Se întîmpla cu cîţiva ani în urmă - amicul Vasile Ernu îmi propunea atunci să traduc un interviu al său, luat criticului literar Lev Danilkin, care a şi apărut în săptămînalul Observator cultural. A urmat apoi interviul cu editorul şi filosoful Alexandr Ivanov. După care încă unul şi încă unul, pînă s-au adunat interviuri de-o carte. În total vreo douăzeci. Interviuri cu istorici, urbanişti, istorici de artă,  scriitori, activişti - lumea intelighenţiei ruse contemporane, care încearcă să mediteze şi să găsească răspunsuri la provocările, crizele, neputinţele, blocajele şi frumuseţile lumii de astăzi.

Ca cineva implicat direct în apariţia acestei cărţi - publicate de casa editorială CARTIER de la Chişinău - pot să-mi dau frîu liber şi să spun că traducînd şi adnotînd acest corpus de interviuri am descoperit o lume foarte diferită de cea pe care o ştiam sau credeam că o cunosc. Este lumea ideilor mari, a cizelării acestora, este lumea dialogului relaxat, viu, profund erudit...cum nu am întălnit pe la noi, dar nici în multe alte părţi.

Cartea aceasta vine să suplinească un mare gol, un gol rămas după ce românii s-au lepădat (pe bună dreptate!) de leninism, sovietism, "de ruşi". Intelectualii noştri, prin intermediul aceastei cărti, au şansa unei deschideri maxime spre Rusia ideilor, a formelor şi gusturilor intelectuale. Este momentul descoperirii unui univers intelectual dens şi foarte variat. Personal m-am "ataşat" de cîţiva dintre interlocutorii lui Vasile Ernu, pe care îi voi urmări mai atent de aici încolo. Este vorba, în primul rînd, de fascinantul critic de cinema şi filosoful Oleg Aronson (sunt încîntat că autorul Vasile Ernu l-a pus în debutul cărţii, spunîndu-mi, că cine trece "proba focului", citind acest interviu, va putea merge mai departe prin carte, cu curaj şi maximă curiozitate!), apoi aş recomanda poate cea mai lungă conversaţie din carte, cea cu istoricul Tatiana Nikolskaia - autoarea celei mai docte cărţi (deocamdate) despre protestantismul rus, despre relaţia acestuia cu lumea ortodoxă rusă din era ţarismului şi apoi din cea sovietică. M-am bucurat enorm să descopăr personalitatea unică a scriitorului Oleg Pamfil.  Iar figura istoricului Andrei Zorin mi-a arătat cît de importantă poate deveni contribuţia cuiva dacă ajunge să fie profesor la o universitate occidentală.

Mai adaog la cele spuse faptul că Oleg Pamfil este traducătorul în limba rusă a cărţii lui Ernu,  "Născut în URSS", apărută la prestigioasa editură moscovită AdMarginem, care l-a tradus recent pe Matei Vişniec cu romanul "Sindromul de panică în Oraşul Luminilor". Tot acolo a fost editat anul trecut şi Mircea Cărtărescu.

În finalul acestei semnalări a unei cărţi care, sper, va suscita un maxim interes şi o dezbatere publică pe măsură, vreau să cred că se împlineşte, treptat, şi visul editorului rus Alexandr Ivanov  - de a descoperi ruşilor de astăzi literatura română contemporană. Iar prin volumul "Intelighenţia rusă azi" - să se producă întîlnirea românilor cu acei autori care continuă cu brio strălucita cultură umanistă modernă rusă, cea făurită de Antioh Cantemir, Puşkin, Gogol, Hertzen, Lermontov,  Baratînski, Karamzin, Dostoievski, Lev Tolstoi, Cehov, Platonov, Maiakovski, Zoşenko, Pasternak.     

Am avut azi o conversație pe chat cu pianistul Misha Aplerin. El a fost în România în toamna tîrzie a lui 2008, la Timișoara. Artistul a avut acolo un recital solo, absolut de neuitat, despre a cărui prestație am avut onoarea să scriu atunci. 

Este posibil să-l avem în formulă trio (Moscow Art Trio) în primăvara următoare, la București. În 2001 i-am luat, la Chișinău, un interviu care a fost publicat într-o revistă de muzică, acum defunctă. Azi i-am reamintit, că atunci a zis ceva fundamental pentru un artist. Pentru orice tip de artist. Citez din memorie: artistul trebuie să interpreteze mereu cu o maximă dăruire, chiar și atunci cînd sunt doar doi ascultători în sală, iar concertul ar fi ultimul din viața lui!

L'am întrebat astăzi dacă acest crez mai e valabil și acum. (Nu că m'aș fi îndoit de justețea celor spuse atunci, ci era potrivit într'un context mai larg al unei discuții despre pretențiile muzicienilor de renume din contemporaneitate). Mi'a răspuns după o mai lungă meditație următoarele:

”Da. Da. Trebuie să te străduiești mereu, ca și cum ar fi ultimul tău concert. La fel trebuie trăită și viața, în fiecare zi. Dar, vai, cît este de dificil să faci asta. Noi nu ne dăm seama că totul este trecător. Dar acum aș mai adăoga, că este poate util ca ultima oară să fie ca și cea dintîi...”

Conchid că este un mesaj de zile mari! Poate că luăm aminte...pentru a ne bucura din plin de darurile pe care ni le face viața!

FOTO: 2008 © vladimir bulat. 

Întîmplarea face ca în ziua de 28 iunie să se fi lansat două cărţi, în două spaţii culturale foarte diferite, dar amîndouă încă tributare moştenirii nefaste comuniste, cărţi la care voi face referire în cele ce urmează. De fapt şi mai exact, la una dintre acestea. Ziua de 28 iunie 1940 este cunoscută cel puţin basarabenilor ca o zi defericită, neagră - spaţiul dintre Prut şi Nistru a fost cotropit de trupele sovietice, şi rupt din trupul României Mari. În directă legătură cu acest moment a apărut la Chişinău volumul Intelighenţia rusă azi, o carte de interviuri susţinute pe o perioadă de mai mulţi ani de Vasile Ernu. Cartea apărut la editura Cartier, din Chişinău. 

Fotograful bulgar Nikola Mihov a lansat în aceeşi zi, la Sofia, albumul fotografic FORGET YOUR PAST, la una din editurile bulgare de prestigiu: Жанет 45 (Janet 45).

Am văzut cartea cu fotografii negru-alb într'o librărie din Ruse, sîmbăta trecută, la două zile de la lansarea ei pe piaţă. Desigur, m'a atras tema, care se citeşte din subtitlu: Sculptura monumentală din vremea comunismului. Desigur, demersul artistului - stabilit de cîţiva ani la Paris - este unul de demistificare a imagisticii comuniste, întruchipate într'un mod uluitor în ţara lui de obîrşie. Dacă încercăm să analizăm şi să comparăm felul în care s'a extins monumentalistica în întreg spaţiul controlat de fostul URSS, ne vom da seama că în Bulgaria aceasta a căpătat dimensiuni inedite şi monstruoase prin excelenţă. Într'un material apărut astăzi în influenta publicaţie liberală, DNEVNIK, articolul care se referă la această carte se numeşte:  

Să regîndim monumentele comuniste în loc să le osîndim.

Perfect de acord cu autorul acestui articol, mai ales că şi titlul cărţii este o invitaţie oarecum ambiguă la o analiză serioasă şi aplicată asupra acestui subiect. Trebuie să pornim prin a spune că acest titlu este inspirat de un imens grafitti, care a apărut de-asupra intrării în unul din cele mai stranii monumente care au fost dezvelite în Bulgaria comunistă, în 23 august 1981, pe vîrful (1442 m) muntelui

Buzludzha (care s'ar pronunţa ca Buz'ol'ja), dedicat partidului comunist bulgar (PCB), şi se numeşte Casa PCB.  Monumentul  reprezintă o imensă farfurie din beton, amintind de aparatele de zbor din filmele S.F., la care s-a alăturat un pilon de 70 de metri. În vîrful acestui turn s-a montat pe ambele părţi cîte o stea, stele care trebuiau să lumineze noaptea, precum cele de pe Kremlinul moscovit... Construcţia monumentului a durat peste 7 ani, la decorarea căruia au participat în jur  20 de artişti de frunte ai Bulgariei, ajutaţi de 6000 de muncitori. Aspectul cel mai copleşitor l-a constituit decorarea interiorului cu fresce şi mozaicuri, pe o suprafaţă de 550 m.pătraţi. După 1989 monumentul a rămas fără stăpîn, căzînd în dizgraţie, apoi prădat, devastat, mutilat, pînă cînd în noiembrie 2011 parlamentul bulgar l-a transferat în proprietatea partidului socialist bulgar. 

Acestuia şi altor 13 monumente a dedicat volumul său de fotografii Nikola Mihov. Unul dintre acestea este şi Monumentul care celebrează 1300 de ani de fondarea statului bulgar din Sofia, ridicat în doar 8 luni, de aceea este prost construit, şi e de multă vreme un pericol public, fiind de vreun deceniu împrejmuit cu gard de metal. L'am văzut şi fotografiat în 2004, şi de atunci îl consider cel mai urît şi inutil monument din cîte am văzut în viaţa mea! Astfel de specimene trebuie demolate.

În cele din urmă, cartea se referă la un alt aberant insert monumental, înalt de 37 m. - dedicat prieteniei bulgaro-ruse, care marchează momentul 1878, cînd armata rusă condusă de generalul Pavel Karţov (1821—1892) a zdrobit trupele turce pe lîngă Plevna, iar cu o campanie rarefiată a trecut peste pasul Troyan-Karnare pe timp de iarnă, eliberînd un şir de oraşe stăpînite de turci (Sapas, Karlovo etc.).  Monumentul, denumit Arca Libertăţii, este cocoţat la o înălţime de 1550 m., pe cel mai înalt punct prin care a trecut armata generalului Karţov prin munţii Balcani. 

 Pentru că volumul este plin de poveşti pasionante, ea poate provoca un text mult mai amplu, ceea ce nu a fost intenţia de acum. Doream să semnalez un moment care m-a făcut cumva invidios. Pe cînd un astfel de volum la noi, în România? Chiar şi la acest aspect să stea mai bine fraţii noştri, vecinii? Căci la capitolul absorbţie de fonduri europene, turism, agricultură şi industrie alimentară stau de departe mai bine decât noi. Poate pentru că ei discută, demult deja, aplicat, neunivoc şi serios despre trecutul lor. Care nu a fost deloc mai puţin monstruos şi mai uman decît al nostru... Cartea FORGET YOUR PAST dă mărturie despre asta. Never forget (or forgive) the past! 

Imagini din carte pot fi vizualizate aici.

Îmi place să cred că nimic nu poate fi mai înălţător şi mai reconfortant decît să stai pe coama unui munte, şi să scrutezi zările, lumea din jur, care-ţi stă delicat culcată la picioare! Este un sentiment de împlinire, de respiraţie uşoară, tihnită, liberă. La fel, îmi place să cred că se simt şi artiştii, cei autentici şi discreţi. Cei care au a spune ceva cu adevărat lumii în care trăiesc. Îmbîcseala şi putrejunea oraşelor îi sufocă, de aceea au nevoie de un spaţiu al lor, izolat, protejat, departe de vehemenţe şi tapaj, de scandal şi vedetism. De curînd, după mai multă vreme în care m-am dedicat activităţii de arhivă şi cercetare anonimă, am cunoscut un artist, care în opinia absolutei majorităţi - nu poate fi un artist! De ce? Pentru că nu este o fiinţă socială, nu a făcut studii de artă, nu are expoziţii la activ, şi nu a generat o bibliografie etc. Dar oare asta este radiografia reală a unui artist?

Vorbeam ieri cu o artistă consacrată, a cărei creaţie constituie o fişă substanţială pentru istoria artei contemporane universale (Ana Lupaş), despre condiţia artistului. Dumneaiei era de părere că artistul nu trebuie să-şi folosească sinceritatea şi autenticul pentru a parveni, pentru a urca pe treptele impure ale societăţii. Cea mai bună postură a acestuia trebuie să fie asumarea anonimatului. Artistul nu trebuie să se comporte ca un bastard, ca cineva care apare de nicăieri, şi să vorbească ca o instituţie imuabilă şi suficientă sieşi. Dimpotrivă, trebuie să-şi definească poziţia şi crezul în fiecare zi, să fie dubitativ, modest şi sobru. Arta se poate striga, dar nu se proclamă. Arta poate fi proiecţia sinelui, dar nu e de dorit să se transfome într-o paradă a acestuia. Orice stridenţă şi frondă de dragul publicităţii - trădează şi discreditează.Nu fac bine acestei stirpe.

Artistul despre care am făcut vorbire la început l-am descoperit prin intermediul operei. De fapt, nici nu e vorba de picturi, ci de fotografii după acestea. Am înmărmurit cînd mi-am dat seama ce am în faţa ochilor! Dar şi mai mult, cînd am descoperit ce titluri au: Grecia antică pe butuci, Instinct animalic, În grădina plăcerii, Toboşarul, Printre stînci (Noi şi iubirea), Under the black moon, Zeul sculptat, Idilă medievală într-o grădină exotică, Firma de feri(ci)re, Tango Doll, Frică pe role,  Lord of flies, Insider (Tu cu mine) etc. Picturile acestea nu sunt uşor de privit, nici de înţeles. Cu atît mai bine, asta vrea să însemne că "raza lor de acţiune" nu se adresează oricui... Că acele sentimente de pe coama muntelui (de data asta metaforic) nu sunt, de bună seamă, dăruite oricui. Nici oricînd. Artistul în cauză este, în opinia mea, din tagma stigmatizaţilor fericiţi: Adriaen van Ostade,  Van Gogh,  Basquiat,  Mark Rothko, Arshile Gorky, Mikalojus Konstantinas Čiurlionis, Barnett Newman  etc. Este un univers rarefiat, ales, sugrumant de sincer, bulversant de interiorizat. 

Deocamdată, păstrez pentru mine şi pentru un cerc foarte restrîns această comoară de artă plastică cu adevărat contemporană, pe care doresc să o promovez inteligent, pe măsura potenţialului creator şi plastic pe care le degajă de o manieră vulcanică, contagioasă, ca o adevărată bucurie a vieţii. Înălţătoare şi reconfortantă.

Foto: păstor din munţii Ciucaş, iunie, 2012 © vladimir bulat.

Prima licitaţie profesională de artă din Republica Moldova (MD) - organizată de casa ARTMARK a arătat potenţialul palpabil al acestei pieţe pe de o parte, iar pe de altă parte - a developat cotele reale ale pictorilor locali, fie ale celor născuţi în RM. Probabil că nu a fost pentru nimeni o supriză faptul că pictoul cel mai bine vîndut a fost  Mihail Grecu, unul dintre cei mai apreciaţi plasticieni din acest spaţiu din ultimele patru decenii.

Piesa acestuia, Flori uscate (ulei pe pânză, 65 x 55 cm), a fost adjudecată pentru suma de 4000 de euro. Asta însemnînd aproape pragul de sus al valorii estimative. Totuşi, este doar începutul...

Al doilea clasat în topul celor mai bine vînduţi pictori basarabeni - Valeriu Şchiau (născut în 1969, la Colibaşi, pe malul Prutului), care după ani de tăcere a revenit pe simezele internaţionale cu o forţă nebănuită, viguroasă, impresionantă. El este în acest moment mai cunoscut în spaţiul artei contemporane din Germania, şi mai puţin în România şi MD. Dar piesa lui, un obiect în care combină grafica şi amprenta linogravată cu suportul organic, Made in CCCP, s-a adjudecat la 2400 euro, avînd un preţ de pornire de 500 de euro. Devine clar astfel, că opera acestui artist devine interesantă şi tentantă pentru colecţionari sau investitori!

Podiumul basarabenilor se încheie cu cele două acuarele semnate de Leonid Grigoraşenco (1924-1995), ambele au plecat spre cumpărători pentru suma de 2000 euro, fiecare piesă.

Dintre pictorii "epocii basarabene", afirmaţi pînă la 1940, campionul absolut este minunatul desenator, scenograf şi acuarelist Teodor Kiriakoff-Suruceanu, al cărui triptic Afrodita, Papă-Lapte, Zuliaridi (Schiţe de costum pentru piesa de teatru Kir Zuliaridi, stagiunea 1930-1931, Teatrul Naţional Iaşi) s-a vîndut pentru 1800 euro, care însemnează cea mai valoroasă tranzacţie pentru acest artist, a cărui operă va avea parte de o posteritate demnă de o invidie albă!

Cea mai neaşteptată supriză a dat-o dezinteresul total al colecţionarilor de artă, de pe ambele maluri ale Prutului, pentru opera nonagenarei artiste Valentina Rusu-Ciobanu  (n.1920), ale cărei piese au rămas neadjudecate. Este cu atît mai suprinzătoare această apatie a cumpărătorului de artă contemporană, cu cît ceea ce s-a propus din opera lui Mihail Grecu părea mult mai "abstract", şi mai abstruz, cel puţin din perspectivă strict vizuală. Se ştie, cumpărătorul de astăzi este mai degrabă retinar, decît meditativ-empatic. Poate deloc întîmplător, una din cele mai profunde piese de pictură, semnate de Vasile Popescu, Peisaj la Comana (1928), a rămas neadjudecată, pentru că nu a fost pur şi simplu înţeleasă. Este o piesă care trebuie mai mult decît privită! Este aproape metafizică această pictură, de aceea nu este deloc pentru gustul comun, conjunctural...

Părintele artistic al multor plasticieni basarabeni interbelici, August Baillayre, prezent în această licitaţie cu o foarte luminoasă natură statică cu flori, a obţinut un scor modest, de doar 1500 euro, în timp ce pe o piaţă mai aşezată o astfel de piesă ar fi fost adjudecată la un preţ de cel puţin 4-5 ori mai mare. Poate altădată?

Coş cu mere  al Ninei Arbore a plecat la noul proprietar după strigarea modestei sume de 800 euro, în timp ce artista e de mai multă vreme prezentă pe piaţa de artă, în raport cu ceilalţi basarabeni, mulţi dintre care de-abia acum încep să aibă o cotă de vînzări pe o piaţă organizată.

Trebuie să salutăm acest început de drum, şi să urmărim îndeaproape evoluţia prezenţei artiştilor basarabeni pe piaţa de artă din România, şi poate chiar pe cea internaţională. Potenţial există, doar că el trebuie dibaci administrat, făcut cunoscut şi promovat. Este meritul deplin al casei de licitaţii Artmark de a fi promovat (şi pe) aceşti artişti, şi de a-şi fi asumat acest efort şi pentru viitor. Iar alături le-a stat ICR Mihai Eminescu, din Chişinău, care le-a deschis celor de la Bucureşti destule uşi...

***

Cele mai ridicate valori atinse în această licitaţie:

1. Nicolae Grigorescu, „Ciobănaş cu turma de oi”, 195.000 €
2. Nicolae Tonitza, „Nud văzut din spate”, 110.000 €
3. Alexandru Ciucurencu, „Jucătoarea de şah”, 60.000 € (sursa: Artmark)