Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

17 mars 2011 4 17 /03 /mars /2011 13:26

Discreţia cu care a traversat aceşti mai bine de 20 de ani post-comunişti -- este exemplară. Acum are 93 de ani, şi a deschis o expoziţie personală, de desene, la galeria Dialog din Bucureşti. Este născut la Iaşi, în 1918, şi desenează de cînd se ştie...

 

Acum însă este prima sa personală într-un spaţiu consacrat. Cronicile au început să curgă, chiar şi una defăimătoare. Aceasta este semnată de o persoană foarte versatilă, care narează despre trecutul lui Nestor Ignat, numindu-l  un "zelot al stalinismului dezlănţuit", învinovăţindu-l pînă la urmă, de toate relele posibile şi imposibile: "Nestor Ignat a fost un stâlp al propagandei comuniste în cea mai dură perioadă, un chien de garde al puritatii ideologice, un om care a făcut un rău enorm prin scrierile şi acţiunile sale". Mi se pare o acuză mult prea gravă, şi total irelevantă pentru a defini în vreun fel discursul artistic al lui Nestor Ignat -- aşa cum se desprinde el din minunata expoziţie de la galeria  "Dialog"...Curios lucru, dar autorul infamei dezvăluiri nu a făcut publică această "apocalipsă" pînă acum, ci a profitat de moment, de umila ieşire publică a lui Ignat. Adică, l-a lovit pe acest om în ce a avut el mai inocent, mai pitit în tainiţele vieţii sale de intelectual: desenul. Mişcarea mi se pare tipic nkvd-istă: crima fiind comisă, trebuia găsit un fraier...Omul de la washington caută vrăjitoare şi acolo unde acestea au sucombat demult, sau nici nu au existat vreodată! Iată omul...ni se arată.

 

Dar trebuie să recunosc că acest text -- m-a făcut extraordinar de curios (ceea ce-mi şi stă în fire!). Mi-am dorit să văd expoziţia, să cunosc adevăratul "obiect" al discuţiei de faţă. Asta m-a interesat cel mai mult. Mi-am închipuit că e ceva ieşit din comun, că nu insistă cineva care mîine-poimîine ia în braţe secolul, să iasă în public --  pentru a se face de rîs; am intuit că acest om e bine şi cu vîrf de măsură motivat, cristalizat, lămurit definitiv cu sine, şi cu ceea ce face. Cea mai "veche" lucrare (din expoziţie*) a lui Ignat intitulată Aglomeraţie, datată 1966, mi-a evocat lumea lui Zameatin, din romanul "Noi". Dealtfel, întregul univers morfologic, prezent în desenele lui Ignat, vine de departe, are (sau i se pot atribui) atît referinţe literare, cît şi plastice, din diverse epoci. Dar ceea ce e cel mai preţios în acest discurs al său -- este totala lui libertate tematică, chiar dacă "instrumentarul" plastic este rectiliniu, previzibil, neschimbător...Nu există rupturi tematice de-a lungul deceniilor, şi ar putea fi circumscrisă întreaga lui pledoarie unei problematici foarte largi, a lui "ce nu se vede..." Poate că aici, în aceste desene pe care le face "oriunde", după propria lui mărturisire -- a fost şi este mereu sincer, "în pofida oricăror impocrizii"...Îşi datează (şi adesea, le localizează: Otopeni, Govora, Mănăstirea Bistriţa, Berlin...) desenele, unele au legătură cu anumite evenimente, altele vorbesc sau evocă vremuri şi circumstanţe de demult sau dintotdeauna (Cutremur, ciclul Antropotehnica, De cînd e lumea etc.). Poate sunt plăsmuiri ale imaginaţiei, poate proiecţii ale unui "dicteu automat", poate chiar ecouri stinse, ale unor generaţii apuse? Artistul le "metisează", le aduce la suprafaţă printr-o linie discontinuă; ai sentimentul la o privire atentă - că nu rupe creionul de pe suprafaţa hîrtiei pînă nu se "consumă": ideea, tema, subiectul, fiorul. Iar linia asta poate fi făcută cu creionul simplu, peniţa, flow-masterul, creionul colorat, pixul...Neliniştea nu ia seama la mijloace sau forme.

Ignat 

În linii largi, aş încadra creaţia lui Ignat în ceea ce, formal şi clinic, se numeşte un "caz" -- "Cazul Nestor Ignat". E de văzut, de analizat mult mai atent, cît este estetică în destinul său, şi cît este un simplu escape. "Evaziune" -- din propriul destin, care, nu a fost deloc rectiliniu -- cum pare opera lui a fi!, - dar nici mereu vertical, liniştit. Dar nu e generaţia noastră în drept să judece. Nici să ceară socoteală. Nu ştiu nici măcar dacă un politolog e îndrituit să afirme astfel de lucruri: "Nu ştim dacă vreodată şi-a exprimat regretul sau căinţa pentru ceea ce a făcut"...

 

Dar eu voi risca un răspuns: din punctul meu de vedere -- arta poate fi o expresie a regretului, iar acest regret poate să fie continuu, nu doar de dată recentă, chiar dacă acesta nu se poate înregistra statistic, ca atare. Faptul că Ignat a imaginat lumea din jurul său (din ultimii 60 de ani cel puţin!) ca o imensă rană, ca o traumă hiperbolizată, precum o magnifică distorsiune, avarie, îmbătată în copulaţie, dansuri macabre şi rînjete sardonice, înfricoşătoare -- ce definiţie mai cinică (şi mai lucidă) s-ar putea da acelei lumi?! El anume aşa a simţit-o...şi nu a vrut să ducă cu el această sensibilitate, lăsînd-o anonimă. Acum ştim! 

 

Această mărturisire plastică, a lui Nestor Ignat -- eu aşa o citesc -- nu este a unui "zelot al stalinismului".  

____________________    

* se pare că autorul are şi lucrări din epoca debutului său literar, din 1939. O viaţă petrecută printre desene...  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
14 mars 2011 1 14 /03 /mars /2011 05:48

Foarte aproape de intrarea spre fostul cinematograf de vară, din Valea Morilor, pe strada Alexei Mateevici nr. 86, din Chișinău, există Pavilionul Expoziției Agricole, din 1903. Expoziția a fost foarte importantă, dat fiind că s-au acordat și medalii, care se mai găsesc prin licitațiile internaționale de medalii.

Există mărturii fotografice care atestă că astfel de expoziții erau de mare amploare, bunăoară la 1889 o expoziție similară se întindea pe multe hectare... 

În vremea copilăriei mele în acest pavilion (singurul conservat) era o bibliotecă de vară, de unde era îngăduit a împrumuta cărți pentru a fi cetite în parc, apoi înapoiate. Puteai sta și acolo, bucurîndu-te de lumina care curgea prin ferestrele aflat sub acoperișul hexagonal. Și-a pierdut demult funcția inițială, de spațiu de expoziție, precum și cea de sală de lectură. A fost apoi sala de jocuri, cafenea...Un loc minunat. Cîndva era o margine de oraș...Atunci Chișinăul era capitala Guberniei Basarabia, din Imperiul Țarist.

DSC07295

Fotografia a fost făcută în 10 febriarie 2007.

 

Între timp, la intrarea pe alee a apărut acest guguloi neprietenos de granit, care anunță că aici este Scuarul Consiliului Europei.DSC03334.JPG

Dixit~!

Imaginile nu pot fi preluate fără acceptul scris al autorului blogului!

Specificaţia este valabilă pentru întregul conţinut al acestuia.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
8 mars 2011 2 08 /03 /mars /2011 05:47

Ea a fost o minunată poetă și un dramaturg -- despre care se va auzi, în lumea întreagă! Din nefericire -- post-mortem.

 

A fost printre victimele actului terorist de la Domodedovo.

 

Amicul Leo Butnaru a avut putere și inspirație să-i traducă din poemele ei cristaline

 

Anna sosise la Moscova să participe la ceremonia de înmînare a premiilor -- în urma concursului de scenarii, organizat de prestigioasa revistă Iskusstvo Kino. Piesa ei («Язычники»,  Păgînii ) era aleasă pentru short-list, urma să i se înmîneze trofeul cîștigătorului!

 

La concurs au fost prezente 545 de piese din 19 țări ale lumii. Numărul 1 al revistei Iskusstvo Kino îi publică piesa cîștigătoare, precum și o selecție din versurile ei. Dealtfel, întregul număr este dedicat acestui talent -- răpit brutal și mișelește dintre noi, la doua 29 de ani.

 

Anna Iablonskaia era născută la Odessa, acolo a și fost înmormîntată.  

 

Trecere uşoară dincolo, Anna!  Dumnezeu să te cheme cît mai aproape de EL...primele 40 de zile au trecut... 

 

P.S. și Annei i-a plăcut să fotografieze ferestre.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Necropolistică
commenter cet article
5 mars 2011 6 05 /03 /mars /2011 06:06

Unul din marii regizori de film și teatru, Andrzej Wajda rotunjește mîine (6 martie) o cifră minunată.

 

 

Cel mai recent film al său -- Tatarak (2009), tradus pentru circuitul internațional prin Sweet Rush, nu a rulat pe ecranele din România, dar poate fi văzut în original, în poloneză, on-line.

 

 

Krystyna Janda, văduva operatorului Edward Kłosiński, face un rol excepțional, unde apare într-o dublă ipostază: Marta, este soția unui doctor de provincie, care-și plînge fără istov cei doi fii pierduți în război, reînvie parcă, pentru o vreme, cînd îl întîlnește pe Bogus, dar acesta se îneacă în rîu, cînd încearcă să-i aducă Martei rădăcini ale acestei alge, „trestie mirositoare“(Acorus Calamus, Tatarak). Moartea lui Bogus revelează propria moarte: soțul îi ascunde boala ei incurabilă. Și Tatarakul are miros de moarte...

 

 

Cealaltă ipostază a Krystynei Janda este rolul său propriu*, al ”bocitoarei” după soțul pierdut. Janda a scris în timpul filmărilor un emoționant text cu gîndurile și meditațiile zilelor celor din urmă, petrecute lîngă Edward, soțul său mort de cancer...E un alt film, un monolog într-o cameră de hotel(filmat cu o cameră fixă). Sfîșietor în tot ce spune, și cum spune. O lecție mare.

 

Andrzej Wajda - la noi capodopere!

Illustration_Acorus_calamus0.jpgIlustrație: Obligeană (Acorus Calamus) -ilustrație din: Flora von Deutschland Österreich und der Schweiz (1885).

 

* mai ales de la secunda 50!      

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
1 mars 2011 2 01 /03 /mars /2011 19:03

Pe vremea aceea nu existau mall-uri. Piața Centrală era ”raiul cumpărăturilor”. Acum -- este la fel! Societatea de consum de tip occidental pătrunde la Chișinău prin această piață -- cea mai întinsă platformă comercială din întreaga țară. E un fapt verificabil prin statistici, rulaj comercial, număr de beneficiari, și poate, prin încasări... 

DSC05994

DSC05993.JPG

Foto: vb. (septembrie, 2006).

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
28 février 2011 1 28 /02 /février /2011 11:15

Către finele anului trecut, în noiembrie, s'a lansat librăria TRIPTIC, în Bucureşti (str. Alecu Russo nr. 8). Trebuie să recunosc că e nevoie să ai curaj maxim, să porneşti o librărie în vremuri anti-culturale, ostile, şubrede... Nebunie curată!

Este într-o casă veche, cu două nivele, care mîine-poimîne va împlini un veac (ridicată la 1915!). E bătrînică, şi niţel neprietenoasă pe afară.

Cu toate astea, librăria asta e un loc unde-ţi doreşti să revii, pentru că emană o căldură aparte, prietenoasă, cu adevărat artistică. Mobilierul e discret, din lemn, vopsit în negru, parchetul e impecabil, iar pereţii au grafitti, înscrisuri, texte, picto-poezii, avertismente...totul concură la crearea sau menţinerea unei bune dispoziţii -- numai bune pentru lectură, meditaţie, relaş, scris, discuţie... 

 

În data de 2 martie, la ora 18 se va lansa acolo Capcanele identitatii, de Tamara Cărăuş. După un deceniu de la tzara mea (Arc, 2000) -- Cărăuş revine la chestiunea spinoasă a identităţii în raport cu naţionalismul, statul şi multiculturalismul...Un breviar al "temei" -- raportat la "cazul RM", care e o adevărată capcană pentru autor. O provocare asupra căreia vom (mai) stărui. triptic1.JPG

 

triptic3.JPG

triptic2.JPG

Foto: vladimir b.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
25 février 2011 5 25 /02 /février /2011 15:59

Iubesc Chişinăul şi pentru că are parte de astfel de personaje.

DSC08429.JPG

În primele zile ale lui martie, în 2007, la Chişinău s-a dezvelit un ansamblu sculptural care comemora jertfa ostaşilor moldoveni (sovietici) din Afganistan -- cu focul veşnic inclus. Multe zile după inaugurare locul a devenit foarte animat. Cetăţenii oraşului au venit să vadă Memorialul. Aici, în mulţime, am întălnit-o pe această doamnă, o apariţie absolut inedită. S-a lăsat uşor fotografiată; cu condiţia să mă pozeze şi ea. A zis: pentru neuitare. Doamna fotografia cu un aparat sovietic, cu film. 

DSC08428.JPG   A fost un model serios, şi răbdător. Luciul marmorei, din care s-au făcut finisajele complexului, îşi găsea graţios ecoul în albul emolient al rochiei, în accentul definitiv al roşului de la baza pieptului. Roşul -- era o declaraţie. A nedezminţitei nostalgii pentru trecut, patrie, eroismul înaintaşilor, a imperiului, care nu mai e...decît în suflet.

 

Glorie şi respect celor morţi în Afganistan, Transnistria, pe întregul întins al fostei u.r.s.s.

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
18 février 2011 5 18 /02 /février /2011 23:49

7308.jpgIată-l pe Bulgakov, cu al său roman inegalabil, Maestrul şi Margarita, tradus de Antoaneta-Liliana Olteanu, a apărut într-un tiraj de masă, la trustul de presă Adevărul. Probabil că după "fulminanta" traducere, pentru că fantezistă şi "impresionistă", apărută cu ceva vreme în urmă (2007), la Humanitas -- era nevoie de ceva mult mai onest, mai fidel şi curat faţă de opera lui Mihail Afanasievici. Doamna Antoaneta-Liliana Olteanu a avut, cu siguranţă, o sarcină deosebit de dificilă. Pe de o parte, a încercat să corijeze titlul, editorul nici nu a vrut să auză! Apoi, a avut de confruntat precedentele 3 versiuni, şi a reuşit să-i rămînă fidelă lui Bulgakov. Desigur, textul lui Bulgakov este ofertant, alunecos pe alocuri, şugubăţ, îţi lasă impresia că te poţi juca cu el, că îl poţi răstălmăci. Dar este, deopotrivă, un text în care frivolitatea întîlneşte precizia, documentarea impecabilă, mesajul codificat, stratificat. Însă nu textul măreţ, în esenţă, a lui Bulgakov este "buba", ci inadecvarea lui, prin tălmăcire, la specificul limbii române. Cred că de data asta Antoaneta-Liliana Olteanu s-a absolvit onorabil de povara şi dificultăţile de traducere ale acestui roman. E departe de a fi însă de domeniul excelenţei, dar oricum, iată un traducător onest, care a simţit nevoia acurateţii, a unei palete largi de note de subsol şi explicaţii -- care ajută publicul autohton să priceapă nu numai un spaţiu destul de diferit decît cel românesc, dar şi temporar îndepărtat -- aflat la mai bine de opt decenii distanţă de noi. "Maestrul şi Margarita" este genul de carte care, deşi nu a reuşit să scape lumea de dezastrul (conjugat: moral, ideologic, economic, spiritual) pe care-l descrie amănunţit, a izbutit, totuşi, să construiască în jurul său, cel puţin, o lume mai suportabilă...mai frumoasă, mai solidară, mai simţitoare. Sunt sigur că cel care a cetit măcar o dată acest roman -- a ieşit din această experienţă modificat, maturizat, cutezător, mai bun. Acum că avem acces la o ediţie de masă, vreau să sper că tot mai multă lume -- sper, tineret mai numeros -- să se avînte să o procure, şi mai ales să o cetească. Lumea ticăloşită de astăzi are nevoie de relectura acestei nemuritoare şi indimenticabile opere literare. Dacă nu acum -- cînd?! 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
14 février 2011 1 14 /02 /février /2011 19:45

 

DSC09310.JPG

 

DSC09312.JPG

 

DSC09311.JPG

 

DSC09313.JPG

 

DSC09315.JPG

Între Sala cu Orgă şi Teatrul Naţional din Chişinău este un scuar, care e de mai mulţi ani un fel de bîlci, cu pretenţii de spaţiu artistic, unde se vinde "artă" sub formă de artizanat, . A devenit deja de "bon ton" să mergi în acel loc, să cumpreri cadouri cu ştaif, să fii văzut, să spui că ai fost acolo... Gustul celor localnici e trădat de marfa pe care o preferă, pe care o aleg, şi o cumpără în acel loc: tablouri, matrioşte, macrameuri, cusături, pictură îndoilenică...Oricum, a devenit un fenomen social, şi îl consemnez ca atare.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
11 février 2011 5 11 /02 /février /2011 09:44

dogarilor--36.jpg

Strada Dogari(ilor) a intrat în conştiinţa literară ca un topos de vîrf. Aici a locuit începînd cu 1933 pînă la moarte Saşa Pană. Casa este un bloc în stil "constructivist", cum sunt multe în Bucureşti. Dar acesta se remarcă, în opinia mea într-un mod absolut sublim, prin prezenţa acestor două cutii poştale încastrate în zidul de la stradă...Pot să nu le observi, poţi trece impasibil pe lîngă ele, dar dacă le-ai remarcat -- îţi cad cu tronc! Pe clapeta ce acoperă orificiul scrie SCRISORI. De-asupra cadrului metalic, o fîşie pentru nume. Dar în acest moment nu poţi şti care anume a fost a lui Saşa Pană. Atît.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article