Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

14 janvier 2011 5 14 /01 /janvier /2011 10:46

------------0022.jpg

Am primit această imagine scanată după o mai veche fotografie, acum cîteva zile. De la un tovarăş rus, un împătimit de viaţa şi opera cîntăreţului şi dansatorului Petre Leşcenco (1898-1954), despre care încep să se ştie mai multe lucruri, de ceva timp încoace...Omul mă întreba dacă acest loc, e întradevăr acelaşi cu cel în care Leşcenco a avut o locandă de lux, unde se aduna lume multă, mai ales să-l asculte cîntînd, acompaniat de orchestra sa. În acest loc, din toamna lui 1936, a existat restaurantul "La Leşcenco", care era un local foarte apreciat şi vizitat de către lumea bună din Bucureşti. În program erau şi surorile lui Petre, Valentina şi Katy, care au învăţat tainele meseriei de la celebra în epocă dansatoare, Zina Zakit, cu care a dansat şi Leşcenco însuşi la începuturile carierei sale de artist...şi cu care fusese căsătorit. Mai tărziu s-a produs pe scena de acolo tînăra Alla Bayanova. Istoria acestui restaurant chiar merită scrisă, ca şi a multor alte locuri de socializare din interbelicul bucureştean. E de consemnat că destinaţia nu i s-a schimbat, nici după ce a venit comunismul, iar Leşcenco a început drumul pătimirilor prin Gulagul românesc, fiind, cel mai probabil, printre cei adormiţi în gropile comune de la Târgu Ocna, dar acest lucru încă nu se ştie cu certitudine.

 

În 7 februarie 1937 aici a cîntat celebrul cîntăreţ Fiodor Şaleapin. Iar apoi -- multe alte personalităţi din ţară şi străinătate. Cum se vede din fotografia de sus, probabil din jurul lui 1970, localul se numea "Bufetul Poştei", dat fiind că era în proximitatea fostului Palat  al Poştelor (Muzeul Naţional de Istorie al României). Vitrina cu tarife inclusiv în valută străină arată că stabilimentul era destinat preponderent străinilor. Erau şi dansuri "cu buricul gol". Tocmai astfel se explică că diverşi gură cască erau lipiţi de geamurile acesteia, căci numeroase fotografii din spectacole pavoazau vitrina.

bar_calea-victoriei.JPG

 

Mult după 1990, fără să ştiu exact cînd, exact aici s-a deschis restaurantul "Troica", cu mîncăruri tradiţionale ruseşti. Nu este întămplătoare deloc alegerea acestei denumiri, căci se ştie că pe un perete din localul său Leşcenco a comandat pictorului Viktor Malişevschy să-i picteze o scenă cu celebra Troica rusească...Avea nostalgia Rusiei de altădată.

Victoriei_Troica.jpg

 

Localul nu a rezistat prea mult, a dat faliment. Dar e bine că întreaga clădire rămîne în picioare, la intrarea în Calea Victoriei, dinspre Naţiunile Unite (e clădirea Agricola Funciara, piaţa se chema Piaţa Senatului, în intebelic). Adresa exactă: Calea Victoriei nr. 2, colţ cu str. Ion C.Filitti. Se pare că tocmai de acolo era intrarea în fostul local "La Leşcenco".

Un nou crîmpei de istorie bucureşteană.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
11 janvier 2011 2 11 /01 /janvier /2011 22:40

Cine şi-ar fi imaginat ca într-o zi mohorîtă şi aproape fără lumina soarelui, cum a fost cea de azi, se puteau descoperi, chiar în zona din apropierea Academiei de Teatru şi Film a Bucureştiului, două vestigii istorice splendide? 

 

Primul, este o casă de tărgoveţ mărunt, dar care şi-a făcut o căsuţă de bun gust, într-o zonă faţă de care marile reşedinţe ale boierilor şi dregătorilor erau departe...

 

casa-arhaica-pe-Tepes-Voda.JPG

Această casă eu o datez cu cam mijlocul secolului al XIX-lea, şi e aliniată la stradă, avînd un înduioşător medalion -- probabil cu "roza vînturilor" -- înscris sub cornişa faţadei simple. Cel mai probabil casa este din paiantă, dar trecerea vremii nu a făcut-o una cu pămîntul. Oraşul rezistă prin casele sale. Chiar şi prin cele mai puţin arătoase şi somptuoase.

 

Al doilea  -- e o troiţă cioplită în piatră de calcar. Din acestea vezi cam peste tot în ţară, dar mai cu seamă prin părţile Buzăului şi ale Cîmpiei Române. Unele marchează răscruci, alte au meniri votive, iar altele -- sunt însemne funerare.

Troita pe str. Tepes Voda

 Cum să o explicăm pe asta, aflată la mijlocul unei întretăieri de străzi, în zona veche a urbei, unde strada Ţepeş Vodă se constituie ca ax pentru ambele monumente? Poate că a fost adusă aici?, strămutată din altă parte?, pentru asta pledează şi soclul destul de nereuşit pe care se înalţă troiţa, dar şi inscripţia slavonească, legată de cultul bisericesc al veacurilor de dinaintea celei de-a doua jumătăţi al veacului al XIX-lea...Uneori, sau cel mai adesea, suprizele, cu atît mai puţin minunile, fie şi mici, trebuie să rămînă fără explicaţii. Ne bucurăm de ele, şi nu e puţin lucru!

 

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
7 janvier 2011 5 07 /01 /janvier /2011 22:18

În penultima zi a anului trecut am luat pe jos spre birou. Am mers intenţionat din Piaţa Victoriei spre strada Buzeşti, despre care ştiam de cîteva săptămîni că e în mare şi definitivă suferinţă. Ceea ce se anunţa de vreo doi ani, poate şi mai bine, că va fi străpungerea rutieră Piaţa Victoriei -- Calea Plevnei, devine realitate. Deocamdată, prin demolarea uneia dintre cele mai pitoreşti artere (supravieţuite cu chiu cu vai pînă acum) a vechiului oraş: str. Buzeşti, care intersectează str.Occidentului, trece pe lîngă spitalul-maternitate Polizu, întretaie Calea Griviţei, mărşăluieşte prin Piaţa Matache, apoi coboară spre Mircea Vulcănescu, înaintînd lin prin Berzei spre Cobălcescu şi, finalmente, se prelinge în Calea Plevnei...Dar nu înainte de a întîlni în cale Intrarea Ezăreni...Era zona cu cele mai multe magazine de antiques, frizerii, băcănii, hotelul Marna, cinema Feroviarul (pe care l-am găsit, în 1990, deja ruină...), magherniţe cu de toate. Acum acestea toate se pun la pămînt, şi vor deveni amintiri, istorie, melancolie.  

DSCN3821.JPG

Cineva din societatea civilă a scris pur şi dur chemarea imperativă de pe zidul vechii primării a Capitalei, aflate acum în reparaţii capitale, doar că apelul nu are de cine să fie auzit: primăria e mutată temporar departe din acest loc, pe Cheiul Dîmboviţei, iar forurile responsabile au dat deja autorizaţiile necesare (favorabile, adică) demolărilor. 

Buzesti--2-.JPG

 Că lucrurile stau anume aşa o confirmă chiar imaginile de pe teren. Pe aici se va proclama un bulevard...Poate se va numi tot Buzeşti? Dar poate că va fi Victoria capitalismului?

Buzesti (3)

Buzesti.JPG

Pentru a arăta maxima transparenţă a lucrărilor de demolare, Primăria Bucureşti a adus în avanscenă un panou mare, din care reiese că deşi autorizaţiile au fost primite în 08.12.2010, lucrările de "eliberare amplasament" începute în 2010, se vor finaliza tot în 2010. Cum sunt intenţiile formulate, aşa vor ieşi şi lucrările: tărăgănate, supraevaluate financiar, prost executate... Mi-aş dori să fiu o cobe rea, dar chiar dacă va ieşi şi excelente lucrările de sistematizare, oricum nu mă va convinge nimeni că Bucureştiul contemporan trebuie să lupte doar pentru noi bulevarde, viaducturi, poduri şi pasaje subterane -- în detrimentul păstrării şi conservării zonelor sale istorice, anume a celora care fac specificitatea acestui oraş...şi care-l fac deosebit şi vizitabil!  

Buzesti--6-.JPG

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Demolări ale trecutului
commenter cet article
6 janvier 2011 4 06 /01 /janvier /2011 09:16

Cei "născuţi în URSS" au cetit-o re rupte, căci a fost cartea noastră de căpătîi, Suna curajos, exotic, toţi voiam să fim precum Data Tutaşhia din romanul cu acelaşi nume! Nu am de unde afla acum, după decenii, cum a fost receptat acest roman al unui georgian misterios, în România, apărut în 1981, la editura Junimea din Iaşi, dar la sovietici cartea era de-a dreptul legendară. Iată cum arăta coperta cărţii pe care o aveam eu, de la bibliotecă.

Data-Tutashia_ret.jpg A trecut foarte mult timp. Mi-amintesc că se făcu şi un serial după această carte. Rusia a încercat să-i ţină mereu pe gruzini aproape, să-i cocoloşească, să le intre în voie. Caucazul este o imensă şi complexă problemă pentru "fratele" ei mai mare. În fapt, nu chestiunea relaţiilor sau lipsa acestora este miza acestor notiţe, ci vreau să ating problema spinoasă a translării (implicit a traducerii cărţilor) faptelor culturale dintr-un spaţiu spiritual în altul.

Scriitorul Ciabua Amiredjibi (n.1921) nu este un necunoscut în România, iar de curînd i-a fost editată o nouă carte, intitulată: Gora Mborgali sau Surîsul destinului, ed. Christiana, 2010. Coperta este încîntătoare, o imagine a unui coronament de iconostas, cu o cruce cioplită-n lemn. Nu cunoşteam acest titlu, de aceea, ştiind autorul am procurat-o rapid, fără ezitări, mai ales că literatura memorialistică, cu subiectul GULAG, este pentru mine oricînd o prioritate...

Încep să cetesc, şi mă împiedic  de text la fiecare pas. În virtutea enunţului de mai sus, potrivit căruia Rusia nu a precupeţit niciodată efortul de a populariza cultura Gruziei, caut pe ru-net acest titlu. În ideea de a găsi întreaga carte pusă on-line. Aflu următoarele:  În georgiană a apărut în 1994, la capătul a mai bine de 14 ani de scris, iar în Rusia traducerea a apărut practic la scurtă vreme, în 1996 (la editura Vagrius din Moscova). Din start a avut un tiraj de zece mii de exemplare. Pentru un astfel de autor nu avea sens unul mai mic. Acum se găseşte şi în variantă electronică. Evident, am descărcat-o.

M-am pus din nou pe cetit, de data asta în palalel. Primul capitol l-am parcurs cu greu, în versiunea românească, căci textul tradus este nestilizat, prescurtat, greoi, cu multiple imprecizii stilistice. Cert este că textul nu e simplu, dar din experienţa literaturii gruzine, traduse în rusă, ştiu că şi pentru traducătorii ruşi transpunerea nu este deloc uşoară. Bunăoară, Brodsky însuşi a contribuit la aducerea în limba lui Lermontov a poeziei lui Otar Chiladze, unul din marii poeţi ai Gruziei din secolul XX. Chestiunea deci, nu e simplă. Mai ales, în acest caz cînd traducerea e dublă. Dar în acest caz trebuie luat în considerare că traducerea a fost făcută de autorul însuşi! Cu atît mai mult, stîngăciile, inadvertenţele, ciuntirile din text, înlocuirile de sensuri etc., din versiunea românească  -- nu-şi au nicio explicaţie.

Nu doresc să insist, căci o altă tentativă de acest fel, mi-a atras antipatii şi disconfort. Semnalez doar cazul nefericit în care o carte absolut admirabilă, necesară şi tragică, ratează întîlnirea cu cetitorul român, mai mult -- cu acea parte a conştiinţei publice româneşti care are nevoie de astfel de repere, de exemplele majore ale literaturii. Gora Mborgali face parte, pentru mine cel puţin, din seria cărţilor epocale, în directă descendenţă a lui Iliada, Mobi-Dick, Don Quixote, şi chiar a Povestirilor din GULAG a lui Şalamov...

   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
4 janvier 2011 2 04 /01 /janvier /2011 11:05

După potopul alb de ieri, azi am avut parte de eclipsă de soare.

Întradevăr, soarele s-a grăbit să fie pe cer dis-de-dimineaţă, cînd a sosit luna să-l acopere, să-i ia din lumină. Eram pe stradă, şi era spectacol: umbrele deveneau gălbui, luminozitatea a scăzut pentru vreo jumătate de ceas.

Dar nu despre fenomene pe care nu le putem controla doresc să fac vorbire. Ci despre demnitate şi despre eclipsa acesteia. Pentru care putem opta, sau abdica.

Chiar înaintea Revelionului am cetit un frumos şi înălţător interviu cu soţii, Ileana şi Romulus Vulpescu, care face o desoebită onoare revistei care l-a solicitat, şi l-a publicat. Ce m-a încîntat în mod special a fost faptul că Romulus Vulpescu a cerut ca materialul să fie tipărit cu " î " din i -- piatră de poticneală pentru vremurile de azi. Am sentimentul, uneori, că degradarea limbii materne a început de la această buchie nefericită...

Pînă să am cartea lui Mihai Pelin, Deceniul prăbuşirilor (1940-1950). Vieţile pictorilor, sculptorilor şi arhitecţilor români între legionari şi stalinişti (ed. Compania, Bucureşti, 2005) nu ştiam nimic despre sculptorul Dumitru DEMU. Era un caz absolut inexplicabil de artist ajuns, în plină eră a terorii, în fruntea unui pluton de artişti care-şi disputau paternitatea asupra monumentului lui I.V. Stalin, care a tronat la intrarea în parcul Herăstrău între 1951 şi 1962.

Mi-am amintit de personajul-artist ieri, cînd am găsit un mai vechi articol publicat în "România LIberă", scris de către Alexandru Mihalcea. Autorul povestea cum a găsit la un talcioc din Belgia cartea Le sourire de Staline, semnată de Dimitrios Demou, apărută la Editions Universitaires, Paris, 1977. Din articolul acestuia voi spicui citatele de mai jos, în lipsa cărţii.

Le-sourire-de-Staline.jpg Autorul volumului era nimeni altul decît Dumitru DEMU, autorul monumentului lui Stalin, autor care a apărut practic din neant, căruia i-a fost sortit să îndeplinească această impunătoare comandă, care-i va aduce onoruri, dar îi va determina şi plecarea ruşinoasă din ţară.

Omul terminase de 5 ani facultatea cînd s-a înscris în concursul de proiecte pentru statuia Tătucului, care urma să "orneze" intrarea în parcul căruia-i furase şi numele...La acest maraton erau aliniate nume deja sonore ale artei proletcultiste, şi nu numai: Caragea, Baraschi, Onofrei, Miliţa Petraşcu, Dorio Lazăr, Max. Schulmann, Andrei Sobotka, Jalea, Lelia Zuaf şi, ultimul, DEMU. Am fost suprins că lista dictată de Dumitru DEMU nu e aceeaşi cu cea oferită de Mihai Pelin, în volumul amintit. Acesta din urmă îi mai adaogă pe Zoe Băicoianu şi pe Cristea Grossu. În orice caz, Pelin pune accentul pe luptele crîncene care s-au purtat, pentru a realiza acest impunător monument, şi lasă să se înţeleagă că, de fapt, aceasta a fost o lucrare colectivă, a cîtorva artişti, "reuniţi într-un colectiv mai larg" (p. 610).

Cartea Le sourire de Staline abundă de detalii de natură psihologică, mai ales legate de decizia de a participa la concurs: "Să mă înscriu? Ideea de a lăsa totul baltă şi de a fugi în Occident mă bîntuia. Totuşi, această iluzie dragă era înlăturată de imaginea părinţilor şi a celui mai mic frate, Traian. O s-o fac mai tîrziu, mult mai tîrziu. Acum trebuie să trăiesc, să-mi cîştig pîinea -- şi pe a celorlalţi. Concursul? (...) Eram sculptor. Să mă perfecţionez în arta mea, asta-mi era lupta. Atunci de ce să nu-mi încerc norocul la concurs? Eram convins că pot face monumentul, că aş putea, adică, să fabric acel colos grandios...". Ultimul înscris pe listă, DEMU îşi amintea apoi de gîndurile care-l măcinau: "Aveam douăzeci şi opt de ani. Prezenţa mea chiar şi în coada listei, reprezenta prin ea însăşi o apreciere. Dar cîte probleme aveau să apară... Ce vor zice oamenii, prietenii? Uite încă unul care abandonează, care pactizează cu regimul. Vrea să-l imortalizeze pe călăul a milioane de nevinovaţi...Îi uită pe cei 350.000 de români morţi pe frontul anti-bolşevic...zecile de mii de victime ale muncii forţate pe şantierele canalului morţii, canalul Dunăre-Marea Neagră...zeci de mii de ucişi în anchetele Securităţii...NU! Nu uitam nimic! Dar eram artist şi trebuia să mă realizez şi chiar poate mai puţin să mă realizez decît să-i salvez pe ai mei. Adevăratul meu dosar eu singur îl cunoşteam bine...Mai bine decît "rezistenţii" de la cafeneaua din colţ".

După edificarea statuii au început ponoasele şi autorul se transformă în "oaia neagră" a artei oficiale. Artistul lucra într-o fostă prăvălie de pe strada Sfîntul Ion Nou, "total necorespunzătoare pentru creaţie" (citat de Cristian Vasile dintr-un document de arhivă:  A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R., Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 12/1952, f. 188). Nu mai primi nicio comandă de la stat, deşi fusese decorat cu Ordinul Muncii, clasa I. Destalinizarea a atras după sine şi monumentul de pe soclu. Pe cît de greoi a urcat pe acest soclu Stalin, în urma concursului şi a rapacităţii artiştilor români, pe atît de rapid a fost detronat de acolo...Românii sunt pasionali şi, se pare, chiar violenţi, doar atunci cînd trebuie să edifice, să pună ceva în loc, nu şi cînd dărîmă...  

Dumitru DEMU a reuşit finalmente să plece din ţară, şi să se stabilească în Venezuela. Acolo a luat-o de la capăt, a făcut o altfel de sculptură, şi a scris Le sourire de Staline. Portretul Anei Pauker din acest volum este antologic: "Femeia ministru avea părul pieptănat într-un mod foarte bărbătesc, trăsăturile sale dure, aspre, îi dădeau o faţă de peşte, ochii îi erau strălucitori şi cruzi, chipul avea un rictus inimitabil de îndată ce voia să zîmbească"...

Cartea asta nici după trei decenii nu se traduce în România, şi e cunoscută de foarte puţini. Mai ales de cercetătorii fenomenelor artistice totalitare. Dar ea este foarte preţioasă pentru a vedea din interior atît ograda artiştilor, cît şi cea a autorităţilor culturnice de atunci. 

Dumitru DEMU a fost un om şi artist demn. 

  

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
29 décembre 2010 3 29 /12 /décembre /2010 13:26

Pentru că pasiunile toate se adună ca într-o pîlnie, la fiece final de an, în jurul gastronomiei, a meselor pantagruelice, sufocante, m-am tot răsucit să găsesc ceva care să se potrivească de minune cu tăierea chefului, chefului pentru acest zel voluptuos, gurmand.

În ajutor mi-a venit formidabilul Italo Calvino, cu un pasaj din "Baronul din copaci" (editura Tineretului, Buc., 1967, traducere de Despina Mladoveanu):

 

"...firea Battistei se dovedea în stare să împingă la gesturi disperate chiar şi inimile cele mai blînde (...)

 

Răutatea şi-o dădea în vileag mai ales la bucătărie. Era foarte pricepută într-ale bucătăriei, fiindcă nu-i lipseau nici silinţa, nici fantezia, însuşiri de frunte ale oricărei bucătărese, dar cînd punea ea mîna, nu ştiam niciodată ce surpriză ne aşteaptă la masă: odată a preparat nişte tartine cu pateu, ce-i drept, cît se poate de gustoase, dar închipuiţi-vă că din ficat de şoarece, şi nu ne-a spus decît după ce am mîncat şi le-am găsit minunate; ca să nu mai vorbim de picioruşe de lăcustă, picioarele dindărăt, tari şi dinţate, aşezate ca un mozaic pe o tortă; sau de codiţele de porc, prăjite de parcă ar fi fost covrigi; ba într-un rînd a prăjit un arici întreg, cu toţi ghimpii lui, naiba ştie de ce, fără îndoială doar ca să ne impresioneze cînd avea să fie ridicat capacul de sită, fiindcă nici chiar ea, care mînca întotdeauna orice pregătea, n-a vrut să guste, măcar că era un puişor de arici, trandafiriu şi, desigur, fraged. Într-adevăr, cele mai multe dintre groaznicele sale preparate erau scornite din dorinţa de a scandaliza decît pentru plăcerea de a te face să mănînci împreună cu ea asemenea bucate cu gust înfiorător. Aceste mîncăruri ale Battistei erau rezultatul celor mai rafinate combinaţii de produse animale şi vegetale: căpăţîni de conopidă cu urechi de iepure, rînduite pe un guler de blană de iepure; sau o căpăţînă de porc din rîtul căreia ieşea -- făcînd imporesia că scoate limba -- o langustă roşie, iar langusta ţinea între foarfecele ei limba scroafei, ca şi cum i-ar fi smuls-o. Apoi melcii: a reuşit să taie capetele la nu ştiu cîţi melci, şi apoi, băloase şi umede, le-a înfipt -- cred cu o scobitoare -- pe fiecare în cîte o bucată de plăcintă, iar cînd au fost aduse la masă, păreauun cîrd de lebede tare mici. Mai straşnic însă decît de aspectul acelor mîncăruri, rămîneai impresionat cînd te gîndeai la zelul îndîrjit cu care Battista le prepara, cînd îţi imaginai forfotamîinilor ei subţiri printre membrele ciopîrţite ale acelor mici vieţuitoare.

Felul în care melcii aţîţau macabra fantezie a surorii noastre ne-a determinat pe fratele meu şi pe mine să ne revoltăm, revoltă care însemna totodată un gest de solidaritate cu bietele animale chinuite, scîrba faţă de melcii prăjiţi şi o intoleranţă faţă de tot şi de toate..." (pp. 10-11).

monumentul-painii_Zvenogorodsk.jpg

Monumentul pîinii din oraşul Zelenogorsk, regiunea Kaliningrad, Rusia (autor: Arsen Avetisjan*, 2003)

* deşi a trăit foarte puţin -- 1971-2004 -- doar 33 de ani, sculptorul de origine armeană, a lăsat în urma sa o serie de monumente APROAPE miniaturale, dar pline de miez şi spirit ludic. Opera, împreună cu viaţa artistului, s-a frînt într-un accident de maşină, dar prietenii lui adevăraţi îi plasează proiectele sculpturale rămase de la el -- în diverse spaţii publice.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
27 décembre 2010 1 27 /12 /décembre /2010 09:57

DSCN3771

  Multă vreme am trecut nepăsător pe lîngă un element important al civilizaţiei urbane: plăcuţa stradală.

Mi-amintesc, totuşi, că la începutul anilor'90 acestea erau bine-merci la locul lor, netulburate de înnoiri şi substituiri, adesea inutile. Spun inutile, pentru că dacă privim cu atenţie vechile plăcuţe (acolo unde au supravieţuit!), constatăm că acestea au un email foarte bun, tabla e neruginită, perfect curbată, corpul de literă este bine chibzuit, lizibil, chenarul alb are o subţirime foarte bine aleasă etc.

  

Din mai multe considerente, numărul plăcuţelor vechi a început să se rafefieze, astfel încît, astăzi, e aproape o aventură să mai găseşti, in situ, aşa ceva. Au supravieţuit, mai ales, acelea care sunt fie dosite pe străzi lăturalnice, intrări patriarhale, fie prinse bine de vechea tencuială, au rămas departe de ochii celor care au pornit la "vînătoare", pentru a le hăcui.

 

Am observat şi cazuri în care plăcuţele de altă dată nu au cedat, atunci bravii muncitori ai primăriilor locale au pus peste ele noile etichete topografice. Uneori, nu s-au potrivit. Cea veche a rămas să geamă dedesubt, etalîndu-şi lateral literele de demult...

 

Pot înţelege că s-au confecţionat plăcuţe noi pentru străzile care au fost rebotezate. Vechea topografie şi-a revenit de multe ori în drepturile sale, după 1990, conservînd memoria oraşului interbelic sau chiar al celui antebelic. Dar nu pot pricepe de ce a fost nevoie să smulgi din pereţi şi garduri plăcuţe ale căror denumiri se păstrează de decenii bune? Sunt străzi care au rămas cu denumirea nesminitită de mai bine de un veac şi mai mult. Ce minunat ar fi fost dacă plăcuţele de la începuturi s-ar fi putut vedea şi azi -- fie şi în muzeul oraşului Bucureşti. Cum de nu s-a gîndit această instituţie să aibă un compartiment din expunerea permanentă cu plăcuţe de străzi şi de numeroraţie a caselor? Oare asta nu ţine de memoria urbei? Numai casele, arhitectura şi planimetria sunt importante?

  

Închei acest an cu gîndul că trebuie conservată arheologic întreaga topografie scrisă, întreaga signalistică stradală, cu plăcuţe, indicatoare, numerotaţie, suporţi de tot felul pentru această informaţie vizuală.

Pentru început voi lansa un blog, unde să adun pe cît va fi cu putinţă, stradă cu stradă, plăcuţă cu plăcuţă. Apoi, va trebui documentată apariţia fiecărei denumiri, acolo unde acest lucru va necesita o limpezire. În cele din urmă, se poate scrie o istorie a plăcuţei stradale, cu date istorice, imagini, evoluţii tipologice etc.

DSC05772.JPG 

  Cred că oraşul Bucureşti trebuie să aibă pe lîngă istoria sa "mare", şi una mai "mititică". 

 

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
23 décembre 2010 4 23 /12 /décembre /2010 12:07

icoana contemporana Zaron

Această minunată icoană contemporană este pictată de mîna Irinei Zaron. Mai multe icoane, precum şi picturi murale în biserici, realizate de ea împreună cu soţul ei, Serghei Antonov, se pot vedea aici

Naşterea Domnului să aducă tuturor pace, bucurii şi împliniri.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
20 décembre 2010 1 20 /12 /décembre /2010 14:38

einaudi-franturiDescoperirea acestei cărţi a însemnat pentru mine o foarte plăcută supriză, pentru că de multă vreme mă fascinează felul în care anumiţi editori (ex. Peter Suhrkamp, Ledig Rowolt, Jérome Lindon (Éditions de Minuit), Valentino Pompiani, Gaston Gallimard) determină şi schimbă viaţa unei edituri, şi mai ales a unor autori.

 

Această cărticică de numai 170 de pagini este scrisă cu vervă de Giulio Einaudi*, editorul providenţial al casei de editură care-i poartă şi azi numele, este un scurt breviar al acestei activităţi. Dar mai presus de asta, aceste "frânturi de memorie" sunt o succintă istorie a intelectualităţii italiene, şi a palierelor acestora. Cei mai importanţi intelectuali din cel de-al XX-lea veac au fost publicaţi de Giulio Einaudi editore.

 

A luat fiinţă în noiembrie 1933, într-o vreme vitregă, dar tocmai atunci se creionează marile colecţii ale editurii: Saggi şi Problemi contemporanei, ajutat de îndeaproape Cesare Pavese şi de Leone Ginzburg. Regimul mussolinian şi-a pus ştampila şi pe chipul acestei mici edituri, pe atunci...

 

Din loc în loc asistăm la evocarea tatălui său, care era un împătimit bibliofil, şi participăm în cîteva rînduri la "emoţia puternică pe care o trăiam cînd deschideam pachetele de cărţi ce-i soseau tatălui meu" (pag. 64), astfel încît înţelegem mai bine poate gustul şi plăcerea deosebită manifestată de Giulio faţă de carte, dintotdeauna. 

 

În prima perioadă a existenţei editurii coperţile erau desenate, aşijderea supracoperţile. Francesco Menzio era responsabil de această latură creativă. 

După al doilea război mondial, se foloseşte pe larg fotografia, dar şi reproducerile după marii artişti. Colecţia Coralli primeşte, cu preponderenţă, această ţinută grafică. Albe Steiner şi Max Huber colaborează strîns cu editura. Un nepreţuit consilier în chestiuni de grafică a fost, timp de aproape trei decenii -- Bruno Munari. Dar, ne spune Einaudi, omul care a găsit echilbrul perfect între forma cărţilor şi conţinutul lor, care "înnebunea în faţa "superficialităţii" autorilor , care deseori îl împuterniceau să se ocupe de partea tehnică a cărţii", era Oreste Molino.

 

Munca unei edituri nu este o treabă de birou. S-a pus, imediat după război, la cale un fel de "săptămînă a cărţii Einaudi", cînd autori şi editori colindau două-trei regiuni ale Italiei, anual, anunţându-se cu mare tam-tam această descindere. Librăriile se umpleau de cărţile lor, mari bannere anunţau întâlniri cu publicul, se înscenau manifestări teatrale. Lista cu numele celor care au gravitat în jurul editurii este deosebit de lungă şi se confundă, zice însuşi Einaudi, cu "o bună parte a culturii italiene de calitate a acestei jumătăţi de secol". Dar ce trebuie spus apăsat, este faptul că anume acestui editor îi datorăm descoperirea şi (sau) promovarea unor uriaşi ai acestei culturi şi literaturi: Italo Calvini, Carlo Levi, Cesare Pavese, Giorgio Bassani, Augusto Monti, Luciano Foa, Piero Sraffa, Enesto Ferrero, Natalia Ginsburg ş.a.

 

Întîlnirile lui Einaudi cu Picasso, Giorgio Morandi, Man Ray, Alberto Giacometti, Henry Moore, m-au emoţionat şi m-au făcut visător. Cred că nu dificil a se bănui de ce? Aceşti oameni, la rîndul lor, au marcat secolul XX. Cei afini, se înţelege, trebuie să se întîlnească.

Nu mai insist cu argumentele că această carte trebuie citită, încet, cu luare-aminte, îmi exprim regretul că a apărut la o editură invizibilă ("Pavesiana", 2009),  care prin acest fapt a şi condamnat-o la anonimat. Sau în orice caz unei circulaţii restrînse, accidentale. Dovadă că eu însumi am descoperit-o la un an de la apariţie. Nu mă pot abţine să regret erorile de redactare, stilizare, stângăciile de traducere. Iar coperta e din cale-afară de sărăcăcioasă, simplistă, în contrast flagrant cu tot ce am văzut în materie de prezentare grafică la Giulio Einaudi editore!

 

Iată crezul lui Einaudi: "Cartea -- fie aceasta roman, eseu sau poezie -- trebuie să solicite la maximum inteligenţa şi sensibilitatea cititorului. Cînd într-o carte, de poezie sau de proză, o frază, unn cuvînt îţi trezesc alte imagini, alte amintiri, născînd circuite fantastice, atunci, , doar atunci, străluceşte valoarea textului. La fel ca un tablou, o sculptură sau unn monument, acel text te îmbăgăţeşte nu numai în imediatul lecturii, ci îţi schimbă esenţa" (p. 75).

Da, probabil că asta este valoarea supremă a unui editor: capacitatea de a schimba esenţa cititorilor săi. 

 

* Frânturi de memorie, Pavesiana, 2009, traducere din italiană de Maria Chiriţescu şi Ştefania Ioardan.          

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
16 décembre 2010 4 16 /12 /décembre /2010 09:17

DSC05745

Dacă tot ne concentrăm pe latura istorică a artei basarabene, nu m-am putut abţine să nu aduc la lumină acest fragment dintr-o veche fotografie cu profesorii şi discipolii Şcolii de Belle-Arte din Chişinău, fotografiaţi la o şuetă dansantă, în curtea şcolii. Patru dintre personajele care-l însoţeau pe Theodorescu-Sion, din fotografia publicată deunăzi, sunt prezente printre petrecăreţii din acea seară în care s-a făcut fotografia: Alexandru Plămădeală (rîndul întâi, primul din stănga) Şneer Kogan (rîndul întîi, al treilea din stînga), August Baillayre (rîndul trei, al treilea din dreapta). Iar personajul care ne interesează cu precădere aici, este Theodor Kiriacoff-Suruceanu (rîndul superior, al cincilea din stînga), care apare cu ţinuta sa de dandy, cu nelipsitul monoclu

Theodor Kiriacoff-Suruceanu (1900-1958) a fost o personalitate complexă, deopotrivă minunat desenator, gravor,  şi inventiv scenograf de teatru şi operă. A fost discipolul lui August Baillayre, apoi asistentul acestuia la Şcoala de Belle-Arte, iar relaţia lor a perpetuat întreaga lor viaţă, căci la un moment dat îi dăruieşte maestrului său un desen vechi, făcut pe vremea uceniciei: A mon cher Maitre August Baillayre souvenir de 35 ans passés. Th.Kiriacoff, 15 // II 1957”. Desenul în creion a fost expus la o recentă expoziţie dedicată lui Kiriacoff, la Chişinău. Era datat: 15.II.1922.

 

Întîmplarea face ca exact în anul în care se evoca personalitatea lui Theodor Kiriacoff-Suruceanu să se găsească, la Bucureşti, un lot important de piese semnate de el, în special acuarele, schiţe de decoruri, costume, peisaje, compoziţii fanteziste, portrete. Printre care s-au identificat şi lucrări de-ale colegilor săi: Victor Ivanoff, Ec. Petrovici, Elena Barlo. Astfel, că personalitatea lui Kiriacoff-Suruceanu apare în toată amploarea sa, impunătoare şi înscrisă în contextul epocii. Urmează o muncă laborioasă pentru a identifica piesele şi montările lirice, pentru care scenograful a făcut decorurile, schiţele de costume, sugestiile de articulare spaţială. Lotul e generos, depăşeşte o sută de piese, iar dintre acestea circa 30-40 sunt excelente. Or, trebuie să recunoaştem că e o adevărată comoară pentru istoria artei româneşti. Punerea lor în circuitul public (prin editare, comercializare, expunere etc.) se pregăteşte cu migală, laborios, pentru a se stabili pe de o parte locul şi contribuţia lui în istoria scenografiei autohtone, iar pe de alta -- în evoluţia graficii de carte şi a gravurii, căci se ştie, lucrul său la volumul de poezie "Covor basarabean", semnat de D.Iov, apărut în vitregul 1943, a avut un larg ecou în lumea literară şi cea plastică. 

schita-de-costum--1923.jpg  

Interesant de subliniat în acest context faptul, că analiza operei lui Kiriacoff-Suruceanu aduce în prim-plan o constatare frapantă: talentul său a răbufnit dintr-o dată, că desenele şi acuarele sale au fost uluitoare şi mature dintru început, că întreaga sa viaţă a lucrat febril şi imaginativ, astfel încît tot ce a lăsat este monolit, unitar, impregnat de fiorul deplinei împliniri. Multe dintre peisajele sale nu sunt simple vedute, ci fizionomii private, unice, ale oraşelor: Paris, Viena, Chişinău, Athena, Sibiu; plaiuri muscelene sau bănăţene etc.

Paris--anii40.jpg

vacanala-gastronomica.jpg

Theodor Kiriacoff-Suruceanu este un artist a cărui operă urmează să se redescopere în plina sa irepetabilitate, unicitate. 

® Lucrările lui Kiriacoff reproduse prima dată:

1. Studiu de tipologie comportamentală şi vestimentară, ac.h., 1923; 2. Paris, ac. h., anii'40; Vacanală gastronomică, ac. h., anii'40.

Toate provin dintr-o colecţie privată, Bucureşti.       

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article