Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

1 mai 2016 7 01 /05 /mai /2016 02:59
Pogorîrea la Iad, miniatură armenească, secolul al XIV-lea

Pogorîrea la Iad, miniatură armenească, secolul al XIV-lea

HRISTOS A ÎNVIAT!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia Radicalisme
commenter cet article
30 avril 2016 6 30 /04 /avril /2016 10:31
Biserica Sfinților Ioani, Alba-Iulia, zugrav: Ioan Popa. 2014. Foto: © vladimir bulat.

Biserica Sfinților Ioani, Alba-Iulia, zugrav: Ioan Popa. 2014. Foto: © vladimir bulat.

Între Întruparea Domnului în chip de om și Învierea LUI se articulează timp de 33 de ani tereștri această făgăduință remarcabilă, fundamentală, împlinită:  

Acum este judecata acestei lumi; acum stăpînitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. 

Iar Eu, cînd Mă voi înălța de pe pămînt, pe toți îi voi trage la Mine”

Ioan 12.31-32.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
29 avril 2016 5 29 /04 /avril /2016 12:54
Troița  (1919) de la Iurceni, septembrie 2015. Foto: © vladimir bulat.

Troița (1919) de la Iurceni, septembrie 2015. Foto: © vladimir bulat.

De la Sfîntul Chiril al Turovului cetire:

Cela ce singur ești fără de moarte, Iubitorule de oameni, Care pentru noi, păcătoșii, din sînurile Tatălui ai venit, răni și răstignire răbdînd de bunăvoie și necruțînd trupul Tău cel neprihănit, ce păgînește a fost atîrnat pe Cruce, Cela care, biruit de îndurările și de iubirea Ta de oameni, între cei morți ai fost socotit și prin această iconomie l-ai vînat pe chinuitorul diavol, și ai stricat pe cel ce are stăpînirea morții, și toată oastea cea drăcească prin arătarea crucii Tale ai risipit-o, și în cele mai dedesubt intrînd împărăția iadului ai stricat, și de la tînguirea stricăciunii la veselie i-ai adus pe morții cei din veac, și pe cei robiți de păcat la fericirea cea dintru început i-ai întors, Tu singur ești curat și fără de prihană ai pătimit pentru păcătoși, iar eu sunt spurcat cu sufletul și cu trupul; curățește-mă cu Sîngele Tău cel sfînt, care a curs din coasta Ta, pironește cu frica Ta trupul meu și cu moartea Ta cea de viață dătătoare omoară mădularele trupului meu, care se nevoiesc spre rău; caută-mă pe mine, cel rătăcit, ca pe oaia cea pierdută, pe care luîndu-o pe umeri ai adus-o la Tatăl și ai chemat să se bucure cetele îngerești, că toate le poți și cîte le voiești le faci: după marea mărirea Ta, așa și mila Ta e nenumărată”*.

 

* Rugăciuni pentru fiecare zi a săptămînii și canoane de pocăință, editura Sophia, B., 2015, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, pag. 82-83.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia ochiuldeveghe
commenter cet article
27 avril 2016 3 27 /04 /avril /2016 22:06

Vlad Alexandrescu nu mai e la cîrma Ministerului Culturii!

România postcomunistă nu a avut un astfel de ministru, nici nu va avea, pentru că a dorit cu adevărat să reformeze un sistem anchilozat, blazat, demonic, cariat de incompetență și arivism - este o certitudine. Nu mai e nimic de făcut, decît să renunțăm la acest domeniu...

 

Incredibil, dar adevărat...
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
27 avril 2016 3 27 /04 /avril /2016 15:54

Adevărul este că am amînat nepermis de mult vizitarea acestei expoziții, care se și închide în această săptămînă înainte de Învierea Domnului. Expoziția s-a întins de la finele anului trecut pînă la marea sărbătoare a Învierii, dar în tot acest răstimp MNaR nu s-a învredicit să propună o publicație-catalog, sau măcar o fițuică tipărită, din care orice vizitator să-și poată încărca memoria cu o minimală informație despre ceea ce a vrut să transmită această expoziție. N-a fost să fie!

Menirea acesteia din cîte mi-am putut da eu seama, era să marcheze un veac și jumătate din momentul în care s-au pus bazele colecției de artă medievală a Muzeului de Artă, demers prefigurat de doi oameni de cultură, un scriitor și arheolog (Alexandru Odobescu) și un pictor de factură romantică, un elvețian (Henry Trenk), care s-au pus pe cale să inventarieze așezămintele monastice din Țara Românească, în jurul anului 1860.

Interesant de consemnat este că pelerinajul lor laic avea ca scop să elucideze ce și cît din averile mănăstirilor și schiturilor românești au statut de danii și jertfe din partea domnitorilor, boierilor, dregătilor din trecut, astfel că acestea erau deținute de locașe închinate în special Sfîntului Munte. Cu alte cuvinte, averile mobile și imobile ale mănăstirilor nu erau în niciun fel impozitabile, nici supuse legislației civile a României care devenea un stat modern, și nu se cădea ca biserica să rămînă în aceste condițiuni un stat în stat. Altfel spus, hagealîcul celor doi avea ca scop inventarierea, catalogarea și descifrarea tuturor vestigiilor trecutului, procedură perfect sincronă cu ceea ce se făcea în anumite țări din Europa și în Rusia Țaristă aceleiași perioade. Nu întîmplător am pomenit și de Rusia în acest context, deoarece are cumva legătură cu biografia lui Odobescu, cel care în 1858 s-a căsătorit cu Alexandra Prijbeanu, fiica naturală a Ruxandrei Băleanu și a contelui rus Pavel Kiseleff

Alexandru Odobescu a ținut un jurnal al călătoriei făcute pe locașurile sfinte ale Țării Românești, în care a notat cu scupulozitate și acuratețe tot ce a văzut, dar mai ales ce a trebuit consemnat: date istorice, legende, inscripții, ipoteze etc. Acest document, facsimilat, este prezent în expoziție, și poate fi consultat de cei care doresc și au răgazul pentru parcurgerea acestui document, vast de 50 file mari, îmbrăcare în placaj.     

Henri Trenk, Ostrovul, ulei pe hîrtie cerată, nedatat. @ MNaR

Henri Trenk, Ostrovul, ulei pe hîrtie cerată, nedatat. @ MNaR

Piesele aduse în circuitul esteticului civil după spolierea mănăstirilor, care a început în 1863, prin naționalizarea averilor acestora, care au făcut parte din Subsecțiunea Ecleziastică a Muzeului Național de Antichități, deschisă publicului din 1 septembrie 1865 - nu sunt multe, doar cîteva icoane, orfevrărie, cărți, țesături, două epitafuri (pe care cei de la MNaR le numesc Aere!), bastonul primului egumen al mănăstirii Hurezi...Dacă DEX ne spune că aer poate fi sinonim cu epitaf, nici în ruptul capului nu pot pricepe de ce la ferecătură i se spune de cei de la MNaR riza? Și exemplele abundă...dar nu îmi propun aici să formulez prea multe întrebări, dar onest vorbind, cred că avenit vremea să se facă o revizie a limbajului și a vocabularului inventarului religios, cum și BOR a pus pe roate un amplu program de revizuire amplă a textelor religioase, inclusiv pe cele aflate în serviciul liturgic. 

Recunosc că expoziția „Colecția de Artă Veche Românească. 150 + ”este impresionantă, ca scenografie și ca material vizual, artefacte aduse și arătate, inclusiv de la Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei Române. În special mi-au atras atenția: cele două brîie (brîne, cum le numește Odobescu) otomane, cu o cromatică feerică, care se presupune că ar fi de la banul Barbu Craioveanu, precum și mînecuțele preoțești cu scena Bunei-Vestiri, din prima jumătate a secolului al XVI-lea, lucrate admirabil cu fir de aur, cu o cromatică rafinată și pastelată. În acest din urmă caz, Trenk s-a limitat a imita prost această minunată și aproape ireală realizare decorativă. Doar că ea nu era atunci cînd s-a lucrat o piesă cu destinație decorativă, căci s-a donat mănăstirii Govora, de către Radu cel Mare (pe tron: 1495-1508), pentru a fi în folosite în cult. Mai este și Epitaful adus din Rusia secolului al XVI-lea, care a ajuns la mănăstirea Bistrița, despre care Odobescu se întreba, cum o fi nimerit acest odor aici din îndepărtata regiune a Rusiei. Decît să-și fi formulat astfel de dileme, mai bine ar fi consemnat minunatul chip al Maicii Domnului care-L ține pe fiul său mort - poate cea mai frumoasă și înțeleaptă realizare din cîte mi-a fost dat să văd în cultura religioasă medievală, de oriunde. Doar că și în acest caz, piesa este scoasă din circuitul religios, folosește doar scrutării laice, muzeale.  Dealtfel, toate odoarele prezente în expoziție au fost în serviciul liturgic, de-a lungul veacurilor, și au slujit oamenilor spre slăvirea și preamărirea lui Dumnezeu. Acum acestea sunt ca niște animăluțe în cuște, precum niște pești în acvariu. 

Singura mea nemulțumire este că această expoziție s-a desfășurat în quasi-anonimat, sau poate că asta se dorea? Personal, mă bucur că am văzut-o, și am înțeles mai bine cum s-a făcut naționalizarea averilor bisericești, ce etape au premers acestui rapt, și cum unul din marii cărturari ai epocii sale s-a pus în slujba acestei afaceri dirijate de statul român.     

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
26 avril 2016 2 26 /04 /avril /2016 16:17

Astfel și-a intitulat cartea de fotografii alb/negru Artur Bondar, lansată în chiar ziua de 23 aprilie, iar azi s-au împlinut trei decenii de la tragedia atomică de la Cernobîl. Filmul cărții poate fi văzut aici.

Secvențe-fotografii din carte se pot vedea aici.

În ziua de 26 aprilie 1986 noi, cetățenii sovietici de atunci, nu știam nimic despre ce s-a produs în acel imens areal al Ucrainei în acel răstimp, care se infesta vertiginos de praful de uraniu, în urma exploziei unui reactor al stației atomice din Pripjati. Eram ținuți departe, de parcă radiația mai putea fi manipulată, supusă controlului.În acele zile, cu un grup de alți adolescenți reveneam de la Minsk, cu schimbarea trenului la Kiev. Oarecum am fost în proximitatea epicentrului...dar nu știam nimic. Totul în jur respira pace, liniște, aerul primăverii era îmbibat de aroma mugurilor și a frunzelor fragede. Abia după 1 mai, cînd copiii ieșiți la demonstrațiile tradiționale ale muncitorilor, însoțindu-și părinții cădeau pe asfaltul marilor bulevarde, au început să bată clopotele panicii, manipulările prin dezinformare musteau, insinuările clocoteau, iar jumătățile de măsură își luau partea leului. URSS era un stat închis, nu aveai unde să fugi, nu aveai căi de săpare, trebuia să te încrezi în ce ți se spunea, să-ți urmezi docil soarta, sau moartea, după caz... 

Dar oare unde se putea ascunde omul de „steaua uriașă, arzînd ca o făclie”, cum ne spune Apocalipsa sfîntului Ioan? Acesta este pasajul complet, luat și de Artur Bondar ca motto pentru proiectul său:

Și a trîmbițat al treilea înger, și a căzut din cer o stea uriașă, arzînd ca o făclie, și a căzut peste a treia parte din rîuri și peste izvoarele apelor. Și în numele acelei stele se cheamă Absintos*. Și a treia parte din ape s-au făcut ca pelinul, și mulți dintre oameni au murit din pricina apelor, pentru că se făcuseră amare”(Apocalipsa, 8, 10-11).

Pentru că suntem în Săptămîna Pătimirilor să ne amintim că omenirea a trecut prin grele încercări atunci,cum mai trece și astăzi, și să ne amintim cum a mustrat Iisus pe cărturari și pe farisei (Matei, cap. 23), și să înțelegem cu boldul înțelegerii fiind împunși - că acestea și altele asemenea nu se întîmplă decît spre luare-aminte, spre trezvie și spre întărirea cugetelor întru mîntuirea în HRISTOS.

* Bartolomeu Anania a tradus prin cuvîntul Pelin. Plantă amară și socotită otrăvitoare; simbol al amărăciunii și nocivității pedepselor (nota aparține vredincului de pomenire Mitropolitului Bartolomeu).      

Foto: Volodymyr Repik / AP / Scanpix

Foto: Volodymyr Repik / AP / Scanpix

Repost 0
22 avril 2016 5 22 /04 /avril /2016 13:27

Interogarea internetului spre a oferi date sau informații cu privire la cea care a fost artista plastică Madeleine (Medi) BRAUN (1927-2012), nu ne aduce decît spre un rezultat insignifiant, aflăm doar că în ultimii ani au apărut pe piață cîteva picturi de mici dimensiuni, semnate de aceasta, despre care nici nu știm măcar dacă s-au vîndut.

Pentru că mereu am fost atras de căi nebătătorite, neumblate, de artiști mai puțin sau deloc cunoscuți, am decis să mă aplec în chip sumar se înțelege asupra patrimoniului pictural al acesteia, moștenit de sora sa, Aurelia Wolff, și prin a cărei bunăvoință am putut avea acces să văd fosta ei locuință, mică parte de arhivă și numeroase picturi și desene. Această din urmă „secțiune” m-a interesat în chip hotărîtor.

Biografia pictoriței este cît se poate de simplă, și poate fi comună pentru foarte mulți artiști care s-au format și trăit în era comunistă. Născută în 12 aprilie 1927 la Ploiești, ajunge să absolve de-abia  în 1955 Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, la clasa de pictură a profesorului Catul Bogdan. Lucrarea de diplomă, Pregătirea pentru horă, după cum se poate lesne consemna, poartă în chip clar ampenta stilistică și ideologică a vremii în care a fost pictată, cea a „realismului socialist„, pe care orice absolvent trebuia să o însușească, și să o proiecteze în picturile sale. Ca document al epocii, tabloul se află, după cum se pare, în colecția Muzeului Național de artă al României. Dar lucrul despre care astăzi se vorbește oarecum cu jenă acesta este: școala realismului socialist era una temeinică, riguroasă, pe baza unui desen inbatabil - o șarpantă de nezdruncinat pentru o pictură de bună calitate. Astăzi puțini mai sunt cei care folosesc creionul bine ascuțit, logica desenului, știința anatomiei...

Între 1959-1984 Madeleine BRAUN a activat în calitate de creator principal în industria ușoară textilă. În acel domeniu a realizat un număr impresionant de schițe și eboșe pentru imprimeuri, draperii etc. A realizat cu o parte din ele o expoziție comentată de Mircea Deac, printr-un text în catalogul personalei din 1972. Într-un gînd inspirat Deac susține: „Ceeace reușește „nou” Madeleine BRAUN, este sensul decorativ și îndeosebi la draperii, izvorînd din ornamentele geometrice concepute în forme mari în culori contrastante. Cu atît mai interesante sînt eforturile sale cu cît o asemenea tehnică, a suprafeței mari de culoare și a ornamentului în forme mari se aplică mai rar, sau se obține cu mari eforturi în tehnica mecanică a imprimării, dar expoziția sa dovedește că este necesar să se realizeze și astfel de draperii care reușesc o specială atmosferă de monumentalitate și se acomodează armonios în geometria arhitecturii moderne”. Scurt spus, imaginația și talentul Madeleinei BRAUN erau foarte utile epocii de primeniri sociale, arhitecturale, moderniste.

Dar nu aceasta era fața cea adevărată a artistei, nu în acea direcție se revărsa seva talentului său. Adevărata Madeleine BRAUN strălucea în pictura de șevalet, camerală, în micile portrete, nuduri, naturi statice, peisaje, umile compoziții pe care le lucra în afara orelor de program, în tihna neplătită a atelierului de creație.      

„Pregătirea pentru horă”, 1955, MNAR.

„Pregătirea pentru horă”, 1955, MNAR.

Cred cu tărie că anume arta decorativă, lucrul în industria textilă a disciplinat-o pe Madeleine BRAUN și i-a rafinat individualitatea, astfel că în fața șevaletului devenea complet liberă, neangajată estetic, ideologic, politic, social. Poate chiar preceptele paideice ale lui Catul Bogdan, bazate pe analiza picturii lui Cezanne - despre care vorbește pe larg istoricul de artă Ileana Pintilie, în cartea sa despre învățămîntul artistic de la Timișoara, unde a activat și Catul Bogdan - au revenit în pictura minimalistă a Madeleinei BRAUN, căci bună parte a moștenirii sale se înscrie cumva în maniera picturală post-impresionistă, fără însă ca formele realității perceptibile să fie dislocate sau tulburate în esență, așa cum s-a întîmplat în opera marelui înaintaș francez.  În paranteză fie spus, în colecția de picturi rămasă de la artistă există o replică a unuia din celebrele sale Autopotrete. Dovadă că era preocupată de tehnica picturală a lui Cezanne, de impactul pe care l-a produs aceasta asupra întregii evoluții a artei secolului XX.

Virtutea absolută a acestor picturi ale Madeleinei BRAUN este tușa, pensulația rînduită și nervoasă pe alocuri, constrastele de culoare, senzația permanentă a magmei aeriene. Cultura pastei de culoare, configurația ei. Nu concretul, ci sugestia, starea, emoția, vibrația atmosferică sunt toate prezente în aceste mici ferestruici ale realității proprii a artistei. Lucra uneori pe culori complementare, crude, alteori reducea paleta la subtile nuanțe de camaieu. Se observă această minimalizare a paletei în special în peisaje, vedute urbane, arhitecturi tradiționale autohtone și europene. 

„Gingașe flori”, anii 70

„Gingașe flori”, anii 70

„Siluete romane”, 1968-1969.

„Siluete romane”, 1968-1969.

„Vechi zidiri italiene”, 1968-1969.

„Vechi zidiri italiene”, 1968-1969.

„Vedere la Praga”, 1966

„Vedere la Praga”, 1966

Personal îmi place seria de portrete rămase de la Madeileine BRAUN, pentru că nu asemănarea sau fidelitatea celui portretizat a urmărit-o artista. Găsesc în ele ceva deosebit de inocent, pur, naiv chiar, o simplificare pînă la nivelul portretelor clasice romane, din care oamenii de atunci ne privesc frontal, cu o vedere glacială, iscoditoare și păgînă. Acestea sunt nepretențios prelucrate, fruste, ușor deformate, însă caligrafiate laborios.

În special, îmi place acest portret de băiat care a primit înainte de a fi pictat botezul consacrării într-o ceremonie specială, denumită Bar Mitzvah, căreia se supune orice băiat care atinge vîrsta de 13 ani. Privirea aceasta frontală, matură, pare să radieze starea celui care este deja considerat un om care trebuie să știe bine să cetească și să tîlcuiască scripturile sfinte (Tora este cea de bază), nu fără ajutorul unui mentor, îndrumător, sau a unui lider spiritual, devenind astfel membru deplin al comunității spirituale iudaice. La vîrsta aceasta adolescentul se poate căsători conform  legilor iudaice. Vedem un tînăr care stă între menora și sfeșnic, ca la o răscruce de drumuri, asumînd responsabilitățile etice și morale care i s-au așezat pe umeri săi acoperiți acum de tallit, eșarfa de rugăciune, iar de aici încolo vor fi apăsați de grijile, bucuriile și plăcile tectonice ale existenței, ale cursului vieții.     

„Sărbătoarea de Bar Mitzvah”, anii 80.

„Sărbătoarea de Bar Mitzvah”, anii 80.

Închei acest succint excurs despre Madeleine BRAUN cu acest peisaj de iarnă, pe care artista în vedea zilnic din geamul locuinței sale din strada pictor Alexandru Romano. Este o chintesență a vechiului, interbelicului București, timp în care artista tănără fiind a fost supusă legilor rasiale, cînd nu a putut face școală, dar avea marele avantaj: copilăria, cea care rămîne pentru întreaga viață un tărîm al visurilor, aspirațiilor, poveștilor, a poeziei care nu se mistuie...Străduțele acestea ale cartierelor evreiești sunt poate singurele arhipelaguri rămase din Bucureștiul autentic, nepervertit, sărăcăcios dar demn, nemutilat de capitalismul care face ravagii în acești. 

Pictura arată blocurile moderniste care încadrează strada Dimineții, iar în capătul acesteia, perpendicular, este strada Popa Soare. Este o tramă stradală din vremea modernizării orașului, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, astfel că o pictură de acest gen se poate constitui într-un veritabil document, pictat cu drag, discreție - picurînd asupra noastră roua bunei dispoziții și nostalgia vremurilor care au plecat iremediabil.

Dar nu asta e, oare, funcția artei, să ne trimită spre ceea ce am fost și nu mai putem fi?   

 

„Privind spre strada Dimineții”, în jur de 1990.

„Privind spre strada Dimineții”, în jur de 1990.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri Simeze
commenter cet article
20 avril 2016 3 20 /04 /avril /2016 21:57

În primăvara lui 2011 vizitam din nou Viena, și nu doar vizitam. Participam cu fotografii de pe ochiul de veghe într-o expoziție curatoriată de Ion Grigorescu, ACTUAL.

După expoziții, muzee, deambulări prin oraș, am poposit pe CebotariWeg, strada care poartă numele legendarei cîntărețe lirice de origine basarabeană, Maria Cebotari (1910-1949), un vulcanic și scînteietor talent, care a apus la fel de subit cum a și răsărit pe marile scene de operă ale Europei. E mult spus că vienezii i-au dedicat o stradă acestei femei radioase, e vorba mai degrabă de o străduță pitorească la chiar marginea metropolei fostului Imperiu Austro-Ungar.

Au trecut cinci ani aproape de la acel moment, și singurul regret pe care-l am, este că nu am găsit locul de veci, care se pare că se afla în același district 19 (Bezirk Doebling) al Vienei. Pentru că aș fi dorit să aprind o lumînărică la căpătîiul mormîntului său...Doar că realizarea unui deziderat nu este mereu la înălțimea pretențiilor & așteptărilor.

 

Mormîntul Mariei Cebotari în necropola familiei Diessl, Döblinger Friedhof @ foto: Friedemann Hoflehner

Mormîntul Mariei Cebotari în necropola familiei Diessl, Döblinger Friedhof @ foto: Friedemann Hoflehner

Regretul pe care-l port de atunci fost însă diminuat în chip neașteptat de o publicație proaspătă, apărută pe blogul lui Willy Prager, în care fotograful german a suprins-o pe Maria Cebotari în turneul său, din 1943, de la București. Diva a fost cazată la Athenee Palace, hotelul somităților, oamenilor de vază, unde a și suprins-o fotograful în cîteva secvențe de o mare expresivitate. Pentru că însuși chipul artistei era fin și minunat. 

P.S. pentru cine nu a văzut filmul Cătușe roșii (aka Odessa în flăcări, 1942), cu Maria Cebotari în rolul principal, acesta este accesibil în limba originalului cu subtitrare în limba română aici

Repost 0
20 avril 2016 3 20 /04 /avril /2016 01:00

În octombrie 2014 s-a sfințit locul pe care va fi ceea ce americanii au numit Saint Nicolas National Shrine - o biserică ortodoxă în proximitatea celor două turnuri ale WTC din NY, prăbușite în ziua de 9 septembrie a anului 2001.  Este un proiect imaginat de renumitul arhitect Santiago Calatrava.

Cu adevărat e vorba despre un arhitext faimos, cunoscut prin superbele sale poduri, gări, muzee, spații artistice; este un artist total, designer, pictor. Din cîte-mi pot da seama nu a mai proiectat biserici, iar acum vine cu un ambițios gînd de a reimagina un spațiu liturgic ortodox, în inima cuptorului financiar al NY. Și nu oricum, ci pornind de la două exemple majore, de prim rang ale lumii bizantice: Sfînta Sophia și biserica Chora, ambele din fosta metropolă a lumii bizantine, Constantinopol. Referințe de prim rang de arhitectură, decorație interioară și exterioară, pictură și mozaicuri. Ei bine, Calatrava pornește de la aceste exemple și le recompune într-un recipient alb imaculat, cu trei intrări alăturate, cu un interior aseptic, alb, îmbrăcat în marmoră, cu un iconostas pe un singur registru, și o boltă în centrul căreia va plasa pe Pantocratorul înconjurat de 20 de apostoli, probabil, pornind de la modelul Chora - unde de fapt sunt 24 de personaje care-L încadrează pe Proniatorul.

Am văzut imaginile într-un material video difuzat de arhitectul însuși,   în care acest minimalism este explicit, și deja permite anumite considerații cu privire la viitorul altar ortodox, în care se vor comemora victimele atacurilor teroriste din acel areal. Și nu în cele din urmă - va continua tradiția liturgică existentă în acel loc, întreruptă brutal atunci cînd cele două turnuri ale WTC s-au prăbușit. Istoria locului ne spune că aici a existat cu începere din 1919 un edificiu religios, cu hramul sfîntului Nicolae, din momentul în care cinci familii de emigranți greci au cumpărat o tavernă, și au transformat-o într-un spațiu liturgic. Slujbele propriu zise au debutat în 1922.  Suma plătită atunci pentru cumpărarea spațiului aflat pe Cedar Street 155, a fost de 25 de mii de dolari. În 1960 edificiul a primit anumite transformări ale fațadei, pe partea de nord. Astăzi, acel teren valorează zeci milioane de dolari...cu toate acestea, se pare că Dioceza greacă a SUA e decisă să ducă la bun sfîrșit acest proiect, prin care să împace și memoria victimelor și oculta tendențioasă a lumii contemporane. 

Desigur, este o chestiune de gust să-ți placă sau nu acest proiect admirabil în esență. S-ar părea că nu e nimic de comentat la acest nou început de ritm de slujire lui Dumnezeu, într-un univers preponderent neo-protestant sau chiar laic-libertarian și liber-cugetător. Ortodoxia merge mai departe, releagă vechea tradiție, și duce spre veșnicie dreapta-slăvire a lui Dumnezeu. Doar că una este să slujești pur și simplu, fie și într-o sală de mese, cum se întîmplă în multe locuri ale estului post-comunist (chiar și în mănăstiri), în care dorința de multe și necesare altare, face ca problemele arhitectonice și estetice să rămînă foarte în umbră și în contratimp față de această dorință, și alta e ca sarcina închipuirii unui recipient pentru viitoarea slujire să fie în primul rînd un obiect estetic și de design din toate punctele de vedere (finisaje, lumini, iluminat, mobilier etc.).

În cazul propunerii lui Calatrava se resimte în primul rînd grija pentru un obiect frumos, stilat, distins, perfect întru formele sale rectilinii, care fac un magic joc de lumini și umbre. De altfel nu este doar opinia mea, este și un punct de vedere al unei reviste ortodoxe din SUA.  Cînd vorbim de personalități de prim rang al discursului arhitectural contemporan, cum e și Calatrava, s-ar părea că lucrurile ar trebui pe larg discutate, dezbătute, cumpătate, căci această chestiune este încă foarte spinoasă în spațiul estic însuși. Aici, cel puțin în România, problematizarea construirii unei biserici este foarte delicată, dacă nu ocultată de-a dreptul. În sens că aceasta poate să arate oricum, doar să existe voință, bani și binecuvîntare. Chestiunea felului în care trebuie să arate un spațiu liturgic, de mir sau monahal, în secolul XXI, rămîne neclarificată, neasumată, în afara oricărui dialog între Răsărit și Apus. Acesta pur și simplu copleșește prin absență. Anume din acest punct de vedere un intelectual ca Santiago Calatrava are toate șansele să îmbine un model-princeps al lumii bizantine, apuse, și dorința bisericii de a avea un spațiu ecumenic, deschis permanent: „This is that I want; this is that the church wants: a very ecumenical place; they would like to have 24 hours the church open”, zice Calatrava. El susține că pînă la urmă credincioșii vor avea ultimul cuvînt, dar asta în ultimă instanță se va testa după finalizarea construcției. Altfel spus, Duhul va umaniza ulterior ceea ce omul a făcut fără să țină cont că Acesta va trebui măcar din cînd în cînd să viziteze acel recipient. Problema este foarte delicată, niciodată îndeajuns deslușită, și se leagă de bimilenarele discuții și dezbateri despre cum trebuie să arate locașul Domnului. Oare cum de nu se cutremură de fiecare dată cei care nu țin cont de aceste slove ale Proorocului Iezechil: „Și am privit și am văzut și iată: Casa Domnului era plină de slavă”? Cîtă „plinătate a slavei” emană construcțiile bisericești pe care le facem astăzi? Mai e pe undeva?

Voi reveni la acest subiect pe măsură ce receptarea acestui ambițios proiect va căpăta mai multă claritate și un discurs mai coerent în spațiul duhovnicesc pentru care s-a conceput. Este foarte important de urmărit cum lumea americană se va apropia de tradiția răsăriteană, inclusiv prin acest Saint Nicolas National Shrine, cu gîndul că însăși lumea ortodoxă îi va oferi un exemplu ziditor, lămurit, așezat și viu în aceeași vreme! Cît va fi doar intenție, și cît trăire credincioasă, autentică, va arăta timpul, dar și lucrarea și vrerea lui Dumnezeu. Personal nu cred că omul singur, după capul lui, poate face un locaș potrivit Dumnezeului său. Asta e finalmente marea problemă. 

 

P.S. Că nici lumea răsăriteană nu stă prea bine cu înnoirile în materie de arhitectură ecleziastică, se poate vedea în chip cît se poate de lămurit aici.    

schița de la care a pornit macheta edificiului

schița de la care a pornit macheta edificiului

viitoarea biserică văzută din exterior

viitoarea biserică văzută din exterior

vedere spre iconostas și altar

vedere spre iconostas și altar

captură a cupolei după filmul lui Calatrava, 2014

captură a cupolei după filmul lui Calatrava, 2014

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia ochiuldeveghe
commenter cet article
16 avril 2016 6 16 /04 /avril /2016 00:21

Întrucît nu am mai fost pe la Chișinău de cîteva luni bune, din toamnă tocmai, eram curios să observ fața orașului natal!În pofida primăverii, care este perioada primenirilor, capitala Moldovei este mai sumbră și mai tristă ca niciodată. Nu mă refer decît la aspectul și curățenia orașului. Primul arată tot mai jalnic, cealaltă strălucește prin deloc nobila-i absență...

Ceva totuși mi-a atras atenția în chip deosebit, bucurie de moment pentru ochiul meu profesional. Este vorba de o serie de panouri care găzduiesc reproduceri după picturi din colecția Muzeului Național de Artă al Moldovei (mnam). Despre această instituție am scris de repetate ori, cel mai recent a fost consemnarea momentului în care milionul României a venit să salveze mnam dintr-un impas dubios, în care se afla de prea mulți ani.

Acum mnam a împrumutat imaginile a 50 de lucrări de pictură, „pentru a promova valorile estetice ale picturii moldovenești”, asta aflăm de pe pagina oficială a proiectului #UnArtOraș.

Frumos pînă aici. Dar haideți să vedem și să pătrundem dincolo de perdeaua flască a intențiilor și a formulărilor hei-rupiste. Se știe că anume comerțul a jugulat arta secolului XX, de aceea am toate rezervele să mă încred în bunele intenții ale acelora care susțin că le conferă panourilor de publicitate din spațiul urban o nouă funcționalitate: promovarea esteticului. Să ne înțelegem, publicitatea nu s-a născut la Chișinău, nici nu trăiește neapărat în acel oraș. Iar folosirea artei ca materie de promovare, diversiune și manipulare nu e deloc o noutate. S-a mai văzut, se mai știe. În cazul concret al acestei companii mă deranjează cîteva chestiuni. Punctual.

1. Alegerea artiștilor, în care s-au melanjat mediocritățile (nu dau nume, ca să nu creez animozități sinistre) cu artiștii cu adevărat importanți ai acelui spațiu pictural. Salata astfel obținută este în favoarea unora, și complet dezavantajantă pentru alții; amară pentru anumiți comeseni, și dulce pentru restul;

2. Lipsa oricărei informații cu privire la artist, indicîndu-i-se doar numele. De unde să știe trecătorul cine este sau au fost, să zicem Mihail Grecu, Inessa Țîpin sau Eugenia Maleșevschi (aici chiar avem o spinoasă problemă. Pe ditamai bulevardul central al Chișinăului, apare o imagine după o lucrare a acesteia din urmă - o remarcabilă pictoriță ale cărei picturi ar face cinste oricărei colecții de prim rang din lume - iar numele său, la ea acasă, apare schimonosit: Malașevschi!)?;

3. Cine și cui s-au achitat drepturile pentru reproducerea publică a acestor 50 de artefacte? Poate că puțină lume știe, dar deținerea de către un muzeu a unei opere de artă, nu-i conferă acestuia automat și dreptul la reproducerea lui, oricînd și oriunde. Deținerea definitivă sau custodia unui bun cultural nu e totuna cu dreptul de proprietate asupra imaginii acestuia. Mai simplu: dacă nu există un act scris în acest sens de la autor sau de la deținătorii drepturilor de moștenire - avem o mare problemă!; 

4. Cine a curatoriat acest proiect nu era prea informat asupra istoriei acestui gen al artelor plastice, din moment ce l-a omis (poate cu bună știință?) pe unul dintre cei mai importanți plasticieni ai acestui spațiu: Moisei Gamburd (1903-1954). Anume acesta este artistul care prin opera sa a făcut joncțiunea, sau mai exact trecerea de la arta burgheză, interbelică, spre cea realist socialistă, postmodernistă, conceptualistă etc. Ei bine, dacă Gamburd putea fi omis din motive de naționalitate, cum s-ar putea atunci explicita sau justifica punerea la index a unui uriaș al picturii autohtone, anume a lui Pavel Șilingovschi (1881-1942)? Este în opinia mea poate cel mai metafizic și profund pictor al spațiului basarabean; 

5. După ce că datele informative sunt fruste și sumare, mai sunt și complet eronate. Un singur exemplu. Tot la intrarea principală în Grădina Publică, ca pandant al panoului pe care era reprodusă lucrarea Portret de femeie (#31), a Eugeniei Maleșevschi, apărea lucrarea Anei Baranovici, Amiază (#36), doar că în loc să se scrie că pictura a fost realizată în 1960 - în plin realism socialist moldovenesc - campania publicitară ne anunță anul 1910, adică anul în care viitoarea artistă împlinea 4 ani, aceasta fiind născută în îndepărtatul 1906. Mai erau zece ani pînă la nașterea mișcării DaDA;

În cele din urmă doresc să conchid că, în loc să aducă lumea la muzeu, o astfel de campanie, prost gîndită, neprofesionist realizată, incoerentă, folosind doar tactica promovării detergenților sau a pneurilor - va îndepărta lumea și mai mult de adevăratele valori, tocmai în anul în care mnam are cea mai mare nevoie de vizitatori, de vizibilitate, de o mai bună așezare pe barca intrării în normalitate. 

În esență, #UnArtOraș este o publicitare subliminală la deschiderea în perspectivă a mnam, doar că harababura aceasta a fost încropită, în opinia mea, cam după ureche...Aș vrea să greșesc, să nu am pe termen lung dreptate, să ajung să-mi pun cenușă-n cap. Dar în acest moment convingerea mea s-a formatat în gîndurile deja expuse.        

 Foto: © vladimir bulat, aprilie, 2016

Foto: © vladimir bulat, aprilie, 2016

 Foto: © vladimir bulat, aprilie, 2016

Foto: © vladimir bulat, aprilie, 2016

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze Pamflet ochiuldeveghe
commenter cet article