Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

17 juin 2011 5 17 /06 /juin /2011 07:36

Numele lui adevărat este Volker Bertelman, iar fenomenul pe care l-a re-lansat poartă "sigla" Hauschka. Acest tînăr temerar îmi aminteşte sfidător de tare de "clasicul" John Cage (1912-1992), din epoca în care propunea nenumărate piese pentru pian preparat...Este omul care a modificat structura ritmică a micro-cosmosului pianistic! Asta se întîmpla înaintea celui de-al doilea război mondial. Lumea a "înghiţit găluşca", şi s-a obişnuit cu greu...

 

Acum Hauschka vine şi suprinde iarăşi, dar cu o şi mai mare forţă! El recunoaşte că la vîrsta de 10 ani, dorindu-şi un sintetizator, şi neputîndu-şi-l permite, s-a apucat să "modifice" pianul din casă, făcîndu-l să sune precum un clavecin. Sunetul "metalic" îi deschidea calea imaginaţiei, apetitului pentru experiment, poezie sonoră. Din acel moment fluxul zbaterilor sale nu a încetat. Albumul din 2008, Ferndorf ("sat îndepărtat"), este apoteoza experimentalismului, care te poate îndritui să-i plasezi creaţia, deopotrivă, în sfera insanităţii (freak?), dar şi a geniului cuminte şi ispititor. Şi cînd te găndeşti că totul a pornit de la un pian de familie, care nemulţumea prin "clasicitatea" sa un copil!

 

Ca să ne dăm bine seama cam cum este muzica &  arhitectura sonoră, expansiunea imaginaţiei, marca Hauschka, trebuie să urmărim filmuleţul "The Key", regizat de Jeff Desom, disponibil site-ul omului. Poate vine ziua să-l avem pe Hauschka la Bucureşti, într-un recital solo, cu sutele de obiecte răsfirate laborios pe placa de aliaje metalice a pianului? Prezenţa lui într-o sală de concert este şi a unui muzician, performer, artist contemporan, compozitor de piese infinit improvizate...

Enjoy!

hauschka-779253.jpgFoto: Hauschka’s custom piano @ the Hotel Utah, San Francisco     

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article
14 juin 2011 2 14 /06 /juin /2011 13:48

bugge_oppslag_1222435532.jpg

Sîmbătă seara, portalul Jazz.ro ne-a oferit un nou recital din programul Modern Solo Piano, avîndu-l ca invitat pe fabulosul pianist norvegian Bugge Wesseltoft.

 

Pentru un concert cu acest muzician trebuie să te pregăteşti. Trebuie să laşi acasă prejudecăţile, tot ce ştii în materie de "ce se poate", şi ce nu "e admis" în jazz, pentru că omul chiar experimentează asiduu, barochizant şi vesel. Întreaga lui creaţie de vreo 15 ani încoace este subsumabilă unei viziuni proprii, denumite New Conception of Jazz, care a devenit o întreagă mişcare muzicală, dar şi o casă de discuri (JazzLand Recordings), care înregistrează acest material.

 

Concertul de la Bucureşti a fost o confirmare a ceea ce mă aşteptam să văd şi să aud, cu excepţia faptului că era prima oară cînd îl  vedeam şi ascultam pe viu pe acest extraordinar şi sensibil pianist. Piesele lui de o melancolie debordantă la începuturi evoluează spre nişte construcţii muzicale complexe, stridente pe alocuri, corintice ca spirit, rafinate, construite cu mult echipament adiţional: synthesizer, electronic effects etc. Uneori ai impresia că el e omul-orchestră, te face să înţelegi că de aici încolo compexitatea sunetului contemporan nu mai depinde de efortul şi talentul mai multor interpreţi, muzicieni sau compozitori, ci de vehemenţa imaginativă şi de spiritul ghiduş al unui singur creator. Dar acesta trebuie să fie cineva care să răspundă la numele Bugge Wesseltoft.  

 

Încă o dată m-am convins şi de dinamismul spiritului muzical scandinav, de intuiţia nemaipomenită de care a dat dovadă, cîndva, cu mulţi ani în urmă, Manfred Eicher (tăticul sobru şi tiran al ECM), cînd a mizat pe jazzul nordic, în special pe cel norvegian... Jan Garbarek a dat tonul, iar Bugge Wesseltoft i-a fost alături pe două din cele mai sintetice şi profunde albume pe care le-a dat saxofonistul norvegian, în îndelungata sa carieră (I Took Up The Runes şi Rites). Un personaj ca Bugge Wesseltoft, la rîndul său, coagulează şi promovează nume noi, astfel că "epoca" lui Garbarek poate fi înlocuită (sau prelungită) cu cea a lui Wesseltoft. Fără împuţinare, fără regrete, cu maximă putere de seducţie...

 

Cine a ratat întîlnirea cu muzica extraordinară a lui Wesseltoft, a ratat şansa întălnirii cu unul din cele mai fascinante fenomene muzicale ale jazzului contemporan.     

 

 

 

 Foto: Lars Eivind Bones

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Jazzbolistică
commenter cet article
7 juin 2011 2 07 /06 /juin /2011 13:55

Acum cîteva săptămîni nişte idivizi despre care lumea artistică a Chişinăului nu ştia nimic s-au dus să demonteze o parte din casa-atelier a lui Mark Verlan, pentru a o expune la Bienala de la Venezia. Acesta nu era decît actul final al unor discuţii şi interese ce s-au purtat (şi rafistolat) de-a lungul cîtorva luni - şi astfel, Mark Verlan dintr-un artist celebru, dar departe totuşi de lumea glamour-ului, a indivizilor cu ştaif, ajunge să-şi dea o parte din casa în care lucrează, meditează şi iubeşte, acestora. Proiectul în care a fost atras se numeşte frust: TRANSNISTRIA.

 

Într-un filmuleţ pus pe youtube un ins (Igor Avramenco, din grupul MOE) susţine că aveau nevoie de uşa lui Verlan pentru a arăta simbolic disponibilitatea de a deschide poarta Transnistriei, disponibilitatea artei de dialoga cu acea parte ciopîrţită a Moldovei. Iată, ne aflăm în plin discurs politic! Un discurs subversiv...

 

Apoi, partea de casă "decupată" de la Chişinău a fost adusă şi montată în Squero di San Trovaso (nu ştiu dacă e anume aşa, şi acolo, dar am transcris întocmai de pe afişul - caligrafiat manual), ca parte materială a proiectului cu care Moldova participă la Bienala de la Venezia.

 

Deci, cum văd eu lucrurile. Un cuplu de designeri, despre care se spune că sunt între Europa şi Chişinău, s-au aprins de chestiunea politică a TRANSNISTRIEI, şi au găsit soluţia: să vorbească despre ea la unul din forurile de frunte ale artei contemporane: Bienala de la Venezia. Desigur, nu de rufe, oje sau pantofi duce lipsă lumea asta mare şi colorată, ci în special de surprize, şocuri şi scandaluri. Cu asta se hrăneşte majoritatea, dat şi minorităţile. Bun. Se găseşte cel care trebuie să ofere şocul şi mopul: Mark Verlan. Urmează o campanie de pregătire a subiectului. Din opera lui Verlan poate construi - şi nu doar în opinia mea - orice tip de discurs, politic, estetic, existenţial, literar, naţional. De acest nivel al percepţiei avea nevoie "fantomaticul" grup MOE pentru a aduce ceva sesizabil şi explicit la Venezia. Verlan le-a oferit, desigur, soluţia!veneziaVerlan

 După cum se vede, o parte din atelierul lui Verlan a fost reconstituit pe unul din cheiurile din Venezia, şi accesul spre "uşa" providenţială, expiatorie, se face din partea canalului, pe nişte trepte acoperite cu covor roşu. În coastă a fost acroşată o cutie poştală sovietică, ruginită, dar nu mai puţin spectaculoasă, doar că şi-a pierdut complet din culoarea albastră, cu care am fost obişnuiţi încă din copilărie. În "interior" - o reconstituire sumară a unei bucătării, aşijderea din era sovietică, cu un ceas, care, chipurile, a îngheţat la ora declanşării conflictului armat din Transnistria... Sub duşumeaua bucătăriei - un bunchăr, acoperit de un capac de tanc. Dar şi buncărul este transparent - are o ferestruică, poţi privi în afară, la cei din jur, la lucrările lui Verlan. Această reconstituire se doreşte o metaforă a Transnistriei actuale, încremenite în atmosfera prăfuită şi reacţionară a fostului URSS, un soi de arhipelag de tip sovietic la porţile UE. Asta este miza, premiza şi concluzia. Dar care e contribuţia grupului MOE, în afara gestului de a fi adus această "reconstituire" la Venezia?

Pietas Venezia

Răspunsul nu e simplu de găsit, nici explicaţii de dat nu ar fi prea multe. Căci ce legătură ar putea, totuşi, exista între nişte creatori de modă şi neputinţele politice ale Moldovei de a-şi rezolva nişte imense defazări şi desincronizări, devenite endemice? S-ar putea spune că numitorul comun este arta? Mi s-a părut că demnitatea artei sucombă atunci cînd ea este pusă să lucreze pentru interese extra-artistice, atunci ea devine simplu vehicul. Recipient. Care poate fi umplut cu orice. Chiar şi cu mitologie, cum e şi numele zeiţei Pietas, devenită blazon şi siglă pe o sacoşă neagră, de pe umerul uneia dintre vizitatoarele "Pavilionului" Moldovei, la Bienala de la Venezia! 

 

Personal - nu regăsesc R. Moldova, nici conceptele care o definesc, în această prezenţă expoziţională.

 

Foto: instalaţia lui Mark Verlan, adusă la Venezia de grupul MOE.

credit fotografic: transnistria project.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
4 juin 2011 6 04 /06 /juin /2011 08:49

DSCN2159.JPG

Astăzi - pomenirea sfinţilor-martiri Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculiţel, rămăşiţele cărora au fost decoperite în această criptă, la anul 1971. Cei patru, dimpreună cu alţi doi, neidentificaţi, au fost înhumaţi aici la începutul secolului al IV-lea, peste care s-a ridicat cripta şi basilica - pe la finele secolului al IV-lea (un material exhaustiv despre acest monument poate fi consultat în cartea lui Victor Henrich Baumann, Sângele Martirilor, editura Arhiepiscopiei Tomisului, Constanţa, 2004).

 

Am vizitat acest monument în Săptămâna Luminată a anului trecut, şi de-abia atunci mi s-a revelat mai profund dimensiunea mesianică a arhitecturii paleocreştine, care a devenit împlinitoare a sensurilor transmise prin Hristos Domnul. În faţa acestui copleşitor însemn zidit nu mai ai dubii, nici îndoieli, nici minte zăbavnică - în privinţa prezenţei în act şi în faptă a creştinismului în vremuri tulburi - care au fost dintotdeauna. De la începutul veacurilor, ca şi acum...

 

Astăzi, îi avem mijlocitori pe cei vrednici întru pomenire neîncetată pe: Zotic, Atal, Camasie şi Filip,  care, atunci, au propovăduit şi au trăit Cuvîntul Fiului Hristos, şi a căror făptuire este pururea vie, pîlpîitoare, spre slava lui Dumnezeu. 

 

DSCN2161.JPG

Pentru mine un astfel de monument este întruciparea măreţiei supreme a zidirii terestre şi a împlinirii desăvîrşite a arhitecturii. De aici se poate inspira orice tip de locuire, slujire şi cinstire. Aici este matricea lucrului făcut de mâna omului...inspirat de Dumnezeu. Căci nimic nu poate rezista şi rămîne în picioare fără Puterea aceasta.  

 

 

Foto: @vladimir bulat, 2010.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Monumente
commenter cet article
2 juin 2011 4 02 /06 /juin /2011 16:41

Pasiunile artei contemporane la Venezia sunt în plină fierbere: pavilioanele naţionale îşi deschid uşile, Bienala aşteaptă publicul şi mămăliga.

 

Moldova mai face o încercare. Să fie şi ea prezentă. Figurează în lista participanţilor cu 3 proiecte distincte. De la distanţă s-ar putea spune chiar că arta contemporană a acestei ţări are ce să arate. S-a întrat într-o oarece normalitate, faza activă e o evidenţă. Privite de acasă însă, lucrurile nu stau tocmai aşa. Cu ceva vreme în urmă spiritele au fost încinse, dar nu foarte. Anumite cercuri de la Chişinău doresc ca circuitul pregătirii pentru Bienală să fie aidoma celui de la Eurovision. De acord. Dar să fie şi oferta ca la Eurovision. Aceasta este însă desăvîrşită prin absenţă, prin pasivitate, ignoranţă şi aleatoriu. Doar cînd cineva îşi asumă nişte riscuri, şi reuşeşte să propună ceva (şi cînd spun asta nu emit o judecată de valoare, ci doar presupun o posibilitate cantitativă), imediat se face, ad hoc cum ar veni, o "massă critică" - şi încep animozităţile, criticile. Peroraţiile şi disconforturile.anniv_coin.gif Artista Lucia Macari a calculat că dacă fiecare moldovean neaoş ar contribui cu 63 de bani la bugetul artei contemporane, aceasta ar putea fi prezentă la Bienala de la Venezia ori de cîte ori îşi deschide aceasta ediţiile, la doi ani o dată. Aceasta a emis şi o monedă "aniversară" (sic!), cu valoarea amintită, care să marcheze prima participare a Moldovei la ospăţul artei actuale. Obiectul e simpatic, are şi o casetă elegantă, după cum se poate lesne constata. Doar că dincolo de băşcălia gestului, rămîne problema. Cea a existenţei, a metabolismului artei contemporane în acel areal. Nu banii lipsesc, nici voinţa. Sunt convins că şi dacă aceşti bani s-ar aduna - tot problema va rămîne! Lipseşte tradiţia şi conceptele. Dacă e sau nu aşa - va arăta timpul. Deocamdată sunt sceptic, dar asta nu înseamnă că nu gust gluma fină şi invitaţia la caritate lansate de Lucia Macari!

 

Totuşi, 63 de bani, un bilet la Venezia mi se pare un preţ prea caraghios... 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
26 mai 2011 4 26 /05 /mai /2011 14:36

Una din personalităţile lumii teologice şi monahale apusene a trecut la Ortodoxie în ziua de 27 august a anului trecut. Numele schimonahului Gabriel Bunge este destul de cunoscut în ţara noastră, întrucît editura Deisis de la Sibiu i-a editat cîteva cărţi esenţiale. Volumul despre Cuviosul Andrei Rubliov e considerat, poate, cea mai bună analiză a celui care ne-a lăsat, prin Harul Domnului, celebra Sfînta Treime, înmiresmată în culori.

 

În toamna anului trecut revista rusească «Фома» a publicat un amplu interviu cu monahul şi cărturarul aflat la Moscova, pentru a se uni cu drepta-credinţă, în prezenţa Mitropolitului Ilarion al Volokolamskului, unul din vechii prieteni ai chimnicului occidental. Am ales doar cîteva crîmpeie din această discuţie ziditoare şi lămuritoare.

bunge-copie-1.jpg  

Întrebare: Dacă un om face trecerea dintr-o tradiţie creştină în alta - asta însemnează că acestuia i-a lipsit în viaţa duhovnicească ceva esenţial...

 

Răspuns: - Da, iar dacă acest om atins vîrsta de şaptezeci de ani, este greu de crezut că acest pas a fost făcut necugetat, nu-i aşa?

 

Este adevărat. Dar ce anume v-a lipsit - unui monah cu o viaţă duhovnicească atît de bogată, ca a Dvs.?

 

- Trebuie să spun că aici nu e vorba despre o singură decizie, ci despre drumul vieţii mele, în plinătatea ei, în care subzistă o logică interioară: într-un anumit moment are loc un eveniment pe care întreaga viaţă anterioară l-a pregătit.

Atunci cînd am intrat la facultatea de filosofie din Bonn, studiam şi teologia comparată. Înainte de asta, însă, am fost pentru două luni în Grecia, pe insula Lesbos. Acolo am văzut cu proprii ochi un adevărat stareţ răsăritean. Acesta m-a suprins prin faptul că era întruchiparea a tot ce citisem mai bun în cărţi despre monahism, inclusiv despre cel rusesc. Ulterior, mi-am scris întreaga viaţă cu acel monah. Astfel a apărut pentru mine idealul vieţii monahale. La revenirea în Germania am intrat în ordinul benedictin - pentru că acesta mi s-a părut cel mai apropiat de aspiraţiile mele. Chiar şi structura ordinului aminteşte cumva de organizarea bisericii primare: în ordin nu există un sistem al supunerii unice pe verticală, fiecare comunitate fiinţează autonom. Tradiţia şi un statut comun garantează unitatea acestor comunităţi. Părintele meu duhovnic, care era şi abatele nostru, mi-a remarcat înclinaţia către biserica răsăriteană, dragostea pentru întreaga spiritualitate a răsăritului. Acesta mi-a dat binecuvîntarea să mă mut într-un schit din Belgia. Acolo am stat optsprezece ani, unde am acumulat o imensă experienţă, iar de acolo m-am îndreptat, după o nouă blagoslovire, la schitul din Elveţia. Deplasările acestea aveau un singur scop - încercarea de a mă apropia cît mai mult de viaţa mohanală, de cea a primilor creştini. Aşa cum o vedeam în creştinismul din Răsărit. Ultimul eveniment pe acest drum a fost trecerea la Ortodoxie.

 

De ce totuşi aţi făcut acest pas, căci se poate iubi Ortodoxia cu toată inima, rămînînd în catolicismul în care v-aţi născut. Sunt cazuri destule de acest fel în Occident... 

 

- Da,mulţi cărora le place Ortodoxia, rămîn în sînul Bisericii Catolice. E firesc să fie aşa. Dar...în viaţa reală, de zi cu zi, societatea şi oamenii nu se schimbă în niciun fel. Interesul pentru Ortodoxie rămîne mai degrabă de natură culturală. Iar cei piezişi, ca mine, care manifestă un interes profund duhovnicesc, sunt în minoritate. Suntem priviţi ca nişte ciudaţi, cel mai adesea - rămînem neînţeleşi.

Am crezut multă vreme că cele două biserici merg una în întîmpinarea celeilalte. Dar cunoscînd lucrurile mai în amănunt, maturizîndu-mă, am încetat să mai sper într-o astfel de posibilitate. Unitatea se poate căuta la nivel individual. Într-un anume sens, se poate restabili unitatea Bisericii înteriorul omului - în mine. Mai mult decît atît nu am putut face. Mi-am urmat propria conştiinţă - şi am făcut pasul spre Ortodoxie.

 

Nu e prea radicală opinia aceasta?

 

- În Grecia încă, fiind catolic, am priceput că anume Vestul s-a îndepărtat de Răsărit, şi nu invers. Era de neconceput pentru mine acest lucru, în acel moment. Mi-a trebuit mult timp ca să înţeleg că e vorba de un lung proces istoric...şi e cu neputinţă practic să arăţi cu degetul cine a greşit.

 

De ce aţi ales anume Biserica Ortodoxă Rusă?

 

- Mi se pare că astfel de decizii sunt determinate de oamenii cu care eşti în preajmă. Episcopii ruşi din Sankt-Peterburg, cu care mă cunosc, mi-au spus că nu au fost nicidecum suprinşi de hotărîrea mea: "Noi am fost alături mereu. Dar acum vom avea o comuniune şi mai strînsă, părtăşia sfîntă - din acelaşi Sfînt Potir". Îl cunosc de mia mult timp pe Vlădica Ilarion, ne-am cunoscut în 1994, cînd era doar ieromonah. Consider că este printre prietenii mei de suflet, şi preţuiesc această prietenie. Este unul din cei mai competenţi oameni din cîte mi-a fost dat să întîlnesc în viaţă, şi tocmai el a devenit persoana căreia i-am adresat doleanţa mea. Eram sigur că mă va înţelege, şi tocmai acest lucru s-a întîmplat.

 

Chiar vă lipseşte singurătatea în Elveţia, pe care o căutaţi în altă parte? Doar şi Valaamul este un loc animat, mereu sunt mulţi pelerini acolo...

 

- Elveţia este o ţară mică, şi dens populată. Schitul în care mă aflu este înconjurat de pădure, dar la cincisprezece minute de mers pe jos este un sat, iar în sat sunt circa o sută de suflete. În Valaam este mult mai liniştit. Desigur, acolo vine mult popor. Dar locul în sine, atît cît îl simt eu, este mult mai izolat de restul lumii. Poate pentru că e vorba de o insulă, poate că din alte motive, nu neapărat geografice. Toate acestea pot naşte în inima celui ajuns acolo starea dorită de singurătate şi de detaşare.

 

În Europa e mai dificil să obţii asta?

 

- Vulgarizînd niţel, se poate spune, că aceste lucruri nu există deloc în Occident. Tradiţia autentică a monahismului a fost călcată factice în picioare în timpul revoluiei burgheze din 1789. Convingerea mea fermă este: consecinţele acestei revoluţii nu sunt mai puţin dramatice decît cele ale revoluţiei bolşevice din 1917, şi cele provocate de ateismul care a durat şapte decenii. În Franţa după sîngeroasele răfuiri monahismul a fost repus în drepturi practic de la zero. Şi s-au ocupat de asta preoţii, nu monahii, pentru că aceştia nu existau! În Rusia monahismul a supravieţuit - în pofida progoanelor şi cumplitelor încercări. Au existat stareţi, indivizi izolaţi. Tradiţia duhovnicească s-a conservat, rămînînd întruchiparea celei mai autentice vieţi schimniceşti. Aici, în Rusia, am sentimentul uneori, că mulţi pur şi simplu nici nu-şi dau seama ce comori îi înconjoară, care se află la mînă întinsă...bogăţii ce trebuie topite în propria viaţă.

 

Cum v-a decurge viaţa Dvs. de aici încolo, ce reacţii aşteptaţi de la fii duhovniceşti? Bănuiesc că aceştia sunt cu toţii catolici... 

 

- În primul rînd, am de-a face cu oameni cultivaţi şi înţelegători, şi sunt convins că decizia mea va fi întîmpinată cu tot respectul cuvenit. Iar în al doilea rînd, eu niciodată nu mi-am ascuns părerile şi convingerile. Toţi fii mei duhovniceşti ştiau că idealul meu creştin este în Răsărit. Chiar nu cred că vor fi foarte miraţi. Dar am evitat să spun aceste lucruri înainte - pentru a evita discuţiile inutile. Oamenii cu care comunic permanent sunt cei care-mi împărtăşesc idealul duhovnicesc, într-o măsură mai mare sau mai mică. Altfel, de ce m-ar mai vizita?

 

Dar cu slujirea cum rămîne?

 

- Desigur, de aici încolo nu voi mai împărtăşi pe catolici. Dar şi mai înainte făceam foarte rar acest lucru: schitul e la oarece distanţă de lumea largă, iar teritoriul este mai mult încuiat, slujbele sunt şi ele doar pentru comunitatea noastră, pentru că bisericuţa este minusculă - pentru vreo zece oameni. Doar la Înviere şi Naştere deschidem uşile celor care doresc să se împărtăşească.

 

Dacă ar fi să transmiteţi omului contemporan un scurt cuvînt, de fapt o singură propoziţie, un sfat legat de rînduirea vieţii prin rugăciune, ce anume i-aţi spune?

 

- Voind a învăţa să înoţi - sari direct în apă. Numai acolo poţi să deprinzi. Numai cel care se roagă va simţi sensul, gustul şi bucuria rugăciunii. Din adîncul unui fotoliu moale şi adînc nu vei învăţa asta. Dacă eşti gata să îngenunchezi, să te căieşti din toată inima ta, să ridici ochii şi mîinile spre cer - mulţimea celor necesare ţi se va arăta. Desigur, poţi să ceteşti mulţime de cărţi, să audiezi prelegeri, să interacţionezi cu oamenii, este foarte important, şi te ajută să pricepi multe. Dar paşii concreţi cît timp îi vom amîna? Chiar nu vom pleca genunchii pentru rugăciune?

Cred că trebuie să fi ajuns să înţelegeţi lucrurile acestea. Doar că întrebarea o formulaţi de pe poziţiile unui necredincios... 

 

Exact. Revista noastră este pentru cei nehotărîrîţi.

 

-  Îndoielile sunt necesare, şi deloc nu trebuie să ne înfricoşeze. Deşi, nici nu trebuie căutate cu tot dinadinsul. Dar dacă-şi fac apariţia, trebuie mereu să avem convingerea că fiecare are şansa să audă: Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.” (Ioan 20, 27). 

 

 

Gabriel BUNGE este născut în 1940 la Koeln. Tatăl său - luteran, mama - catolică. La 22 de ani a intrat în ordinul benedictin. În 1972 a fost hirotonit preot. Din 1980 vieţuieşte în chitul Sfintei Cruci din cantonul Ticino, din Elveţia. 

 

Foto: Gabriel BUNGE (bogoslov.ru)

 

traducere & adaptare: vladimir bulat.       

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
24 mai 2011 2 24 /05 /mai /2011 10:24

Bucureştiul ne-a obişnuit cu un jazz moderat, clasicizat, pudic, un jazz de voie bună!

 

Clubul Green Hours însă se ambiţionează să stea de-a curmezişul acestei obişnuinţe, se străduieşte să aducă mereu un suflu neastîmpărat, năbădăios, incisiv, deloc decorativ... Festivalul de jazz din acest an a adus cîteva nume răsunătoare, cărora statura (şi statutul) de muzeu le repugnă, şi pe care o sfidează (Marilyn MAZUR, MOŻDŻER, DANIELSSON, FRESCO Trio). În aceeaşi categorie a potenţatorilor de adrenalină în sînge se încrie şi muzica băieţilor coagulaţi sub umbrela denumită "Polar Bear". 

 

Pînă să ajungi să asculţi muzica acestor băieţi extraordinari, contempli spectacolul podoabei capilare a celui care a pus bazele band-ului:  Sebastian "Seb" Rochfordseb.jpg

Apoi omul se aşează la tobe, cu o mină impasibilă, ca de mască mortuară, şi maşinăria polifonică poate porni. Pete Wareham plusează, burlesc şi scandalos de năvalnic, la tenor saxofon, şi ritmul începe desigur să crească, nu fără ingeniozitatea tehnică şi imaginaţia debordantă a lui Leafcutter John . Şi pentru că bassul este esenţial în jazz, prestaţia lui Tom Herbert este solicitată din nou şi din nou pentru a menţine ritmul, hangul şi imaginaţia - trează. În momentul în care un al doilea sax tenor îl secondează pe cel dintîi, Shabaka Hutchings devine o adevărată maşinărie de suflat, fără să părăsească, totuşi, melancolia-i specifică. Toate compoziţiile acestui grup sunt concepute şi scrise de Seb Rochford, dar improvizaţia şi creativitatea fiecărui membru nu par nicidecum pereclitate. Dimpotrivă. Aceştia se pun la treabă doar din priviri, şi zîmbete frugale. Calităţile fiecăruia le resimţeai în oricare gest, notă şi ritm, chiar dacă unele durează şi o miime de secundă...felul în care relaţionează muzicienii este exemplar, iar muzica - de neuitat. Ceea ce face în materie de muzică "Polar Bear" te pune foarte serios la încercare, mintea şi adrenalina, îţi gîdilă certitudinile în materie de ceea ce simţi şi ştii în acest domeniu incomensurabil, de fapt. Bucuria de a întîlni astfel de oameni e recompensată cu vîrf de măsură. Ursul strănută, dar mai şi mormăie băţos, îmbietor şi convingător. Recitalul lor de la Green Hours a fost un nedisimulat Regal.

Să sperăm să-i reauzim, în curînd, pe undeva...

 

În imagine:  Seb Rochford.           

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article
20 mai 2011 5 20 /05 /mai /2011 10:03

Scandal mare, mare - în lumea "politicii corecte", care a decis la un moment dat, şi probabil pentru totdeauna, ce se poate şi ce nu se îngăduie a se face/spune/gîndi. Lars von Trier a călcat pe bec, şi a fost declarat "persona non grata" în catolica Franţă, de fapt, în catolicul festival de la Cannes. Dar să ne înţelegem, noul său film, Melancholia, a fost lăsat în concursul pentru Marele Premiu, căci, pasă-mi-te, "a fost sacţionat omul, nu opera", a declarat Gilles Jacob, preşedintele Festivalului...

 

Dar dacă Trier are simpatii naziste, şi este crunt sancţionat de o prestigioasă instituţie culturală (şi ideologică), cum putem interpreta prezenţa unui enorm banner comercial al unei firme de lenjerie de plajă pe faţada unui monument emblematic al Vienei - Votiv Kirche? Culmea, firma cu pricina este italienească, taman de unde este şi Statul Major al bisericii catolice. Pînă unde îşi întinde tentaculele "politica cea corectă", şi cînd biserica închide ochii la folosirea unei catedrale ca suport pentru publicitate?

 

Se pare că liberalismul contemporan vede un mai mare pericol în frazele unui intelectual radical, decît în corporatismul trupului de femeie expus ostentativ şi impur de-asupra intrării în Votiv Kirche. Bun. Şi, totuşi, ce urmează? Dansurile din buric în iatacurile din Vatican sau întemniţarea lui Trier pentru delictul de opinie?    

VotivKirche_Calzedonia.jpg

foto: © Vladimir Bulat, mai, 2011.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
17 mai 2011 2 17 /05 /mai /2011 11:57

DSCN5873

Numele Mariei Cebotari este cunoscut oricărui om cultivat, este întruchiparea femeii luptătoare, şi biruitoare. Cea mai fulgerătoare apariţie pe marile scene lirice ale Europei, şi pe ecrane...dintre cele două războaie. Bucuria de a descoperi strada care-i poartă numele, în Viena, a fost cu atît mai mare cu cît străduţa (i s-a dat acest nume în anul 1958) se încheie într-o plantaţie de viţă de vie, şi cum poate fi mai frumos înveşnicit numele acestei uriaşe cîntăreţe de operă decît anume aşa, cu o podgorie dătătoare de licoare?

 

Străduţa nu cred să aibă mai mult de 200 de metri, şi e ultima pe harta marii metropole dunărene. Dar din acel loc ai sentimentul că întreaga lume vieneză stă la picioarele ei, cele care a urcat pe scena Operei, şi a primit pentru talentele sale cel mai înalt titlu onorific - Kammersängerin (din 1934).

DSCN5884

Toate construcţiile de pe străduţă sunt foarte moderniste, deşi discrete, topite în verdeaţă. Este foarte liniştită, destinată copiilor, jocului inocent, valsului inocenţei.

DSCN5885

 

Doream să semnalez această bucurie înainte de a vorbi despre minunatele zile petrecute la Viena, zile pline de evenimente, expoziţii, plimbări, descoperiri, revelaţii, oboseală, discuţii, întîlniri etc.

 

DSCN5879

Nu pot încheia fără să mulţumesc amicului meu, Pavel (Paul) Cuzuioc, cu care am lucrat acum cîţiva ani la proiectul ART 21 pentru TVR Cultural, cel care ne-a prilejuit această plimbare-evocare în Cebotariweg, aflată în districtul 19 al Vienei, poate cel mai prestigios şi cochet areal al Vienei adevărate, premoderne, autentice şi vechi. Cred că aici, în cartierul Döbling (nr.19), este Viena adevărată. Viena strădelelor întortocheate, a tavernelor, a cafenelelor intime, a caselor baroce, a  intelectualilor istorişti, şi numai...Beethoven, Strauss, Koloman Moser, Romy Schneider, Hussein bin Talal, Regele Iordaniei, Hugo Wolf, Joseph Lanner, Leon Troţky - sînt doar cîteva nume de prim rang...   

 

Foto:  © Vladimir Bulat, 2011.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
10 mai 2011 2 10 /05 /mai /2011 11:18

Paul-Gherasim_Taran_20-30-cm.jpg Călătoria în Basarabia din această primăvară a avut o dimensiune nebănuită, netrăită încă. Am încercat să o revăd cu ochii pelerinului care calcă pentru prima oară pe acele meleaguri. Şi de bună seamă, grupul pe care l-am însoţit, cu excepţia a două-trei persoane, veneau pentru prima oară la est de Prut. Ne-am alăturat acestei cete de peste douăzeci de persoane, făcînd un traseu încă de la Bucureşti, punîndu-se accentul pe vizitarea mănăstirilor, a bisericilor, dar şi a muzeelor din Chişinău. Dimensiunea cultural-spirituală era ţinta acestui pelerinaj - pregătit de mai mulţi ani, dar realizat - cu ajutorul lui Dumnezeu - doar în Săptămîna Luminată.

 

Domnul Paul Gherasim, epitropul şi isonarul mănăstirii Stavropoleos, pictor şi organizator de expoziţii, a fost pentru a doua oară în Basarabia. Venise după acea primă experienţă tulburat şi încîntat - în special de contactele avute cu oamenii locului, de la oameni politici, artişti, feţe bisericeşti, pînă la simpli ţărani şi femei de serviciu. Viziunea lui Paul Gherasim despre Basarabia este mai mult decît idilică; este imaginea României nepervertite, curate, ghidate de cumsecădenie şi simţul măsurii, de spirit gospodăresc şi smerenie...Aproape că nu am întîlnit pe nimeni altcineva atît de încîntat şi impresionat de peisajul basarabean: îngrijit, lucrat pînă la marginea şoselei, chivernisit şi înfrumuseţat. L-am întrebat la un moment dat dacă şi-a luat materiale să picteze, şi mi-a spus că vrea doar să privească...Că nu se mai satură de privit, de captat atîta frumuseţe. Cîmpurile proaspăt primenite, viu înverzite, livezile care tocmai şi-au lăsat floarea pe alocuri, în altele - înveşmîntate-n floare, gardurile gospodarilor, casele proaspăt văruite, pictate, albinile - toate astea îl umpleau de încîntare, de cuvinte dulci, molcome, bătrîneşti. Şedeam lîngă el şi conştientizam cu atît mai profund neputinţa de mea de a (mai) avea aceeaşi acuitate a percepţiei, a vederii pure, atente, nemediate. Vremea vitezei ne-a învăţat să nu mai putem vedea! Cînd ţi se întîmplă prea multe, şi într-un ritm prea alert, atenţia scade, se spălăceşte. Probabil, că experienţa pictorului Paul Gherasim este mai intensă decît a majorităţii dintre noi, dar ceea ce e cel mai important, el şi ştie cum să privească şi să vadă, căci a te uita nu înseamnă implicit şi a vedea. A sta o vreme lîngă Paul Gherasim înseamnă a parcurge un curs de tehnică a vederii. A vederii simţitoare, dotate cu discernămînt, o practică a analizei corecte, fireşti, decupate din neghina comunului, banalului, vulgarului, superficialului, evanescentului. Din felul în care explică Paul Gherasim lucrurile acestea devin clare, se aşează la locul cuvenit. Tradiţia habitatului, tradiţia bisericii, contactele cu oamenii de demult, dragostea pe care o poartă încă mentorului său Jean Steriadi (1880-1956), lecturile insistente şi atente - sunt tot atîtea repere sigure care-l fac să emită judecăţi subtile, să facă analize prundente dar temeinice, evitînd mereu "impresiile" şi "criticile". Nu este grăbit, nu se pripeşte, de aceea concluziile nu se înghesuie să îmbrace formele sentinţei sau ale judecăţii definitive. 

 

În imagine: Ţăran, de Paul Gherasim, u.p., 30 / 20 cm.

 

Notiţe de la vizitarea aşezărilor rupestre aici       

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article