la meilleure qui soit, la plus fascinante, une façon aussi, plus secrètement bien qu'exposée aux regards de tous, de se délester de ses fantômes les plus intimes. La peinture était une façon de donner une forme matérielle à l'immense absence de sens affectant la vie, une absence de sens qui sans cette activité quotidienne aurait fini par le submerger et le noyer. "L'important pour un peintre, c'est de peindre et rien d'autre", disait-il peu de temps avant de mourir. »

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
19 octobre 2011 3 19 /10 /octobre /2011 19:53

invitatie_lansare_Arta.jpg

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
14 octobre 2011 5 14 /10 /octobre /2011 13:44

gafencu_afis.jpg

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
12 octobre 2011 3 12 /10 /octobre /2011 19:08

DSC06173.JPG

 

Poate fi pusă la îndoială ingeniozitatea moldovenilor!?

 

Am descoperit această şarpantă din beton la mai mulţi km de Chişinău, şi m-a atras felul în care ceva abandonat...a devenit util. Suport pentru tutunul pus la uscat, la parter. Pe vremuri erau nişte construcţii de lemn -- îmi amintesc acum, care au dispărut în era post-comunistă -- în care se usca tutunul, toamna. Acum e bun şi betonul. Vremuri noi, cu materiale noi. Tutunul - e acelaşi... Permanenţa e copleşitoare, ca şi misterul vieţii.

 

foto: © vladimir bulat

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
6 octobre 2011 4 06 /10 /octobre /2011 14:32

 

tomas-transtromerAstazi a fost anuntat castigatorul Premiului Nobel pentru literatura: Tomas Tranströmer (n.1931) - "pentru că prin imaginile sale condensate şi translucide ne oferă o cale inedită spre realitate".

 

Nu am citit niciun poem al acestui poet suedez, dar asta este pierderea mea - şi o glorie a Literaturii, căci poate e cel mai neaşteptat premiant al ultimului deceniu...şi mai bine. În sfîrşit, contextele & motivaţiile politice, etnice, sociologice etc. au contat mai puţin (sper?). Şi a fost premiată Poezia. Cea pe care o vom citi peste decenii...

 

În limba română au apărut două cărţi ale poetului, ambele editate de editura Polirom, în traducerea lui  Dan Shafran. Conform site-ului editurii, acestea sunt încă disponibile, deşi au apărut demult:
 
Pagini din cartea noptii (2003) şi Taina cea mare (2005).

 

 

 

 Sursă imagine: internet.

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Nobel
commenter cet article