Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

5 avril 2011 2 05 /04 /avril /2011 10:24

Lumea noastră te învaţă să fii performant, inventiv, neînfricat, iscoditor, calculat, trufaş, smart, ce mai...cel mai...clair et distinct.

 

Laicatul construieşte Turnul Babel.

 

Biserica construieşte omul, îl modelează din lut. Dar lutul după ardere e casant, fărîmicios, se schimbă doar prin spargere...

 

Ce este arderea? Decizia.

 

Ce premerge acesteia? O lungă dihotomie, o pendulare între "ştiu / nu ştiu".

 

O meditaţie asupra acesteia propune Preotul Andrei Tkaciov, o voce distinctă a teologie actuale din Ucraina:

 

  "ştiu / nu ştiu"

 

"Cît de multe cuvinte minunate există pe lume! Să lăsăm puţin de o parte Crezul, şi cuvintele cu care facem declaraţii de dragoste. Să ne concentrăm pe minunata fraza: Nu ştiu.

Dumnezeu mi-e martor că nu mint, cînd vorbesc despre frumuseţea ei. Nu e cu nimic mai prejos decît strigătul solemn: EVRICA!

 

Trebuie fugit de omul, care declară sus şi tare că le ştie - ca de blestem. Dimpotrivă, omul care cu smerenie zice: Nu ştiu asta, - se face bine plăcut. Devine chiar frumos, dincolo de trăsăturile chipului, de sex, dau de vîrsta pe care o are.

Unul vociferează că are răspunsuri la orice întrebări, şi spre el se îndreaptă gloatele de oameni, acei ale căror întrebări, de regulă, sunt lipsite de seriozitate. Altul spune că sunt lucruri care-l depăşesc - iar tocmai acesta devine un interlocutor captivant. Pentru că acesta -- ştie graniţele înţelegerii sale.

 

Necunoaşterea salvează. În acvariu înoată un peştişor. El este, în esenţă, într-o temniţă, şi mai e şi urmărit. Dacă acest peştişor ar fi conştient de umilinţa la care e supus, ar refuza să mai mănînce, şi peste două zile va pluti cu burta în sus - mort de necaz, şi ucis de privirile indecente. Dar el înoată în voie, pe acelaşi traseu, se apropie de geam ca răspuns la bătaia cu unghia în sticla acvariului...Se vede astfel de aproape că nu e om. Omenescul îi este străin -- conştiinţa suferinţei.

 

Şi noi suntem puţin în captivitate, şi noi suntem urmăriţi. Chiar mai mult decît ne putem închipui. Dar nu avem ştiinţă de aceste lucruri, nu le simţim ca atare, de aceea nu ne facem griji.

 

Eu, de pildă, nu ştiu niciodată ce gîndeşte vecinul de lîngă mine, cînd călătoresc în maxi-taxi. Dacă aş avea o astfel de cunoaştere, oare liniştea s-ar mai arăta mie? Mă îndoiesc. Dacă mi s-ar deschide minţii contorsionările şi învălburările sorţii tuturor oamenilor cu care mă intersectez în viaţă - putea-voi, oare, să trăiesc în pace? E o întrebare retorică. Dar cred că nu. Ne-am urî unii pe alţii, ne-am scîrbi de vecinătăţi. Porunca iubirii presupune o oarece necunoaştere divină despre natura omului, şi o nedorinţă de a pătrunde în esenţa acestei taine. Iată de ce iubirea faţă de cel ce ne greşeşte, care nu se stinge la vederea păcatelor lui, este superioară şi chiar mai minunată decît învierea morţilor.

 

Necunoaşterea noastră este un cadou de la Dumnezeu, ca şi cunoaşterea aceea relativă, ca şi dexterităţile şi talentele cu care ne împăunăm. Din acest clar-obscur, din alternanţa complicată dintre "ştiu / nu ştiu" se articulează frumuseţea lumii omeneşti. Să ni se spună că lumea nu e doar negru şi alb, ci conţine o infinitate de nuanţe. Cu toate astea, anume fotografiile negru / alb sunt cele mai reliefate şi mai suculente. Anume ele îmbălsămează cel mai bine clipa, şi transmit pulsaţia vieţii. Culorile stridente - araţin artei populare,cărţilor poştale, expediate de Crăciun, fără urmă de credinţă în Întruparea Domnului. Albul şi negrul cu mulţimea lor de nuanţe - e viaţa însăşi, deloc monotonă. Iar una din laturile acestui adevăr negru / alb -- chiar binomul "ştiu / nu ştiu".

 

Ştiu, de pildă, că voi muri, neştiind însă cînd. Nici nu-mi doresc să ştiu asta, ca să nu-mi întinez cu această ştiinţă ucigătoare bucuria vieţii şi libertatea comportamentului creator. Cunosc că păcătuiesc, dar nu ştiu dimensiunea plenară a păcatului, pentru că nu-mi sunt judecător, nu am nici cuvînt întru îndreptăţire şi sentinţă. Cunosc multe, dar şi mai multe îmi rămîn necunoscute. Neştiinţa mă bucură în aceeaşi măsură în care resimt un extraz intelectual provocat de vreun concept nou înţeles, sau de vreo problemă soluţionată. Refuz pretenţia de a cunoaşte totul. Vreau să fiu ca peştişorul, care înoată fericit într-un recipient insignifiant, dar suficient. Doresc însă să fiu un peştişor care se roagă! Doresc să fiu Hamlet, care cunoaşte Universul privind într-o găoace minusculă, şi care nu se teme de coşmarurile nopţii.

 

Mîndria e inutilă. Patosul nu-şi găseşte niciodată locul. Chiar dacă omul zboară în cosmos, după ce se întoarce nu trebuie să zică: "Am cucerit cosmosul". Tu, omule, doar ţi-ai băgat nasul într-o lume nouă, iar acolo, pe tine, nebunule, te-au tolerat. Ridicam întotdeauna din umeri cînd auzeam din gurile alpiniştilor sau ale marinarilor, că ei ar fi cucerit, chipurile, piscurile munţilor sau largurile mărilor. De fapt, nu ai făcut decît să urci foarte sus, şi să coboari teafăr de acolo. Eşti încă viu, iar piscul cum a fost - aşa a şi rămas. Nu poţi fi sigur niciodată că vei mai escalada încă o dată acea înălţime. De unde acest patos al cuceririi?

 

Poate că ai cucerit sinele, frica proprie, lenea care te copleşeşte? Atunci datele problemei devin altele. Asta e calea. Pe acest drum biruinţele sunt necesare şi minunate. Lumea exterioară se cunoaşte prin cea interioară. Imensitatea lumii de afară păleşte în faţa profunzimii celei dinlăuntru. Iar tainele aici abundă. Lăcustele se grăbesc să mînînce mugurii de grîu, dar nu vor cunoaşte niciodată grîul. Mintea hapsînă a cuceritorului se inhibă de rezultate exterioare. Dar bucuria asta e de scurtă durată. Dacă mintea nu se va smeri în a-L chema pe Dumnezeu -- DOAMNE! -- totul se va preschimba, deloc spre bucuria exploratorului trufaş.

 

Se poate întîmpla că atunci cînd omul va fi setos, apă să nu fie. În locul apei: lucioase, răcoroase, mîntuitoare - să rămînă doar formula apei. Această formulă nu va potoli niciun însetat. Îi va irita pe cei ce o cunosc. Tot atfel formula chimică a pîinii va da doar frisoane celui flămînzit - oferită pe o hîrtie, în locul unui boţ de pîine adevărată. Aceasta este neputinţa şi iritarea provocate de succesele morganatice - perspectiva oricărei cunoaşteri trufaşe. Apa în acea zi, ziua foametei şi setei, o va avea doar peştişorul. Sau acela care măcar puţin va semăna cu aceasta - acela mulţumit cu puţin spaţiu şi fericit pe interior; acela care nu doreşte să absoarbă cu mintea hapsînă întregul Univers."  

                                                                                                                                                                                 

 

                                                                                                                                                                                  [octombrie, 2010]

 

tălmăcire de v.b.        

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
29 mars 2011 2 29 /03 /mars /2011 21:04

DSC05214.JPG

Participarea Rep.Moldova la Bienala de la Venezia a devenit din nou motiv de inflamare pentru o parte a comunității artistice. Este o recidivare a cazului din 2007, cînd o artistă anonimă a reprezentat RM la acest for al artei contemporane. Se pare că și în acest an jocurile sunt făcute, mai exact - ”aranjate”. Dacă la acea primă tentativă era vorba de o pictoriță sub-mediocră, căreia un admirator vrednic și cu dare de mînă a vrut să-i salte gloria de moment...acum este vorba de interese politic-financiare, de promovare a unor tinere vlăstare pe ”altarul artei”. Dar unde este arta în aceste hățișuri de nepotisme, clientelisme, pretenții & orgolii?

 

Cred cu tărie că anemica prezență a artei contemporane din RM nu este capabilă să furnizeze idei & concepte pentru un ”huge project”, cum este Bienala de la Venezia! Și aici nu e vorba despre artiști individuali, de interesantele ”zvîcniri” care apar ici-colo, din cînd în cînd, nu vorbesc de onestitatea și profesionalismul celor care sunt prezenți (cam rar, e drept) în proiecte importante de artă contemporană. Aduc în discuție inconsistența și starea embrionară a sistemului artei contemporane din RM. Cînd spun sistem, mă refer la ONG-uri, galerii, curatori, publicații, platforme de discuții, experți, finanțatori, trusturi media, colecționari, fonduri de investiții etc. Arta contemporană nu poate să existe în afara acestei interdependențe.

 

Ce avem în RM din cele enumerate mai sus? Nu intenționez să fac statistici, enumerări, definiții. Mă rezum la a spune că nu e nimic de așteptat de la instituții precum Ministerul Culturii sau Muzeul Național de artă, de la Departamentul de Tineret sau Fondul Culturii. Astea sunt (eventual) structuri de reprezentare, nu de organizare sau de ”generare” de idei. Păi, dacă sistemul nu există, cum ne putem închipui că așa, peste noapte, un Ministrer ca vai de el, cum e cel al Culturii din RM, se va trezi să facă un concurs de proiecte pentru selectarea unuia, care să reprezinte RM la cel mai important for al artei actuale?!? Este astuțios să se creadă asta, și mai ales - contraproductiv și lipsit de coloană și probitate profesională. Am mai spus-o, și mă repet: cultivarea acestei idei trebuie să se facă între Bienale; comunitatea nu trebuie doar să pulverizeze în ajunul Bienalelor emoții & nemulțumiri, ironii & idiosincrazii, ci să lucreze cu potențialul și materialul existent, atît cît este, să furnizeze celor din forurile de decizii idei & propuneri de proiecte concrete, realizabile. Altfel, riscăm să ne punem această chestiune doar cîteva zile o dată la doi ani, și să nu rămînem decît cu resentimente pe termen mediu sau lung, și mai rău - cu o neînțelegere definitivă...a adevăratei dimensiuni a problemei. 

 

Arta contemporană are ideologiile ei, politica ei, o estetică proprie, bine definită deja, și astea ar trebui să fie niște priorități pentru discuții / conferințe / dezbateri...Deocamdată acestea au, în cazul nostru concret, dimensiunea unei șuete de budoir. Vrem să discutăm despre artă, mai ales în lipsa vădită a acesteia?

 

P.S. Aici se poate vedea un ciclu de fotografii care demonstrează condiția artistului autentic din RM. Atelierul & depozitul de lucrări ale lui Mark Verlan (Marioca Fiul Ploii). Acest artist nu încetează să mă suprindă. Cred că prin 2002 a fost descoperit de curatorul providențial Harald Szeemann, dar moartea acestuia, în 2005, a retezat practic cariera internațională a lui Verlan...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
23 mars 2011 3 23 /03 /mars /2011 05:07

Cristian Corvin este un arhitect & scenograf atipic. Tocmai de aceea, îmi place. Uitați-vă pe pagina lui personală. N-am chef, nici timp pentru detalieri. Oricum, gusturile & ”pohtele” estetice nu trebuie discutate...ci savurate!

 

Bref: Mîine, joi, 24 martie, la ora 19:00, la mansarda Cărtureşti, București. Ăsta e afișul, pe mine m-a inspirat să merg. De fapt, întîlnirea cu CC este esențială) 

 

Poster_Final.jpg

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Agenda
commenter cet article
17 mars 2011 4 17 /03 /mars /2011 13:26

Discreţia cu care a traversat aceşti mai bine de 20 de ani post-comunişti -- este exemplară. Acum are 93 de ani, şi a deschis o expoziţie personală, de desene, la galeria Dialog din Bucureşti. Este născut la Iaşi, în 1918, şi desenează de cînd se ştie...

 

Acum însă este prima sa personală într-un spaţiu consacrat. Cronicile au început să curgă, chiar şi una defăimătoare. Aceasta este semnată de o persoană foarte versatilă, care narează despre trecutul lui Nestor Ignat, numindu-l  un "zelot al stalinismului dezlănţuit", învinovăţindu-l pînă la urmă, de toate relele posibile şi imposibile: "Nestor Ignat a fost un stâlp al propagandei comuniste în cea mai dură perioadă, un chien de garde al puritatii ideologice, un om care a făcut un rău enorm prin scrierile şi acţiunile sale". Mi se pare o acuză mult prea gravă, şi total irelevantă pentru a defini în vreun fel discursul artistic al lui Nestor Ignat -- aşa cum se desprinde el din minunata expoziţie de la galeria  "Dialog"...Curios lucru, dar autorul infamei dezvăluiri nu a făcut publică această "apocalipsă" pînă acum, ci a profitat de moment, de umila ieşire publică a lui Ignat. Adică, l-a lovit pe acest om în ce a avut el mai inocent, mai pitit în tainiţele vieţii sale de intelectual: desenul. Mişcarea mi se pare tipic nkvd-istă: crima fiind comisă, trebuia găsit un fraier...Omul de la washington caută vrăjitoare şi acolo unde acestea au sucombat demult, sau nici nu au existat vreodată! Iată omul...ni se arată.

 

Dar trebuie să recunosc că acest text -- m-a făcut extraordinar de curios (ceea ce-mi şi stă în fire!). Mi-am dorit să văd expoziţia, să cunosc adevăratul "obiect" al discuţiei de faţă. Asta m-a interesat cel mai mult. Mi-am închipuit că e ceva ieşit din comun, că nu insistă cineva care mîine-poimîine ia în braţe secolul, să iasă în public --  pentru a se face de rîs; am intuit că acest om e bine şi cu vîrf de măsură motivat, cristalizat, lămurit definitiv cu sine, şi cu ceea ce face. Cea mai "veche" lucrare (din expoziţie*) a lui Ignat intitulată Aglomeraţie, datată 1966, mi-a evocat lumea lui Zameatin, din romanul "Noi". Dealtfel, întregul univers morfologic, prezent în desenele lui Ignat, vine de departe, are (sau i se pot atribui) atît referinţe literare, cît şi plastice, din diverse epoci. Dar ceea ce e cel mai preţios în acest discurs al său -- este totala lui libertate tematică, chiar dacă "instrumentarul" plastic este rectiliniu, previzibil, neschimbător...Nu există rupturi tematice de-a lungul deceniilor, şi ar putea fi circumscrisă întreaga lui pledoarie unei problematici foarte largi, a lui "ce nu se vede..." Poate că aici, în aceste desene pe care le face "oriunde", după propria lui mărturisire -- a fost şi este mereu sincer, "în pofida oricăror impocrizii"...Îşi datează (şi adesea, le localizează: Otopeni, Govora, Mănăstirea Bistriţa, Berlin...) desenele, unele au legătură cu anumite evenimente, altele vorbesc sau evocă vremuri şi circumstanţe de demult sau dintotdeauna (Cutremur, ciclul Antropotehnica, De cînd e lumea etc.). Poate sunt plăsmuiri ale imaginaţiei, poate proiecţii ale unui "dicteu automat", poate chiar ecouri stinse, ale unor generaţii apuse? Artistul le "metisează", le aduce la suprafaţă printr-o linie discontinuă; ai sentimentul la o privire atentă - că nu rupe creionul de pe suprafaţa hîrtiei pînă nu se "consumă": ideea, tema, subiectul, fiorul. Iar linia asta poate fi făcută cu creionul simplu, peniţa, flow-masterul, creionul colorat, pixul...Neliniştea nu ia seama la mijloace sau forme.

Ignat 

În linii largi, aş încadra creaţia lui Ignat în ceea ce, formal şi clinic, se numeşte un "caz" -- "Cazul Nestor Ignat". E de văzut, de analizat mult mai atent, cît este estetică în destinul său, şi cît este un simplu escape. "Evaziune" -- din propriul destin, care, nu a fost deloc rectiliniu -- cum pare opera lui a fi!, - dar nici mereu vertical, liniştit. Dar nu e generaţia noastră în drept să judece. Nici să ceară socoteală. Nu ştiu nici măcar dacă un politolog e îndrituit să afirme astfel de lucruri: "Nu ştim dacă vreodată şi-a exprimat regretul sau căinţa pentru ceea ce a făcut"...

 

Dar eu voi risca un răspuns: din punctul meu de vedere -- arta poate fi o expresie a regretului, iar acest regret poate să fie continuu, nu doar de dată recentă, chiar dacă acesta nu se poate înregistra statistic, ca atare. Faptul că Ignat a imaginat lumea din jurul său (din ultimii 60 de ani cel puţin!) ca o imensă rană, ca o traumă hiperbolizată, precum o magnifică distorsiune, avarie, îmbătată în copulaţie, dansuri macabre şi rînjete sardonice, înfricoşătoare -- ce definiţie mai cinică (şi mai lucidă) s-ar putea da acelei lumi?! El anume aşa a simţit-o...şi nu a vrut să ducă cu el această sensibilitate, lăsînd-o anonimă. Acum ştim! 

 

Această mărturisire plastică, a lui Nestor Ignat -- eu aşa o citesc -- nu este a unui "zelot al stalinismului".  

____________________    

* se pare că autorul are şi lucrări din epoca debutului său literar, din 1939. O viaţă petrecută printre desene...  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
14 mars 2011 1 14 /03 /mars /2011 05:48

Foarte aproape de intrarea spre fostul cinematograf de vară, din Valea Morilor, pe strada Alexei Mateevici nr. 86, din Chișinău, există Pavilionul Expoziției Agricole, din 1903. Expoziția a fost foarte importantă, dat fiind că s-au acordat și medalii, care se mai găsesc prin licitațiile internaționale de medalii.

Există mărturii fotografice care atestă că astfel de expoziții erau de mare amploare, bunăoară la 1889 o expoziție similară se întindea pe multe hectare... 

În vremea copilăriei mele în acest pavilion (singurul conservat) era o bibliotecă de vară, de unde era îngăduit a împrumuta cărți pentru a fi cetite în parc, apoi înapoiate. Puteai sta și acolo, bucurîndu-te de lumina care curgea prin ferestrele aflat sub acoperișul hexagonal. Și-a pierdut demult funcția inițială, de spațiu de expoziție, precum și cea de sală de lectură. A fost apoi sala de jocuri, cafenea...Un loc minunat. Cîndva era o margine de oraș...Atunci Chișinăul era capitala Guberniei Basarabia, din Imperiul Țarist.

DSC07295

Fotografia a fost făcută în 10 febriarie 2007.

 

Între timp, la intrarea pe alee a apărut acest guguloi neprietenos de granit, care anunță că aici este Scuarul Consiliului Europei.DSC03334.JPG

Dixit~!

Imaginile nu pot fi preluate fără acceptul scris al autorului blogului!

Specificaţia este valabilă pentru întregul conţinut al acestuia.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
8 mars 2011 2 08 /03 /mars /2011 05:47

Ea a fost o minunată poetă și un dramaturg -- despre care se va auzi, în lumea întreagă! Din nefericire -- post-mortem.

 

A fost printre victimele actului terorist de la Domodedovo.

 

Amicul Leo Butnaru a avut putere și inspirație să-i traducă din poemele ei cristaline

 

Anna sosise la Moscova să participe la ceremonia de înmînare a premiilor -- în urma concursului de scenarii, organizat de prestigioasa revistă Iskusstvo Kino. Piesa ei («Язычники»,  Păgînii ) era aleasă pentru short-list, urma să i se înmîneze trofeul cîștigătorului!

 

La concurs au fost prezente 545 de piese din 19 țări ale lumii. Numărul 1 al revistei Iskusstvo Kino îi publică piesa cîștigătoare, precum și o selecție din versurile ei. Dealtfel, întregul număr este dedicat acestui talent -- răpit brutal și mișelește dintre noi, la doua 29 de ani.

 

Anna Iablonskaia era născută la Odessa, acolo a și fost înmormîntată.  

 

Trecere uşoară dincolo, Anna!  Dumnezeu să te cheme cît mai aproape de EL...primele 40 de zile au trecut... 

 

P.S. și Annei i-a plăcut să fotografieze ferestre.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Necropolistică
commenter cet article
5 mars 2011 6 05 /03 /mars /2011 06:06

Unul din marii regizori de film și teatru, Andrzej Wajda rotunjește mîine (6 martie) o cifră minunată.

 

 

Cel mai recent film al său -- Tatarak (2009), tradus pentru circuitul internațional prin Sweet Rush, nu a rulat pe ecranele din România, dar poate fi văzut în original, în poloneză, on-line.

 

 

Krystyna Janda, văduva operatorului Edward Kłosiński, face un rol excepțional, unde apare într-o dublă ipostază: Marta, este soția unui doctor de provincie, care-și plînge fără istov cei doi fii pierduți în război, reînvie parcă, pentru o vreme, cînd îl întîlnește pe Bogus, dar acesta se îneacă în rîu, cînd încearcă să-i aducă Martei rădăcini ale acestei alge, „trestie mirositoare“(Acorus Calamus, Tatarak). Moartea lui Bogus revelează propria moarte: soțul îi ascunde boala ei incurabilă. Și Tatarakul are miros de moarte...

 

 

Cealaltă ipostază a Krystynei Janda este rolul său propriu*, al ”bocitoarei” după soțul pierdut. Janda a scris în timpul filmărilor un emoționant text cu gîndurile și meditațiile zilelor celor din urmă, petrecute lîngă Edward, soțul său mort de cancer...E un alt film, un monolog într-o cameră de hotel(filmat cu o cameră fixă). Sfîșietor în tot ce spune, și cum spune. O lecție mare.

 

Andrzej Wajda - la noi capodopere!

Illustration_Acorus_calamus0.jpgIlustrație: Obligeană (Acorus Calamus) -ilustrație din: Flora von Deutschland Österreich und der Schweiz (1885).

 

* mai ales de la secunda 50!      

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
1 mars 2011 2 01 /03 /mars /2011 19:03

Pe vremea aceea nu existau mall-uri. Piața Centrală era ”raiul cumpărăturilor”. Acum -- este la fel! Societatea de consum de tip occidental pătrunde la Chișinău prin această piață -- cea mai întinsă platformă comercială din întreaga țară. E un fapt verificabil prin statistici, rulaj comercial, număr de beneficiari, și poate, prin încasări... 

DSC05994

DSC05993.JPG

Foto: vb. (septembrie, 2006).

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
28 février 2011 1 28 /02 /février /2011 11:15

Către finele anului trecut, în noiembrie, s'a lansat librăria TRIPTIC, în Bucureşti (str. Alecu Russo nr. 8). Trebuie să recunosc că e nevoie să ai curaj maxim, să porneşti o librărie în vremuri anti-culturale, ostile, şubrede... Nebunie curată!

Este într-o casă veche, cu două nivele, care mîine-poimîne va împlini un veac (ridicată la 1915!). E bătrînică, şi niţel neprietenoasă pe afară.

Cu toate astea, librăria asta e un loc unde-ţi doreşti să revii, pentru că emană o căldură aparte, prietenoasă, cu adevărat artistică. Mobilierul e discret, din lemn, vopsit în negru, parchetul e impecabil, iar pereţii au grafitti, înscrisuri, texte, picto-poezii, avertismente...totul concură la crearea sau menţinerea unei bune dispoziţii -- numai bune pentru lectură, meditaţie, relaş, scris, discuţie... 

 

În data de 2 martie, la ora 18 se va lansa acolo Capcanele identitatii, de Tamara Cărăuş. După un deceniu de la tzara mea (Arc, 2000) -- Cărăuş revine la chestiunea spinoasă a identităţii în raport cu naţionalismul, statul şi multiculturalismul...Un breviar al "temei" -- raportat la "cazul RM", care e o adevărată capcană pentru autor. O provocare asupra căreia vom (mai) stărui. triptic1.JPG

 

triptic3.JPG

triptic2.JPG

Foto: vladimir b.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
25 février 2011 5 25 /02 /février /2011 15:59

Iubesc Chişinăul şi pentru că are parte de astfel de personaje.

DSC08429.JPG

În primele zile ale lui martie, în 2007, la Chişinău s-a dezvelit un ansamblu sculptural care comemora jertfa ostaşilor moldoveni (sovietici) din Afganistan -- cu focul veşnic inclus. Multe zile după inaugurare locul a devenit foarte animat. Cetăţenii oraşului au venit să vadă Memorialul. Aici, în mulţime, am întălnit-o pe această doamnă, o apariţie absolut inedită. S-a lăsat uşor fotografiată; cu condiţia să mă pozeze şi ea. A zis: pentru neuitare. Doamna fotografia cu un aparat sovietic, cu film. 

DSC08428.JPG   A fost un model serios, şi răbdător. Luciul marmorei, din care s-au făcut finisajele complexului, îşi găsea graţios ecoul în albul emolient al rochiei, în accentul definitiv al roşului de la baza pieptului. Roşul -- era o declaraţie. A nedezminţitei nostalgii pentru trecut, patrie, eroismul înaintaşilor, a imperiului, care nu mai e...decît în suflet.

 

Glorie şi respect celor morţi în Afganistan, Transnistria, pe întregul întins al fostei u.r.s.s.

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article