Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

20 décembre 2010 1 20 /12 /décembre /2010 14:38

einaudi-franturiDescoperirea acestei cărţi a însemnat pentru mine o foarte plăcută supriză, pentru că de multă vreme mă fascinează felul în care anumiţi editori (ex. Peter Suhrkamp, Ledig Rowolt, Jérome Lindon (Éditions de Minuit), Valentino Pompiani, Gaston Gallimard) determină şi schimbă viaţa unei edituri, şi mai ales a unor autori.

 

Această cărticică de numai 170 de pagini este scrisă cu vervă de Giulio Einaudi*, editorul providenţial al casei de editură care-i poartă şi azi numele, este un scurt breviar al acestei activităţi. Dar mai presus de asta, aceste "frânturi de memorie" sunt o succintă istorie a intelectualităţii italiene, şi a palierelor acestora. Cei mai importanţi intelectuali din cel de-al XX-lea veac au fost publicaţi de Giulio Einaudi editore.

 

A luat fiinţă în noiembrie 1933, într-o vreme vitregă, dar tocmai atunci se creionează marile colecţii ale editurii: Saggi şi Problemi contemporanei, ajutat de îndeaproape Cesare Pavese şi de Leone Ginzburg. Regimul mussolinian şi-a pus ştampila şi pe chipul acestei mici edituri, pe atunci...

 

Din loc în loc asistăm la evocarea tatălui său, care era un împătimit bibliofil, şi participăm în cîteva rînduri la "emoţia puternică pe care o trăiam cînd deschideam pachetele de cărţi ce-i soseau tatălui meu" (pag. 64), astfel încît înţelegem mai bine poate gustul şi plăcerea deosebită manifestată de Giulio faţă de carte, dintotdeauna. 

 

În prima perioadă a existenţei editurii coperţile erau desenate, aşijderea supracoperţile. Francesco Menzio era responsabil de această latură creativă. 

După al doilea război mondial, se foloseşte pe larg fotografia, dar şi reproducerile după marii artişti. Colecţia Coralli primeşte, cu preponderenţă, această ţinută grafică. Albe Steiner şi Max Huber colaborează strîns cu editura. Un nepreţuit consilier în chestiuni de grafică a fost, timp de aproape trei decenii -- Bruno Munari. Dar, ne spune Einaudi, omul care a găsit echilbrul perfect între forma cărţilor şi conţinutul lor, care "înnebunea în faţa "superficialităţii" autorilor , care deseori îl împuterniceau să se ocupe de partea tehnică a cărţii", era Oreste Molino.

 

Munca unei edituri nu este o treabă de birou. S-a pus, imediat după război, la cale un fel de "săptămînă a cărţii Einaudi", cînd autori şi editori colindau două-trei regiuni ale Italiei, anual, anunţându-se cu mare tam-tam această descindere. Librăriile se umpleau de cărţile lor, mari bannere anunţau întâlniri cu publicul, se înscenau manifestări teatrale. Lista cu numele celor care au gravitat în jurul editurii este deosebit de lungă şi se confundă, zice însuşi Einaudi, cu "o bună parte a culturii italiene de calitate a acestei jumătăţi de secol". Dar ce trebuie spus apăsat, este faptul că anume acestui editor îi datorăm descoperirea şi (sau) promovarea unor uriaşi ai acestei culturi şi literaturi: Italo Calvini, Carlo Levi, Cesare Pavese, Giorgio Bassani, Augusto Monti, Luciano Foa, Piero Sraffa, Enesto Ferrero, Natalia Ginsburg ş.a.

 

Întîlnirile lui Einaudi cu Picasso, Giorgio Morandi, Man Ray, Alberto Giacometti, Henry Moore, m-au emoţionat şi m-au făcut visător. Cred că nu dificil a se bănui de ce? Aceşti oameni, la rîndul lor, au marcat secolul XX. Cei afini, se înţelege, trebuie să se întîlnească.

Nu mai insist cu argumentele că această carte trebuie citită, încet, cu luare-aminte, îmi exprim regretul că a apărut la o editură invizibilă ("Pavesiana", 2009),  care prin acest fapt a şi condamnat-o la anonimat. Sau în orice caz unei circulaţii restrînse, accidentale. Dovadă că eu însumi am descoperit-o la un an de la apariţie. Nu mă pot abţine să regret erorile de redactare, stilizare, stângăciile de traducere. Iar coperta e din cale-afară de sărăcăcioasă, simplistă, în contrast flagrant cu tot ce am văzut în materie de prezentare grafică la Giulio Einaudi editore!

 

Iată crezul lui Einaudi: "Cartea -- fie aceasta roman, eseu sau poezie -- trebuie să solicite la maximum inteligenţa şi sensibilitatea cititorului. Cînd într-o carte, de poezie sau de proză, o frază, unn cuvînt îţi trezesc alte imagini, alte amintiri, născînd circuite fantastice, atunci, , doar atunci, străluceşte valoarea textului. La fel ca un tablou, o sculptură sau unn monument, acel text te îmbăgăţeşte nu numai în imediatul lecturii, ci îţi schimbă esenţa" (p. 75).

Da, probabil că asta este valoarea supremă a unui editor: capacitatea de a schimba esenţa cititorilor săi. 

 

* Frânturi de memorie, Pavesiana, 2009, traducere din italiană de Maria Chiriţescu şi Ştefania Ioardan.          

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
16 décembre 2010 4 16 /12 /décembre /2010 09:17

DSC05745

Dacă tot ne concentrăm pe latura istorică a artei basarabene, nu m-am putut abţine să nu aduc la lumină acest fragment dintr-o veche fotografie cu profesorii şi discipolii Şcolii de Belle-Arte din Chişinău, fotografiaţi la o şuetă dansantă, în curtea şcolii. Patru dintre personajele care-l însoţeau pe Theodorescu-Sion, din fotografia publicată deunăzi, sunt prezente printre petrecăreţii din acea seară în care s-a făcut fotografia: Alexandru Plămădeală (rîndul întâi, primul din stănga) Şneer Kogan (rîndul întîi, al treilea din stînga), August Baillayre (rîndul trei, al treilea din dreapta). Iar personajul care ne interesează cu precădere aici, este Theodor Kiriacoff-Suruceanu (rîndul superior, al cincilea din stînga), care apare cu ţinuta sa de dandy, cu nelipsitul monoclu

Theodor Kiriacoff-Suruceanu (1900-1958) a fost o personalitate complexă, deopotrivă minunat desenator, gravor,  şi inventiv scenograf de teatru şi operă. A fost discipolul lui August Baillayre, apoi asistentul acestuia la Şcoala de Belle-Arte, iar relaţia lor a perpetuat întreaga lor viaţă, căci la un moment dat îi dăruieşte maestrului său un desen vechi, făcut pe vremea uceniciei: A mon cher Maitre August Baillayre souvenir de 35 ans passés. Th.Kiriacoff, 15 // II 1957”. Desenul în creion a fost expus la o recentă expoziţie dedicată lui Kiriacoff, la Chişinău. Era datat: 15.II.1922.

 

Întîmplarea face ca exact în anul în care se evoca personalitatea lui Theodor Kiriacoff-Suruceanu să se găsească, la Bucureşti, un lot important de piese semnate de el, în special acuarele, schiţe de decoruri, costume, peisaje, compoziţii fanteziste, portrete. Printre care s-au identificat şi lucrări de-ale colegilor săi: Victor Ivanoff, Ec. Petrovici, Elena Barlo. Astfel, că personalitatea lui Kiriacoff-Suruceanu apare în toată amploarea sa, impunătoare şi înscrisă în contextul epocii. Urmează o muncă laborioasă pentru a identifica piesele şi montările lirice, pentru care scenograful a făcut decorurile, schiţele de costume, sugestiile de articulare spaţială. Lotul e generos, depăşeşte o sută de piese, iar dintre acestea circa 30-40 sunt excelente. Or, trebuie să recunoaştem că e o adevărată comoară pentru istoria artei româneşti. Punerea lor în circuitul public (prin editare, comercializare, expunere etc.) se pregăteşte cu migală, laborios, pentru a se stabili pe de o parte locul şi contribuţia lui în istoria scenografiei autohtone, iar pe de alta -- în evoluţia graficii de carte şi a gravurii, căci se ştie, lucrul său la volumul de poezie "Covor basarabean", semnat de D.Iov, apărut în vitregul 1943, a avut un larg ecou în lumea literară şi cea plastică. 

schita-de-costum--1923.jpg  

Interesant de subliniat în acest context faptul, că analiza operei lui Kiriacoff-Suruceanu aduce în prim-plan o constatare frapantă: talentul său a răbufnit dintr-o dată, că desenele şi acuarele sale au fost uluitoare şi mature dintru început, că întreaga sa viaţă a lucrat febril şi imaginativ, astfel încît tot ce a lăsat este monolit, unitar, impregnat de fiorul deplinei împliniri. Multe dintre peisajele sale nu sunt simple vedute, ci fizionomii private, unice, ale oraşelor: Paris, Viena, Chişinău, Athena, Sibiu; plaiuri muscelene sau bănăţene etc.

Paris--anii40.jpg

vacanala-gastronomica.jpg

Theodor Kiriacoff-Suruceanu este un artist a cărui operă urmează să se redescopere în plina sa irepetabilitate, unicitate. 

® Lucrările lui Kiriacoff reproduse prima dată:

1. Studiu de tipologie comportamentală şi vestimentară, ac.h., 1923; 2. Paris, ac. h., anii'40; Vacanală gastronomică, ac. h., anii'40.

Toate provin dintr-o colecţie privată, Bucureşti.       

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
11 décembre 2010 6 11 /12 /décembre /2010 14:37

DSC05787

Lucrînd în astă vară la Arhivele Naţionale ale Moldovei -- pentru un studiu despre şcoala de artă din Chişinăul interbelic, am constatat o prezenţă activă a pictorului Ion Theodorescu-Sion (1882-1939) în existenţa acestei instituţii de învăţămînt, avînd atribuţiuni de inspector al Ministerului Artelor, în direcţiunea Artelor conduse de Ion Minulescu. Relaţiile acestui artist şi funcţionar cu mediul artistic de la Chişinău sunt descrise destul de amănunţit în memoriile Olgăi Plămădeală, rămase în dactilo-manuscris, redactate, se pare, prin 1959-1960. Olga Plămădeală s-a căsătorit cu sculptorul Alexandru Plămădeală în 19 sept. 1923, şi de atunci aceasta a devenit martora vieţii artistice de la Chişinău, material pe care l-a consemnat şi topit în parte în monografia dedicată soţului său, în 1965. Dar mare parte din acest document al epocii a rămas nepublicat, şi se află în Fondul Alexandru Plămădeală (F-2114, unitatea de păstrare nr. 119).

Pînă să vină un cercetător care se va ocupa de editarea întregului material, care este cu adevărat pasionant, găsesc cu cale să extrag din acesta acele pasaje care se referă la Ion Theodorescu-Sion, căci ele fac dovada catacterului ferm şi simţului civic al acestuia. Mai mult, Sion a exercitat o influenţă determinantă asupra forului tutelar de la Bucureşti, care de cîteva ori a încercat să închidă şcoala de artă din Chişinău, unde Alexandru Plămădeală era director încă de la înfiinţare. Se invocau periodic diverse motive, pentru lichidarea instituţiei, fie din raţiuni financiare, fie din pricini ideologice. Elucidarea acestor lucruri impune o cercetare mai amănunţită. Menţionez că Olga Plămădeală şi-a redactat memoriile în limba rusă. Traducerea îmi aparţine.

 Fragmente:

"Theodorescu-Sion...a scris un referat pentru Ministerul Artelor, în care lăuda activitatea şcolii de artă din Chişinău, şi a propus Academiei de artă din Bucureşti să-i urmeze modelul. Acest fapt a trezit acolo o furtună de ură şi  indignare, dar cu toate astea, în Academie s-a înfiripat serios gîndul că oarece restructurări trebuie totuşi făcute" (p.103).

 

"Într-o seară, la un dineu, Sion a început să-i facă lui Plămădeală nenumărate reproşuri legate de faptul că şcoala pe care o conduce nu e corect plasată, pe principiile politice dorite de autorităţi. "Şcoala ta e numită la Minister drept un "cuib al ruşilor -- spunea Sion. Cînd cer subsidii pentru Şcoala din Chişinău, mi se spune că ea lucrează pentru interesele Uniunii Sovietice. În fiecare an am de înfruntat la minister adevărate bătălii, pentru a obţine banii necesari existenţei acestei şcoli". (p.104).  

 

"A. P.  ştia foarte bine că majoritatea studenţilor şcolii urăsc administraţia românească, şi nici nu se sinchisesc delor de asta. Studiile de bază le primesc exclusiv în gimnazii private ruseşti. Un grup numeros de studenţi reuşea să procure şi să citească ziarul "Plugarul Roş"*, interzis pe teritoriul Basarabiei, care se edita în Republica Sovietică Autonomă Moldovenească. În fruntea acestui grup se afla elevul preferat al lui A.P., sculptorul L(aurenţiu) Juk, care deşi a absolvit demult şcoala, trăia în atelierul oferit de maestrul său. Anume de la el afla A.P. numeroase noutăţi culturale şi social-politice din URSS (...) Într-o zi nişte indivizi îl căutau pe acest Juk, şi au ajuns să-l întrebe despre acesta şi pe Plămădeală. Negăsindu-l pe nicăieiri, aceştia au prezentat un ordin de percheziţie, erau de la Siguranţa Statului. "Juk al dumneavoastră a evadat în URSS", au adăogat agenţii. De atunci nu s-a mai ştiut nimic despre el. "Parcă l-a luat apa" -- zicea cu tristeţe Plămădeală" (pp. 105-106).

 

"Sion nu dorea să se despartă de Plămădeală nici vara. În acel an (1929 - n. mea) ministerul a organizat o practică de vară pentru cei mai buni elevi ai şcolilor de artă din întreaga Românie, la Curtea de Argeş. Sion a insistat ca tutore al delegaţiei de la Chişinău să fie numit A.P. A promis că dacă acest lucru se va întâmpla, el însuşi va veni la Curtea de Argeş. A doua zi după sosirea grupului de la Chişinău (printre care erau: Elisabeth Ivanovsky, Elena Evreinova, Dahnovici, Claudia Cobizeva, Radova, Leaşenko ş.a.) au venit şi reprezentanţii de la Bucureşti şi Transilvania. Sion s-a cazat într-o casă parohială cu cerdac, unde şi-a adus o sumedenie de valize şi bagaje. Intenţiona să-şi amenajeze acolo "un cuibuşor confortabil". Chiar şi tavanul l-a pavoazat cu un imens şal colorat. Ne-a chemat pentru a ne servi o cafea neagră, scotînd pentru asta lampa de spirt. A bătut un vînt fin şi draperiile întinse prin cameră s-au atins de flacără. Sion a încremenit, iar A.P. a smuls draperia şi a călcat-o în picioare, stingînd focul, care risca să se extindă. Apoi a turnat apă peste, din ulciorul pentru toaletă. "Cuibul confortabil" s-a afumat niţel şi s-a umezit. Ne-am amuzat cu toţii, iar ca să-şi ridice moralul Sion a propus să mergem în vizită la pictorul Norocea. El susţinea că Norocea este cea mai notabilă personalitate din oraş, şi devine absolut obligatoriu să o cunoaştem. Norocea se ocupa exclusiv de pictura bisericească, era în relaţii minunate cu clerul, şi cîştiga bani frumoşi. Soţia sa era foarte frumoasă şi feminină, dar dialogul cu ea era deosebit de plictisitor, căci se interesa doar de gospodărie, iar restul lumii nici nu exista pentru dînsa" (p.107). 

 

"Sion a cumpărat o fotă veche ţărănească şi a dăruit-o uneia dintre studente, Elena Evreinova. Am remarcat de mai multă vreme că Sion acordă o atenţie sporită acestei Evreinova. A.P. considera că această curte a lui Sion pentru o studentă este deplasată în acest context, punîndu-l pe conducătorul grupului într-o poziţie jenantă. Sion era de acord cu acest punct de vedere, şi încerca să ne convingă că doreşte să o ia de soţie pe Elena, doar că nu ştie care e atitudinea ei faţă de aseastă intenţie. Comportamentul ei era inegal, uneori era foarte rece, alterori manifesta afecţiune. "Mă duce de nas -- se plîngea Sion - , această aristocrată înfumurată nu-mi poate ierta provenienţa ţărănească". Au luat o decizie "înţeleaptă": au chemat la Curtea de Argeş pe fratele Elenei, pe Vladimir Alexandrovici, iar Sion a plecat subit la Bucureşti" (p.110).

 

"Foarte curînd a revenit la Chişinău şi Theodorescu-Sion, zilnic făcea vizite familiei Evreinov. Mama Elenei, Maria Gheorghievna, şi-a crescut copii în stabilimente private la Viena; Elena Evreinova a primit o edicaţie aleasă la Notre Dame de Sion. În Europa Occidentală clerul catolic a creat o reţea densă de astfel de şcoli private, în care primeau instrucţie copiii de aristocraţi şi ai marii burghezii. Plecau de acolo nişte catolici fervenţi, demni de părinţii lor duhovniceşti. Existau astfel de şcoli şi în România -- la Iaşi şi Bucureşti.

Elena Alexandrovna se întorsese de la Viena la Chişinău cu convingerea fermă de a primi catolicismul. Dar a intervenit unchiul său, Nikolai Evreinov, care i-a "scos această prostie din cap".

Familia Evreinov era deosebit de înfumurată, se mîndrea cu vechimea familiei lor, mai ales pentru faptul că din acest neam au ieşit guvernatori şi vice-guvernatori. În această familie venea des Theodorescu-Sion, fiind îndrăgostit de o tînără înaltă, subţirică, foarte rafinată şi glacială, Liolea Evreinova (colocvial de la Elena - n.mea). La începuturi, pictorul cu "provenienţă ţărănească",  era primit cu multă răceală. Dar Sion a reuşit să-i convingă pe toţi că el este un pictor faimos, este inspector la minister, şi poate pretinde respectul tuturor. Atunci cînd a cerut mîna Elenei Alexandrovna, propunerea lui a fost acceptată. Sion a venit la noi radiind de bună dispoziţie şi încîntat. După cum îi era felul, vorbea vulcanic despre cît era de fericit.   

În ziua următoare a şi plecat spre Bucureşti, spre a pregăti locuinţa pentru noua stăpînă.

Nunta lui Sion s-a pus la cale cu destulă modestie, dar la insistenţele familiei Evreinov, trebuiau respectate vechile cutume.  Cununia s-a făcut într-o capelă domestică, în absenţa oricăror persoane străine. Alături de Sion aştepta A. Plămădeală, eu - eram însoţită de N.V. Ţîganco (a fost profesor de istoria artelor între 1919-1926 la Şcoala de artă din Chişinău - n.mea). Elena a fost adusă la capelă de unchiul său, Nikolai Evreinov. De sub voalul imaculat mireasa părea o minunată divă, ca de ghiaţă. La rugămintea prealabilă a lui Sion, preotul a scurtat slujba cununiei la maximum. După o masă ţinută în casa generalesei Evreinova, Sion şi-a dus tînăra soţie la Bucureşti. În sfîrşit am respirat uşuraţi". (pp. 114-115).   

 

DSC05899.JPG

Foto:

Datată: 21 iunie 1929, de la stînga la dreapta: Ion Theodorescu-Sion, Alexandru Plămădeală, August Baillayre, Theodor Kiriacoff-Suruceanu, Şneer Kogan, Chişinău (imagine de arhivă).  

 

1938, Alexandru Plămădeală şi Olga Plămădeală (imagine de arhivă). 

* ziar care era editat la Balta, începînd cu 1 iulie 1924. Publicaţia funcţiona ca un organ de presă al "moldovenismului", deci cei care o editau erau pe o poziţie ideologică şi politică opusă puterii de la Bucureşti.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
10 décembre 2010 5 10 /12 /décembre /2010 18:17

S'a vorbit insistent şi consistent despre "teribilismul" filmului rusesc din ultimii ai ani, de la Alexei Balabanov la Nikolai Homeriki, şi nu în ultimul rînd la Alexei Gherman Jr., dar toate discuţiile acestea nu au atins cote maxime, la limita paroxismului, decît atunci cînd tînărul regizor de teatru, Vasili Sigarev, nu a făcut primul lui film de lung metraj -- Titirezul ("Волчок", 2009, 86 min.), scenariul acestuia fiind publicat încă în 2006, într-o revistă literară din Siberia, "URAL"(nr. 4). Naraţiunea are 13 tablouri, iar această cifră nu prevesteşte nimic îmbucurător. Dimpotrivă. 

 

volchok

În acest film personajele nu au nume, ci doar apelative, şi se mai aude din cînd în cînd vocea din off, este vocea "fetiţei". Asistăm la povestea dură a acesteia, ca victimă a propriei mame -- care se crede mereu tînără, potentă, şi care doreşte să-şi "trăiască viaţa", fără acest tangaj existenţial: a cincea roată la căruţă, "fetiţa" sa din flori, pe care o născuse practic pe banca acuzaţilor! Iubirea copilului pentru "mama" sa creşte pe măsură ce este mai respinsă, înjurată, batjocorită, ignorată, violentată. "Mama" este un specimen fără astîmpăr, rea-de-muscă, beţivă, nesuferită, rece, şi, la limită, chiar lesbiană -- nu se abţine de la nimic: îşi iroseşte la cote maxime existenţa, efervescent, fără remuşcări, fără ruşine, fără emoţii. Nu ştie nici ea ce anume caută, căci nu are un dialog cu nimeni. La un moment dat îi dăruieşte fetiţei sale un titirez, iar apoi îi povesteşte că a fost găsită într-un sac aruncat în cimitir, că era acoperită toată de păr şi schelălăia...era un pui de lup. O mică digresiune se impune.

 

În limba rusă "volciok" înseamnă titirez, sfîrlează, iar vocabula aproape omonimă, "volcionok", semnifică un pui de lup, lupuşor. Sensul profund al acestei omonimii, şi această simbioză a simbolurilor construieşte întreaga dramă -- precum puiul de lup, prin luptă şi perseverenţă, urmîndu-şi menirea, mereu repetitiv, devine acel temut animal de pradă, tot astfel "fetiţa" noastră nu se îndoaie, şi nu ezită o clipă în iubirea sa pentru "mamă", chiar dacă aceasta nu-i arată, niciodată, niciun dram de afecţiune sau căldură maternă. "Bunica" şi "sora" mamei sunt femeile care o cresc şi-i stau alături, în timp ce "mama" dispare cu anii, hălăduieşte prin lume, dar revine, tot mai ruinată, mai puţin frivolă, dar şi mai puţin apetisantă...Revine cînd "fetiţa" a devenit "adolescentă", dar e la fel de consecventă în sentimentele sale pentru cea care i-a dat viaţă, dar nu i-a oferit nimic mai mult, decît umilinţă, monotonie şi o continuă aşteptare.. Titirezul rabdă şi se roteşte, şi o face continuu la fel, pînă la neclintire. Pînă la ultima suflare. Refuzînd orice compromis.

 

Regizorul Sigarev analizează atent limitele umanului, a maternităţii, a purităţii copilăreşti. Ceea ce nu mai este cu putinţă la cei maturi, devine firesc la copii: iubirea necondiţionată, simplă, inexplicabilă. Cred că singura dată cînd chipul "mamei" a fost atins de umbra tristeţii a fost în momentul în care află că fata ei fusese lovită de o maşină, în plină stradă, cînd încerca să-şi ajungă în goană "mama". Dar era noapte, şi camera nu s-a apropiat de acest chip... Noi nu-l putem vedea. Din scenariu aflăm însă că e singura dată cînd "mama" a suspinat şi a plîns cu hohote.

 

Filmul acoperă întreaga dramă în mantia ploii. Ploaia e expiatorie. Chiar şi cînd e rece.

 

volchok1.jpg

În imagini: "mama" -- Jana Troyanova; "fetiţa" -- Polina Plucek.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
7 décembre 2010 2 07 /12 /décembre /2010 10:19

Trag speranţa că după ce va vedea sequel-ul lui Nikita Mihalkov, Soarele înşelător 2 (Rusia, Cehia, Franţa, Germania, 2010, 180 de min.), gazetarul C.T.Popescu va putea vorbi liber regizorului, fără să-şi citească gîndurile de pe hîrtie, cum a făcut-o pe scena de la Scala, în prezenţa realizatorului. Asta pentru că, în acest film chinuit s-a produs o deşertare a sensurilor.

 

08


Noul film debutează cu o scenă absolut terifiantă şi halucinantă, în care Stalin stă într-un chioşc pe malul apei şi povesteşte asistenţei cum mama lui cocea "pîine cu propriile mîini", pe care micuţul Iosea o ungea cu unt şi apoi punea peste dulceaţă. Privea îndelung cum dulceaţa se prelingea pe suprafaţa imaculată a untului. Nu înfuleca: îşi exersa răbdarea, voinţa, puterea de a se abţine în faţa ispitei...Vine o albină, pe care Stalin o priveşte cu ochi atenţi, de hienă. Probabil că la fel privea Tătucul pe oricine şi orice?


Apoi, i se comunică că-l aşteaptă o supriză. Un tort cu profilul Tătucului. Nu se încumetă să bage el cuţitul, ci îndeamnă pe cei din preajmă să o facă... dar se pomeşte sufocat în masa delicioasei creaţiuni.


Nu era decît un vis al lui Kotov (acelaşi Nikita Mihalkov) aflat în puşcărie, căruia după arestarea din 1938 i-a fost schimbată condamnarea politică cu una de drept comun, în vara lui 1941. Odată cu începerea războiului Kotov reuşeşte să evadeze din GULAG, şi se pierde în iadul cel mai de jos al războiului. Între timp, colonelul Dmitry Arsentiev (acelaşi Oleg Menşikov) este chemat la vila lui Stalin pentru a i se înredinţa personal găsirea generalului Kotov. Marusea (Victoria Tolstoganova, care a înlocuit-o pe Ingeborga Dapkunaite), soţia lui Kotov, cu care are o minunată fetiţă, Nadejda, a fost cîndva iubita lui Arsentiev -- acum i-a devenit chiar soţie, ştiindu-l pe Kotov mort. Nadejda acum e mare, pionieră şi e mîndră de tatăl său...

 

În general, filmul e cam fără sens, cu o grămadă de scene inutile, forţate, inexplicabile: scena botezului în apele mării, după bombardarea ambarcaţiunii Crucii Roşii, incendierea barăcii cu săteni nevinovaţi, masacrarea inocenţilor, a celor 240 de absolvenţi ai unei şcoli de elită, arătarea sînilor goi soldatului muribund, care-i cere acest lucru fetei înainte să moară (aluzie, iarăşi, la vîrsta fragedă la care mureau tinerii soldaţi) ş.a.


De bună seamă, presa de specialitate (din Rusia cel puţin) e descumpănită, şi nu remarcă în discuţii decît secvenţele preluate şi aduse din primul film în ţesătura sequel-ului, remarcă mai mult slăbiciunile decît atuurile acestei super-producţii cinematografuce. Aproape că nimeni nu s-a aşteptat ca gomosul şi deloc modestul Mihalkov să facă un film atît de dezonorant, dezordonat şi slab! Din toate punctele de vedere.


Un film care a golit de sens orice idee de film.       

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
2 décembre 2010 4 02 /12 /décembre /2010 22:38

 

DSC02189.JPG

Am vizitat Chişinăul înainte de alegeri. Pentru că sejurul meu era scurt, mi-am rînduit cîteva priorităţi. Una din ele era să-l vizitez pe dl. Petre Guran, directorul ICR "Mihai Eminescu", poate cea mai aşteptată instituţie culturală românească din ultimii ani.

 

Recunosc că am fost foarte suprins cînd la revenirea din concediu aflasem despre apariţia acesteia. Sediul repartizat ICR este unul cu semnificaţii profunde pentru capitala Moldovei -- aici a funcţionat Institutul Român de Sociologie, filiala din Basarabia -- în perioada interbelică. În vremea sovietică acest loc era inaccesibil ochiului de rînd, căci ascundea diverse funcţionalităţi ale aparatului de stat. Ştiind că actualul sediu ICR se află destul de aproape de casa părinţilor mei, m-am îndeptat voios întracolo, în dorinţa de vedea cum se pun bazele unei activităţi atît de necesare spaţiului cultural basarabean. Intru în curtea formată de cele două edificii, aflate la numărul 79 de pe strada Mateevici. Portiţa e întredeschisă, nicio suflare omenească nu mă întîmpină. Trag de o uşă a primului imobil -- încuiată, merg pe aleea despicată în două fîşii, spre faţada vag neo-gotică a celeilalte case, iarăşi încuiat. Privesc prin geamurile fără perdele, pustiu. Frunzele umede ale toamnei străjuiesc intrarea, se vede clar că stau aici de mai multe zile fără să fie atinse. Iz fin de mucegai şi putrejune tomnatecă domină întreaga ogradă, undeva în stînga e o terasă semicirculară, astfaltată, pustie şi ea. Pomii stau goi, deznădăjduiţi, dar demni. Dincolo de gardul de piatră intuiesc aleea largă ce duce spre treptele (peste o sută!) ce coboară spre ceea ce a fost cîndva Lacul Valea Morilor, acum asanat... Mai stau, mă mai uit, linişte şi pace arhetipală. Ies în stradă, revăd spectacolul hîd şi agresiv al campaniei electorale, aflate la final. Practic orice bucăţică de spaţiu publicitar e ocupat acum de slogane, mutre şi blazoane de partide sau candidaţi independenţi. Demult, de ani de zile, nu am mai văzut cum e Moldova în straie de bătălie pentru scrutinul care asigură intrărea în parlament...chiar dacă acest fenomen s-a tot repetat în ultimii doi ani aici. Nepermis de des, dar rezultatele acestora nu dau prea multe motive pentru bucurii sau răsturnări de situaţie. Viaţa politică în Moldova este ca frunzele ude ce străjuiesc uşa zăvorîtă a ICR...

 

Constatam în ultimii ani că fondul construit al capitalei RM are de suferit simţitor de pe urma investiţiilor babane ce se fac în noile construcţii. Adică acestea din urmă cedează locuri şi terenuri, în detrimentul celor dintîi, casele vechi cad sub lama buldozerelor, iar ceea ce apare are chiar acelaşi aspect cu al peisajului politic: anost, dominator, plictisitor, glamuros, agresiv -- toate melanjate şi haotic aranjate. În acest an parcă fenomenul s-a radicalizat, vechiul aspect al urbei se rarefiază văzînd cu ochii, ţesutul se "cariază" tot mai simţitor, şi în locul acestor goluri apar mastodonţii de sticlă, lucioşi, cu faţade fumurii, precum maşinile de bandiţi. "Noua burghezie" îşi etalează gusturile, preferinţele. 

 

Capac la toate aceste frugale notaţii a pus trecerea graniţei, spre România. De data asta cu trenul. Relata cineva, mai demult, că sîrma ghimpată de la Prut tinde să dispară, fiind o "graniţă tragicomică", cum bine i se spunea; acum am constatat că sîrma ghimpată reapare pe malul românesc! Trenul de Bucureşti (acelaşi de 20 de ani de cînd circul eu cu el, doar că, evident, cu 20 de leaturi mai hodorogit!) după ce trece Prutul se opreşte imediat, la vamă, care acum nu mai este la Nicolina, ci chiar în preajma rîului ce desparte România de inexpugnabila RM. Punctul vamal e împrejmuit de un gard metalic foarte nou, cu sîrmă ghimpată dublă, pe post de coronament. Sunt cîteva containere dichisite cu echipament de ultimă generaţie, cu cîini de pază, că, deh, e graniţa UE care trece pe aici, şi punct. Ai sentimentul clar că românii-funcţionari de la aceste fruntarii sunt puşi să facă faţă întîlnirii cu barbaria, cu lumea şi stepele Asiei, cu lipsa civilizaţiei europene...Mi-a devenit foarte limpede că nicio extindere a UE nu va mai fi, că nu intră nicicum în calculele Bruxelles-ului o atare tărăşenie costisitoare. Moldova e dincolo de gardul de fier şi păienjenişul de sîrmă ţepoasă, proaspăt întinsă. Votul basarabenilor, de aici încolo, chiar nu mai are nicio eficienţă, sau relevanţă, căci fraţii noştri deja s-au izolat, s-au pus la adăpost sigur, şi pot dormi în tihnă. 

 

Acum am înţeles mai bine de ce s-a bătut atîta monedă pe chestiunea "tratatului de graniţă dintre cele două ţări vecine". Timpul ambiguităţilor, al dilemelor, mai "vechi" şi mai "noi", a trecut. Al "podurilor de flori" -- şi mai demult. Vom privi în zare, spre Basarabia, precum privea  Giovanni Drogo (din Deşertul tătarilor, a lui Buzzati) acel spaţiu fascinant, înfricoşător, arhetipal şi intangibil de dincolo de Citadelă. Nu vom desluşi decît ceaţă şi umbrele tătarilor care nu mai vin... Noapte bună!  

 

foto: Chişinău, Conacul urban al familiei Catargi, str.Columna nr. 106. Fotografia a fost făcută în 16 noiembrie 2008 (arhivă proprie). 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
28 novembre 2010 7 28 /11 /novembre /2010 21:53

DSC01411.JPG

 

Prima întîlnire cu samuraiul pianului avuse loc la Chişinău în 13 septembrie 2008, în cadrul festivalului Ethno-Jazz, unde acesta a avut o prestaţie absolut halicinantă pe scena Sălii cu Orgă de acolo. Nik Bärtsch a venit cu doar doi membri ai trupei sale, RONIN, saxofonistul Sha şi percuţionistul Andi Pupato. Avea ceva din altă dimensiune, nelumească, muzica acestui trio, era un soi de simbioză de groove, minimalism, zen şi improvizaţie, astfel încît am plecat de la acel concert aproape turmentat, şi asta în pofida avertismentului anterior, din partea unui specialist foarte informat al jazz-ului, care-mi spunea că din Elveţia nu poate veni nimic bun...Ei bine, el însuşi, criticul de jazz amintit -- deja după concert -- nu se mai oprea din încîntare!

 

A urmat o reauzire la Gărâna Jazz Festival, în 2009, cu întreaga echipă Ronin -- fantastic regal în acel decor montan de vară pe muntele Semenic, unde sunetul cristalin al instrumentelor se auzea la kilometri distanţă, punînd în surdină pînă şi păsările de noapte, cucuvelele...

 

Concertul din astă seară avea un cadru major, TNB, dar şi o miză uriaşă -- era un prim pas în proiectarea unei serii de concerte de pian solo modern, o noutate aşteptată, cred, pentru mediul muzical de la noi. Concertele lui Nik Bärtsch au un aer de arhitectură muzicală sofisticată, elaborată, chiar dacă ritmul trimite cu gîndul la tradiţia muzicii dodecafonice, repetitive, în duhul unui Steve Reich, de pildă. Ca ascultător "cuminte", obişnuit cu armoniile şi ritmurile clasice, nu ai putinţa să ştii cum evoluează piesele lui (intitulate toate "MODUL", urmate de cifre în creştere sau descreştere), dar face bine la percepţie (şi minte) să o asculţi cu calm, luare-aminte şi introspecţie. Nu este o muzică simplă, lineară, uşor de ascultat şi de îngurgitat. Nik Bärtsch construieşte pe măsură ce improvizează, dar asta doar în aparenţă, căci întregul arsenal de sunete este un amestec superior de spontaneitate şi filosofie zen, deopotrivă. Aproape fiecare sunet i se citeşte muticianului şi pe chip, există o proiecţie şi o corespondenţă perfecte între ce auzi şi poţi să vezi. Samuraiul acesta elveţian  "propovăduieşte" prin polifonie, avandardă muzicală (atîta cîtă mai e cu putinţă în aceste vremuri post orice curent & modă autentică!), minimalism şi, mai presus de orice definire, printr-un soi de altoi doar de el ştiut de stiluri, gestică, gamă fiziognomică. O încîntare a oferit, sper, pentru toţi cei care s-au aflat în Sala mare a Teatrului Naţional din Bucureşti!

 

Este sigur că o astfel de muzică nu s-a mai auzit niciodată de pe acea scenă...poate nici în Bucureşti, chiar dacă în mai băieţii RONIN au mai fost p-aici. Nu am ascultat acel concert! Am lipsit. Acum Nik Bärtsch a actat solo. Dar nu s-au putut face fotografieri.

 

FOTO: v.b., Sala cu Orgă, Chişinău, 2008.    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Jazzbolistică
commenter cet article
18 novembre 2010 4 18 /11 /novembre /2010 11:05

•Mihail Mihailovici Prişvin (Prishvin, în transliterare englezească) -- 1873-1954, a fost un celebru scriitor de povestiri, dar mai ales de cărţi pentru copii. S-a manifestat ca un împătimit al descrierii naturii, al scrierilor despre vînătoare, păsări, călătorii, iar întreaga lui operă e marcată de un fel de "naturfilosofie" pe care a distilat-o după o reţetă doar de el ştiută şi cultivată. Întreaga lui viaţă a ţinut un "Jurnal", publicat în bună parte de curînd, şi accesibil integral în versiune electronică oferă o lectură pasionantă şi folositoare. Dar răsfoind printre notiţele mele, făcute la vremea cetirii, am dat peste acest citat:

"Meditînd asupra atitudinii cinice actuale a poporului faţă de conducători, îmi vine gîndul că etica ţărănească se proiectează în cea statală; în sînul poporului rural din Rusia orice şef de prin preajmă este privit ca un rău necesar, de aceea conducător devine ultimul om".

Cumplită cugetare, despre lipsa de încredere faţă de aproapele!

• În toamna lui 2009 ajungem la mănăstirea Sfîntul Nikita (datează de la 1307/1308), în apropiere de Skopjie, aflată într-un sat de la poalele munţilor. Suntem întîmpinaţi de o cucoană care spăla vase într-un lighean de metal, care ne-a zis tăios: fotografiatul este interzis! Asta în loc de "bun venit". Biserica era închisă, încuiată mai exact. Cerîndu-i să ne deschidă pentru vizitare biserica, continua să spele vesela. Am aşteptat minute în şir, timp în care am zărit într-o verandă un monah bătrân care privea impasibil. Nu îndrăznim să-l deranjăm cu cererea noastră, deşi poate ar fi trebuit? După mai mult timp femeia a venit, aproape că ne-a făcut un control corporal -- să nu furăm imagini -- şi am intrat în sfîntul locaş. Pictura, absolut fantastică, a recompensat cu vîrf de măsură această agresivitate şi lipsă de ospitalitate...Dar poate că a fost un test pentru smerirea noastră?

•"Să asude milostenia în palma ta pînă vei şti cui o dai" -- frază preluată din Părinţii trecutului de către părintele Marian F., în predica sa duminicală împotriva cerşetoriei. Cerşetoria este un grav păcat, căci corupe şi opreşte înmulţirea talantului...

 

• 9.01.2010. Urcasem pe uşa din faţă a tramvaiului, neobişnuit pentru mine. Mai făcusem cîţiva paşi. Doi tineri au trecut pe lîngă mine şi, după ce m-am aşezat, s-au instalat şi ei, alături, amîndoi pe acelaşi loc, ea pe genunchii lui. Brusc au început să vorbească tare, monoton, agasant. Cam ăsta era dialogul:

El: Te rog să-mi spui, ce ce nu mi-ai spus...

Ea: Nu am ştiut cum vei reacţiona

El: Nu, te rog să-mi spui

Ea: Nu am ştiut...

El: Te rog frumos să-mi spui...de ce nu i-ai închis.

Ea: Te rog frumos să mă ierţi!

El: Nu există! DE ce nu i-ai închis, cînd ai auzit că e el?

Ea: (a început să rîdă sardonic, cu gust)

El: Te rog frumos, să-mi spui...Nici nu sunt sigur că e adevărat ce-mi spui...

Ea: (scîncind aproape)...nu mai fac!

El: Nu, nu, nu se există, de ce nu mi-ai spus...?nu m-ai sunat chiar atunci!

 

Absolut antologic acest dialog juvenil, teatrul absurdului rătăcit în tramvai, deşi nu sunt sigur că am fost suficient de bun pentru a-l "stenografia" fidel...Dar sigur e cu oameni vii, şi despre oameni, or, asta contează pînă la urmă 

.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Fragmente
commenter cet article
15 novembre 2010 1 15 /11 /novembre /2010 08:29

Săptămîna trecută ne-a vizitat la Bucureşti una din personalităţile de top din mass-media culturală rusească -- criticul de artă şi jurnalistul cîmpului vizual, Ekaterina Degot'. Probabil, că în ţări ca Ungaria sau Cehia -- spaţii culturale cu o tradiţie aşezată şi îndelungată a dezbaterilor publice -- venirea unei astfel de personalităţi ar fi adunat la conferinţele sale infinit mai multă lume, şi ar fi suscitat un interes mult mai vioi, precum şi cu un ecou mai mare.

Pentru venirea acestei personalităţi am tradus un mic text, la rugămintea amicilor mei de la revista electronică CriticAtac. Acest text era scris în iarna anului în care ne aflăm, şi prin care autoarea expunea părerile sale cu privire la "redistrubuirea" averilor bisericeşti, chestiune pe care statul rus actual a propus-o spre discuţie naţională. Iar un jurnalist cu ponderea Ekaterinei Degot' n-avea cum să nu fie întrebată, mai ales că e şi istoric de artă...Nu insist asupra opiniilor domniei sale cu privire la felul în care dînsa vede şi simte problema (foarte delicată) aflată în cauză, intenţia mea este să analizez poziţia etică a acestui autor -- al cărei glas este ascultat de multă lume, atît în Rusia cît şi în lume (chiar la Bucureşti expunea, en passant, nişte idei pe care le-a prezentat recent într-un simpozion la Istanbul). Dar felul în care a fost citit şi perceput acest scurt text de către publicul românesc se poate vedea la subsolul sursei amintite. 

Ce fel de autor este Ekaterina Degot' (E.D.)? Personal am auzit de numele ei la o conferinţă internaţională, în toamna lui 1998, la Budapesta, unde un mare magnat-industriaş american, care colecţionase întreaga lui viaţă conştientă artă sovietică alternativă, adunase în acel oraş un număr important de specialişti, care să vorbească -- cumva rezumativ -- despre importanţa şi locul acelui fel de expresie vizuală în istoria recentă a artelor vizuale. Nu-mi amintesc nimic, desigur, din excursul E.D., dar am fost foarte suprins să o regăsesc, e adevărat peste cîţiva ani, pe aceeaşi E.D. columnist la o pubicaţie de urban culture, BG.ru (Marele Oraş). Scria acolo despre cîte-n lună şi-n stele, despre mărci de telefoane, branduri de haine, despre călătorii, cosmetice, psihanaliză de ocazie, umori urbane, cruci de pe marginea drumurilor etc. De fapt, nu făcea o notă discordantă faţă de ceilalţi autori ai acelei publicaţii foarte la modă, doar că pretenţiile autoarei erau ca ceea ce scria se semene, numaidecît, cu "monadele" din Mitologiile lui Roland Barthes, chiar dacă numele predecesorului nu figura în propriile scriituri. Strategia aceasta  se consuma aproape de apogeul marasmului capitalist rusesc, cînd se forjau "valori" şi "noua elită".

1901 CANADA frontLiberalismul rusesc era în culmea fericirii, în timp ce anumiţi jurnalişti erau omorîţi de regimul de la Moscova, chiar dacă implicarea serviciilor în aceste atentate era mai greu de demonstrat. Nimic nou sub soare, dealtfel...orîcînd statul îşi apără ale sale! Pe fundalul acestor zbateri generate de expandarea aproape necontrolată a capitalului şi investiţiile în orice (sume astronomice provenite, în special, din zăcăminte & extracţii) s-a născut şi o fericită elită intelectuală (ziarişti, scriitori, birocraţi, purtători de cuvinte etc.) -- plătită şi întreţinută din dobînzile nelimitate şi de eficienţa acestui sistem oligarhic-bananier.

Despre E. D. au reînceput să vorbească imediat după lansarea portalului openspace, în anul 2008. Acolo este responsabilă de rubrica de artă contemporană. Ei bine, de pe acea poziţie foarte prestigioasă "tranşează" domnia sa destinul artei actuale în Rusia şi de aiurea. Iar anul ăsta a curatoriat, alături de David Riff şi Cosmin Costinaş Bienala de la Ekaterinburg, unde a încercat un soi de analiză "stângistă" a fenomenelor contemporane. Nu a fost prea convingătoare. De fapt -- deloc. O mostră a tipului său de analiză socio-culturală este oferită de foarte recentul său reportaj despre performance-ul artistului Oleg Mavromati, aflat într-un soi de autoexil la Sofia, şi unde autoarea noastră l-a vizitat pe artist înainte să poposească pentru prima oară pe meleagurile româneşti. Ei bine, acel reportaj are aerul unui inchizitoriu, precum şi al unei instanţe pentru care îndoiala, simpatia, solidaritatea şi efortul de a înţelege echidistant fenomenul (simptomul) artei actuale este paralel şi ne-necesar...Acolo se vorbeşte despre inadaptabilitatea acestui artist, despre preţul ridicol de mic al vinului bulgăresc, despre raţiunile care leagă acest vin de glia patriei, despre amica ei, moscovita Yara Bubnova (creatoarea scenei de artă contemporană în Bulgaria, în opinia E.D.), despre aroganţa supremă a lui Oleg Mavromati în raport cu artiştii locali (vai, care nu ştiu nici cuvîntul "cultorologie" care, pasămite, în limba bulgară desemnează cu cuvînt indecent!), despre neregulile în actele civile ale aceluiaşi artist, despre problemele sale cu Codul Civil al Federaţiei Ruse (Art.282)...Şi aproape nimic despre scopul real al vizitei sale în apartamentul lui Oleg Mavromati şi al soţiei sale, pictoriţa Boryana Dragoeva-Rossa. De fapt, această vizită privată îi oferă prilejul să concludă: ceea ce a văzut ea în maniera de gîndi arta a acestui artist, îi evocă "mimetismul neputiincios" al acţionismului rusesc din anii'90, care "incapabil de a face faţă avalanşei noii ordini, se înghesuie să fure cîte o fărîmă din gloria acestei ordini -- prin intermediul televiziunii". Morala e pusă în surdină, iar acţiunile artiştilor sunt ilogice, rapide, negîndite, adaogă E. D., în duhul "noii etici". "A fi artist politic nu este deloc obligatoriu, trebuie să apărăm şi să practicăm libertatea de a fi opozant" -- concluzionează apoteotic acelaşi autor.

În această listă a acţionismului rusesc trebuie enumerate personalităţi care cu adevărat sunt repere ale artei ultimilor decenii: Oleg Kulik, Anatoly Osmolovsky, Alexander Brener, Avdei Ter-Oganian ş.a. Orice specialist şi curator din lumea largă ştie şi cunoaşte strategiile acestor artişti. Aceştia au devenit însă, acum, ţinta atacului "absolutist" şi tendenţios al E.D., poate şi involuntar. Deşi nu prea cred. 

Sunt multe de spus despre arta contemporană din Rusia în general, dar şi despre E.D. în particular, deoarece personalităţi de talia ei fac bienale (Bakstein la cîrma Bienalei de la Moscova), sau conduc galerii cu răsunet (Guelman e considerat "tăticul" sistemului de promovare al artei actuale). Este bine să se ştie cîte ceva despre felul lor de a gîndi şi a acţiona, de a vorbi despre etică şi deontologie profesională. Mai ales acum, cînd informaţia se globalizează, iar lumea rusească rămîne încă "o piatră de poticneală" pentru restul lumii...

Poate că ştiind ceva mai mult despre astfel de "chibiţuri", publicul tînăr şi foarte curios adunat la NEC şi Universitatea de artă din Bucureşti (poate cele mai prestigioase locuri de propedeutică teoretic-artistică) i-ar fi pus întrebări "incomode" E.D., în încercarea acestui public de a desluşi graniţa, foarte fragilă dealtfel, dintre oportunism, snobism şi onestitate intelectuală. Chiar în pofida butadei lui John Updike, precum că cioburile de neadevăr devin peste an adevăruri întregi, indiscutabile!

        

  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
10 novembre 2010 3 10 /11 /novembre /2010 23:02

DSCF1021.JPG

DSCF1133.JPG

DSCF1598.JPG

DSCF0959.JPG

DSCF0982.JPG

DSCF0975.JPG

DSCF1257.JPG

La Sankt-Petersburg ritualul nunţii este omniprezent, în fiecare zi vezi culpuri care se căsătoresc, merg să se legalizeze îmbrăcaţi mire & mireasă. Îi vedeai peste tot, pe apă şi pe uscat, cu şampanie, limuzine, alaiuri, grabă şi bucurie. Ultima secvenţă se leagă de plaiurile noastre -- e un grupaj de fotografii expus în "sala moldovenilor", din Muzeul Etnografic de Stat. În timp, peste secole, umila mireasă din Nordul Basarabiei îşi dă mîna cu Flora lui Rembrandt (1634), din Ermitaj, care o reprezintă pe Saskia gravidă...căsătoria celor doi a avut loc în 22 iulie a aceluiaşi an, în care a fost pictat minunatul portret.  

 

Toate fotografiile îmi aparţin, bucuraţi-vă de ele! 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article