Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

29 juillet 2011 5 29 /07 /juillet /2011 06:43

DSCN6907.JPG

DSCN6900.JPG

DSCN6868.JPG Strada pe care a ales-o W.G.Sebald (1944-2001) să poarte primii paşi ai lui Austerlitz, personajul misterios din romanul cu acelaşi nume (romanul care ne-a călăuzit realmente prin Praga), în imobilul baroc cu nr. 12, în care s-a născut acesta, astăzi este o congregaţie de maici catolice...a ordinului Sfîntului Karel Borojmejsky. Am păşit îndelung pe caldarîmul cu denivelări al acestei străduţe...

DSCN6451.JPG Stema celor trei inimi. Trebuie că în această casă iubirea să fi guvernat de-a lungul veacurilor?

DSCN6838.JPG  Sculptură de E.Max (1845, Roma), în transeptul de sud al uriaşei catedrale Sfîntul Vitus (Hradčany).

DSCN6906.JPG

 Firmă veche a unei pivniţe, din vremea Impriului...

DSCN6656.JPG

DSCN6638.JPGDSCN6461.JPG

DSCN6653.JPG

Lucrurile umile care au aparţinut fotografului Josef Sudek (1896-1976) pot fi văzute în galeria cu acelaşi nume, în Újezd, 30. Lucrările sale sunt periodic arătate, tematic şi cronologic, astfel încît trebuie să revii...

DSCN6475.JPG

Plăcuţa care marchează nivelul atins de Vltava în timpul inundaţiei din 1890. Altele mai noi, au consemnat inundaţia din 14.08. 2002. Se vede în imaginea de jos, puţin mai jos de firma Bistro Bruncvik, în stînga. E clar că stabilimentul a fost sub apă...

DSCN6500.JPG

 

Foto: @ vladimir bulat, 2011  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
25 juillet 2011 1 25 /07 /juillet /2011 21:12

DSCN6586.JPG

DSCN6593.JPG

DSCN6592.JPG

DSCN6588.JPG

Pe strada Újezd, în Praga, la 22 mai 2002, s-a deschis acest monument datorat sculptorului Olbram Zoubek (n. 1926) - una din cele mai spectaculoase realizări văzute în acest oraş, dintre cele ridicate după disiparea sistemului totalitar. Impactul maxim al acestui monument îl resimţi noaptea, cînd acesta beneficiază de un regim luministic special, care accentuează trupurile mutilate ale corpurilor din bronz, care parcă se "topesc", se descompun în acidul neîndurător şi sfăşietor al malaxorului "democraţiei populare". Carnea suferă, se sparge, supurează, ţesuturile se despind, cedează; trupurile se strămută din datul lor lăsat pe pămînt, se fracturează, devenind apoi zgură, cărbune, gunoi, umbră şi temeiul fragilităţii absolute, hidoase - cam astea se pot "citi" din monumentul instalat la poalele Petřín-ului. Asta a făcut, prin defăimare şi umilinţă, comunismul din oameni, din valoarea cea mai de preţ a acestuia: viaţa! 

 

Foto: @ vladimir bulat, 2011.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
24 juillet 2011 7 24 /07 /juillet /2011 21:29

1.DSCN6449.JPG

2.DSCN6432.JPG

3.DSCN6468.JPG

4.DSCN6621.JPG

5.DSCN6682.JPG

6.DSCN6873.JPG

7.DSCN6598.JPG

8.DSCN6619.JPG

9.DSCN6508.JPG

10.DSCN6802.JPG

11.DSCN6443.JPG

12. DSCN6450.JPG13.DSCN6458.JPG 

LOCalizarea detaliilor urbane, pentru care m'am ghidat după o hartă sumară a centrului Pragăi, semnalînd doar denumirea străzii, fără a preciza exact numărul (cu excepţia cazurilor în care acesta este vizibil din plăcuţă):

1. În partea superioară a străzii Uvoz, Hradčany

2. Zborovska

3. Lazenska

4. U Radnice

5. Zlata, Hradčany

6. Vlašská  (adică, Vlăşească!)

7. Moravská, 39 (1375)

8. Široká

9. Insula Kampa, U Sovových mlýnů. Un fragment din zidul vechi de incintă al Muzeului Kampa

10. K Brusce, 5

11. Na Kampě 1 (498) - (sediul Ambasadei Estoniei - portalul poară pecetea anului 1664)

12. Uvoz 30 (158)

13. Nerudova (tavan pictat, văzut prin fereastra deschisă)

 

Foto: @ vladimir bulat, 2011

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
22 juillet 2011 5 22 /07 /juillet /2011 10:40

DSCN6376.JPG

Prima localitate din Cehia pe care am vizitat-o a fost orăşelul Mikulov. Zonă viticolă, încărcată de istorie - era un punct care a meritat un popas, şi chiar o masă la un restaurant într-o fostă sinagogă, unde s-a oprit şi pictorul modernist Alfons Mucha. Sala în care am prînzit avea şi o sculptură care semăna cu un Golem, amintindu-ne de obsesia descrisă a lui Gustav Meyrink, acum aproape un veac...Nu am putut rata o vizită la cimitirul evreiesc, care se consideră cel mai întins din întreaga Cehie, cu pietre funerare încă bine conservate din Renaşterea tîrzie şi baroc, precum şi piese clasiciste. E şi firesc să fie aşa, din moment ce Boemia de sud a fost un important nucleu evreiesc tocmai din prima jumătate a secolului al XV-lea (se spune că primele atestări datează din 1421), şi a rămas astfel pînă în secolul al XIX-lea.

Drumul spre vechiul cimitir evreiesc este scurt, e foarte aproape de nucleul-centrul actual al micuţului şi foarte cochetului orăşel, şi trece pe lîngă cimitirul creştinilor, de care se separă printr-un înalt zid din bolovani. De-a lungul acestui perete de piatră mergînd, am descoperit lespedea funerară din imagine. Este a unui oarecare Martin Eckhaims şi a soţiei sale...E datată cu anul 1585, este perfect curăţată şi pusă în valoare, prinsă cu scobe de zid.  S-ar părea că e o simplă sculptură,conformă cu normele plasticii funerare, dar prezenţa fustiţei din jurul coapselor este mai mult decît problematică, căci nu este deloc în duhul esteticii medievale din epoca în care a fost lucrată. Este mai degrabă un reflex de intervenţie contrareformistă, de sugestie a unei robe mariale, care-l acoperă parţial pe Mîntuitor (ca biserica, Ecclesia, în miezul căreia e conţinut, şi se află Hristos, după sugestia colegului meu Erwin Kessler). Cert este că felul foarte elegant şi plastic în care este reprezentat acest sumar veşmînt, precum şi conturul cartuşului de la baza Crucifixului, arată o mînă de pietrar format serios în mijlocul evenimentelor plastice ale epocii sale, sau cel puţin, era destul de familiarizat cu preocupările, de pildă, ale manieriştilor olandezi sau germani ai vremii, concurînd oarecum cu preocupările acestora în materie de pictură.

Trebuie să recunosc că debutul călătoriei în Cehia a fost de bun augur. Din prima zi să dai peste o astfel de piesă de artă, şi încă pe stradă, într-un fund de ţară - e ceva mai mult decît promiţător, şi dătător de satisfacţii estetice maxime. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
19 juillet 2011 2 19 /07 /juillet /2011 17:27

DSCN7179.JPG

Am primit o veste proastă: amica noastră Karin Schuller-Procopovici (n.1954 - 11.07.2011) nu mai este.

Vestea aceasta m-a tulburat profund, pentru că am fost apropiaţi de cuplul Karin Schuller-Procopovici-Radu Procopovici, chiar dacă sunt cîţiva ani de cînd nu ne-am văzut.

 

Ne-am cunoscut în iulie 2002, cînd i-am vizitat la Köln, am stat la ei cîteva zile, timp în care am avut în Radu un ghid greu de egalat...iar cînd ajungeam acasă Karin devenea mama noastră cea bună. Chiar în a doua zi a sosirii noastre în urbe ne-a dus la Ludwig Museum, unde funcţiona de mai mulţi ani în calitate de curator şi arhivar al secţiei de fotografie a muzeului (inclusiv, The Agfa Collection). Ne-am dat repede seama cît este de respectată în această instutuţie, şi apoi am aflat de numărul mare de expoziţii şi cataloage pe care le-a organizat şi scris/redactat. În materie de istoria şi arta fotografiei era un profesionist de înaltă clasă, şi asta într-o ţară în care rigoarea, documentarea exhaustivă,  profesionalismul, statistica şi acurateţea redactării sunt proiectate la cel mai înalt nivel. Karin era un intelectual de rang superior, dar rămînea mereu un om modest, simplu în comunicare, fără morgă şi asperităţile specifice semidocţilor...Îşi ştia locul şi rostul. Dar era un om suferind, deşi nu o arăta pe faţă. Avea probleme de locomoţie, şi nu numai. Cu toate astea - era cuceritor de vioaie, atentă, prietenoasă, devotată valorilor curtoaziei, familiei şi eticii. În materie de artă şi literatură era la curent cu tot ce conta, şi era valoros; de la ea am aflat întîia oară despre Alain de Botton, de Jean-Henry Fabre, de minunatul fotograf Ulrich Tillmann, cu care era bună prietenă şi colaboratoare la diverse proiecte ale artistului...despre fantastica producţie de fotografie italiană, care s-a făcut în era numită Risorgimento (1845-1870) etc.

 

La Karin am mîncat cele mai delicioase brînzeturi, dintre cele mai rafinate - existente în Germania. 

Sunt copleşit de realitatea crudă, că trebuie să povestesc despre aceste lucruri frumoase la timpul (deja) trecut, că acestea nu mai ţin de prezenţa vie a omului care a împărtăşit atîtea şi atîtea cu noi. Fie şi de la distanţă. 

 

La finalul acestor rînduri îndoliate, doresc să povestesc despre pasiunea empatică (şi magică) a lui Karin pentru insecte, pe care a moştenit-o de la nimeni altul decît etnomologistul Jean-Henry Fabre (1823-1915). Acestuia i-a dedicat un pasionant studiu, intitulat Wunder der Wirklichkeit (Minunile realităţii), într-un catalog al unei expoziţii de fotografie organizate în Vlissingen (Olanda), în vara lui 1997. Fabre a fost un punct de inspiraţie şi determinare pentru trei minunaţi fotografi (Bettina Gruber, David Smithson, Ulrich Tillmann), care au înţeles de o manieră profundă, dar nu mai puţin critică, pasiunea lui Fabre pentru insecte şi pentru lumea organică în general. În textul său Karin a inserat imaginea unui scarabeu din porţelan pictat (de "Rosenthal"), din anii'30 ai secolului XX (pag.12), arătînd astfel şi prezenţa sublimată a lui Radu, cu care îl indentifica în viaţa de zi cu zi...În această cheie trebuie înţeleasă dedicaţia pe care ne-a făcut-o Karin, pe o pagină a catalogului despre care am vorbit - la prima noastră despărţire, atunci, în vara lui 2002. Acum această dedicaţie capătă - horribile dictu - valoare memorial-istorică. Şi e cu atît mai preţioasă cu cît poartă amprenta mîinii aceleia care a fost (şi va rămîne pentru noi!) Karin Schuller-Procopovici.

 

Dumnezeu să fie cu tine, Karin!       

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Necropolistică
commenter cet article
1 juillet 2011 5 01 /07 /juillet /2011 08:05

afis-picturi-oltenia800.jpg

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
29 juin 2011 3 29 /06 /juin /2011 21:34

DSC04603.JPG

Astăzi mi-a fost dat să expertizez un tablou de artă clasică rusă, a cărui vechime depăşeşte sigur o sută de ani, căci în urma unei analize meticuloase a semnăturii, din colţul drept, inferior, mi-am dat seama că e vorba de o lucrare a lui Semion Fiorodovici FEODOROV (Фёдоров, Семён Фёдорович, 1867-1910). Este semnat în ortografia ţaristă, cum e şi firesc: С.Фёдоровъ. Imediat mi-am dat seama că ceva din atmosfera acestei lucrări se aseamănă cu cea a tablourilor marelui peisagist al secolului al XIX-lea, Ivan Şişkin. Şi am avut răbdare să caut. Intuiţia mea s-a adeverit: a fost discipolul lui Şişkin la Academia Regală de Artă din Sankt-Petersburg, deşi nu se ştie cu exactitate dacă a terminat studiile acolo. Cert este că după influenţa clară a lui Şişkin, a resimţit o atracţie deosebită pentru pictura bucolică, "escapistă", a unui alt contemporan, a lui Iuliu Klever (1850-1924). Aceleaşi colţuri de pădure, cu drumuri, pîrîiaşe sau smîrcuri în prim-plan, aceleaşi regimuri luministice, aproape ireale, acelaşi tip de de modelaj al pastei cromatice, ritmuri. Compoziţii şi scene peisagistice rafinate, meditative. Dealtfel, am întîlnit, în cîteva rînduri, că aceste apropieri le fac şi experţii ruşi între aceşti doi pictori, cu adevărat înzestraţi, şi meşteşugari desăvîrşiţi.  

 

Se ştie că Semion Feodorov a pictat  mult în plain-air în nordul Rusiei, în Finlanda, în împrejurimile mănăstirii Valaam, în Nijni Novgorod. În timpul războiului ruso-nipon (1904-1905), unde a participat ca voluntar, a fost grav rănit, iar de aici i s-a tras şi moartea. Nu s-a întremat niciodată. A trăit doar 43 de ani, dar a lăsat o operă care nu i-a asigurat un renume imediat în posteritate. Pînă de curînd era un artist aproape uitat, dar în ultimii ani au fost tranzacţionate, în Rusia şi Ukraina, peste 20 de picturi. Cu atît mai îmbucurător era să am ocazia să văd o piesă a acestui artist la Bucureşti (ajunsă aici cine ştie cînd, cel mai probabil cîndva în interbelic?), pe care sunt sigur nu o va adjudeca nicio casă de licitaţie autohtonă, deşi potenţialul ei finaciar este ridicat.

----1_38.jpg    

Aceasta este o piesă de top a Semion Feodorov , care a figurat la o importantă licitaţie din Sankt-Petersburg. Are o cotă oarecum stabilă, şi prezenţa operei pe piaţa artei este constantă. E de urmărit!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
27 juin 2011 1 27 /06 /juin /2011 08:40

Într-o zi se pot vedea multe lucruri. Condiţiile: 1 - să-ţi propui; 2 - să poţi, să ai cum.

 

Bunăoară, pentru o zi de vară se pot face drumeţii în zona Parcului Naţional Valea Lomului  ("Русенски Лом") din Bulgaria. Aici natura a sugerat idei şi soluţii de habitat & arhitecturi fortificate cum puţine mai poţi vedea în alte părţi. Dar cel puţin două dintre ansambluri sunt încărcate de trecut, dar şi de un prezent demn demne de toată atenţia. Mănăstirea rupestră din Ivanovo şi fosta fortăreaţă din satul Cerven.

Bisericuţele rupestre din preajma satului Ivanovo sunt printre puţinele care conservă pictură medievală, acestea făceau parte dintr-o mănăstire activă de-a lungul secolului al XIII-lea, cînd a avut o dezvoltare ecleziastică maximă. Picturile din numeroasele caverne naturale, adaptate pentru vieţuirea cenobitică, sunt datate cu secolele XIII şi XIV. Cele mai vechi se consideră cele păstrate în bisericuţele cu hramurile Sfîntului Arhanghel Mihail şi Sfîntul Vrachi (după Antoniy Handjiyski, Rock Monasteries, Sofia, 1985). Cea mai mare suprafaţă pictată însă s-a conservat este în bisericuţa Bogoroditsa (Tsurkvata), unde e şi pe punctul cel mai înalt al ansamblului. Cele mai impresionante sunt scenele din Vieţile Sfinţilor (Otechnik).

DSCN6225.JPG 

 Pictura de aici e datată cu perioada domniei Ţarului Ivan-Alexandru (1331-1371), şi atestă înalte calităţi stilistice. Tradiţia isihastă care se perpetua în aceste locuri şi-a găsit întruchiparea în imaginile pustnicilor, anahoreţilor şi stîlpnicilor, astfel că prezenţa lor aici se poate interpreta şi ca o ilustrare a acestui tip de vieţuire în aceste locuri - ca mărturii demne de urmat.

DSCN6228.JPG

DSCN6230.JPG

DSCN6232.JPG

DSCN6221.JPG

Absolut impresionantă mi s-a părut şi scena Tăierii Capului lui Ioan Botezătorul (Îngerul între oameni şi omul între îngeri). Accentul pus pe sabie este lumea sub specie aeternitatis. Compoziţia aceasta îmi aminteşte de remarca lui Nikolai Tarabukin, care-l citează pe Sfîntul Innokentie al Hersonului, spunînd că ucigaşul (călăul) Înainte-Mergătorului Ioan este reprezentat mereu printr-un tînăr frumos, ca un înger, "care îndeplineşte ca o unealtă voia Purtării de grijă dumnezeieşti".

DSC03105.JPG

Asta este intrarea în bisericuţa Bogoroditsa. S-a putea spune: Calea spre descoperirea Domnului e strîmtă. Dar e deschisă.

DSC03118.JPG

Acolo sus, în stînga, din acel balcon minuscul amenajat de restauratori, ai o privelişte încîntătoare asupra văii Lomului, şi spre stîncile care ascund o mulţime de bisericuţe, unele pictate, altele fără pictură, prăbuşite...dar cu forme variate, stranii, convulsive. Dar ca să ajungi pe acel balcon, treci prin nava principală a bisericii Bogoroditsa.

 

foto:  @vladimir bulat, 2011.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
22 juin 2011 3 22 /06 /juin /2011 10:11

În numărul de primăvară (2011) al  revistei Lettre Internationale (ediţia română) dau peste un lung text intitulat Trădarea, semnat de eseistul şi poetul Adam Zagajewski, din care am spicuit cîteva fragmente, mărturisesc, tulburătoare

 

" Să astîmperi curiozitatea unui străin cu propria suferinţă - trebuie să recunoşteţi că aici se ascunde o anumită disproporţie între apetit şi hrană (...)"

 

Epocile mor mai mult decît oamenii, din ele nu rămîne nimic. Epocile sunt ca bujorii din obraji. Cînd dispar, totul dispare. Am mai spus deja - unele nume erau sub înaltă tensiune. Era vorba în principal d frică, de acord. Numai că, vedeţi dumneavoastră, fricii nu îi place să apară dezgolită. Întotdeauna pretinde să pară şi altceva - ambiţie, fanatism, loialitate. Energia este pretutindeni, nu iartă pe nimeni. Ah, mă amuză pretinsele jurnale scrise atunci cumva la cald, de observatori inteligenţi şi independenţi. Intersant de ce documentele acelea scrise pe genunchi  sunt publicate abia după douăzeci şi cinci de ani. După un sfert de secol (...)".

 

Credeţi că e atît de uşor să-ţi vinzi sufletul? Era un tîrg, erau mulţi doritori, nu reuşeau toţi. Candidaţii erau mai mulţi decît locurile. Aşa e mereu. De ce ar fi trebuit să fie altfel? Exista o singură lume, o singură viaţă. Gîndiţi-vă că vă trezeaţi în stalinism, în anii dispreţului, nu-i aşa, vă trezeaţi într-un aşternut, în corpul pe care-l cunoşteaţi pe de rost, plin de nevoi şi capricii. Vă trezeaţi lîngă femeia pe care o iubeaţi sau lîngă o fată cu care eraţi numai fiindcă cealaltă vă părăsise (...)".

 

Totalitarismul - ca să folosesc termenul vostru academic - înseamnă viaţă, energie, ambiţie, înseamnă premii, ierarhii, pasiuni, avansări fulgerătoare, cariere napoleoniene, posibilităţi uriaşe pentru tinerii din oraşele mici. Cu preţul morţii. Despre asta nu e voie să vorbim. Totalitarismul e viaţă ruptă de moarte. Pentru voi, fiinţe anemice, predispuse la melancolie, acest sistem înseamnă moartea. Dar nu-i adevărat. Luaţi de pildă nenumăratele congrese, întruniri, şedinţe care aveau loc atunci fără încetare, în fiecare zi. Guverna cumva acolo moartea? Nicidecum, la cîrmă erau ambiţia, pasiunea pur omenească. Oh, era o lume plină de vitalitate! (...)". 

 

Se întîmpla mai mult decît puteţi înţelege. Era o lume senzorială şi în noi existau instincte şi dor. Suntem judecaţi de miopi cu ochelari groşi, de oameni de ştiinţă neîndemînatici. Intelectul judecă instinctele. Ce este memoria? Lumea voastră echitabilă a memoriei este neomenească. Nu e voie să greşeşti, fiindcă veniţi voi, cercetătorii trişti ai accidentelor trecute (...)".

 

Lumea e mai mult decît o faptă bună sau rea. Doar o parte a societăţii se supune judecăţii etice. Viaţa nu poate fi judecată, dar ce spun eu, nici măcar o zi nu poate fi judecată, e prea plină. Poate Dumnezeu să reuşească. Pot fi condamnate faptele, însă nu datele. Faptul că îmi iubeam prietenii şi admiram postura maiestuoasă a lumii mi-ar putea fi confiscat numai pentru că scopul călătoriei era unul reprobabil? Nu există plasă cu care poate fi pescuită acea zi. Nu există. Ceea ce nu înţelegeţi este chiar realitatea (...)".

 

Puţine lucruri se pot spune. Ceea ce e minunat şi ceea ce e crud nu merg puse pe hîrtie. Sunt în noi, dar nu în cuvintele noastre. Suferinţa e făcută să fie simţită, ea nu se lasă studiată. Există mai multă memorie decît amintiri. Nu controlăm trecutul. Sunt în el atîtea mistere cîte în viitor (...)".

 

Ştim bine că nu toţi trebuie să fim poeţi. Dar există o lege a firii: dacă într-un moment de revelaţie dureroasă ochilor cuiva li se dezvăluie ţesutul lipsit de apărare a realităţii, atunci acel cineva, ales şi totodată condamnat de soartă, nu se poate dezice de vocaţie. El percepe semnele sfinţeniei din lume şi această descoperire îl marchează o dată pentru totdeauna (...) Căutarea poate privi un singur lucru: întoarcerea la locul fertil, la deplinătatea văzului (...)".

 

E de-ajuns să priveşti atent ca să observi frumosul (...)".

 

Iată trădarea mea. Tăcerea. Nu am povestit ceea ce numai eu puteam lămuri. Să nu vă gîndiţi că altcineva care ar fi trăit în acea perioadă, în acelaşi oraş, m-ar fi înlocuit; nimeni nu a văzut acelaşi oraş, acelaşi război crud, nimeni nu a auzit aceleaşi păsări, nimeni nu a încercat cu limba gustul aceluiaşi pumn de zăpadă (...)".    

 

Ceea ce cu adevărat esenţial în noi şi în obiecte nu sare în ochi. Un soi de nedreptate comercială a ontologiei face ca, în percepţia zilnică, primul plan să fie ocupat de aspecte legate mai degrabă, cum să spun, de un troc, de folosul pe care-l avem de pe urma noastră şi a lucrurilor. Eu trebuia să repar această nedreptate şi trebuia să redau calităţilor ascunse, nobile, imporanţa cuvenită. Aceasta îmi era misiunea (...)".

 

Poezia nu poate fi proprietatea poporului, căci în felul acesta ar putea fi luată în stăpînirea de stat. Ea nu aparţine nimănui (...)". 

 

Cine începe să o dată să privească în loc să fie părtaş la trăiri, să.şi facă griji, să simtă, să acţioneze împreună cu alţii, nu va fi niciodată un membru acceptat, tolerat al marii turme (...)".

 

Nu credeţi că poezia e o armă slabă? Nu sunteţi de părere că e o cruzime să înconjuri un poet cu o haită de lupi, să-i ceri o rezistenţă supraomenească?.. Totuşi nu e fair să uiţi de toate diferenţierile, de faptul că mulţi oameni erau călăuziţi atunci de intenţii nobile (...)". 

 

Viaţa e o trădare. Oricine are sufletul nemuritor şi a primit viaţa este un trădător. Nu există nicio formă de viaţă care să poată satisface postulatele nemuririi. Nu există. A trăi înseamnă a trăda ceea ce avem mai preţios. Iubirea trădează iubirea pentru că trebuie să fie mai prejos decît visul despre iubire (...) A trăi înseamnă a trăda, a fi mai prejos de valoare, de cerinţe. De cîtă răbdare e nevoie pentru a suporta cursul lent al vieţii! Micile veşnicii, în care ne scăldăm ca vrăbiile în băltoace, nu se totalizează. Lumea e dublă, ruptă, mereu. Abjectă chiar şi acolo, în cele mai liniştite ţări. Nu ştiţi cine era atunci adevărata teroare a tuturor? Epoca aceea există numai în relaţionări, în comparaţii. Dacă nu sesizaţi acest lucru, n-o să înţelegeţi nimic. Nimic. (...)".

 

Dacă vă aşteptaţi ca vreun sistem politic să vă salveze sufletul, să vă dea garanţia veşnică a infailibilităţii, dacă aşa credeţi, atunci repetaţi greşeala mea de odinioară, numai că sub altă formă: aveţi prea multă înceredere în sisteme. Vă veţi înşela, vă rog să fiţi pregătit. Altfel decît mine, cu siguranţă, poate mai mult în sfera dreptei, nu putem şti încă. Prin urmare, exageraţi puţin fiind atît de sigur că aveţi dreptate (...).

 

Să salvezi un om înseamnă atît de mult! (...)."

 

Traducere de Sabra Daici.

Spicuiri din textul cuprins între paginile 73- 82.  Un auto-portret al poetului Adam Zagajewski, aici.    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
20 juin 2011 1 20 /06 /juin /2011 16:41

Din prea micimea mea, nu pot totuşi a tăcea.

 

Ieri, după Sfînta Liturghie, un bătrîn al zilelor noastre se întreba: ce va fi cu copiii acestor vremi? Cum vor fi ei, cum se vor forma, şi creşte - în aceste timpuri năpraznice? Zădărnicia e peste tot, neziditoare, seacă şi pierzătoare.

 

După care tăcerea se aşternu. Îndelungă.

Dar nădejdea pîlpîie. E cea care ne învăluie: plenar, ocrotitor, adevărat.

Să ne bucurăm, luminos. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article