Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

15 novembre 2010 1 15 /11 /novembre /2010 08:29

Săptămîna trecută ne-a vizitat la Bucureşti una din personalităţile de top din mass-media culturală rusească -- criticul de artă şi jurnalistul cîmpului vizual, Ekaterina Degot'. Probabil, că în ţări ca Ungaria sau Cehia -- spaţii culturale cu o tradiţie aşezată şi îndelungată a dezbaterilor publice -- venirea unei astfel de personalităţi ar fi adunat la conferinţele sale infinit mai multă lume, şi ar fi suscitat un interes mult mai vioi, precum şi cu un ecou mai mare.

Pentru venirea acestei personalităţi am tradus un mic text, la rugămintea amicilor mei de la revista electronică CriticAtac. Acest text era scris în iarna anului în care ne aflăm, şi prin care autoarea expunea părerile sale cu privire la "redistrubuirea" averilor bisericeşti, chestiune pe care statul rus actual a propus-o spre discuţie naţională. Iar un jurnalist cu ponderea Ekaterinei Degot' n-avea cum să nu fie întrebată, mai ales că e şi istoric de artă...Nu insist asupra opiniilor domniei sale cu privire la felul în care dînsa vede şi simte problema (foarte delicată) aflată în cauză, intenţia mea este să analizez poziţia etică a acestui autor -- al cărei glas este ascultat de multă lume, atît în Rusia cît şi în lume (chiar la Bucureşti expunea, en passant, nişte idei pe care le-a prezentat recent într-un simpozion la Istanbul). Dar felul în care a fost citit şi perceput acest scurt text de către publicul românesc se poate vedea la subsolul sursei amintite. 

Ce fel de autor este Ekaterina Degot' (E.D.)? Personal am auzit de numele ei la o conferinţă internaţională, în toamna lui 1998, la Budapesta, unde un mare magnat-industriaş american, care colecţionase întreaga lui viaţă conştientă artă sovietică alternativă, adunase în acel oraş un număr important de specialişti, care să vorbească -- cumva rezumativ -- despre importanţa şi locul acelui fel de expresie vizuală în istoria recentă a artelor vizuale. Nu-mi amintesc nimic, desigur, din excursul E.D., dar am fost foarte suprins să o regăsesc, e adevărat peste cîţiva ani, pe aceeaşi E.D. columnist la o pubicaţie de urban culture, BG.ru (Marele Oraş). Scria acolo despre cîte-n lună şi-n stele, despre mărci de telefoane, branduri de haine, despre călătorii, cosmetice, psihanaliză de ocazie, umori urbane, cruci de pe marginea drumurilor etc. De fapt, nu făcea o notă discordantă faţă de ceilalţi autori ai acelei publicaţii foarte la modă, doar că pretenţiile autoarei erau ca ceea ce scria se semene, numaidecît, cu "monadele" din Mitologiile lui Roland Barthes, chiar dacă numele predecesorului nu figura în propriile scriituri. Strategia aceasta  se consuma aproape de apogeul marasmului capitalist rusesc, cînd se forjau "valori" şi "noua elită".

1901 CANADA frontLiberalismul rusesc era în culmea fericirii, în timp ce anumiţi jurnalişti erau omorîţi de regimul de la Moscova, chiar dacă implicarea serviciilor în aceste atentate era mai greu de demonstrat. Nimic nou sub soare, dealtfel...orîcînd statul îşi apără ale sale! Pe fundalul acestor zbateri generate de expandarea aproape necontrolată a capitalului şi investiţiile în orice (sume astronomice provenite, în special, din zăcăminte & extracţii) s-a născut şi o fericită elită intelectuală (ziarişti, scriitori, birocraţi, purtători de cuvinte etc.) -- plătită şi întreţinută din dobînzile nelimitate şi de eficienţa acestui sistem oligarhic-bananier.

Despre E. D. au reînceput să vorbească imediat după lansarea portalului openspace, în anul 2008. Acolo este responsabilă de rubrica de artă contemporană. Ei bine, de pe acea poziţie foarte prestigioasă "tranşează" domnia sa destinul artei actuale în Rusia şi de aiurea. Iar anul ăsta a curatoriat, alături de David Riff şi Cosmin Costinaş Bienala de la Ekaterinburg, unde a încercat un soi de analiză "stângistă" a fenomenelor contemporane. Nu a fost prea convingătoare. De fapt -- deloc. O mostră a tipului său de analiză socio-culturală este oferită de foarte recentul său reportaj despre performance-ul artistului Oleg Mavromati, aflat într-un soi de autoexil la Sofia, şi unde autoarea noastră l-a vizitat pe artist înainte să poposească pentru prima oară pe meleagurile româneşti. Ei bine, acel reportaj are aerul unui inchizitoriu, precum şi al unei instanţe pentru care îndoiala, simpatia, solidaritatea şi efortul de a înţelege echidistant fenomenul (simptomul) artei actuale este paralel şi ne-necesar...Acolo se vorbeşte despre inadaptabilitatea acestui artist, despre preţul ridicol de mic al vinului bulgăresc, despre raţiunile care leagă acest vin de glia patriei, despre amica ei, moscovita Yara Bubnova (creatoarea scenei de artă contemporană în Bulgaria, în opinia E.D.), despre aroganţa supremă a lui Oleg Mavromati în raport cu artiştii locali (vai, care nu ştiu nici cuvîntul "cultorologie" care, pasămite, în limba bulgară desemnează cu cuvînt indecent!), despre neregulile în actele civile ale aceluiaşi artist, despre problemele sale cu Codul Civil al Federaţiei Ruse (Art.282)...Şi aproape nimic despre scopul real al vizitei sale în apartamentul lui Oleg Mavromati şi al soţiei sale, pictoriţa Boryana Dragoeva-Rossa. De fapt, această vizită privată îi oferă prilejul să concludă: ceea ce a văzut ea în maniera de gîndi arta a acestui artist, îi evocă "mimetismul neputiincios" al acţionismului rusesc din anii'90, care "incapabil de a face faţă avalanşei noii ordini, se înghesuie să fure cîte o fărîmă din gloria acestei ordini -- prin intermediul televiziunii". Morala e pusă în surdină, iar acţiunile artiştilor sunt ilogice, rapide, negîndite, adaogă E. D., în duhul "noii etici". "A fi artist politic nu este deloc obligatoriu, trebuie să apărăm şi să practicăm libertatea de a fi opozant" -- concluzionează apoteotic acelaşi autor.

În această listă a acţionismului rusesc trebuie enumerate personalităţi care cu adevărat sunt repere ale artei ultimilor decenii: Oleg Kulik, Anatoly Osmolovsky, Alexander Brener, Avdei Ter-Oganian ş.a. Orice specialist şi curator din lumea largă ştie şi cunoaşte strategiile acestor artişti. Aceştia au devenit însă, acum, ţinta atacului "absolutist" şi tendenţios al E.D., poate şi involuntar. Deşi nu prea cred. 

Sunt multe de spus despre arta contemporană din Rusia în general, dar şi despre E.D. în particular, deoarece personalităţi de talia ei fac bienale (Bakstein la cîrma Bienalei de la Moscova), sau conduc galerii cu răsunet (Guelman e considerat "tăticul" sistemului de promovare al artei actuale). Este bine să se ştie cîte ceva despre felul lor de a gîndi şi a acţiona, de a vorbi despre etică şi deontologie profesională. Mai ales acum, cînd informaţia se globalizează, iar lumea rusească rămîne încă "o piatră de poticneală" pentru restul lumii...

Poate că ştiind ceva mai mult despre astfel de "chibiţuri", publicul tînăr şi foarte curios adunat la NEC şi Universitatea de artă din Bucureşti (poate cele mai prestigioase locuri de propedeutică teoretic-artistică) i-ar fi pus întrebări "incomode" E.D., în încercarea acestui public de a desluşi graniţa, foarte fragilă dealtfel, dintre oportunism, snobism şi onestitate intelectuală. Chiar în pofida butadei lui John Updike, precum că cioburile de neadevăr devin peste an adevăruri întregi, indiscutabile!

        

  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
10 novembre 2010 3 10 /11 /novembre /2010 23:02

DSCF1021.JPG

DSCF1133.JPG

DSCF1598.JPG

DSCF0959.JPG

DSCF0982.JPG

DSCF0975.JPG

DSCF1257.JPG

La Sankt-Petersburg ritualul nunţii este omniprezent, în fiecare zi vezi culpuri care se căsătoresc, merg să se legalizeze îmbrăcaţi mire & mireasă. Îi vedeai peste tot, pe apă şi pe uscat, cu şampanie, limuzine, alaiuri, grabă şi bucurie. Ultima secvenţă se leagă de plaiurile noastre -- e un grupaj de fotografii expus în "sala moldovenilor", din Muzeul Etnografic de Stat. În timp, peste secole, umila mireasă din Nordul Basarabiei îşi dă mîna cu Flora lui Rembrandt (1634), din Ermitaj, care o reprezintă pe Saskia gravidă...căsătoria celor doi a avut loc în 22 iulie a aceluiaşi an, în care a fost pictat minunatul portret.  

 

Toate fotografiile îmi aparţin, bucuraţi-vă de ele! 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
3 novembre 2010 3 03 /11 /novembre /2010 13:11

De cîteva zile aştept să văd cum este, atunci cînd e deschisă.

 

Adică, Dugheana de cafea din strada Actor Grigore Manolescu nr. 16, pe lângã Piata Ion Mihalache. Am trecut într'o seară cu bicicleta, era întuneric deja, iar aspectul prăvăliei nu era prea îmbietor...deh, cultura supermarketului & bouticurilor ne'a pervertit în bună măsură percepţia asupra lucrurilor nearătoase, simple şi umile.

DSCN3672.JPG

Ei bine, m'am apropiat astăzi de geam, şi mi s'a deschis binevoitor. În cutia de metal era un bătrânel cu faţa rotundă, cu chip luminos, blajin, iar o doamnă lângă el -- citea ziarul. Am cerut 200 de grame de cafea;

 

"E măcinată pentru ibric?", am întrebat. "Doar pentru ibric o măcinăm", mi s'a răspuns -- "şi e de cea mai bună calitate!".

"Am 83 de ani, şi nu mai am timp să nu fiu cel mai bun", a adăogat bătrânelul cu tot firescul de pe lume.

Apoi a spus că toată viaţa numai asta l'a preocupat: cafeaua. Ştie să confecţioneze rîşniţe, ibrice şi alte accesorii necesare pentru a face o cafea să fie unică, aromată şi inegalabil savuroasă. Întregul echipament pe care-l vezi în dugheana sa e făcut de Haig Keşkerian, căci ăsta e numele celui care perpetuează discret şi mîndru tradiţia cafelei armeneşti. El vinde şi cacao, pe care o rîşneşte tot acolo. La despărţire mi-a mai spus încă o dată: "eu sunt cel mai bun, de aceea o să reveniţi, italienii nu o fac la fel de bine ca mine...eu cumpăr boabele din Columbia, iar secretul e în felul în care o rîşneşti!"

 

După ce am ajuns acasă, şi am savurat o cănuţă pitică de cafea, evident fără zahăr, m-am convins pe deplin de cele spuse de Keşkerian. Inegalabilă! 

Să tot stea la coadă cafenelele cu ştaif şi scumpe la pretenţii...ele vînd doar păreri şi fiţe, nu cafea bună şi tare. 

DSCN3674-copie-1.JPG Toate scrise pînă aici nu sunt reclamă sau praf în ochi, cum îi stă bine societăţii de consum, ci admiraţie pură!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
2 novembre 2010 2 02 /11 /novembre /2010 09:02

DSCF1599.JPG

În dimineaţa zilei de sâmbătă, 15 iunie 1985, un individ pătrunde împreună cu un grup de vizitatori în sala cu picturile lui Rembrandt din faimosul Ermitaj din Sankt-Petersburg, şi săvârşeşte un act de vandalism asupra unei din cele mai vestite pânze lăsate de marele Rembrandt, Danaé (1636-1647). Individul-criminal, după ce s-a interesat la supraveghetoare care e cea mai faimoasă piesă din această sală, scoate un clondir şi stropeşte din conţinutul acestuia exact în mijlocul tabloului, apoi reuşeşte cu un cuţit să îl pătrundă de două ori. Lichidul cu care a stropit era acid clorhidric, care imediat a „inflamat” suprafaţa cromatică, şi a provocat o distrugere echivalentă cu aproape 30% din pictura originală. Gazetele sovietice au relatat pe larg cazul, dar din motive necunoscute au „ocultat” cazul unui profesor de istorie, care a vandalizat o altă pânză de Rembrandt, Rondul de noapte (1642), aflată la Rijksmuseum din Amsterdam. În Olanda tragedia s-a petrecut în 1976. Oricum, rămâne indiscutabil faptul că acesta a fost primul „act terorist asupra unei opere de artă” în URSS. Şi el nu a rămas fără repercursiuni. Dar până la a „doua naştere” a acestei capodopere, a existat cea dintâi...

În 1634 Rembrandt van Reyn, un foarte la modă portretist, o ia de nevastă pe Saskia, iar la doi ani de la căsătoria lor artistul începe să picteze la această Danaé, prototipul căreau era chiar Saskia, pe care o reprezenta foarte des în portrete şi în compoziţii. Tabloul acesta s-a pictat şi revăzut de-a lungul a mai multor ani, şi pentru că însuşi autorul îl considera o lucrare reuşită, aceasta nu a fost niciodată vândută de el. Înstrăinarea colecţiei lui Rembrandt s-a făcut după moartea sa, când întreaga sa avere a fost vândută la licitaţie. Atunci urma Danaé-i se pierde, şi reapare în colecţia contelui francez Pierre Crozat de-abia în veacul al XVIII-lea. În 1772 Împărăteasca Ekaterina a II-a a Rusiei, apelând la ajutorul amicului său, Denis Diderot, procură tabloul de la moştenitorii lui Crozat – pentru colecţia sa în plin proces de constituire a Ermitajului. Astfel pânza nimeşte în Rusia, unde a şi devenit victima acelui act de vandalism.

Ce l-a determinat, totuşi, pe acel individ, lituanianul Bronius Maigis, să atenteze la pudoarea Danaei? Celei care zăvorâtă fiind de tatăl său, regele Argosului, Akrysios, departe sub pământ, de teama morţii care-i fusese proorocită de mâna nepotului său. Totuşi, Zeus pătrunde-n iatacul frumoasei Danae în chip tainic, sub formă de ploaie de aur, iar din iubirea lor celestă se naşte Perseu. Bronius Maigis, deşi a fost declarat la judecată deviat mintal, şi prin urmare a petrecut 6 ani într-o clinică de psihiatrie, îşi motivează ulterior fapta prin ura organică pe care o avea împotriva URSS. Se pare că era un individ cu multiple probleme de adaptare socială, iar după ce văzul a început să-l lase, el a sperat să fie fie pensionat pe motiv de boală, dar această derogare nu i se acorda, ani de-a rândul...Avuse în gând, drept răzbunare, să dinamiteze Mausoleul lui Lenin, dar paza de acolo l-a înspăimântat, atunci a decis să se răzbune pe stat printr-un act de vandalism îndreptat împotriva uneia din cele mai importante opere de artă aflate în URSS.

Opinia mea însă este alta. Nu URSS, cu al său inuman aparat poliţist-inuman, a fost pricina cumplitului atac, ci însăşi frumuseţea aproape nelumească a celei reprezentate, atmosfera cu lumina tainică ce strălumina parcă din interior tabloul. Frumuseţea provoacă demenţă. Rănile pricinuite acelei tinere, care era ea însăşi surprinsă de vizita ce se anunţa din partea lui Zeus, erau răni aduse cu ură şi scrâşnire – unicităţii, miracolului care nu se repetă, „situaţiei-limită”. Ceea ce este unic atrage barbaria mereu.

Danaé se întoarce pe pereţii de la Ermitaj de-abia în 1997, după o lungă, complicată şi migăloasă restaurare. De data asta ea a fost expusă în spatele unei sticle groase, anti-glonţ, spre a o feri de alte primejdii.

În mod ciudat, tot în acel an, artistul Alexandr Brener se răfuieşte cu un „pătrat alb” al lui Cazimir Malevici, la Amsterdam, inscripţionând sub formă de tag, pe suprafaţa pânzei semnul dolarului, cu un spray... Brener a stat câteva luni în închisoare, dar şi-a motivat gestul prin mondializarea pieţii de artă, prin transformarea operei de artă într-o marfă ca oricare alta! Deci, arta trebuie pedepsită...Aşa cred, mereu, maniacii urâtului.

După alte versiuni într-un turn de aramă.

Mă gândesc la câte opere de artă au pierit în urma raidurilor „democratizatoare” ale SUA în Iraq! 

N.B. acest text a apărut în volumul colectiv Rănile artei, editat de Muzeul Ţăranului Român, 2010.

FOTO: Cristina BULAT

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
28 octobre 2010 4 28 /10 /octobre /2010 16:47

 

Acesta este titlul filmului (regia: Svetlana Proskurina, 2010) oferit publicului românesc în cadrul zilelor filmului rus -- "Vin ruşii".

 

Locul desfăşurării naraţiunii din acest film nu există de hartă -- u-topos, cum ar spune dragii noştri greci! Mai exact, personajul principal trebuie să ajungă cu maşina într'un loc care deşi figurează pe "foia de parcurs" -- nu e de găsit în spaţiu, e ne-localizabil. Egor Matveev (Ivan Dobronravov, cunoscut din fabulosul film Întoarcerea, semnat de Andrei Zvyaghinţev, 2003) conduce un camion arhaic şi agrest cu prelată, spre o "ţintă" pe care nu o vom afla niciodată. La sugestia unchiului său, intenţionează pe drum să se şi însoare...Treptat, deşi rapid, constaţi că lumea în care colcăie toată frivolitatea şi criminalitatea este una fără limite imaginabile, rătăcită, irespirabilă, disperantă, prăbuşită într'un hău...apocaliptică. Oricît ai merge înainte, tot în cerc te învîrţi! Egor îi asistă, printre altele, pe nişte amici din copilărie la un furt de cabluri de înaltă tensiune, iar acţiunea se încheie dramatic pentru el: este electrocutat, a ajuns să nici nu respire. Dar tot acel grup de răufăcători îl resuscitează scufundîndu-l în apă, ţinîndu-l cu capul în jos. Se trezeşte ca dintr'un vis disgraţios, greoi, aidoma lui Lazăr, cel înviat de Mîntuitor. Dansează haotic, tribal, dureros -- revine la viaţă. La cea dinainte. E un fel de a spune -- "la viaţa", căci întreaga lui existenţă e amorţită, lipsită de sens, agonizantă, stearpă. Iar existenţa nu înseamnă chiar nimic pentru el, căci cum poate răspunde astfel un cineva care preţuieşte viaţa: "Tranşează-mă, nu mi'e milă!", atunci cînd un amic de-al său îl ameninţă pe uliţă cu toporul, deghizat în spatele unei bărbi, furate de la nevastă-sa, actriţă tristă?!

peremirie_ivan-dobronravov.jpg   

Supravieţuieşte şi unei acţiuni puse la cale de miliţianul care era la unchiul său să ancheteze jefuirea acestuia, cînd venea prin pădure, pe o scurtătură, cu suma ridicată de la casa de economii, pentru a-şi procura o "Niva", la mîna a doua desigur. Hoţii sunt doi minoritari, un tătar şi un başkir. Unul dintre ei îi trece "printre degete" lui Egor: fuge călare. Celălalt, este suprins în timp ce tundea o oaie -- este torturat de miliţian, să spună unde au ascuns furtişagul. I se toarnă apă clocotită peste picioare, este strangulat, bătut, intimidat. Scos din casă şi tîrît apoi prin cîmp, cu picioarele inflamate bălăngănindu-se prin iarba înaltă, aspră şi ţepoasă. Deznădejdea omului ajunge la paroxism, spune că banii furaţi sunt ascunşi într'o oaie sacrificată.

În atmosfera aceasta carnal-derizorie-deznădăjduită Egor face o figură aparte. El nu e, de fapt, nici viu, nici mort. Dar iată că pe drum se opreşte să-l ia pe un tînăr părinte, şi nu găseşte nimic mai firesc decît să-l pună să psalmodieze, cînd află că merge la o nuntă să cînte. "Măcar şi Doamne miluieşte", spune plictisit şi simplu, la întrebarea preotului ce să-i cînte. Dar aici se produce "declicul", se aude "Împărăteasa frumuseţii", un cîntec de lume, un mare hit al lui Muslim Magomaev, din anii'80. De'abia din acest moment totul apucă să capete sens, semnificaţii, transa se preschimbă-n logică, iar personajul nostru principal, Egor, trăieşte primul refuz clar al plictisului. Secvenţele filmate în ralenti evocă, cel mai probabil, transformarea interioară a omului, chiar dacă nu ştim ce anume va alege: lumina sau întunericul, onestitatea sau impostura, cautarea sau blazarea, argumentul sau cuţitul, dar ce ştim cu certitudine este că speranţa este în faţa ochilor săi, precum o simţim pe cea din tablourile lui David Caspar Friedrich. Poate că viaţa lui acum debutează?

Se articulează un spaţiu nou pentru cinema-ul rusesc: spaţiul înfiripării caracterului, preschimbat, poate a curajului într-o privelişte provincială, mlăştinoasă, morocănoasă şi sălbăticită. Tristeţea ea însăşi devine figurant. 

peremirie.jpgImagini: filmz.ru  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
25 octobre 2010 1 25 /10 /octobre /2010 10:34

paparazzi-pe-Marasesti.jpg

Sâmbătă a fost soare, după vreo trei săptămâni de spleen meteo. Parcul Herăstrău s-a umplut de lume, am stat şi noi la beri şi mici, cu amici apropiaţi. Pe terasa de de-asupra debarcaderului, unde razele soarelui erau cele mai prietenoase. Discuţii despre învăţământ, muzică, mai puţin politică; plictiseala pe care o provoacă acest subiect (tern, oricvm!) a atins cote nemaivăzute. De fapt, izolarea de mass-media face această lehamite imposibilă, inexistentă, de aceea -- recomand plimbările cu bicicleta, care dincolo de avantajul activităţii fizice, oxigenează perfect creierii. Urmează o perioadă de introspecţie, meditaţie la destinul post-apocaliptic al acestei lumi. La plecarea din parc am constatat că am fost fotografiaţi din goana tramvaiului...Chiar şi prin geam natura e la fel de colorată, diversă. 

foto: eu [ticino - electra] şi cris [dahon] suprinşi de @ mircea muntean

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
15 octobre 2010 5 15 /10 /octobre /2010 12:03

DSCF1620.JPGDSCF0892.JPG

DSCF0900.JPG

DSCF0902.JPG

DSCF0915.JPG

DSCF0922.JPG

DSCF0926.JPG

DSCF0931.JPG

DSCF0973.JPG

DSCF0978.JPG

DSCF1022.JPG

DSCF1044.JPG

DSCF1632.JPG

DSCF1621.JPG

DSCF1371.JPG

Despre podurile din Sankt-Petersburg s-a scris şi se vor mai scrie încă destule! Numărul lor este absolut impresionant, dar mereu ai sentimentul că nu sunt destule, chiar dacă sunt foarte aproape unele de altele, sunt locuri în care te apucă frica că nu vei putea ajunge pe celălalt mal...Nicăieri nu mai simţi asta. Sunt atît de diferite podurile din acest oraş, încît nu oboseşti să te tot întrebi, în cîte feluri mai pot fi unite două maluri. Imaginaţia omului e neobosită. Iar necesitatea podului îi oferă frîu liber acestei imaginaţii.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
11 octobre 2010 1 11 /10 /octobre /2010 09:59

 

Nu-mi dau seama cîtă lume a observat că boom-ul cinema-ului românesc (practic toate marile reviste de film şi de teorie a filmului au dedicat materiale despre acest "fenomen", iar festivalurile s-au întrecut în a invita români) este sincron cu naşterea "noii burghezii" româneşti, de după anul 2000. Mai exact, de la mijlocul acestui deceniu. Această clasă de mijloc, treptat tinzînd spre ceea ce capitalismul american şi apusean a produs sub forma cripticului over class -- are nevoie (sau doar o simte) de propriul univers filmic. O interfaţă, cum s-ar spune.

 

Ei bine, Marfa şi banii (2001) a fost filmul care şi-a propus să investigheze acest univers incipient al "afaceriştilor" autohtoni. După care au urmat filme care se apropiau tot mai mult de universul privat al noii clase, în curs de înfiripare, statornicire (Furia (2002), serialul TV Lombarzilor 8 (2006), Offset (2006), Pescuit sportiv (2007), După ea (2007), Îngerul necesar (2007), culminând cu documentara investigaţie a oligarhiei româneşti, în Kapitalism -- reţeta noastră (2010).

 

Marţi, după Crăciun (2010), de Radu Munteanu, a fost anunţat de mai multă vreme, în multe locuri (resturante, baruri, magazine de lux etc.) puteai vedea afişe şi abţibilduri care anunţau "drama conjugală" a unui cuplu căruia nu-i lipsea nimic, în afara dragostei. Povestea e simplă, şi plauzibilă: soţii Hanganu sunt tineri, prosperi, au o casă aranjată cu gust, au şi o fetiţă drăguţă care face pian...se pregătesc de Crăciun. Viaţa e viaţă, decurge lin şi imprevizibil. Domnul Hanganu se îndrăgosteşte lulea de Raluca, doctoriţa-stomatolog, care o tratează pe fiica lui. Adriana Hanganu nu bănuieşte nimic, este soţia bună şi iubitoare, care află într-o zi -- după ce şi-au făcut şi planurile de vacanţă --, că Paul Hanganu o înşeală de "patru luni şi jumătate"...Dialogul dintre cei doi este poate episodul cel mai viu şi autentic din întregul film, iar actriţa Mirela Oprişor merită toată lauda pentru felul în care ne face să simţim ruptura care se produce între cei doi. Veridicitatea acestei scene m-a făcut să mă simt un voyeur involuntar. Constaţi că în toate, în afara dramelor interioare, mica burghezie este previzibilă! Unii îşi conservă omenescul, alţii nu. Cei mai mulţi sunt ghidaţi de instincte, libertăţi nelimitate, porniri hedoniste, de universul material etc. Dar mai sunt atenţi şi la "convenţii" -- Crăciunul în familie e sacrosanct. Sincer să fiu, astfel de investigaţii ale lumii mărunte şi îmburghezite, pentru care valorile morale devin ultimul bastion care poate fi (şi trebuie?) cucerit, mă cam lasă rece. Pentru că le găsesc absolut sterile! Acest "neo-realism" al filmelor româneşti, despre care s-a bătut atîta monedă conduce, după părerea mea, într-o fundătură ontologică, din simplul motiv că părelnicele valori ale capitalismului neo-liberal nu duc nicăieri, nu au nicio finalitate. Bat pasul pe loc, în cel mai fericit dintre cazuri. Omul neo-liberal nu are nevoie de nimic pentru suflet, deci singurele lui griji devin: dobînda la bancă, îmbunătăţirea salariului şi a performanţelor sexuale, extinderea habitatului, achiziţionarea de obiecte şi maşini cît mai performante şi mai sigure, perfectarea trupului...sau a unor părţi ale acestuia. Filmul "Marţi, după Crăciun", fără să o declare în mod explicit, apologetic (deşi catasfiul de mărci debitate de-a lungul filmului nu-l plasează neapărat în sfera inocenţei sociale), face apologia blajină a acestor "valori" pierdante, deşi extrem de comode pentru omul contemporan.

 

Pe fundalul acesta al constituirii rapide a unei filmografii despre clasa de mijloc, face notă discordantă un film absolut minunat pentru mesajul pe care-l poartă -- "Morgen"(2010), de Marian Crişan. Şi despre care se vorbeşte puţin, şi se scrie şi mai puţin. Deşi tematica lui este cunoscută bine românilor: emigraţia ilegală. De data asta emigrantul nu e românul, ci turcul. Doar că românul e emigrant în propria ţară! Este pauper, dar demn, capabil de sacrificiu.  

morgen-969155l-imagine.jpg  Nelu (András Hatházi), este un obscur gardian la un magazin de produse de larg consum, reţea care a împânzit oraşele mai mici şi mititele ale României, se pomeneşte în timpul pescuitului pe graniţa cu Ungaria cu un transfug turc, Behran (sau poate kurd?), pe care-l ţine în gospădăria sa până să găsească o soluţie pentru a-l scoate din România.Turcul (Yilmaz Yalcin) intenţiona să ajungă la rudele sale în Germania. Fiind cu acoperişul casei găurit, trăind într-o casă mai mult decît modestă, în afara Salontei, şi mâncând la o masă mică, acoperită cu muşama din era socialismului, Nelu nu ezită să-l aducă pe musafir sub adăpostul său. Iniţial refuză banii propuşi de acesta, dar apoi îi acceptă, de nevoie. Turcul vorbeşte doar pre limba lui, nu-l înţelege nimeni, vorbeşte ca şi cu pereţii, dar Nelu pricepe că banii oferiţi sunt o arvună, pentru a-l ajuta să fugă mai departe. Îi dă turcului şi mobilul său să vorbească cu neamurile, dar nu-i răspunde nimeni. Umanitatea şi căldura sufletească a omului-gazdă face ca cei doi să se înţeleagă dincolo de cuvinte, prin gesturi şi semne. La un moment dat Nelu profită de faptul că microbiştii din oraşul său pleacă în localitatea vecină, în Ungaria, şi-l urcă în autocar şi pe Behran, dar pe stadion se ciocnesc jucătorii şi cei din tribune, iar musulmanul nu rămâne imun, e solidar cu salvatorul său. O încasează şi el în timpul ciocnirilor, şi nimereşte cu întreaga echipă de bătăuşi la spital. Înapoi, în România. Aici devine membru al familiei. Florica, nevasta lui Nelu îi culege pe cei doi amici, de la o partidă de biliard, cu îndemnul: "haideţi acasă, băieţi!". Intră ambii în încurcături cu autorităţile (poliţia de frontieră care se joacă de-a pisica şi şoarecii cu transfugii), dar Nelu e decis să-l ajute pe Behran până la capăt! Onoarea, cuvântul dat, promisiunea -- sunt mai presus de orice. Înainte de despărţire, Behran se roagă Dumnezeului său de ajutor, dar acesta vine de la un amărît de teapa lui. Pentru că Dumnezeu lucrează (şi) prin oameni, prin faptele şi asumările acestora. Nelu găseşte o potecă spre graniţa Ungariei, sparge o barieră şi ajunge "dincolo", îl lasă pe amărâtul de turc să-şi vadă de drumul său mai departe, iar el însuşi, după toate aparenţele, va fi inculpat pentru "violarea graniţei de stat". Un astfel de personaj vine, cu multă discreţie, să mântuiască, şi să reconfirme ideea de om, camaraderie, compasiune, jertfă. Îmi place mult această perspectivă a filmului, chiar dacă, ştiu limpede acest lucru, mesajul lui major şi profund, va rămâne rătăcit printre noianul de alte filme, care lucrează mai atent şi cu mai multă grijă faţă de clasele îmburghezite, considerate fiind mai "contemporane", mai "actuale".

 

Dar cine a decretat inactualitatea Omului? 

 

credit fotografic: cinemagia.ro                                    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
5 octobre 2010 2 05 /10 /octobre /2010 22:57

 

 

DSCF1629.JPGDSCF1027.JPG

DSCF1055.JPG

DSCF1050.JPG

DSCF1086.JPG

DSCF1079.JPG

DSCF1071.JPG

DSCF1040.JPG

DSCF1720.JPG

DSCF1519.JPG

DSCF1090.JPG

DSCF1486.JPG

DSCF1513.JPG

DSCF1229.JPG

DSCF1718.JPG

DSCF1533.JPG

DSCF1080.JPG

DSCF0948.JPG

DSCF1139.JPG

DSCF1254.JPG

DSCF1715.JPG

DSCF1709.JPG

DSCF1503.JPG

 

@Fotografii: Cristina & Vladimir BULAT 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
10 septembre 2010 5 10 /09 /septembre /2010 17:07

DSCN3297.JPG

Ca bun gospodar ce mă consider nu am putut pleca în vacanță înainte de a culege roada viței, și a o pune la coș. Voi încerca să las boabele la stafidit, să se umple de dulceață, arome, savoare, în pivniță, la răcoare...

 

Ne revedem, ne auzim, povestim și comentăm -- în octombrie. O toamnă cît mai zemoasă, și plină de daruri bune, multe și colorate...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article