Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

6 février 2011 7 06 /02 /février /2011 21:52

Baratia - Baia de Fier 03 jpg

În Bucureşti nu se demolează doar case, vile, hale industriale -- ci şi blocuri vechi, interbelice.

 

Acesta a dispărut (parcă) în decembrie 2009, înainte de sărbătoarea Naşterii Domnului, şi era situat pe strada Bărăţiei, colţ cu Baia de Fier. Am tot trecut pe lîngă acea imensă carie în ţesutul arhitectural, şi nu puteam găsi nicio explicaţie pentru această dispariţie, cum nu au putut-o găsi nici alţii. Pentru că nu aveai ce motive să invoci pentru a justifica demolarea cu pricina, dat fiind că imobilul se afla în Centrul Vechi al capitalei, în zona de maximă protecţie.

 

Aici, nici vorbă de stare de conservare proastă -- casa a fost pur şi simplu rasă, pentru a se elibera terenul, parcela de pămînt. Dar pentru ce, e o întrebare care mă obsedează deja de prea multă vreme? Căci de atunci locul a devenit o jegoasă parcare pentru maşini, neamenajată, neprotejată, un perimetru pentru oţetari şi bălării, cîini vagabonzi şi deşeuri!

 

Dar cîndva aici era o zonă comercială foarte dinamică, cu numeroase prăvălii,                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                              iar la finele secolului al XIX-lea în preajmă erau: Templul Coral (Havka), Piaţa Fierasca, Biserica Sfînta Vineri ş.a. Deci, devine şi mai limpede că apariţia unui astfel de imobil, printre puţinele supravieţuite în acest areal (dacă nu luăm la socoteală cele cîteva minunate imobile de la începutul Căii Moşilor, şi ele lăsate, se pare, să moară!), se datorează unei prosperităţi maxime a acestui cartier, datorat metisărilor, dar populat preponderent de evrei aşkenazimi, iar proprietarul de atunci îl plasa aici, probabil, dinadins -- strategic. Mintea şi socotelile de atunci, nu valorează însă astăzi mai nimic!

 

A fost o casă trainică, sănătoasă, cu un mezanin pentru două spaţii comerciale, două nivele de apartamente şi un etaj-mansardă. Între mezanin şi primul nivel era o terasă amplă, cu o feronerie simplă, constructivistă, dar delicată. Aceeaşi feronerie se regăsea la cele trei balconaşe semicirculare de la etajul superior, dar şi la uşa de acces. O astfel de clădire, oricunde altundeva, ar fi făcut obiectul unor renovări & restaurări de calitate, poate -- modernizări, şi i s-ar fi găsit o funcţionalitate turistică greu de evaluat.  

 

La noi astfel de "chichiţe" sună a monedă calpă...

 

foto: blogul Bucurestii noi şi vechi.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
2 février 2011 3 02 /02 /février /2011 22:29

DSCN4429.JPG

După ce casele (în bună măsură -- stafiile de case) de pe partea stîngă a Buzeştilor au fost rase, inclusiv Hotelul Marna şi Cinema Feroviarul, vine rîndul celor de pe str. Dr. Haralambie Botescu. Bustul celui care a dat numele porţiunii de arteră dintre Calea Griviţei şi str. Mircea Vulcănescu este chiar vis-a-vis de Hala Matache, îl datorăm sculptorului Dumitru V.Măţăuanu, şi stă în acel loc din 1923. Postamentul a fost proiectat de arhitectul Arghir Culina, faimos în interbelic.

 

Monumentul doctorului marchează locul de descărcare a str.Popa Tatu în artera la care s-a aliniat construcţia astăzi atît de disputată de specialişti:  Hala Matache Măcelar.

 

Tabloul aici reprodus (după ştirea mea, întîia oară) este un veritabil document istoric, databil cu anii'30 (?), pentru că arată faţada acestei construcţii, aşa cum apărea ea în jurul anului 1900 şi în primele decenii ale secolului XX. Era vorba despre o construcţie cu un aspect precar, sărăcăcios, cel mult pitoresc, din şarpantă de oţel, lemn şi tablă. Deci, nici vorbă de vehiculările şi părerile unora-altora că ar fi fost vorba de vreo arhitectură tipologică Art Deco în acest loc. Faţada cu care ne-am obişnuit deja este o reconstrucţie de tip "realism socialist", cu reliefuri de aceeaşi "sensibilitate" răsăriteană, nicidecum burghez-apuseană. Cosmetizarea şi reconstrucţia halei s-a făcut, conform datelor istorice, după 1948, cînd pieţei i s-a dat denumirea de Ilie Pintilie. Basorelieful semicircular, de de-asupra intrării principale, cu cele cinci personaje truditoare, este conceput în perfectă armonie cu triumfalismul delirant al epocii. Figura centrală este întradevăr a unui măcelar, căci are o ovină pe umăr, şi o teacă pentru două cuţite.

 

Interesant de consemnat că imaginea care e îmbălsămată pe acest tablou inedit este identică cu cea de pe o carte poştală, care se susţine că ar fi de la 1900. Dat fiind că ilustrata pare doar colorizată, este dificil să ne dăm seama dacă brîul roşu prezent în pictură -- era acelaşi şi în epoca din jurul lui 1900. Un lucru e cert, că hala trebuia refăcută din materiale mai durabile, iar acest lucru a fost realizat după al II-lea război mondial, în epoca unor fundamentale prefaceri...politice şi sociale. 

Piata_Matache_1900.jpg

   În concluzie, noi ce deplîngem de fapt şi acum, cînd se pune problema demolării Halei Matache? Se mai vorbeşte serios şi despre posibila translatare a ei, cu vreo 50 de m. spre interiorul pieţii. Dar de ce anume ne cramponăm? De memoria locului, de o fostă construcţie din lemn şi tablă (cea iniţială) sau de cea care pînă de curînd a fost o vitrină doar pentru farmacia Remedio şi raiffeisen bank ş.a.? Ce legătură au astea toate pescăria sau cu măcelăria?

 

@Reproducerea tabloului nu se poate face decît cu acordul proprietarului blogului.     

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Monumente
commenter cet article
31 janvier 2011 1 31 /01 /janvier /2011 22:17
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Necropolistică
commenter cet article
31 janvier 2011 1 31 /01 /janvier /2011 11:57

DSC03287.JPG

Oricît aş admira Bucureştiul, patrimoniul său arhitectural şi istoric, marea mea pasiune estetică se hrăneşte tot din vechiul Chişinău, din patriarhalul oraş, şi cel din epoca ţaristă! Nu a mai rămas mult, dar există încă date suficiente să-ţi faci o părere, să ai despre ce povesti. Dar ce nu a făcut tabula rasa comunismul, s-ar putea să definitiveze capitalismul în varianta sa estică... 

 

Această faţadă * mă înduioşează profund, căci e ca o fată care a fost frumoasă cîndva, şi a îmbătrînit elegant, cu o nobleţe superioară; ajunsă decrepită. Copertinele deşi ruginite, conservă decorul original, feroneria de bună calitate. Sunt convins că sub straturile de tencuială îmbîcsită de văruiri repetate ** se ascunde chipul încă viu al acestei clădiri. Chiar dacă o fereastră a devenit, în timp, oarbă...

 

*  Imobilul este pe strada "Sfatul Ţării", aproape de colţul cu "Alexandru cel Bun".

** Exista o tradiţie sovietică ca de 1 mai faţadele de pe străzile centrale să fie date cu var colorat în diverse nuanţe. Drept care, multe case s-au pomenit sub o "plapumă" groasă de calcar stins în apă. În bună măsură carapacea asta le-a conservat foarte bine. Multe s-au scorojit, dar tehnologiile actuale ar putea recupera aspectul original al edificiilor construite în majoritatea lor în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

 

foto: vladimir bulat

@2009     

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
28 janvier 2011 5 28 /01 /janvier /2011 23:41

DSCN4298

Frecvenţa cu care mergi pe o stradă nu-ţi garantează că şi observi lucrurile importante care o traversează sau pe care le conservă. Aşa se face că pe strada Logofăt Luca Stroici, fostă Biserica Popa Chiţu, am mers ani de zile, adesea chiar zilnic, căci mă aducea la biroul aflat pe str. Maria Rosetti. Ei bine, de cînd ideea unei cărţi despre plăcuţele de stradă bucureştene mă ţine captiv, am început să observ şi lucruri pe care nu le remarcam în mod frecvent, am devenit foarte atent la însemnele de pe zidurile vechilor construcţii şi arhitecturi.

 

Ieri mi-a surîs norocul, am descoperit vechea-străvechea plăcuţă, de decenii multe, a străzii de pe vremea cînd se numea Robert de Flers. Găselniţa e cu atît mai nepreţuită cu cît, după 1966 cînd această străduţă încă se mai numea Robert de Flers, a mai avut, de-a lungul anilor încă trei denumiri, probabil pe perioade scurte: Fundătura Popa Petre, Popa Chiţu şi Biserica Popa Chiţu. Totuşi, la 1923 cînd Mateiu I. Caragiale se stabilea în imobilul cu nr. 9A, care aparţinea Maricăi Sion, căsătorindu-se cu aceasta [bref: Mateiu avea 38 de ani, iar domnişoara Sion era în etate de 63], strada se numea Robert de Flers. Astfel ea apare şi în elegantul volumaş Planul şi ghidul oraşului Bucureşti, editat de maiorul Mihai C.Pîntea, editat în acelaşi an (pag. 38, planşa 9). Fosta denumire a străzii era Surorilor. Caragiale a locuit pe strada aceasta pînă în 1936, cînd a murit.

 

Dar cine a fost acest Robert de Flers, numele căruia i s-a dat unei străzi destul de centrale din Bucureştiul Interbelic? Posteritatea i-a reţinut numele graţiei operei sale literare, dramaturgice. Dar tangenţa sa cu Bucureştiul e consemnată de mai multe surse. În 1918 îl întălnim ca ataşat de presă al Legaţiei Franceze la Iaşi, era un familiar al politicii româneşti, al tacticilor militare, precum şi al Casei Regale, îl întîlnim alături de fraţii Brătieni, Ion şi Vintilă, Generalul Prezan, Sir Georges Barclay, Prinţul Ştirbey, Victor Antonescu -- trimis extraordinar si ministru plenipotentiar la Paris. Era un "al casei" printre români. Probabil, în semn de înaltă preţuire românii au denumit o stradă cu numele său, deşi Robert de Flers a trăit pînă în 1927, dar nu era nevoie ca el să moară pentru a se învrednici de această onoare...Am căutat să-l găsesc definit în puţine cuvinte pe acest om, cu impresionantă carieră diplomatică, literară, autor de cîntece...şi le-am găsit printre stufoasele memorii (D'une guerre a l'autre 1914-1936, Paris, 1952) ale lui Herriot Edouard, care chiar i-a dedicat rînduri admirabile: "În august 1927 -- de Flers a murit în 30 iulie, nota mea -- i-am adus onorurile mele lui Robert de Flers, fin zeflemist, un om cinstit în sensul cel mai înalt, plin de spirit, şi autor al unor piese precum: L'amour veille, Le Bois sacré, L'abit vert, Le Roi. El este pentru mine ca acea femeie, din una din piesele sale care, în dorinţa de a-şi lăuda consortul, l-a numit un om solar, şi îl compara cu imensele pîini franceze, pe care nu le poţi tăia decît strîngîndu-le la piept. Era la fel de generos, pe cît era de înţelept, se arăta la fel de fidel în prietenii, pe cît era de ingenios în creaţiile sale. Discuţiile cu el te orbeau, ca şi piesele sale" (din capitolul dedicat Cabinetului Poincaré, iulie 1926 - iunie 1928). 

 

Un mic dreptunghi de tablă, aproape pătrat, albastru, cu o inscripţie albă, şi chenar fin e capabil să evoce multe lucruri, doar că trebuie să ştii să-l vezi, şi să-l citeşti în toată amploarea sa. La numărul 11, din strada Logofăt Luca Stroici, am coborît pentru scurtă vreme în istorie, şi am atins, subreptice, personalitatea unui mare om de litere şi spirit...  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
26 janvier 2011 3 26 /01 /janvier /2011 21:24

DSC00390

La începutul lui aprilie 2008 eram în faţa clădirii din str. Doctor Felix, 88 din Bucureşti, ţintuit în faţa acestui "poem" de natură dadaistă. Nici nu bănuiam atunci că la nici trei ani distanţă voi afla că în această clădire chiar s-au forjat energii creatoare, filosofice, esoterice...

DSCN4279.JPG

Ieri am remarcat o "intervenţie" pe faţada aceluiaşi imobil, rămas însă la fel de părăsit şi de înfricoşător ca şi data trecută, în 2008. Plăcuţa comemorativă informează trecătorii despre un fapt istoric, ale cărui implicaţii şi conexiuni scapă istoriei uzuale, curente. Gruparea artistică radicală ACVILELE ALBE nu spune aproape nimănui nimic! Există însă o tînără artistă, Marina Albu, care s-a ocupat îndeaproape de investigarea "cazului", încercînd să aducă în atenţia comunităţii cunoscătoare un crîmpei de istorie uitată, sau poate chiar interzisă. Aflăm, graţie cercetării făcute de această artistă -- interesant fotograf şi videast -- că în această clădire timp de trei ani (1945-1948) s-a adunat un grup de artişti, sociologi, arhitecţi, intelectuali, pentru a medita asupra destinului uman, într-un context în care peste România se instalau norii decimatori ai comunismului. Gruparea a fost reprimată de Securitatea română, iar memoria acelor oameni a fost pentru mai multe decenii ocultată, negată. Poezia lor a eşuat în închisori şi lagăre de concentrare...

DSCN4280.JPG

În urma căutărilor şi cercetării a rezultat un film-confesiune, în care sunt chestionaţi trei nepoţi ai celor care au "activat" în gruparea ACVILELE ALBE. Bănuiesc că investigaţiile sunt în toi, că vremea concluziilor este încă departe, dar în acest stadiu al difuzării informaţiei se pot desprinde cîteva alegaţiuni în susţinerea acestei cercetări:

1. Dacă se dovedeşte documentar, pe baza unei detaliate factologii adunate din arhive şi biblioteci, că acest grup a avut un vădit program protestatar-escapist, atunci ne putem declara întemeietorii fenomenelor de sensibilitate şi tipologie "performance art", "happening art", "conceptual art" etc.;

2. Relaţia "text-obiect" pare să fi fost şi ea "experimentată" între pereţii acestei clădirii, fapt confirmat de mărturiile păstrate -- iar constatarea plasează, din nou, gruparea ACVILELE ALBE în avangarda mişcărilor de tip experimentalist din Europa de după război;

3. Se afirmă că, în timpul cîtorva luni ale anului 1946, gruparea a fost gazda unui oaspete important, filosoful şi sociologul Karl Mannheim (1893-1947), care şi-ar fi citit una din faimoasele sale cărţi Ideologie und Utopie. (Bonn, 1929) în faţa asistenţei, îmbrăcate în veşminte albe...Or, momentul acesta trebuie considerat drept unul crucial pentru fenomenul difizării ideilor sociologice, în perioada post-war.

4. Poziţionarea clădirii din strada Doctor Felix trebuie considerată şi ea paradigmatică -- aproape de sediul guvernului, care era ocupat deja de autorităţile comuniste. Din filmul mai sus citat deducem că alegerea acestui loc nu era deloc întîmplătoare;

5. Istoria insurgenţei anti-comuniste, prin mijloacele culturii, ar putea începe de la analiza activităţii acestei grupări.

 

Istoria artei postbelice are, după cum se vede din această senzaţională de-a dreptul descoperire, încă multe lacune...

 

Foto

©vladimir bulat, 2008, 2011.     

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
22 janvier 2011 6 22 /01 /janvier /2011 01:49

DSC05198.JPG

Imposibil să nu fi mers cineva, măcar o dată, fiind din Bucureşti sau vizitînd acest oraş -- pe pasarela care făcea posibilă trecerea peste reţeaua de cale ferată, dintre Calea Griviţei şi Bulevardul Dinicu Golescu. Se zvonea despre casarea acesteia încă din 2007. Dar a mai rezistat pînă în 2010, ca prin minune.

 

Eu am avut ocazia să o fotografiez în 29.12.2009. Cîndva, la sfîrşitul iernii, pe la finele lui februarie -- pasarela a fost demontată, după mai bine de jumătate de secol în slujba cetăţenilor (în 1957 s-a dat în folosinţă). Istoria recentă nu a consemnat cu exactitate momentul dispariţiei. Alături de casele care se demolează, de străzile care devin bulevarde, această piesă făcea parte şi ea din patrimoniul istoric, dar şi din civilizaţia Bucureştiului.

DSC05199.JPG

Nu prea se justifica această dispariţie, căci nu împieta cu nimic marele pasaj construit în preajmă, şi putea fi păstrată această pasarelă ca o relicvă, pentru a conserva in situ o fărîmă din felul în care "relaţiona" şi cum se raporta omul cu căile ferate...cum metalul devenise, de la un moment dat, arhitectură, grafică spaţială în ţesutul oraşului. S-a transformat într-un banal "fier vechi", rugină, pentru unii-alţii, chilipir... 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Monumente
commenter cet article
18 janvier 2011 2 18 /01 /janvier /2011 13:15

La nici o lună de la ultima mea vizită pe artera Buzeşti, constat următoarele:

 

Hotelul Marna şi faţada fostului cinematograf Feroviar -- nu mai există, iar dărîmăturile rămase cu articulaţiile metalice rămase la vedere sunt minuţios inspectate şi răscolite, apoi extrase şi duse, de conaţionalii noştri rromi, adunaţi puzderie, că e rost de "fiare cumpărăm"..!

DSCN4165.JPG

 

Porţiunea de stradă Berzei, între Crişana şi Ştirbei Vodă, e îmbrăcată în ample cearceafuri galbene [care simbolizează moartea în limbajul demolatorilor], iar bună parte din case a dispărut deja; am văzut cîteva maşini ale poliţiei, cu indivizi care suprevegheau zona. Am avut un sentiment de oroare şi dezgust: în plină eră a globalizării forţate Bucureştiul arată ca după bombardamentele germane...Mă frec la ochi, şi nu-mi vine să cred cum a putut fi delăsat acest oraş, spre a se putea acum pune la pămînt întreaga zonă construită, o parte veche din oraş, un cartier dintre cele mai vii şi pitoreşti altădată...În aceste condiţii cine va mai respecta de aci încolo legislaţia specifică, care cică stipulează că e nevoie de autorizaţii speciale cînd vrei să schimbi culoarea faţadei unei case din zona istorică, să repari un geam, sau o cutie poştală, un şild sau un prag? Toate aceste "chibiţuri" birocratice devin caduce, dacă nu de-a dreptul ridicole. Respectul şi autoritatea se pun în slujba demolărilor, a interesatului şi coruptului "bine comun", care e cel al automobiliştilor doar, nicidecum al pietonului, al cetăţeanului care şi-a pierdut acolo proprietăţile, memoria, trecutul, amintirile, demnitatea de a fi moştenitor!

DSCN4181.JPG

 

Între Piaţa Victoriei şi Calea Plevnei oraşul Bucureşti e mutilat, distrus, umilit şi, finalmente...dispărut.  

 

Ce mai urmează?   

 

foto: @vladimir bulat, 2011.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Demolări ale trecutului
commenter cet article
17 janvier 2011 1 17 /01 /janvier /2011 23:33

La Bucureşti a fost azi o veritabilă zi de primăvară, în toiul iernii. Fenomen îngrijorător.

 

Nu am avut prea mult timp la dispoziţie, nici o oră de hălăduit pe străzi, dar am ajuns finalmente pe strada Parfumului pe care nu am călcat niciodată în aceşti douăzeci de ani de cînd sunt în acest oraş, mereu imprevizibil, nicicînd la fel. Ilarie Voronca şi Mircea Veroiu sunt cel puţin două importante personalităţi ale culturii române, care şi-au legat numele de această stradă lăturalnică, care debutează din coasta primăriei sectorului 3, în strada Matei Basarab, şi se "coboară" spre str. Anton Pann. Ca să nu mai amintesc că scriitoarea Silvia Kerim, locuitoare şi ea pe această uliţă tihnită, a scris un volum cu numele acestei artere, dar şi o carte despre Mircea Veroiu...

DSCN4141.JPG

Strada s-a conservat relativ bine, fără demolări sau schimonosiri de case vechi; o plimbare fie şi fugară -- te proiectează iute în Bucureştiul interbelic, molcom şi galant. Găseşti case splendid conservate, cum e cea de la nr. 19, în care a locuit Mircea Veroiu, dar este şi alta, de la nr. 33, un inspirat exemplu de arhitectură "neo-brîncovenească", care e părăsită, şi-şi aşteaptă cuminte şi tăcut verdictul, care poate fi unul chiar dezirabil.

Casa-parasita-pe-Parfumului-nr.-33-.JPG

O incredibilă curte, prin armonia celor două case care o crează, dar şi prin faţadele acestora (ambele au anii de zidire pe frontoane!), se poate observa la nr. 6, chiar din preajma primăriei deja amintite. M-a încîntat şi suprins prin înălţimea sa blocul "cubist" de la nr. 28, ce stă moţ la intersecţia cu str.Romulus. Iar plăcuţa de pe zidul acestuia merită arătată, căci este o piesă dintre cele mai reprezentative pentru colecţia mea de astfel de însemne topografice urbane.

DSCN4148.JPG E o destinaţie pentru arhiturism. Voi reveni.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
14 janvier 2011 5 14 /01 /janvier /2011 10:46

------------0022.jpg

Am primit această imagine scanată după o mai veche fotografie, acum cîteva zile. De la un tovarăş rus, un împătimit de viaţa şi opera cîntăreţului şi dansatorului Petre Leşcenco (1898-1954), despre care încep să se ştie mai multe lucruri, de ceva timp încoace...Omul mă întreba dacă acest loc, e întradevăr acelaşi cu cel în care Leşcenco a avut o locandă de lux, unde se aduna lume multă, mai ales să-l asculte cîntînd, acompaniat de orchestra sa. În acest loc, din toamna lui 1936, a existat restaurantul "La Leşcenco", care era un local foarte apreciat şi vizitat de către lumea bună din Bucureşti. În program erau şi surorile lui Petre, Valentina şi Katy, care au învăţat tainele meseriei de la celebra în epocă dansatoare, Zina Zakit, cu care a dansat şi Leşcenco însuşi la începuturile carierei sale de artist...şi cu care fusese căsătorit. Mai tărziu s-a produs pe scena de acolo tînăra Alla Bayanova. Istoria acestui restaurant chiar merită scrisă, ca şi a multor alte locuri de socializare din interbelicul bucureştean. E de consemnat că destinaţia nu i s-a schimbat, nici după ce a venit comunismul, iar Leşcenco a început drumul pătimirilor prin Gulagul românesc, fiind, cel mai probabil, printre cei adormiţi în gropile comune de la Târgu Ocna, dar acest lucru încă nu se ştie cu certitudine.

 

În 7 februarie 1937 aici a cîntat celebrul cîntăreţ Fiodor Şaleapin. Iar apoi -- multe alte personalităţi din ţară şi străinătate. Cum se vede din fotografia de sus, probabil din jurul lui 1970, localul se numea "Bufetul Poştei", dat fiind că era în proximitatea fostului Palat  al Poştelor (Muzeul Naţional de Istorie al României). Vitrina cu tarife inclusiv în valută străină arată că stabilimentul era destinat preponderent străinilor. Erau şi dansuri "cu buricul gol". Tocmai astfel se explică că diverşi gură cască erau lipiţi de geamurile acesteia, căci numeroase fotografii din spectacole pavoazau vitrina.

bar_calea-victoriei.JPG

 

Mult după 1990, fără să ştiu exact cînd, exact aici s-a deschis restaurantul "Troica", cu mîncăruri tradiţionale ruseşti. Nu este întămplătoare deloc alegerea acestei denumiri, căci se ştie că pe un perete din localul său Leşcenco a comandat pictorului Viktor Malişevschy să-i picteze o scenă cu celebra Troica rusească...Avea nostalgia Rusiei de altădată.

Victoriei_Troica.jpg

 

Localul nu a rezistat prea mult, a dat faliment. Dar e bine că întreaga clădire rămîne în picioare, la intrarea în Calea Victoriei, dinspre Naţiunile Unite (e clădirea Agricola Funciara, piaţa se chema Piaţa Senatului, în intebelic). Adresa exactă: Calea Victoriei nr. 2, colţ cu str. Ion C.Filitti. Se pare că tocmai de acolo era intrarea în fostul local "La Leşcenco".

Un nou crîmpei de istorie bucureşteană.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article