Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

22 avril 2016 5 22 /04 /avril /2016 13:27

Interogarea internetului spre a oferi date sau informații cu privire la cea care a fost artista plastică Madeleine (Medi) BRAUN (1927-2012), nu ne aduce decît spre un rezultat insignifiant, aflăm doar că în ultimii ani au apărut pe piață cîteva picturi de mici dimensiuni, semnate de aceasta, despre care nici nu știm măcar dacă s-au vîndut.

Pentru că mereu am fost atras de căi nebătătorite, neumblate, de artiști mai puțin sau deloc cunoscuți, am decis să mă aplec în chip sumar se înțelege asupra patrimoniului pictural al acesteia, moștenit de sora sa, Aurelia Wolff, și prin a cărei bunăvoință am putut avea acces să văd fosta ei locuință, mică parte de arhivă și numeroase picturi și desene. Această din urmă „secțiune” m-a interesat în chip hotărîtor.

Biografia pictoriței este cît se poate de simplă, și poate fi comună pentru foarte mulți artiști care s-au format și trăit în era comunistă. Născută în 12 aprilie 1927 la Ploiești, ajunge să absolve de-abia  în 1955 Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, la clasa de pictură a profesorului Catul Bogdan. Lucrarea de diplomă, Pregătirea pentru horă, după cum se poate lesne consemna, poartă în chip clar ampenta stilistică și ideologică a vremii în care a fost pictată, cea a „realismului socialist„, pe care orice absolvent trebuia să o însușească, și să o proiecteze în picturile sale. Ca document al epocii, tabloul se află, după cum se pare, în colecția Muzeului Național de artă al României. Dar lucrul despre care astăzi se vorbește oarecum cu jenă acesta este: școala realismului socialist era una temeinică, riguroasă, pe baza unui desen inbatabil - o șarpantă de nezdruncinat pentru o pictură de bună calitate. Astăzi puțini mai sunt cei care folosesc creionul bine ascuțit, logica desenului, știința anatomiei...

Între 1959-1984 Madeleine BRAUN a activat în calitate de creator principal în industria ușoară textilă. În acel domeniu a realizat un număr impresionant de schițe și eboșe pentru imprimeuri, draperii etc. A realizat cu o parte din ele o expoziție comentată de Mircea Deac, printr-un text în catalogul personalei din 1972. Într-un gînd inspirat Deac susține: „Ceeace reușește „nou” Madeleine BRAUN, este sensul decorativ și îndeosebi la draperii, izvorînd din ornamentele geometrice concepute în forme mari în culori contrastante. Cu atît mai interesante sînt eforturile sale cu cît o asemenea tehnică, a suprafeței mari de culoare și a ornamentului în forme mari se aplică mai rar, sau se obține cu mari eforturi în tehnica mecanică a imprimării, dar expoziția sa dovedește că este necesar să se realizeze și astfel de draperii care reușesc o specială atmosferă de monumentalitate și se acomodează armonios în geometria arhitecturii moderne”. Scurt spus, imaginația și talentul Madeleinei BRAUN erau foarte utile epocii de primeniri sociale, arhitecturale, moderniste.

Dar nu aceasta era fața cea adevărată a artistei, nu în acea direcție se revărsa seva talentului său. Adevărata Madeleine BRAUN strălucea în pictura de șevalet, camerală, în micile portrete, nuduri, naturi statice, peisaje, umile compoziții pe care le lucra în afara orelor de program, în tihna neplătită a atelierului de creație.      

„Pregătirea pentru horă”, 1955, MNAR.

„Pregătirea pentru horă”, 1955, MNAR.

Cred cu tărie că anume arta decorativă, lucrul în industria textilă a disciplinat-o pe Madeleine BRAUN și i-a rafinat individualitatea, astfel că în fața șevaletului devenea complet liberă, neangajată estetic, ideologic, politic, social. Poate chiar preceptele paideice ale lui Catul Bogdan, bazate pe analiza picturii lui Cezanne - despre care vorbește pe larg istoricul de artă Ileana Pintilie, în cartea sa despre învățămîntul artistic de la Timișoara, unde a activat și Catul Bogdan - au revenit în pictura minimalistă a Madeleinei BRAUN, căci bună parte a moștenirii sale se înscrie cumva în maniera picturală post-impresionistă, fără însă ca formele realității perceptibile să fie dislocate sau tulburate în esență, așa cum s-a întîmplat în opera marelui înaintaș francez.  În paranteză fie spus, în colecția de picturi rămasă de la artistă există o replică a unuia din celebrele sale Autopotrete. Dovadă că era preocupată de tehnica picturală a lui Cezanne, de impactul pe care l-a produs aceasta asupra întregii evoluții a artei secolului XX.

Virtutea absolută a acestor picturi ale Madeleinei BRAUN este tușa, pensulația rînduită și nervoasă pe alocuri, constrastele de culoare, senzația permanentă a magmei aeriene. Cultura pastei de culoare, configurația ei. Nu concretul, ci sugestia, starea, emoția, vibrația atmosferică sunt toate prezente în aceste mici ferestruici ale realității proprii a artistei. Lucra uneori pe culori complementare, crude, alteori reducea paleta la subtile nuanțe de camaieu. Se observă această minimalizare a paletei în special în peisaje, vedute urbane, arhitecturi tradiționale autohtone și europene. 

„Gingașe flori”, anii 70

„Gingașe flori”, anii 70

„Siluete romane”, 1968-1969.

„Siluete romane”, 1968-1969.

„Vechi zidiri italiene”, 1968-1969.

„Vechi zidiri italiene”, 1968-1969.

„Vedere la Praga”, 1966

„Vedere la Praga”, 1966

Personal îmi place seria de portrete rămase de la Madeileine BRAUN, pentru că nu asemănarea sau fidelitatea celui portretizat a urmărit-o artista. Găsesc în ele ceva deosebit de inocent, pur, naiv chiar, o simplificare pînă la nivelul portretelor clasice romane, din care oamenii de atunci ne privesc frontal, cu o vedere glacială, iscoditoare și păgînă. Acestea sunt nepretențios prelucrate, fruste, ușor deformate, însă caligrafiate laborios.

În special, îmi place acest portret de băiat care a primit înainte de a fi pictat botezul consacrării într-o ceremonie specială, denumită Bar Mitzvah, căreia se supune orice băiat care atinge vîrsta de 13 ani. Privirea aceasta frontală, matură, pare să radieze starea celui care este deja considerat un om care trebuie să știe bine să cetească și să tîlcuiască scripturile sfinte (Tora este cea de bază), nu fără ajutorul unui mentor, îndrumător, sau a unui lider spiritual, devenind astfel membru deplin al comunității spirituale iudaice. La vîrsta aceasta adolescentul se poate căsători conform  legilor iudaice. Vedem un tînăr care stă între menora și sfeșnic, ca la o răscruce de drumuri, asumînd responsabilitățile etice și morale care i s-au așezat pe umeri săi acoperiți acum de tallit, eșarfa de rugăciune, iar de aici încolo vor fi apăsați de grijile, bucuriile și plăcile tectonice ale existenței, ale cursului vieții.     

„Sărbătoarea de Bar Mitzvah”, anii 80.

„Sărbătoarea de Bar Mitzvah”, anii 80.

Închei acest succint excurs despre Madeleine BRAUN cu acest peisaj de iarnă, pe care artista în vedea zilnic din geamul locuinței sale din strada pictor Alexandru Romano. Este o chintesență a vechiului, interbelicului București, timp în care artista tănără fiind a fost supusă legilor rasiale, cînd nu a putut face școală, dar avea marele avantaj: copilăria, cea care rămîne pentru întreaga viață un tărîm al visurilor, aspirațiilor, poveștilor, a poeziei care nu se mistuie...Străduțele acestea ale cartierelor evreiești sunt poate singurele arhipelaguri rămase din Bucureștiul autentic, nepervertit, sărăcăcios dar demn, nemutilat de capitalismul care face ravagii în acești. 

Pictura arată blocurile moderniste care încadrează strada Dimineții, iar în capătul acesteia, perpendicular, este strada Popa Soare. Este o tramă stradală din vremea modernizării orașului, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, astfel că o pictură de acest gen se poate constitui într-un veritabil document, pictat cu drag, discreție - picurînd asupra noastră roua bunei dispoziții și nostalgia vremurilor care au plecat iremediabil.

Dar nu asta e, oare, funcția artei, să ne trimită spre ceea ce am fost și nu mai putem fi?   

 

„Privind spre strada Dimineții”, în jur de 1990.

„Privind spre strada Dimineții”, în jur de 1990.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri Simeze
commenter cet article
20 avril 2016 3 20 /04 /avril /2016 21:57

În primăvara lui 2011 vizitam din nou Viena, și nu doar vizitam. Participam cu fotografii de pe ochiul de veghe într-o expoziție curatoriată de Ion Grigorescu, ACTUAL.

După expoziții, muzee, deambulări prin oraș, am poposit pe CebotariWeg, strada care poartă numele legendarei cîntărețe lirice de origine basarabeană, Maria Cebotari (1910-1949), un vulcanic și scînteietor talent, care a apus la fel de subit cum a și răsărit pe marile scene de operă ale Europei. E mult spus că vienezii i-au dedicat o stradă acestei femei radioase, e vorba mai degrabă de o străduță pitorească la chiar marginea metropolei fostului Imperiu Austro-Ungar.

Au trecut cinci ani aproape de la acel moment, și singurul regret pe care-l am, este că nu am găsit locul de veci, care se pare că se afla în același district 19 (Bezirk Doebling) al Vienei. Pentru că aș fi dorit să aprind o lumînărică la căpătîiul mormîntului său...Doar că realizarea unui deziderat nu este mereu la înălțimea pretențiilor & așteptărilor.

 

Mormîntul Mariei Cebotari în necropola familiei Diessl, Döblinger Friedhof @ foto: Friedemann Hoflehner

Mormîntul Mariei Cebotari în necropola familiei Diessl, Döblinger Friedhof @ foto: Friedemann Hoflehner

Regretul pe care-l port de atunci fost însă diminuat în chip neașteptat de o publicație proaspătă, apărută pe blogul lui Willy Prager, în care fotograful german a suprins-o pe Maria Cebotari în turneul său, din 1943, de la București. Diva a fost cazată la Athenee Palace, hotelul somităților, oamenilor de vază, unde a și suprins-o fotograful în cîteva secvențe de o mare expresivitate. Pentru că însuși chipul artistei era fin și minunat. 

P.S. pentru cine nu a văzut filmul Cătușe roșii (aka Odessa în flăcări, 1942), cu Maria Cebotari în rolul principal, acesta este accesibil în limba originalului cu subtitrare în limba română aici

Repost 0
20 avril 2016 3 20 /04 /avril /2016 01:00

În octombrie 2014 s-a sfințit locul pe care va fi ceea ce americanii au numit Saint Nicolas National Shrine - o biserică ortodoxă în proximitatea celor două turnuri ale WTC din NY, prăbușite în ziua de 9 septembrie a anului 2001.  Este un proiect imaginat de renumitul arhitect Santiago Calatrava.

Cu adevărat e vorba despre un arhitext faimos, cunoscut prin superbele sale poduri, gări, muzee, spații artistice; este un artist total, designer, pictor. Din cîte-mi pot da seama nu a mai proiectat biserici, iar acum vine cu un ambițios gînd de a reimagina un spațiu liturgic ortodox, în inima cuptorului financiar al NY. Și nu oricum, ci pornind de la două exemple majore, de prim rang ale lumii bizantice: Sfînta Sophia și biserica Chora, ambele din fosta metropolă a lumii bizantine, Constantinopol. Referințe de prim rang de arhitectură, decorație interioară și exterioară, pictură și mozaicuri. Ei bine, Calatrava pornește de la aceste exemple și le recompune într-un recipient alb imaculat, cu trei intrări alăturate, cu un interior aseptic, alb, îmbrăcat în marmoră, cu un iconostas pe un singur registru, și o boltă în centrul căreia va plasa pe Pantocratorul înconjurat de 20 de apostoli, probabil, pornind de la modelul Chora - unde de fapt sunt 24 de personaje care-L încadrează pe Proniatorul.

Am văzut imaginile într-un material video difuzat de arhitectul însuși,   în care acest minimalism este explicit, și deja permite anumite considerații cu privire la viitorul altar ortodox, în care se vor comemora victimele atacurilor teroriste din acel areal. Și nu în cele din urmă - va continua tradiția liturgică existentă în acel loc, întreruptă brutal atunci cînd cele două turnuri ale WTC s-au prăbușit. Istoria locului ne spune că aici a existat cu începere din 1919 un edificiu religios, cu hramul sfîntului Nicolae, din momentul în care cinci familii de emigranți greci au cumpărat o tavernă, și au transformat-o într-un spațiu liturgic. Slujbele propriu zise au debutat în 1922.  Suma plătită atunci pentru cumpărarea spațiului aflat pe Cedar Street 155, a fost de 25 de mii de dolari. În 1960 edificiul a primit anumite transformări ale fațadei, pe partea de nord. Astăzi, acel teren valorează zeci milioane de dolari...cu toate acestea, se pare că Dioceza greacă a SUA e decisă să ducă la bun sfîrșit acest proiect, prin care să împace și memoria victimelor și oculta tendențioasă a lumii contemporane. 

Desigur, este o chestiune de gust să-ți placă sau nu acest proiect admirabil în esență. S-ar părea că nu e nimic de comentat la acest nou început de ritm de slujire lui Dumnezeu, într-un univers preponderent neo-protestant sau chiar laic-libertarian și liber-cugetător. Ortodoxia merge mai departe, releagă vechea tradiție, și duce spre veșnicie dreapta-slăvire a lui Dumnezeu. Doar că una este să slujești pur și simplu, fie și într-o sală de mese, cum se întîmplă în multe locuri ale estului post-comunist (chiar și în mănăstiri), în care dorința de multe și necesare altare, face ca problemele arhitectonice și estetice să rămînă foarte în umbră și în contratimp față de această dorință, și alta e ca sarcina închipuirii unui recipient pentru viitoarea slujire să fie în primul rînd un obiect estetic și de design din toate punctele de vedere (finisaje, lumini, iluminat, mobilier etc.).

În cazul propunerii lui Calatrava se resimte în primul rînd grija pentru un obiect frumos, stilat, distins, perfect întru formele sale rectilinii, care fac un magic joc de lumini și umbre. De altfel nu este doar opinia mea, este și un punct de vedere al unei reviste ortodoxe din SUA.  Cînd vorbim de personalități de prim rang al discursului arhitectural contemporan, cum e și Calatrava, s-ar părea că lucrurile ar trebui pe larg discutate, dezbătute, cumpătate, căci această chestiune este încă foarte spinoasă în spațiul estic însuși. Aici, cel puțin în România, problematizarea construirii unei biserici este foarte delicată, dacă nu ocultată de-a dreptul. În sens că aceasta poate să arate oricum, doar să existe voință, bani și binecuvîntare. Chestiunea felului în care trebuie să arate un spațiu liturgic, de mir sau monahal, în secolul XXI, rămîne neclarificată, neasumată, în afara oricărui dialog între Răsărit și Apus. Acesta pur și simplu copleșește prin absență. Anume din acest punct de vedere un intelectual ca Santiago Calatrava are toate șansele să îmbine un model-princeps al lumii bizantine, apuse, și dorința bisericii de a avea un spațiu ecumenic, deschis permanent: „This is that I want; this is that the church wants: a very ecumenical place; they would like to have 24 hours the church open”, zice Calatrava. El susține că pînă la urmă credincioșii vor avea ultimul cuvînt, dar asta în ultimă instanță se va testa după finalizarea construcției. Altfel spus, Duhul va umaniza ulterior ceea ce omul a făcut fără să țină cont că Acesta va trebui măcar din cînd în cînd să viziteze acel recipient. Problema este foarte delicată, niciodată îndeajuns deslușită, și se leagă de bimilenarele discuții și dezbateri despre cum trebuie să arate locașul Domnului. Oare cum de nu se cutremură de fiecare dată cei care nu țin cont de aceste slove ale Proorocului Iezechil: „Și am privit și am văzut și iată: Casa Domnului era plină de slavă”? Cîtă „plinătate a slavei” emană construcțiile bisericești pe care le facem astăzi? Mai e pe undeva?

Voi reveni la acest subiect pe măsură ce receptarea acestui ambițios proiect va căpăta mai multă claritate și un discurs mai coerent în spațiul duhovnicesc pentru care s-a conceput. Este foarte important de urmărit cum lumea americană se va apropia de tradiția răsăriteană, inclusiv prin acest Saint Nicolas National Shrine, cu gîndul că însăși lumea ortodoxă îi va oferi un exemplu ziditor, lămurit, așezat și viu în aceeași vreme! Cît va fi doar intenție, și cît trăire credincioasă, autentică, va arăta timpul, dar și lucrarea și vrerea lui Dumnezeu. Personal nu cred că omul singur, după capul lui, poate face un locaș potrivit Dumnezeului său. Asta e finalmente marea problemă. 

 

P.S. Că nici lumea răsăriteană nu stă prea bine cu înnoirile în materie de arhitectură ecleziastică, se poate vedea în chip cît se poate de lămurit aici.    

schița de la care a pornit macheta edificiului

schița de la care a pornit macheta edificiului

viitoarea biserică văzută din exterior

viitoarea biserică văzută din exterior

vedere spre iconostas și altar

vedere spre iconostas și altar

captură a cupolei după filmul lui Calatrava, 2014

captură a cupolei după filmul lui Calatrava, 2014

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia ochiuldeveghe
commenter cet article
16 avril 2016 6 16 /04 /avril /2016 00:21

Întrucît nu am mai fost pe la Chișinău de cîteva luni bune, din toamnă tocmai, eram curios să observ fața orașului natal!În pofida primăverii, care este perioada primenirilor, capitala Moldovei este mai sumbră și mai tristă ca niciodată. Nu mă refer decît la aspectul și curățenia orașului. Primul arată tot mai jalnic, cealaltă strălucește prin deloc nobila-i absență...

Ceva totuși mi-a atras atenția în chip deosebit, bucurie de moment pentru ochiul meu profesional. Este vorba de o serie de panouri care găzduiesc reproduceri după picturi din colecția Muzeului Național de Artă al Moldovei (mnam). Despre această instituție am scris de repetate ori, cel mai recent a fost consemnarea momentului în care milionul României a venit să salveze mnam dintr-un impas dubios, în care se afla de prea mulți ani.

Acum mnam a împrumutat imaginile a 50 de lucrări de pictură, „pentru a promova valorile estetice ale picturii moldovenești”, asta aflăm de pe pagina oficială a proiectului #UnArtOraș.

Frumos pînă aici. Dar haideți să vedem și să pătrundem dincolo de perdeaua flască a intențiilor și a formulărilor hei-rupiste. Se știe că anume comerțul a jugulat arta secolului XX, de aceea am toate rezervele să mă încred în bunele intenții ale acelora care susțin că le conferă panourilor de publicitate din spațiul urban o nouă funcționalitate: promovarea esteticului. Să ne înțelegem, publicitatea nu s-a născut la Chișinău, nici nu trăiește neapărat în acel oraș. Iar folosirea artei ca materie de promovare, diversiune și manipulare nu e deloc o noutate. S-a mai văzut, se mai știe. În cazul concret al acestei companii mă deranjează cîteva chestiuni. Punctual.

1. Alegerea artiștilor, în care s-au melanjat mediocritățile (nu dau nume, ca să nu creez animozități sinistre) cu artiștii cu adevărat importanți ai acelui spațiu pictural. Salata astfel obținută este în favoarea unora, și complet dezavantajantă pentru alții; amară pentru anumiți comeseni, și dulce pentru restul;

2. Lipsa oricărei informații cu privire la artist, indicîndu-i-se doar numele. De unde să știe trecătorul cine este sau au fost, să zicem Mihail Grecu, Inessa Țîpin sau Eugenia Maleșevschi (aici chiar avem o spinoasă problemă. Pe ditamai bulevardul central al Chișinăului, apare o imagine după o lucrare a acesteia din urmă - o remarcabilă pictoriță ale cărei picturi ar face cinste oricărei colecții de prim rang din lume - iar numele său, la ea acasă, apare schimonosit: Malașevschi!)?;

3. Cine și cui s-au achitat drepturile pentru reproducerea publică a acestor 50 de artefacte? Poate că puțină lume știe, dar deținerea de către un muzeu a unei opere de artă, nu-i conferă acestuia automat și dreptul la reproducerea lui, oricînd și oriunde. Deținerea definitivă sau custodia unui bun cultural nu e totuna cu dreptul de proprietate asupra imaginii acestuia. Mai simplu: dacă nu există un act scris în acest sens de la autor sau de la deținătorii drepturilor de moștenire - avem o mare problemă!; 

4. Cine a curatoriat acest proiect nu era prea informat asupra istoriei acestui gen al artelor plastice, din moment ce l-a omis (poate cu bună știință?) pe unul dintre cei mai importanți plasticieni ai acestui spațiu: Moisei Gamburd (1903-1954). Anume acesta este artistul care prin opera sa a făcut joncțiunea, sau mai exact trecerea de la arta burgheză, interbelică, spre cea realist socialistă, postmodernistă, conceptualistă etc. Ei bine, dacă Gamburd putea fi omis din motive de naționalitate, cum s-ar putea atunci explicita sau justifica punerea la index a unui uriaș al picturii autohtone, anume a lui Pavel Șilingovschi (1881-1942)? Este în opinia mea poate cel mai metafizic și profund pictor al spațiului basarabean; 

5. După ce că datele informative sunt fruste și sumare, mai sunt și complet eronate. Un singur exemplu. Tot la intrarea principală în Grădina Publică, ca pandant al panoului pe care era reprodusă lucrarea Portret de femeie (#31), a Eugeniei Maleșevschi, apărea lucrarea Anei Baranovici, Amiază (#36), doar că în loc să se scrie că pictura a fost realizată în 1960 - în plin realism socialist moldovenesc - campania publicitară ne anunță anul 1910, adică anul în care viitoarea artistă împlinea 4 ani, aceasta fiind născută în îndepărtatul 1906. Mai erau zece ani pînă la nașterea mișcării DaDA;

În cele din urmă doresc să conchid că, în loc să aducă lumea la muzeu, o astfel de campanie, prost gîndită, neprofesionist realizată, incoerentă, folosind doar tactica promovării detergenților sau a pneurilor - va îndepărta lumea și mai mult de adevăratele valori, tocmai în anul în care mnam are cea mai mare nevoie de vizitatori, de vizibilitate, de o mai bună așezare pe barca intrării în normalitate. 

În esență, #UnArtOraș este o publicitare subliminală la deschiderea în perspectivă a mnam, doar că harababura aceasta a fost încropită, în opinia mea, cam după ureche...Aș vrea să greșesc, să nu am pe termen lung dreptate, să ajung să-mi pun cenușă-n cap. Dar în acest moment convingerea mea s-a formatat în gîndurile deja expuse.        

 Foto: © vladimir bulat, aprilie, 2016

Foto: © vladimir bulat, aprilie, 2016

 Foto: © vladimir bulat, aprilie, 2016

Foto: © vladimir bulat, aprilie, 2016

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze Pamflet ochiuldeveghe
commenter cet article
31 mars 2016 4 31 /03 /mars /2016 23:20
Heydar Aliyev Centre. Foto: http://www.huftonandcrow.com/projects/gallery/heydar-aliyev-centre/

Heydar Aliyev Centre. Foto: http://www.huftonandcrow.com/projects/gallery/heydar-aliyev-centre/

Pentru a apărea acest bîzdîc arhitectural,Heydar Aliyer a determinat autoritățile să radă complet această imensă parcelă din orașul Baku, capitala înnebunită a Azerbajanului. S-a făcut asta pentru a se face loc unui nou centru cultural. Se afirmă că au dispărut peste 250 de case, împreună cu destinele celor care le-au locuit! Zaha Hadid, se spunea în anumite cercuri, trebuia să proiecteze ceva și pentru București, pentru asta urma să se radă un lot de teren din strada Eminescu, mai aproape de Calea Dorobanți. București însă nu e Baku, între timp nici arhitecta nu mai e. Ce făcea ea devenise un brand, multe locuri de pe acest pămînt au devenit cool datorită „implanturilor” sale. S-a oprit șirul acestora.  

Poate că de acolo, unde s-a mutat va avea timp mai mult să mediteze dacă imaginația, inspirația și inovația nu ar trebui să facă o casă mai durabilă cu eticul & morala simplă a lui „nu orice se poate cumpăra cu bani”! E o chestiune delicată, pe care cei rămași o vor tranșa, dacă se va dori acest lucru.

Probabil că nu.

P.S. să fi cetit, oare, Zaha Hadid ceva despre și din scrierile lui Kurban Said?   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
31 mars 2016 4 31 /03 /mars /2016 08:35

Cred că aceste gînduri au pornit de la imaginea unui tablou, a unei lucrări văzute într-o expoziție care se intitula „120 de ani de pictură și sculptură în Albania”, iar cum eu cum eram și mai sunt interesat de analiza realismului socialist în pictură, m-a atras în special această pînză de mari dimensiuni, intitulată „Copiii”, 1966. Este semnată de artistul Spiro Kristo (n. 1936). Kristo era un artist destul de faimos în epocă, din moment ce i se îngăduia să-l picteze pe însuși dictatorul albanez, Enver Hoxha, și nu oricum, ci chiar cu umbră, deși ideologia oficială nu îngăduia deloc acest lucru. Corpul dictactorului era perceput ca ceva imaterial, imponderabil. Era revărsat în faptele sale, în trupul poporului său. 

Dar nu personalitatea sau autoritatea artistului Spiro Kristo sunt în discuție în notițele de mai jos, ci anume tabloul său amintit, care reprezintă un grup de copii care se joacă pe o stradă a Tiranei socialiste, desenînd cu creta o armă, iar doi dintre aceștia au peste umeri trecute cîte o pușcă. Și fetița din dreapta, și băiețelul de pe tricicletă, în stînga. De jucărie sunt armele, desigur. Și totuși, un artist dintr-o țară comunistă - cu un regim dintre cele mai cumplite - face din copiii patriei niște posibili combatanți. Luptători. Gata oricînd de luptă. Dealtfel, treptat, întreaga țară s-a transformat într-o imensă cazemată de beton, iar sîmburele ideologic era deja sădit în și prin mesajul acestei picturi, oferite de un artist de 30 de ani pe atunci. E de remarcat faptul că fetița din stînga, îmbrăcată în roz și lăsată într-un genunchi, ține în mîini o publicație, care nu poate fi decît o revistă pentru copii. Iar sugestia aceasta indică clar mecanismul de difuzare a informației ideologice. Pictura devine o ilustrație a acesteia. La început este cuvîntul, fraza, mesajul, apoi vine întruchiparea plastică a acestora.  

A trecut jumătate de secol de cînd a fost terminată, semnată și datată această pictură, iar mesajul ei militarist a produs în timp ecouri neașteptate, imprevizibile...Unele inspirate în chip nemijlocit de această pictură (anostă și banală din punct de vedere tehnic, formal), altele în într-un fel mai sublimat. Și asta nu în Albania, ci în Europa Occidentală. E oare întîmplător faptul că majoritatea teroriștilor care devastează această parte a lumii sunt tineri și foarte tineri, aproape adolescenți? Posibil că a tinereții (cu precădere) este să se revolte, să lupte, să persevereze chiar și cu arma în mînă. Dar cum de o astfel de idee cumplită a reprezentat-o un artist albanez, cu cincizeci de ani în urmă, într-un tablou ale cărui calități picturale l-ar fi scos pe autor din orice competiție cu posteritatea, dacă nu ar fi acolo sădită? Războiul ca joacă, militarismul e ludic? „Detaliul” (bambini con fucili) acesta îl remarca și ziaristul italian Luca Arnaudo, cînd a recenzat expoziția de realism socialist, deschisă la Tirana în 2012, la Galeria Națională de Artă.  

Spiro Kristo, „Copiii”, 1966 foto: vladimir bulat, 2009.

Spiro Kristo, „Copiii”, 1966 foto: vladimir bulat, 2009.

În mod direct s-a raportat la această pictură artistul austriac Peter Friedel, într-un scurt video intitulat exact ca și piesa din care s-a intitulat, Copiii (2009), achiziționată în 2013 de către Carre d''ART din Nimes. Peter Friedel a transpus imaginea din compoziția lui Kristo de pe stradă într-o cameră de hotel din era ocupației italiene a Albaniei. Friedler a mers cu aproaprierea contextului pînă acolo, încît a simțit nevoia să preia și inițialele partidului comunist albanez din epoca lui Kristo: P.P.CH., caligrafiate în pictură pe unul din zidurile blocurilor în construcție.  

Poate la alt registru, dar tot în 2009, regizorul austriac Michael Haneke a luat în discuție cruzimea și spiritul războinic al copiilor, sugerînd ideea că la bicicleta celui de-al doilea război mondial au pedalat inclusiv plozii acelei generații, arătate cu lux de amănunte și persuasiune în filmul The White Ribbon

 

Peter Friedel, The Children, 2009, foto: http://www.carreartmusee.com

Peter Friedel, The Children, 2009, foto: http://www.carreartmusee.com

Cu totul epocală găsesc că este apariția copiilor înarmați în spectacolul recent regizat de Robert Wilson,  Adam's Passion, montat la Tallinn în 2015. După alungarea din Rai a lui Adam, acesta rătăcește pe pămînt, iar viziunea regizorală este să ne furnizeze numeroase secvențe biblice, mai vechi și mai noi, pînă să ne pomenim pe scenă cu doi copii ce poartă cîte o armă în mîini, avînd aproape aceeași vîrstă ca și aceia din pictura lui Spiro Kristo. Nu știu dacă Wilson are habar de existența acelui tablou din Galeria Națională de Artă a Albaniei, dar asta nici nu contează prea mult. Esențială în această paralelă este ideea că orice confruntare militară este precedată întotdeauna de joaca de-a războiul, că gestul de a lupta (chiar dacă i se spune negociere, tratative etc.) premerge mereu acțiunii războiului, or, războiul, care este egal cu orice fel de violență, a început încă de la conflictul fratricid dintre Cain și Abel, insuflat de invidie. Începutul cap. 4 din Geneză relatează despre dialogul lui Dumnezeu cu Cain, fratricidul, și pricepem cu amărăciune această începătură omenească, bazată de omor. Faptul că fratele lui Abel a fost agricultor, un țăran legat de pămînt, nu a contat în ochii lui Dumnezeu, căci doar pe Noe îl numește Acesta: „primul om care a lucrat pămîntul și a sădit viță de vie” (Geneza 9, 20). Umanitatea de pînă la Noe a fost compet ștearsă, nu și faptele ei...acestea au rămas scrise în „cartea vieții”.

Dacă crima lui Cain este pînă azi un blestem  pe fața omenirii, rămîne adevărat că, după primenirea lumii de după Potop, și copiii albanezi ai lui Spiro Kristo tot de la Noe se trag, ca și tot ceilalți despre care am făcut vorbire. Instinctul de a lupta și de a ucide nu a fost spălat nicidecum de apele adînci ale Potopului. El se manifestă din fragedă copilărie. Oriunde pe lumea aceasta. 

Nota bene: recomand cu căldură acest blog despre cultura Albaniei, de ieri și de azi. Eu personal m-am „hrănit” pe săturate din merindele expuse cu generozitate acolo (multe cărți și reviste integral scanate, inclusiv volumul lui Mircea Grozdea, Arta monumentală în România, 1973).   

Robert Wilson, „Adam's Passion”, video still, capture: vladimir bulat

Robert Wilson, „Adam's Passion”, video still, capture: vladimir bulat

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme Oameni și chipuri
commenter cet article
29 mars 2016 2 29 /03 /mars /2016 09:15

René Redzepi a devenit sinonim cu faimosul restaurant din cartierul Christianshavn din Copenhaga, orașul în care se spune că nimeni pînă acum cîțiva ani nu călca din rațiuni gastronomice. Localul se numește NOMA, și este locul despre care acum se vorbește enorm de mult în sfera bucătăriei de tip nou.  

Deși nouvelle cousine este un moft mai vechi, de cam jumătate de veac, René Redzepi a reușit să-i insufle o nouă viață, mergînd cumva pe urmele gastronomiei moleculare, punînd ca piatră unghiulară în laboratorul său conceptul de ingrediente locale, autohtone, de terroir nordic. Desigur, la nivel general poate părea totul simplu, explicit, firesc. Dar nu este. Redzepi a pus la lucru o întreagă rețea de pescari, culegători de ciuperci, alge, plante, apicultori, chimiști, biologi, naturaliști etc. Nu că aceștia nu ar fi existat pînă la el, dimpotrivă. Aveau poveștile lor, cu pasiuni întinse peste decenii. Chef-ul însă i-a convins că munca lor este esențială în bucătăria lui, că el este în căutare de noi arome, gusturi, nuanțe gustative, accente olfactive, cromatice, sculpturale, conceptuale...și că orice materie primă furnizată de ei, devine un element inestimabil pe masa sa de lucru. Masă, în acest context, este o metaforă de fapt, pentru că NOMA e un uriaș laborator, în care lucrează, experimentînd, gătind, vrăjind și înfrumusețînd elemente de materii prime și ingrediente mulți tineri entuziaști, temerari bucătari, asistenți și personal super-calificat din întreaga lume. În fiecare sîmbătă au loc ședințe paideice, veritabile antrenamente filosofice, demersuri care îmbogățesc și augmentează continuu meniul restaurantului. René Redzepi este la cîrma acestui comando gastronomic! Pasiunea lui e, se pare, foarte foarte contagioasă.      

credit foto: http://www.alifewortheating.com/posts/copenhagen/noma

credit foto: http://www.alifewortheating.com/posts/copenhagen/noma

Filmul documentar, recent lansat al lui Pierre Deschamp - Noma My Perfect Storm (2015), avîndu-l pe René Redzepi în miezul narațiunii vizuale, este un poem adus acestui magician de geniu al vremurilor noastre, care demonstrează (încă și încă odată) cît de necuprinsă, imprevizibilă și nesecată este imaginația gastronomică a vremurilor în care trăim, și cît de mult se poate investi în această pînă la urmă necesitate organică a omului, dar ridicată la rang de artă. Nevoia devenită lux. De curînd am aflat această formulare verbală, care definește de minune întîietatea francezilor de a fi pionierii gastronomiei moderne: Cînd toată lumea mănîncă, francezii stau la masă. De unde reiese că mîncarea, hrana, îngurgitarea nu e totul. Peremptoriu în această zicere este anume statul la masă, care e un ritual, nu doar o gestică, e participare la vraja și consumarea aromelor, culorilor, gusturilor, miresmelor, a naturii însăși. Ceea ce obține Redzepi în laboratorul său se poate înscrie firesc în universul gastronomiei moleculare, căci investigațiile lui „coboară” foarte adînc în structura materiilor prime (de la parfumul sîngelui ușor deteriorat la izul degajat de lichenii ascunși în răcoarea umedă a pădurii scandinave), pentru a obține ceva foarte diferit (tocmai de aceea costisitor, la un pas de risipă și supralicitare!) de procesul rapid de mondializare a hranei. Această diferență o putem doar intui, căci pentru a o și trăi în act e nevoie de acces în această lume exclusivistă. Nu oricine îl are. Dar, din cîte-mi pot da seama, aceasta e la fel de marginală, ca și existența vieții creștine autentice, azi.

Lumea actuală are acești doi poli. Sunt, pînă la coadă, cele două extreme: acele două tipuri de hrană, esențiale. Trupul nu poate fi vidat de suflet. Undeva în film se spune că Redzepi îmbină rigoarea scandinavă, tocită și cizelată de asprimea climei nordice, cu abundența naturală și parfumată a sudului, căci Redzepi are rădăcini răsăritene, macedo-albaneze, tatăl său fiind de prin părțile lui Tetovo, din nordul Macedoniei. Acolo a mers adesea copil fiind acest faimos bucătar. Și își amintește cu drag de acele locuri. Furtuna lui perfectă pînă acolo și-a întins rădăcinile.  

Scriind aceste lucruri nu mă pot abține să nu-mi amintesc de mesele frugale despre care se pomenește în Vechiul Legămînt și în Evanghelii: pește fript și fagure de miere (Ieșirea 3, 17; Psalm 18, 11; Luca 24, 42; ), dar și prin reprezentările de pe icoanele răsăritene, în special la Cina Mistică și Cina de la Mamvri: miel, pîine, azimă, ceapă, ridichi. Cît de departe sunt toate acestea de scumbriile sechestrate în cocoloașe de aluat, cu pudră pe ele, precum pregătesc cei de la NOMA, amintind cumva de înrobirea vechilor icoane sub ferecăturile greoaie, sub care au fost ascunse secole în șir.

În profunzimile ei cele mai ascunse societatea rafinată caută simplitatea evanghelică, doar că face ocoluri mult prea alambicate spre a o obține. Pînă la urmă tirania acestui carnaval va sorbi din simplitatea cea dintîi, și se va reveni la blîndețea naturii cu adevărat inepuizabile. La simplitatea de nimic mărginită. Pentru că e cu de toate încăpătoare, așa cum ne reamintește și Înțelepciunea lui Iisus Sirah: „Cele dintîi trebuințe pentru viața omului sunt: apa, focul, fierul și sarea, fruntea făinii de grîu, laptele și mierea, sîngele strugurelui, untdelemnul și veșmîntul”. Și mai departe: „Toate acestea sunt bune pentru cei evlavioși, după cum pentru cei păcătoși ele se preschimbă în rele”(29, 26-27).

 

Cele dintîi trebuințe...”, care mai sunt acestea în zilele noastre?         

credit foto: http://pocketfork.com/denmark/noma/

credit foto: http://pocketfork.com/denmark/noma/

Repost 0
24 mars 2016 4 24 /03 /mars /2016 21:06
Franco Arminio: puseuri de dincolo

Pentru că am făcut mulți ani mail-art, intens cam un deceniu (2004-2014), am rămas cu exercițiul unor texte succinte, numai bune să-ncapă pe suprafața unei cărți poștale. Cum dimensiunile unor suporturi de acest fel variază între 9/12 și 10/15 cm., textele pe care le scrii pe aceste mănunchiuri de carton trebuie să fie parcă dintr-o respirație, dense, neliniștitoare, să încapă în ele tot ce vrei să spui atunci cînd le caligrafiezi. Scrisul acesta devine precipitat, ca o respirație mai agitată, ca atunci cînd te oprești din alergat. Nu simți însă nevoia să revii, nici să cizelezi frazele, le lași mereu supurînd de sens(uri) și puncte de suspensie.

Tocmai de aceea am savurat realmente și cu maximă înțelegere frustețea notațiilor celor care și-au luat rămas bun de la această viață, așa cum reies acestea din cărticica lui Franco Arminio, Cartoline dai morti (2011). Omul este poet, eseist, „paesologo”, cum el însuși se definește. Arminio consideră că e de datoria scriitorului să descrie individualitatea, caracterul, năravurile, particularitățile unei țări, el și-a asumat această funcție, mecanica acestui exercițiu complex și util. Locuiește la Avellino, în Campania, iar în 2015 a luat pentru acest volum Premiul Gorky

În Cartoline dai morti avem de-a face cu niște notații venite de dincolo, în care cel plecat rezumă în puține cuvinte ce i s-a întîmplat cînd a părăsit lumea aceasta; atît de imprevizibilă e plecarea fiecăruia dintre ei. Nu ne gîndim niciodată cum e ultimul minut de aici, și prima clipă acolo. Lumea noastră e finită, limitată, inconturnabilă, condiționată. Cea de dincolo e pururea cufundată în mister: temută, incomensurabilă, ofertantă din diverse perspective; dincolo de pragul morții ne așteaptă infinitul, complet invers față de ce spun filistinii, precum că acolo nu există nimic. Ceva-ul existențial nu se poate transforma în nimic, numai pentru că ignoranții nu pot oferi un sens veșniciei de unde nu ne este îngăduit să revenit. Dar la ce anume să revenim? De aceea tălmăcirea cîtorva fragmente din cartea italianului, aș demara-o tocmai cu acest fragment, despre împăcarea noastră cu „soarta” morții. Grafic vorbind, fiecare cugetare ocupă o pagină, iar spațiul alb în jurul cuvintelor sporește ecoul prelung, vîscos, provocat de acestea:

 

„pentru început cei apropiați vor să ne aducă înapoi. apoi, se obișnuiesc cu gîndul că am dispărut. în cele din urmă, tuturor le convine că suntem acolo, unde suntem.

 

nu am murit încă, dar mi-am montat deja fotografia pe piatra funerară alături de cea a soției.

 

mi-am pus ștreangul în ziua în care doctorul a zis că mai sunt necesare investigații suplimentare. devenise clar că asta îmi mai rămînea: să fac rost de o funie în garaj. 

 

vecinele mele veneau în fiecare seară pentru taclale sau pentru a se plînge pe soții lor. cînd am murit acestea s-au întristat foarte, pentru că nu mai aveau cu cine să-și petreacă timpul liber.

 

în ziua deschiderii sezonului de vînătoare cineva m-a luat drept prepeliță.

 

în anumite cazuri, ca al meu de pildă, moartea se prezintă ca un ultim hașur, precum e cireșica de pe tort.

 

morfina îmi lua durerile, iar nu și iritarea de tot ce vedeam în jurul meu. mă scoteau din sărite toate, pînă și o fărîmă de șuncă sau bolboroseala cafelei de pe foc.

 

în ziua aceea în care doctorul m-a anunțat că am cancer, am slăbit 2 kg. le-am pierdut în timp ce plîngeam. 

 

la cincizeci de ani aveam aspectul unui om care trăgea să moară de la o zi la alta. am murit la nouăzeci și șase, după o îndelungată agonie.

 

mi s-au pus în sicriu foarte multe păpuși. pe piatra funerară erau de asemenea o sumedenie. iar de ziua mea de naștere mama cumpără mereu altele.

 

spital de boli nervoase. e în jur de cinci dimineața. vecinul îmi tot turuie: „nu muri, nu muri, mîine va veni la tine fiica, nu muri, mai stai și vei vedea că garantat va sosi” .

 

am murit în pat cu o femeie. ne cunoscusem cu o oră înainte.

 

soția aștepta de la mine ultimul cuvînt, eu însă nu am mai spus nimic. doar deschideam și închideam gura.

 

nimeni nu m-a prevenit de nimic. am fost nevoit să fac totul de unul singur: să nu mă mișc, să-mi pierd darul vorbirii, să mă răcesc și în cele din urmă să mă putrezesc.

 

mereu am fost un taciturn. nu meritam să fiu călcat de un camion.

 

a mers la un fierar, pentru a discuta despre balustrade. mai putem oare crede în dumnezeu, dacă omul moare în timp ce vorbește despre balustrade?

 

aveam doi copii-adolescenți. cînd m-am îmbolnăvit am înțeles că suferința mea nu le trezește niciun gram de compasiune. mai degrabă - un disconfort, pentru că mama nu mai avea timp să le coacă.

 

de regulă, acasă se moare în dormitor sau în baie. aproape niciodată - în bucătărie. rar de tot moarte survine în sufragerie. eu am murit pe balcon.

 

mereu am avut ghinion. în ziua înmormîntării mele toată lumea vorbea despre înhumarea fiicei farmacistului. ea murise în ajun.

 

nu cunosc exact de ce am murit. doctorii tot luau analize, încercînd să afle de ce sufeream.

 

eu am murit de bătrînețe, deși nu eram tocmai bătrîn. aveam doar cincizeci și nouă.

 

pe pietrele funerare oamenii ca mine apar cu mustăți lungi, răsucite. nici nu-mi amintesc cum am murit.

 

sunt dintre cei care cu un minut înainte de moarte eram în perfectă ordine.

 

mi-am scos pijamaua. intenționam să mă îmbrac și să mă pregătesc pentru o nouă zi, am reușit însă să-mi pun doar cămașa.

 

era toamnă. în piață eram singur. mă spijineam de baston. vîntul bătea din toate părțile. m-a ridicat la ceruri împreună cu banca pe care stăteam.

 

moartea mea a fost precedată de alte optzeci de miliarde.

 

s-a întîmplat în spital. era pe la ora două, dincolo de geam lumina un soare puternic. nu mă durea nimic. am inspirat mai adînc, și am înțeles că acesta va fi pentru mine ultimul. 

 

eu eram învățător. la clasele primare. acum sunt la pensie. de curînd am devenit văduv. asta e tot.

 

eram un bonom. apoi, mi-a murit fiul, după care am pierdut dinții. despre restul e mai bine să păstrez tăcerea.

 

eram bolnav de ciroză, dar cu două zile înainte să mor mă plimbam cu fularul echipei „Napoli”.

 

m-am îmbolnăvit de diabet. acesta mi-a mîncat întîi piciorul, apoi - tot restul. 

 

nu i-am înțeles niciodată pe cei care nu se tem de moarte. acum îi înțeleg și mai puțin”.

 

.....................................................................................

În speranța că se va găsi cîndva un editor român pentru Cartoline dai morti mă opresc aici, pentru că avem ce învăța din aceste fulgurații literare, ludice și pline de seva abisurilor omenești, care mai trebuie desigur cizelate în românește, dar scopul meu era doar să trezesc apetitul pentru această scriere, pentru că festinul cel măreț urmează! Garantat.

  

 

 

  

   

Repost 0
22 mars 2016 2 22 /03 /mars /2016 15:24

CHIRIL de Schitopolis (sau Scitopoliotul; gr. Κύριλλος ὁ Σκυθοπολίτης, Kyrillos ho Skythopolitēs)

Viețile pustinicilor Palestinei, ediție bilingvă, editura Sf.Nectarie, 2013.

Nu doar o carte elegantă, rafinat editată & îngrijită, ci mai ales prilejuiește o lectură absolut ziditoare, folositoare sufletului. Cu precădere în această perioadă a Triodului

Eu personal mă folosec din lectura acesteia, dulce ca o miere de nedescris în slove.

Viețile pustinicilor Palestinei
Viețile pustinicilor Palestinei
Viețile pustinicilor Palestinei
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
13 mars 2016 7 13 /03 /mars /2016 23:18
Mosaics from Palatine Chapel, Palermo, Sicily. Mid 12th Century. Foto: © vladimir bulat, octombrie, 2012

Mosaics from Palatine Chapel, Palermo, Sicily. Mid 12th Century. Foto: © vladimir bulat, octombrie, 2012

Începem lupta cea duhovnicească pentru dreptul de a ne reîntoarce în Raiul cel pierdut de proto-părinții noștri, Adam și Eva. Aceștia, ca locuitori legitimi oarecînd ai Paradisului, au fost izgoniți de acolo, pentru neascultare, cîrtire și minciună. Acolo erau oameni perfecți, desăvărșiți, pînă cînd viermele cunoașterii de sine le-a jucat festa: i-a amăgit. Cîtă vreme dorința de a mușca din fructul cunoașterii sinelui va adumbri și eclipsa iubirea noastră pentru Cel care ne-a făcut - nu vom avea loc în acea grădină a desfătării veșnice, pentru că suntem încă captivii comozi ai seducției șarpelui.

Postul e o vreme pentru limpezirea minții, a cernerii sinelui. A lepădării de sine. Căci paradoxul necunoașterii ne ține captivi. Strîns legați. Orbi. Nepricepuți. Deoarece Creatorul a toate ne-a zidit și pe noi, cum tocmai El este Acela care așteaptă și rabdă cel mai îndelung pentru a ne întoarce de unde am plecat? Cum de simțirile noastre cele mai ascunse nu mai simt acel bold al dorului după Dumnezeu? Ne-simțirea noastră a ajuns să nu mai fie sensibilă la aceste împunsături, dureri, usturimi? „Veșmintele din piele, cu care i-a îmbrăcat Dumnezeu” (Geneza, 3, 21) au devenit ele, oare, atît de tăbăcite, de scorțoase, de nu se mai simte prin ele durerea, lovitura, blestemul lui Dumnezeu? 

Noe a fost primul om care a lucrat pămîntul și a sădit viță de vie” (Geneza, 9, 20). Să ne nevoim pentru a putea lucra via aceasta, care de la Domnul rodește sau nu, întru a ne întări și a avea vlaga necesară spre a urca înapoi în Raiul cel mai presus de fire. În aceste zile e de meditat cu maximă luarea-minte la cugetarea acesta de un misticism nesmintitor al Sfîntului Simion Noul Teolog: „știu că Cel Care este despărțit de toată zidirea, mă ia înlăuntrul Lui, și mă ascunde ca pe fratele Lui, și mă aflu înafara întregii lumi, și eu, cel muritor în lume privesc în mine întreg pe făcătorl lumii”. Asta vrea să însemne, că deși Adam a fost alungat din sînul Raiului, Dumnezeu ne poate lua pe fiecare înlăuntrul Său. Depinde chiar de fiecare dintre noi, dacă va fi ales, îngăduit, îndatorat, mîntuit...pentru a petrece pururea alături de Creatorul nostru.

Să ne iertăm unii pe alții, pentru a ne regăsi sub umbrela mînturii veșnice, în suflarea Duhului Sfînt.  

Repost 0