Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

31 août 2011 3 31 /08 /août /2011 08:57

Alla Baianova / Bayanova (cu numele ei adevărat: Leviţkaya - А́лла Никола́евна Бая́нова) s-a născut la Chişinău, în 18 mai 1914, pe atunci în componenţa Imperiului Ţarist.

 

S-a dus dintre noi, ieri, la Moscova, după ce a cucerit întreaga lume cu romanţele ei, cîntate în mai multe limbi. A petrecut cea mai mare parte a vieţii sale în România (1934-1989), şi tare mi-e teamă că e deja puţină lume care îşi mai aminteşte de ea. Poate greşesc? A cîntat, la stabilirea în România, alături de marele dansator şi căntăreţ Petru Lescenco, în localul acestuia - "La Lescenco", de pe Calea Victoriei. Este un capitol de istorie muzicală care aşteaptă a fi scris, cîndva - fără părtinire şi cu erudiţie, empatie şi cunoaştere.

 

În 2009, cînd împlinise 95 de ani i s-a organizat un concert la Moscova, unde a cîntat şi a recitat versuri.

 

Poate că acum, cînd s-a mutat la Domnul, românii să-i redescopere vocea, şarmul, talentul uriaş, şi discreţia cu care a trăit alături de ei, făcă ca aceştia să-i simtă prezenţa!

w09619.jpg

 P.S. În limba română încă nu există o fişă pe wikipedia, dedicată acestei personalităţi...asta spune multe despre noi.

 

În imagine-coperta unui dus cu cîntecel ei, scos la Electrecord, în anul 1977.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article
27 août 2011 6 27 /08 /août /2011 05:45

Jurnalistul Boris Reitschuster a venit în Rusia pe termen lung în 1991 (a mai fost cînd avea 16 şi 18 ani), cînd a devenit student la Institutul de economie şi statistică din Moscova. A locuit la o familie care, după pusele lui de astăzi, nu i-a luat niciun ban de chirie, mai bine de jumătate de an cît a stat acolo. Pe vremea perestroikă-i lumea era minunată, oamenii - deschişi şi sinceri. Numel i l-a dat maică-sa, care citise "Doctor Jivago", a lui Boris Pasternak - care o marcase profund. A dorit ca unul din fii ei să poate numele scriitorului rus..

Din 1999 Reitschuster conduce redacţia rusească a revistei germane Fokus. În curînd se vor face 16 ani de cînd locuieşte în Rusia, căreia i-a dedicat cinci cărţi. În curînd se va întoarce în Germania. Am găsit interesant şi trist în acelaşi rînd interviul pe care l-a acordat publicaţiei independente Novaya Gazeta, din care voi spicui, telegrafic, cîteva gînduri ale neamţului care a obosit de Rusia:

 

-  "La început a fost iubirea. Apoi, ţara aceasta a început să se schimbe, a rămas mai puţină dragoste, preschimbîndu-se în interes profesional. Am înţeles că trebuie să mă ocup serios de Rusia - pentru a o înţelege";

 

-  "Dacă nemţilor li se pare că în Rusia este democraţie, că e totul minunat, trebuie să le explic nu e deloc aşa. Dar nu încerc să le dau lecţii de viaţă ruşilor. Tocmai de aceea, în ultimul timp încerc să nu mai acord interviuri presei locale";

 

- " Nemţii aproape în fiecare zi sunt preocupaţi de trecutul lor, mereu se căiesc şi se feresc ca nu cumva, ferească Domnul, să fie,  chiar şi colateral suspectaţi, de simpatii naziste, sau că nu-l condamnă îndejuns. Aici însă - stalinismul şi justificarea acestuia, sunt fenomene absolut fireşti, ca de la sine înţelese.

 

Lumea de la noi manifestă o deferenţă faţă legile ţării, pînă la absurditate. Hippy sau punk, chiar şi la trei noaptea, respectă semnalul roşu al semaforului. În Rusia e însă o chestiune de onoare, să încalci regulile. Mai ales cînd eşti la volan! Neamţul este reticent faţă de tehnica necunoscută, nouă - aici, dimpotrivă, orice e noutate trezeşte o cuiozitate entuziastă, dorinţa de a o procura, şi de a explora. Rusul consideră - ca-n jocurile electronice - că are zece vieţi. Nemţii - au o jumătate de viaţă. Poate tocmai de aceea ne atragem, nemţii şi ruşii, pentru că suntem unii faţă de alţii la antipod, şi ne completăm reciproc..." 

 

"Lucrurile au început să mă obosească, am deveit surmenat; am decis că nu are niciun rost să petrec cei mai buni ani ai vieţii într-un stres cronicizat şi încordare maximă. Sunt o sumedenie de lucruri, în Germania, pentru care nu există niciun consum nervos. De pildă -- înmatricularea autoturismului. Aproape totul, în Rusia, ce ţine de viaţa cotidiană este - EXTREM (în mai 2009, Reitschuster a editat volumui RUSSKI EXTREM- nota mea, v.b.). Probabil, că nemţii nu au acei tranchilizanţi naturali, pe care-i generează organismul ruşilor, pentru a se lupta cu realităţile".

 

"Oamenii s-au schimbat puternic în răstimpul în care sunt aici. Era multă deschidere sufletească pe la începuturi, mă fascina că ruşii erau mai puţin americanizaţi decît nemţii. Acum lucrurile s-au inversat. Omniprezenţa comerţului, goana după profit, oamenii sunt ocupaţi continuu, timpul este mereu o problemă, toţi sunt pe fugă, emoţiile sunt deconectate. Ceea ce iubeam cel mai mult în Rusia - d i s p a r e. Dacă acum 8-10 ani aveam mai mulţi prieteni în Rusia, în acest moment pot spune că lucrurile stau tocmai pe dos. Poate că situaţia stă aşa doar în Moscova, şi doar în mediul jurnalistic - dar majoritatea celor cu care am contacte, sunt anume din această sferă."

 

"Starea materială a Rusiei s-a îmbănătăţit, poţi cumpăra orice din magazine. Mă bucură faptul că oamenii de aici pot călători liber, oricunde în lume. Dar aceste schimbări sunt contracarate prin limitarea libertăţilor interne, birocraţia a devenit nelimitată, relaţiile interumane s-au înrăutăţit."

 

"Îmi face rău ceea ce se întîmplă, e ca o viaţă lungă alături de un om pe care-l iubeşti, dar cu care nu mai poţi trăi de aici încolo, pentru că nu te mai înţelegi cu acesta. O amică americană, care s-a întors de la Paris, îmi povestea că acolo lumea parcă flirtează continuu pe stradă, în timp ce în Rusia oamenii se suspectează parcă, reciproc. Iar agresivitatea a devenit omniprezentă.

Intuiesc cei trei stîlpi de sprijin ai putinismului:

a) Obsesia marii naţiuni;

b) Nedorinţa de a accepta lumea aşa cum este ea, înlocuirea acesteia cu o ilustrată propagandistică;

c) Agresiunea şi constrîngerea (violenţa).

Putin se joacă cu virtuozitate cu toate acestea trei. Nici nu e nevoie să mai construiască GULAG-uri, este prea suficient să sugereze doar existenţa lui...Mi se pare că omul rus are foarte adînc înrădăcinat "Sindromul Stokholm". Puterea îl face captiv, iar el îi îndreptăţeşte acţiunile..."

 

"Ruşii şi europenii trăiesc în realităţi distincte".

 

"Moscova se asemuieşte tot mai mult cu o rezervaţie de rechini. Peştii paşnici, adesea minunaţi şi cei mai mulţi, supravieţuiesc tot mai greu. Poate că-mi va lipsi acest sport extremal, fără reguli, despre care am vorbit. Dar am obosit de el aici, însă teamă mi-e că pedanteria maximă a nemţilor, pe care am cam neglijat-o aflîndu-mă în Rusia, s-ar putea să mă plctisească în curînd - prin forma sa de a trăi doar după reguli. Eu în bună măsură am devenit un rus, care nu e dispus să stea pe o stradă pustie, în plină noapte - pînă se va schimba culoarea roşie a semaforului..."      

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
24 août 2011 3 24 /08 /août /2011 07:27

Inspirat de înaltul azuriu al cerului, am decis să postez această fotografie, făcută acum cîteva zile - undeva pin spatele sediului guvernului RO. Cînd vezi atîta lume sumbră, privind în faţa botului propriilor încălţări, de teama de nu se împiedica...un astfel de îndemn, formulat, cred, de un pictor (pentru că l-am văzut în mai multe variante, inclusiv însoţit de desene schematice, dar mreu hazlii) - TREBUIE să fie mai mult decît binevenit.

 

DSCN7425.JPG

 

Şi pentru ca ziua să fie clar marcată de bună-dispoziţie, recomand cu căldură acest minunat articol al unui jurnalist englez, care propune ca românii să folosească metroul bucureştean şi altfel decît ca un mijloc banal de deplasare. Reamintesc că din 6 august călătoria cu metroul s-a scumpit.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
23 août 2011 2 23 /08 /août /2011 10:05

tribut-amy-winehouse1.jpg

Astăzi, în Piaţa George ENESCU, Bucureşti, Paula Seling, Rona Hartner, Maria Radu vor cînta în memoria celei care a fost cîntăreaţa britanică Amy WINEHOUSE (plecată acum o lună din această lume!).

Ora 20.00, acces liber.

 

foto: vladimir bulat @ august, 2011

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article
20 août 2011 6 20 /08 /août /2011 14:35

În vara asta mă delectez cu lecturi din proza ucraineană contemporană. O citesc în traducere în rusă, căci în România, date fiind tensiunile politice existente între cele două state vecine - aproape că nu se traduce nimic din această literatură, care trăieşte un reviriment spectaculos în ultimul deceniu...

 

Este adevărat, că în ultimii ani s-au adus publicului de la noi doi dintre cei mai reprezentativi scriitori ai Ucrainei - Oxana Zabujko ("Studii în teren despre sexul ucrainean" ) şi Yuri Andruhovîci ("Europa mea", "Moscoviada", "Douăsperezece inele"), dar este prea puţin. Căci în acest moment se pot enumera cel puţin zece autori de calibrul acestora, care se traduc în multe limbi ale lumii, şi care sunt absolut necunoscuţi încă publicului românesc - hrănit copios (şi mă refer aici la cititorul educat, fin) cu Pamuk, J.M.G. Clézio, Barnes, Coehlo, Llosa, Cărtărescu & Co. Literatura ucraineană ar fi un "condiment" absolut necesar în ghiveciul acesta de nume... 

 

Mă văd obligat să enumăr măcar cîteva nume de prim rang, ale căror cărţi se află pe rafturile marilor librării din lumea întreagă: Serhiy Zhadan, Maria Matios, Taras Prohasiko, Evghenia Kanonenko, Yuri Vinniciuk, Tania Maliarciuk, Jurij Izdryk, Lubko Dereş ş.a. Unele texte ale acestora le-am cetit deja, altele urmează, îşi aşteaptă rîndul.

 

Acum aş dori să împărtăşesc bucuria lecturii dintr-un soi de texte aflate la intersecţia dintre poemul în proză, însemnările jurnaliere, meditaţia şi consemnarea istorică - semnate de Victor Beilis* (n.1943), care nu e ucrainean decît prin adopţiune, unde după război a fost nevoit să se mute cu părinţii. Este născut în Turkmenia, în plin război, şi unde părinţii săi, profesori amîndoi la Universitatea din Odessa au ajuns să fie evacuaţi. După terminarea acestuia, au fost repartizaţi în oraşul Lvov, proaspăt devenit sovietic, căci anterios s-a numit Lemberg, şi era în Polonia.

 

beilis 25 05 06Aici tînărul Beilis a petrecut pînă în anul 1961, cînd a plecat la Moscova, să facă studii de africanistică, la Institutul popoarelor Asiei şi Africii.  

 

Memoriile sale din Lvovul postbelic sunt delicoase de-a dreptul, pentru că autorul îşi aminteşte despre pieţele şi talciocuri, în care puteai găsi pînă şi trofee regale, despre gramofonul nemţesc şi binoclul, aşijderea german, despre lăptăreasa Taniucka, care aducea laptele pe uşa din spate pe la 4 dimineaţa, despre idişul din familie, care i-a făcut să se înţeleagă cu un neamţ supravieţuit, în zdrenţe, care pleca spre patria lui -- chemat  la masă de bunicii autorului.

 

Deliciile acelei vremi erau prăjiturile făcute de polonezele mai bătrîne, care au dispărut cu timpul, iar ucrainele femei nu le făceau la fel de gustoase, după mărturia autorului. Repede au dispărut polonezele, iar rivalele lor a ajuns iute în fabrici. Un adevărat regal pentru copii era consumul apei gazoase cu patru siropuri, din tot atîtea culori, care se vindeau la intrarea în parcuri. Cea mai delicioasă era însă oferta de siropuri de la Parcul Stryiski. Pe fiecare cilindru de sirop apărea sigla "Mozart" - care era numele firmei fondate încă în timpul Imperiului Austro-Ungar, de fiul marelui Mozart, care era avocat şi compozitor. Şi acestea au dispărut din Lvov odată cu polonezele care făceau acele ameţitoare prăjituri...

 

Foarte repede singurul deliciu care mai rămăsese era carnea afumată, de porc sau vită, care se afuma direct în curţi, unde se instala un cuptoraş de cărămidă, pe care se înălţa un butoi de metal, iar în interior se suspenda carnea, rotindu-se continuu...Dar cînd s-a înăsprit lupta împotriva deţinătorilor de animale  - şi această îndeletnicire s-a dus pe apa sîmbetei...

 

Într-o bună zi, plimbîndu-se cu bunica lui pe stradă, Victor s-a pomenit mîngîiat pe cap de o bunicuţă, care mergea în baston. Cînd întălnea pe stradă copii - le oferea bomboane. Avea mereu pe cap o pălărioară cu boruri largi, purta mănuşi şi voilette. La un momen dat cei doi s-au pomenit invitaţi în vizită la misterioasa bătrînă, care stătea pe aceeaşi stradă pe care a locuit marele cărturar şi poet ucrainean, Ivan Franko. Bărtînica era nimeni alta decît Salomea Krushelnytska (1872-1952), marea soprană care, în 1904, a cîntat la La Scala, alături de Caruso, în Madame Batterfly, şi care a concertat în lume întreagă. Cu timpul devenise cetăţean italian, căsătorindu-se cu avocatul Cesare Ricchoni. Din 1939 nu a mai putut ajunge în Europa, dar nici cetăţenie sovietică nu avea. I s-a acordat de-abia după ce a cedat statului sovietic proprietatea pe care o deţinea în Viareggio, Toscana. După mai multe decenii Beilis îşi aminteşte de demnitatea şi verticalitatea acelei femei, în pofida sărăciei în care trăia şi pe care, indevitabil, o ura! Strada pe care a locuit îi poartă acum numele.

 

În 1949 Lvovul a fost zguduit de o crimă cumplită - cu unsprezece lovituri de topor a fost mutilat, chiar pe pragul casei sale, scriitorul Jaroslav Halan, care manifesta o atitudine anti-naţionalistă şi anti-clericală. După ce Papa Pius al XII-la l-a excomunicat din sînul bisericii, Halan a scris un pamflet intitulat "Scuip pe Papa". Acest omor fusese atribuit membrilor Organizației Naționaliștilor Ucraineni (OUN), condusă de Stepan Bandera. În treacăt fie spus, anume acestei organizaţii a dedicat ultimul său roman scriitoarea Oxana Zabujko, "Muzeul secretelor abandonate" («Музей покинутих секретів», 2009) ** - o lucrare epocală de peste 800 de pagini, în care se încearcă o meditaţie literar-poetic-filosofică asupra acelui trecut al Ucrainei, încă învăluit în necunoaştere, din timpul celui de-al II-lea război mondial şi după...

 

Cuvîntul care m-a dat pur şi simplu peste cap în Memoriile lui Beilis a fost Axolotl...E vorba despre un animăluţ de apă asupra căruia mama lui Victor făcea cercetări, pentru că aceasta posedă o putere de regenerare permanentă, capabil fiind să-şi refacă orice organ, în caz ă şi-l pierde sau i se mutilează. La aşa ceva chiar nu mă aşteptam! Cu aceste fiinţe larvare, acvatice, îşi sfîrşeşte autorul periplul prin Lvovul sovietizat, care a înapoiat polonezilor toate monumentele rămase în oraş, cu excepţia unuia, aceluia mai important - al poetului Adam Bernard Mickiewicz (1798-1855).  Chiar în centrul oraşului acest impunător monument a stat toată perioada sovietică, unde este şi astăzi.

 

Scrierea lui Beilis îmbină într-o manieră specifică scriitorilor evrei din acel spaţiu (Babel, Alehem) umorul, cu notaţia frustă, concisă, meditaţia totalizantă cu sugestia, gluma cu sentinţa. Din astfel de scrieri afli lucruri noi, inedite, dar admiri şi stilul prin care au fost îmbălsămate.     
.      

-------------------------------------------------------------

* Găsesc cu cale să pomenesc că specialistul în culturile africane este rudă cu acel Beilis devenit celebru la acea vreme (iulie 1911- octombrie 1913), Menahem Mendel Beilis, învinuit de autorităţile ţariste că ar fi fost autorul unui omor ritual a unui copil ucrainean. După doi ani i s-a ridicat acuzaţia, fiind eliberat. Eliberarea lui a produs un imens entuziasm la Kiev, unde mii de oameni s-au pornit în întîmpinarea evreului, pentru a-i strînge mîna. La scurtă vreme a emigrat în Palestina, apoi în SUA. Scriitorul Bernard Malamud i-a dedicat romanul "The Fixer", apărut în 1967. Volumul a fost tradus în româneşte la editura Leda, cu titlul "Cîrpaciul" (2006), în traducerea Antoanetei Ralian.

**  Cartea a fost declarată "Cartea anului 2010" în Ucraina. Revista rusească "Novîi Mir" a publicat deja primele două capitole ale acestui roman, însemnînd cam o sută de pagini din textul original, în acelaşi număr (nr. 7 / 2011) cu evocările lui Beilis.

 

Foto: preluată de pe blogul scriitorului Oleg Yuriew ( aici profil) - scriitorul Victor Beilis în apartmentul său de la Frankfurt am Main.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
19 août 2011 5 19 /08 /août /2011 09:42

Casa-Moruzi--Spb-jpg

Imobilul din imagine este Casa Moruzi (Дом Мурузи) din Sankt Petersburg. Este un imobil de locuinţe destinat pentru închirieri (în rusă: доходный дом, în germană: Mietshaus), ridicat între 1874-1877, de arhitectul A.K.Serebreakov, cu participarea unor P.I.Şestov şi N.V. Sultanov. A fost ridicată la comanda şi cu cheltuiala contelui Dumitru Moruzi (1807-1880), neam cu Moruzeştii din Principatul Moldovei. Reprezintă o construcţie cu cinci niveluri, a cărei faţadă reprezintă o elaborare în "stil mauritan". Poate deloc întîmplător acestei case i-a fost dat să găzduiască de-a lungul timpului pe cei mai importanţi literaţi şi poeţi ai Sankt-Petersburgului: Zinaida Ghippius, D.Merejkovsky, D.Filosofov, V.Pjast, iar S.Gumilev (a fost, pînă în 1918 soţul Annei Ahmatova) a declarat această casă drept "casa poeţilor"...Tot aici, din 1919, a funcţionat studioul tinerilor traducători ai editurii "Literatura universală". Iar în apartamentul comunal cu nr. 28 a locuit între 1949* şi 1972 unul din cei mai importanţi poeţi ai secolului XX - Iosif Brodsky (1940-1996). În 1972 poetul a fost expulzat din URSS pentru "parazitism social", şi s-a stabilit în S.U.A. În anul 1987 a fost onorat cu Premiul Nobel pentru poezie. Părinţii săi au rămas în continuare acolo, stingîndu-se pe rînd, iar la înmormîntarea lor Iosif nici nu a putut veni, el rămînînd pînă la căderea URSS o "persona non-grata"...După 1990 Brodsky nu a dorit să viziteze Rusia! 

 

Ştiam de Casa Moruzi, aflată pe Liteinîi Prospekt  24, la intersecţia cu strada Pestel, ce duce direct în Letnii Sad, locul preferat al lui Puşkin, unde-şi făcea zilnic plimbările...Ştiam de locul acesta din scrieri şi fotografii, tocmai de aceea l-am căutat să-l văd aievea. Am ajuns acolo într-o zi de septembrie tărziu a anului trecut, era o după-amiază însorită, mai spre seară, drept pentru care după ce am făcut poze, şi am băgat nasul în scara blocului - neîngrijită şi mirosind vag a mucegai - am mers spre biserica "Preobrajenskaya" (Schimbării la Faţă a Mîntuitorului), despre care a pomenit adesea poetul...Îi auzea în fiecare zi clopotele, care-l nelinişteau.

 

După o perioadă de timp, asistînd la Vecernie, ni s-a făcut foame. Am revenit spre Casa Moruzi, unde observasem o tavernă cu specific caucazian (sic!), aflată la demisol. Ceva ne-a oprit anume aici. În local nu erau decît vreo 3 persoane, dar noi am comandat de toate, căci sortimentul era generos (cum binevoitoare foarte era şi patroana!); am luat şi bere locală - căci ne place cea rusească. De-abia în timpul mesei mi-am dat seama că exact de-asupra noastră, la etajul unu (întîmplarea face ca exact în faţa balconului din fotografie să fie suspendat un semn de circulaţie, luminat de soare, astfel marcînd locul evocat!), în acea "cameră şi jumătate", căreia poetul i-a dedicat un emoţionant eseu, redactat în engleză -- a scris şi aceste versuri, dintr-un poem (octombrie 1962), pe care încerc acum să le tălmăcesc, fără a respecta metrica originalului:

 

*****

"Da, nu este asemănare între cel de-acum şi cel de altădat', 

care-a cărat aici dulapuri, masa, şi gîndea,

că nu va părăsi nicicînd acest locaş;

dar trebuind să plece, a ieşit şi a murit.

 

E imposibil să-i asemuieşti:

prin harta feţei, caracterului, prin apucături.

Dar între ei există-un fir, 

Care se cheamă simplu: casa..."* 

 

Am fost şi noi, preţ de o oră, "locatarii" acestei casei, şi ne-am gîndit la Brodsky. Cred că poetul s-ar fi simţit bine în compania noastră, şi noi alături de el...

--------

*Originalul întregului poem, preluat de aici.

 

"Все чуждо в доме новому жильцу.
Поспешный взгляд скользит по всем предметам,
чьи тени так пришельцу не к лицу,
что сами слишком мучаются этим.
Но дом не хочет больше пустовать.
И , как бы за нехваткой  той  отваги,
замок, не в состояньи узнавать,

один сопротивляется во мраке.
Да ,  сходства   нет   меж   нынешним   и   тем ,
кто внес сюда шкафы и стол, и думал,
что больше не покинет этих стен;
но должен был уйти, ушел и умер.
Ничем уж их нельзя соединить:
чертой лица, характером, надломом.
Но между ними существует нить,
обычно именуемая домом".

             октябрь 1962

DSCF1301.JPGUşa de acces în imobil, prin care familia Brodsky avea acces la apartamentul nr. 28.

* Pe plăcuţa instalată în apropierea intrării figurează anul 1955, în timp ce eu am preferat să iau ca dată de instalare a familiei în acest imobil pe aceea înscrisă în Enciclopedia Petersburgului, adică 1949. 

 

foto: vladimir bulat @ 2010 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
17 août 2011 3 17 /08 /août /2011 17:32

Ut unum sint (Io. 17, 21) - este şi titlul unei enciclice din  25 mai 1995, prin care Papa Ioan Paul al II-lea chema lumea creştină spre Ecumenism, în perspectiva Mileniumul ce urma să vină. Îndemnul Evanghelistului Ioan este înscris şi pe soclul pe care e montat acum bustul acestui fost Severan Pontif, recent beatificat la Roma. Dezvelirea monumentului a avut loc la 1 august, în Bucureşti.

 

Presa noastră a fost zgîrcită în a da detalii de la această inaugurare, dar un lucru esenţial s'a strecurat totuşi în acele parcimonioase relatări: numele artistului care a sculptat în bronz chipul Papei. Este vorba de artistul sloven de origine bosniacă - Mirsad Begić (născut în 31 ianuarie 1953) în Glamoč, o localitate din Bosnia Herţegovina.

 

Trebuie spus că a fost o supriză e proporţii, să avem în oraş un bust excepţional, fără participarea artiştilor români! Poate tocmai de aceea mass-media locală a şi acordat atît de puţină atenţie acestui monument. Mai bine zis - aproape deloc. Dacă încercaţi să vă informaţi nu sunt multe sorţi de izbîndă, cu imaginile e şi mai rău. Tocmai de aceea, am decis să merg la faţa locului, să mă conving şi să analizez "la cald" piesa.

DSCN7412.JPG Impactul vizual pe care-l produce bustul, modelarea chipului, expresivitatea obţinută, materialitatea "catifelată" şi "pulsatorie" a bronzului - toate sunt copleşitoare, şi arată cu certitudine faptul că opera aceasta aparţine unui maestru. Unuia care a ştie cum trebuie să arate un bust, un monument, şi cum să evoce fără tăgadă şi percutant prezenţa celui îmbălsămat în spaţiul public. M-am interesat cine este sculptorul Mirsad Begić. A studiat la Sarajevo (licenţiat în 1974), la Ljubliana (diplomă obţinută la Academia de artă, în 1979), iar apoi, începînd cu 1982 a fost discipolul lui Sir Anthony Caro, la St.Martins School of Art din Londra. Perioada de după revenirea din Anglia a fost marcată de căutarea unui stil sculptural propriu, a unei stilistici recognoscibile, foarte elaborate.

DSCN7410.JPGBustul este "viu" din orice unghi l-ai privi, nu are niciun unghi "mort"; cel portretizat este prezent şi percutant, dar şi alte lucrări ale artistului arată cît de serios abordează acesta de fiecare dată problematica unicităţii oricărui personaj pe care i-a fost dat să-l imortalizeze. De bună seamă, a avut comenzi dintre cele mai alese: Bustul pictorului Anton Ažbe (1862-1905), instalat la München; Monumentul omului politic sloven Ivan Hribar (1851-1941), primar al Ljublianei între 1896 şi 1910, cel care a modernizat oraşul de la Adriatica după cutremurul din 1895; Bustul nobilului şi mecenei artiştilor Sigismund (Žiga) Zois (1747-1819), dezvelit la Ljubliana; Bustul pictorului sloven Joze Tisnikar (1928-1998).

DSCN7413.JPG Chiar dacă am unele rezerve faţă de soclul din marmură - care putea fi mai puţin "bătrînicios" şi predictibil, ca să mă exprim eufemistic (probabil că asta este partea de cotribuţie a părţii româneşti...), poziţionarea în contextul oraşului este cît se poate de bine aleasă - bustul Papei este amplasată între sediul Nunţiului Papal de la Bucureşti (str. Constantin Stahi, şi biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (ortodoxă), de pe Schitu Măgureanu. Astfel, fericitul întru adormire Papa Ioan Paul al II-lea va privi spre răsărit de aici încolo, pentru a împlini acel ardent deziderat, pentru care a pledat: "Toţi să fie una" (Ut unum sint !).

DSCN7411.JPG

 Ăsta este unghiul din care poate fi observată scufia papală "proiectată" pe crucea bisericii din faţa sa. Unde va privi mereu, cu gîndul la Hristos.

 

nota bene: dezvelirea monumentului de la Roma al Papei Ioan Paul a fost întîmpinată de critici dure.  

 

Foto: vladimir bulat, toate drepturile rezervate.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Monumente
commenter cet article
9 août 2011 2 09 /08 /août /2011 19:42

DSCN7248.JPG

Una din dramele contemporane ale poporului rus s-a consumat în 12 august 2000, cînd submarinul K 141 ("Kursk") a fost lăsat să moară pe fundul Mării Barenţ, după ce fusese lovit de un aparat-spion american.  Filosoful şi poetul Egyed Peter a dedicat acestei suferinţe un poem, care a apărut în limba maghiară în 2007, cu ilustraţii de Reszegh Botond, la editura Pallas-Akademia, din Miercurea-Ciuc (Csíkszereda).  

 

În toamna lui 2009 poemul a fost editat de editura moscovită Vodolei, în traducerea foarte delicată a Maiei Tsesarskaya.

Autorul a avut amabilitatea de a-mi oferi un exemplar din minusculul volum apărut în patria tragediei, despre care-mi povestise în iunie a acestui an, la Sfîntu-Gheorghe...E sfîşietoare această Baladă, despre cei 23 rămaşi după impactul submarin, şi lăsaţi să se sufoce în chinuri inimaginabile (imposibil de redat), pentru a nu putea mărturisi, dacă supravieţuiau, adevărul. Dar a rămas un bileţel, al căpitan-locotenentului Dmitrii Kolesnikov, care mărturiseşte ceva  ce autorităţile au vrut să fie muşamalizat, nespus, uitat, călcat în picioare:

 

"indescifrabil...Ora 15.15. 

E întuneric pentru a putea scrie, dar pe dibuite voi încerca.

Şanse se pare că nu avem, % 10-20.

Vom spera, că măcar cineva va citi.

Aici e lista echipajului din compartimentele ce-au retras aici, în celula 9, cei care vor încerca să iasă la suprafaţă.

Salutări tuturor, nu trebuie să disperăm.

Kolesnikov"

Este documentul care a făcut dovada că autorităţile mint, că manipulează prin minciună. S-a afirmat că întregul echipaj a murit în urma exploziei avut loc la ora 11 şi 28 de minute...

 

De-abia în 22 octombrie 2001 epava submarinului "Kursk" a fost adusă pe uscat, 115 cadavre au putut fi scoase şi identificate, ultimele 3 nu s-au găsit niciodată. Poate - deocamdată.

 

"Moartea te maturizează,

Vino încoace, bunul meu, Dmitrii,

pe pernuţa din clopotul acvatic"... - zice undeva Egyed Peter,  aproape de finalul poemului său, structurat în 23 de capitole, după numărul acelor marinari care puteau fi salvaţi! Lista lor completă este cunoscută.

 

Să sperăm că va veni şi vremea unei versiuni româneşti a acestui tulburător Reqviem! 

 

Filmul documentar Koursk, un sous-marin en eaux troubles (2005), realizat de Jean-Michel Carré este, deocamdată, cea mai judicioasă anchetă occidentală asupra a ceea ce s-a întîmplat atunci. Este disponibil în versiune originală pe youtube.com; discutarea şi analiza acestuia le las pentru altă dată.    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
4 août 2011 4 04 /08 /août /2011 01:07

DSCN6562.JPGDresda (Dresden) este, poate, unul din cele mai fascinante exemple de renaştere din ruină. Printr-o stupidă împrejurare istorică - atît de stupidă cum numai "istoria" poate fi - oraşul a fost bombardat de aviaţia aliată în chiar ultimele săptămîni ale războiul al doilea mondial. Imagini terifiante, şi tocmai de aceea de neuitat, arată un oraş acoperit sub ruine, moloz, şarpante metalice, suferinţă nesfărşită, sînge. Printre ceea ce altădată erau mîndre zidiri, strălucire şi fast - păşteau la scurtă vreme oile, nepăsîndu-le de nicio dramă. Dramele nesfărşite sunt doar ale oamenilor. Apocalipsa e pentru oameni. La 1750 aici era o fortificaţie străjuită din spate de Elba, care era practic de necucerit. Nu şi în anul fatidic 1945, cînd atacurile neîntrerupte au fost aeriene. Apoi, acest oraş a rămas în partea sovietică, şi refacerea lui nu era o prioritate. Dimpotrivă. Ruşii au furat atunci comori inestimabile din Galeria Vechilor Maeştri, după ce raidurile aeriene s-au răfuit crunt cu populaţia. Acum au venit alţi oameni, s-a schimbat şi orînduirea, Germania a redevenit un stat unitar. Dresda se semeţeşte, recapătă ce a fost cîndva: oraş-cetate, "imperial", cu muzee bogate, cu palate, conace şi imobile rezidite, cu străluciri nemaivăzute, cu restaurări fantastice, exemplare. Personal pentru mine vizitarea acestui oraş a însemnat împlinirea unui vis vechi: întîlnirea cu vechii maeştri ai picturii, ale căror lucrări le-am savurat în revistele copilăriei mele sovietice. Prin artă se sincronizează şi timpul.  

DSCN6548.JPG

DSCN6566.JPG

DSCN6556.JPG

DSCN6549.JPG

DSCN6558.JPG

DSCN6550.JPG

Mozaicul "Der Weg der Roten Fahne" (de Gerhard Bondzin), 1969, pe faţada vestică a Palatului Culturii (Kulturpalast), construit în inima fostului oraş medieval, între 1962-1969.

 

Foto: @ vladimir bulat, 9 iulie 2011   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
3 août 2011 3 03 /08 /août /2011 06:37

DSCN6338.JPG

DSCN6333.JPG

 

Farmacia veche avea inscripţii în slovacă, cehă, maghiară şi latină. Bratislava - un oraş polietnic în trecut, dar cum o fi în prezent? În orice caz, farmacia era doar o amintire cîndva frumoasă; acum, precum se vede, este dezafectată.

DSCN6343.JPG

 

Vechea primărie, cu elemente de gotic este frumos restaurată, iar curtea interioară poate fi prilej de studiu serios pentru cei de dincoace de Tisa. Mai ales la capitolul "cromatică"...Aici nu există (aproape deloc) stridenţe, ci doar culori de signalectică, dar care sunt mereu foarte bine amplasate.

DSCN6327.JPG 

În timp, ferestrele rămîn mici, şi ele trebuie ajustate, lumina noilor epoci să vină mai multă, mai copleşitoare, poate mai convigătoare?

DSCN6330.JPG

 

Se ştie că slovacii au conservat o bună tradiţie a lemnului, există şi astăzi (în special în centrul ţării ( Vlkolinec ) şi în Est, spre graniţa Poloniei, unde nu am ajuns) multiple case, biserici din lemn, cu o arhitectură ţărănească care s-a răspîndit pînă în Ucraina de vest. Acest minunat crucifix pictat, pe care l-am reperat în curtea unei foste abaţii din epoca Renaşterii, cu multiple agăogiri în era barocului, arată că în anul 1987 - cînd a fost cioplit, ornat şi instalat aici - existau încă meşteri capabil şi iscusiţi. Ei se prijineau vîrtos pe această tradiţie pe care tocmai am invocat-o, şi care nădăjduiesc să mai fie vie. Dar ea nu există în sine, ci se spijină, la rîndul său, pe un comanditar.

 

Foto: @ vladimir bulat, 2011   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article