Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

28 octobre 2010 4 28 /10 /octobre /2010 16:47

 

Acesta este titlul filmului (regia: Svetlana Proskurina, 2010) oferit publicului românesc în cadrul zilelor filmului rus -- "Vin ruşii".

 

Locul desfăşurării naraţiunii din acest film nu există de hartă -- u-topos, cum ar spune dragii noştri greci! Mai exact, personajul principal trebuie să ajungă cu maşina într'un loc care deşi figurează pe "foia de parcurs" -- nu e de găsit în spaţiu, e ne-localizabil. Egor Matveev (Ivan Dobronravov, cunoscut din fabulosul film Întoarcerea, semnat de Andrei Zvyaghinţev, 2003) conduce un camion arhaic şi agrest cu prelată, spre o "ţintă" pe care nu o vom afla niciodată. La sugestia unchiului său, intenţionează pe drum să se şi însoare...Treptat, deşi rapid, constaţi că lumea în care colcăie toată frivolitatea şi criminalitatea este una fără limite imaginabile, rătăcită, irespirabilă, disperantă, prăbuşită într'un hău...apocaliptică. Oricît ai merge înainte, tot în cerc te învîrţi! Egor îi asistă, printre altele, pe nişte amici din copilărie la un furt de cabluri de înaltă tensiune, iar acţiunea se încheie dramatic pentru el: este electrocutat, a ajuns să nici nu respire. Dar tot acel grup de răufăcători îl resuscitează scufundîndu-l în apă, ţinîndu-l cu capul în jos. Se trezeşte ca dintr'un vis disgraţios, greoi, aidoma lui Lazăr, cel înviat de Mîntuitor. Dansează haotic, tribal, dureros -- revine la viaţă. La cea dinainte. E un fel de a spune -- "la viaţa", căci întreaga lui existenţă e amorţită, lipsită de sens, agonizantă, stearpă. Iar existenţa nu înseamnă chiar nimic pentru el, căci cum poate răspunde astfel un cineva care preţuieşte viaţa: "Tranşează-mă, nu mi'e milă!", atunci cînd un amic de-al său îl ameninţă pe uliţă cu toporul, deghizat în spatele unei bărbi, furate de la nevastă-sa, actriţă tristă?!

peremirie_ivan-dobronravov.jpg   

Supravieţuieşte şi unei acţiuni puse la cale de miliţianul care era la unchiul său să ancheteze jefuirea acestuia, cînd venea prin pădure, pe o scurtătură, cu suma ridicată de la casa de economii, pentru a-şi procura o "Niva", la mîna a doua desigur. Hoţii sunt doi minoritari, un tătar şi un başkir. Unul dintre ei îi trece "printre degete" lui Egor: fuge călare. Celălalt, este suprins în timp ce tundea o oaie -- este torturat de miliţian, să spună unde au ascuns furtişagul. I se toarnă apă clocotită peste picioare, este strangulat, bătut, intimidat. Scos din casă şi tîrît apoi prin cîmp, cu picioarele inflamate bălăngănindu-se prin iarba înaltă, aspră şi ţepoasă. Deznădejdea omului ajunge la paroxism, spune că banii furaţi sunt ascunşi într'o oaie sacrificată.

În atmosfera aceasta carnal-derizorie-deznădăjduită Egor face o figură aparte. El nu e, de fapt, nici viu, nici mort. Dar iată că pe drum se opreşte să-l ia pe un tînăr părinte, şi nu găseşte nimic mai firesc decît să-l pună să psalmodieze, cînd află că merge la o nuntă să cînte. "Măcar şi Doamne miluieşte", spune plictisit şi simplu, la întrebarea preotului ce să-i cînte. Dar aici se produce "declicul", se aude "Împărăteasa frumuseţii", un cîntec de lume, un mare hit al lui Muslim Magomaev, din anii'80. De'abia din acest moment totul apucă să capete sens, semnificaţii, transa se preschimbă-n logică, iar personajul nostru principal, Egor, trăieşte primul refuz clar al plictisului. Secvenţele filmate în ralenti evocă, cel mai probabil, transformarea interioară a omului, chiar dacă nu ştim ce anume va alege: lumina sau întunericul, onestitatea sau impostura, cautarea sau blazarea, argumentul sau cuţitul, dar ce ştim cu certitudine este că speranţa este în faţa ochilor săi, precum o simţim pe cea din tablourile lui David Caspar Friedrich. Poate că viaţa lui acum debutează?

Se articulează un spaţiu nou pentru cinema-ul rusesc: spaţiul înfiripării caracterului, preschimbat, poate a curajului într-o privelişte provincială, mlăştinoasă, morocănoasă şi sălbăticită. Tristeţea ea însăşi devine figurant. 

peremirie.jpgImagini: filmz.ru  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
25 octobre 2010 1 25 /10 /octobre /2010 10:34

paparazzi-pe-Marasesti.jpg

Sâmbătă a fost soare, după vreo trei săptămâni de spleen meteo. Parcul Herăstrău s-a umplut de lume, am stat şi noi la beri şi mici, cu amici apropiaţi. Pe terasa de de-asupra debarcaderului, unde razele soarelui erau cele mai prietenoase. Discuţii despre învăţământ, muzică, mai puţin politică; plictiseala pe care o provoacă acest subiect (tern, oricvm!) a atins cote nemaivăzute. De fapt, izolarea de mass-media face această lehamite imposibilă, inexistentă, de aceea -- recomand plimbările cu bicicleta, care dincolo de avantajul activităţii fizice, oxigenează perfect creierii. Urmează o perioadă de introspecţie, meditaţie la destinul post-apocaliptic al acestei lumi. La plecarea din parc am constatat că am fost fotografiaţi din goana tramvaiului...Chiar şi prin geam natura e la fel de colorată, diversă. 

foto: eu [ticino - electra] şi cris [dahon] suprinşi de @ mircea muntean

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
15 octobre 2010 5 15 /10 /octobre /2010 12:03

DSCF1620.JPGDSCF0892.JPG

DSCF0900.JPG

DSCF0902.JPG

DSCF0915.JPG

DSCF0922.JPG

DSCF0926.JPG

DSCF0931.JPG

DSCF0973.JPG

DSCF0978.JPG

DSCF1022.JPG

DSCF1044.JPG

DSCF1632.JPG

DSCF1621.JPG

DSCF1371.JPG

Despre podurile din Sankt-Petersburg s-a scris şi se vor mai scrie încă destule! Numărul lor este absolut impresionant, dar mereu ai sentimentul că nu sunt destule, chiar dacă sunt foarte aproape unele de altele, sunt locuri în care te apucă frica că nu vei putea ajunge pe celălalt mal...Nicăieri nu mai simţi asta. Sunt atît de diferite podurile din acest oraş, încît nu oboseşti să te tot întrebi, în cîte feluri mai pot fi unite două maluri. Imaginaţia omului e neobosită. Iar necesitatea podului îi oferă frîu liber acestei imaginaţii.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
11 octobre 2010 1 11 /10 /octobre /2010 09:59

 

Nu-mi dau seama cîtă lume a observat că boom-ul cinema-ului românesc (practic toate marile reviste de film şi de teorie a filmului au dedicat materiale despre acest "fenomen", iar festivalurile s-au întrecut în a invita români) este sincron cu naşterea "noii burghezii" româneşti, de după anul 2000. Mai exact, de la mijlocul acestui deceniu. Această clasă de mijloc, treptat tinzînd spre ceea ce capitalismul american şi apusean a produs sub forma cripticului over class -- are nevoie (sau doar o simte) de propriul univers filmic. O interfaţă, cum s-ar spune.

 

Ei bine, Marfa şi banii (2001) a fost filmul care şi-a propus să investigheze acest univers incipient al "afaceriştilor" autohtoni. După care au urmat filme care se apropiau tot mai mult de universul privat al noii clase, în curs de înfiripare, statornicire (Furia (2002), serialul TV Lombarzilor 8 (2006), Offset (2006), Pescuit sportiv (2007), După ea (2007), Îngerul necesar (2007), culminând cu documentara investigaţie a oligarhiei româneşti, în Kapitalism -- reţeta noastră (2010).

 

Marţi, după Crăciun (2010), de Radu Munteanu, a fost anunţat de mai multă vreme, în multe locuri (resturante, baruri, magazine de lux etc.) puteai vedea afişe şi abţibilduri care anunţau "drama conjugală" a unui cuplu căruia nu-i lipsea nimic, în afara dragostei. Povestea e simplă, şi plauzibilă: soţii Hanganu sunt tineri, prosperi, au o casă aranjată cu gust, au şi o fetiţă drăguţă care face pian...se pregătesc de Crăciun. Viaţa e viaţă, decurge lin şi imprevizibil. Domnul Hanganu se îndrăgosteşte lulea de Raluca, doctoriţa-stomatolog, care o tratează pe fiica lui. Adriana Hanganu nu bănuieşte nimic, este soţia bună şi iubitoare, care află într-o zi -- după ce şi-au făcut şi planurile de vacanţă --, că Paul Hanganu o înşeală de "patru luni şi jumătate"...Dialogul dintre cei doi este poate episodul cel mai viu şi autentic din întregul film, iar actriţa Mirela Oprişor merită toată lauda pentru felul în care ne face să simţim ruptura care se produce între cei doi. Veridicitatea acestei scene m-a făcut să mă simt un voyeur involuntar. Constaţi că în toate, în afara dramelor interioare, mica burghezie este previzibilă! Unii îşi conservă omenescul, alţii nu. Cei mai mulţi sunt ghidaţi de instincte, libertăţi nelimitate, porniri hedoniste, de universul material etc. Dar mai sunt atenţi şi la "convenţii" -- Crăciunul în familie e sacrosanct. Sincer să fiu, astfel de investigaţii ale lumii mărunte şi îmburghezite, pentru care valorile morale devin ultimul bastion care poate fi (şi trebuie?) cucerit, mă cam lasă rece. Pentru că le găsesc absolut sterile! Acest "neo-realism" al filmelor româneşti, despre care s-a bătut atîta monedă conduce, după părerea mea, într-o fundătură ontologică, din simplul motiv că părelnicele valori ale capitalismului neo-liberal nu duc nicăieri, nu au nicio finalitate. Bat pasul pe loc, în cel mai fericit dintre cazuri. Omul neo-liberal nu are nevoie de nimic pentru suflet, deci singurele lui griji devin: dobînda la bancă, îmbunătăţirea salariului şi a performanţelor sexuale, extinderea habitatului, achiziţionarea de obiecte şi maşini cît mai performante şi mai sigure, perfectarea trupului...sau a unor părţi ale acestuia. Filmul "Marţi, după Crăciun", fără să o declare în mod explicit, apologetic (deşi catasfiul de mărci debitate de-a lungul filmului nu-l plasează neapărat în sfera inocenţei sociale), face apologia blajină a acestor "valori" pierdante, deşi extrem de comode pentru omul contemporan.

 

Pe fundalul acesta al constituirii rapide a unei filmografii despre clasa de mijloc, face notă discordantă un film absolut minunat pentru mesajul pe care-l poartă -- "Morgen"(2010), de Marian Crişan. Şi despre care se vorbeşte puţin, şi se scrie şi mai puţin. Deşi tematica lui este cunoscută bine românilor: emigraţia ilegală. De data asta emigrantul nu e românul, ci turcul. Doar că românul e emigrant în propria ţară! Este pauper, dar demn, capabil de sacrificiu.  

morgen-969155l-imagine.jpg  Nelu (András Hatházi), este un obscur gardian la un magazin de produse de larg consum, reţea care a împânzit oraşele mai mici şi mititele ale României, se pomeneşte în timpul pescuitului pe graniţa cu Ungaria cu un transfug turc, Behran (sau poate kurd?), pe care-l ţine în gospădăria sa până să găsească o soluţie pentru a-l scoate din România.Turcul (Yilmaz Yalcin) intenţiona să ajungă la rudele sale în Germania. Fiind cu acoperişul casei găurit, trăind într-o casă mai mult decît modestă, în afara Salontei, şi mâncând la o masă mică, acoperită cu muşama din era socialismului, Nelu nu ezită să-l aducă pe musafir sub adăpostul său. Iniţial refuză banii propuşi de acesta, dar apoi îi acceptă, de nevoie. Turcul vorbeşte doar pre limba lui, nu-l înţelege nimeni, vorbeşte ca şi cu pereţii, dar Nelu pricepe că banii oferiţi sunt o arvună, pentru a-l ajuta să fugă mai departe. Îi dă turcului şi mobilul său să vorbească cu neamurile, dar nu-i răspunde nimeni. Umanitatea şi căldura sufletească a omului-gazdă face ca cei doi să se înţeleagă dincolo de cuvinte, prin gesturi şi semne. La un moment dat Nelu profită de faptul că microbiştii din oraşul său pleacă în localitatea vecină, în Ungaria, şi-l urcă în autocar şi pe Behran, dar pe stadion se ciocnesc jucătorii şi cei din tribune, iar musulmanul nu rămâne imun, e solidar cu salvatorul său. O încasează şi el în timpul ciocnirilor, şi nimereşte cu întreaga echipă de bătăuşi la spital. Înapoi, în România. Aici devine membru al familiei. Florica, nevasta lui Nelu îi culege pe cei doi amici, de la o partidă de biliard, cu îndemnul: "haideţi acasă, băieţi!". Intră ambii în încurcături cu autorităţile (poliţia de frontieră care se joacă de-a pisica şi şoarecii cu transfugii), dar Nelu e decis să-l ajute pe Behran până la capăt! Onoarea, cuvântul dat, promisiunea -- sunt mai presus de orice. Înainte de despărţire, Behran se roagă Dumnezeului său de ajutor, dar acesta vine de la un amărît de teapa lui. Pentru că Dumnezeu lucrează (şi) prin oameni, prin faptele şi asumările acestora. Nelu găseşte o potecă spre graniţa Ungariei, sparge o barieră şi ajunge "dincolo", îl lasă pe amărâtul de turc să-şi vadă de drumul său mai departe, iar el însuşi, după toate aparenţele, va fi inculpat pentru "violarea graniţei de stat". Un astfel de personaj vine, cu multă discreţie, să mântuiască, şi să reconfirme ideea de om, camaraderie, compasiune, jertfă. Îmi place mult această perspectivă a filmului, chiar dacă, ştiu limpede acest lucru, mesajul lui major şi profund, va rămâne rătăcit printre noianul de alte filme, care lucrează mai atent şi cu mai multă grijă faţă de clasele îmburghezite, considerate fiind mai "contemporane", mai "actuale".

 

Dar cine a decretat inactualitatea Omului? 

 

credit fotografic: cinemagia.ro                                    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
5 octobre 2010 2 05 /10 /octobre /2010 22:57

 

 

DSCF1629.JPGDSCF1027.JPG

DSCF1055.JPG

DSCF1050.JPG

DSCF1086.JPG

DSCF1079.JPG

DSCF1071.JPG

DSCF1040.JPG

DSCF1720.JPG

DSCF1519.JPG

DSCF1090.JPG

DSCF1486.JPG

DSCF1513.JPG

DSCF1229.JPG

DSCF1718.JPG

DSCF1533.JPG

DSCF1080.JPG

DSCF0948.JPG

DSCF1139.JPG

DSCF1254.JPG

DSCF1715.JPG

DSCF1709.JPG

DSCF1503.JPG

 

@Fotografii: Cristina & Vladimir BULAT 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
10 septembre 2010 5 10 /09 /septembre /2010 17:07

DSCN3297.JPG

Ca bun gospodar ce mă consider nu am putut pleca în vacanță înainte de a culege roada viței, și a o pune la coș. Voi încerca să las boabele la stafidit, să se umple de dulceață, arome, savoare, în pivniță, la răcoare...

 

Ne revedem, ne auzim, povestim și comentăm -- în octombrie. O toamnă cît mai zemoasă, și plină de daruri bune, multe și colorate...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
6 septembre 2010 1 06 /09 /septembre /2010 07:54

Fiecare îşi conservă memoria ca pe un dat, sau ca pe o misiune.

DSCF0188.JPG

Voi începe prin a spune că în Bucureşti caldarîmul trăieşte, poate, ultimele zile, cel puţin în zona de nord, Herăstrău-Primăverii, unde încă se mai păstrase o "porţie" importantă din acest atribut al modernităţii. Se renunţă la el, spre a fi înlocuit cu asfalt, negru, neted şi fragil. Pot garanta că acesta nu va rezista niciodată decenii, aproape intact, cum a supravieţuit macadamul pe arterele: Beijing, Aviatorilor, Mircea Eliade, şi multele străduţe din fostul cartier al nomenclaturii comuniste...Vremuri noi cu carosabil primenit, s-ar zice, dar cîtă lume e conştientă că aşa cum ne doare sufletul pentru clădirile vechi, mostre de arhitectură bună şi reuşită a trecutului, tot astfel este şi caldarîmul -- parte din civilizaţia urbană, semn al modernizării în modernitate? Dar, renunţăm uşor.

 

Eu personal am o relaţie aproape evlavioasă cu trecutului: adun tot ce poartă patina timpului. Strîng pietre, buturugi, flori uscate, potcoave, chei, plicuri, cărţi poştale, dopuri de plută, iar mai nou şi bolovani din caldarîmul pe cale de dispariţie...Astea refac, fie şi la scară mică, civilizaţia şi amprentele trecerii omului pe acest pămînt, chiar dacă această petrecere este de scurtă durată, în raport cu veşnicia, cu mîntuirea pe care şi-o clădeşte fiecare, individual. Este memoria materială. Dar există şi o memorie spirituală, duhovnicească.

 

Am ajuns la Mănăstirea Diaconeşti în data de 29 august, ştiind de dinainte că e un loc pentru care conservarea memoriei spirituale este o prioritate absolută. Desigur, e înainte de toate un loc de rugăciune, de închinăciune, de slujire permanentă lui Dumnezeu-Unul-Născător a Toate, unde circa 40 de mirese ale Domnului se nevoiesc din greu, la poalele muntelui -- în mijlocul naturii. Dar dimpreună cu slujbele maicile mai zidesc ceva: menţin vie memoria martirilor din închisorile şi temniţele comuniste. Părintele protosinghel Amfilohie Brânză este cel care păstoreşte această minunată comunitate şi lucrare.

DSCF0282.JPG

Mănăstirea Diaconeşti a apărut pe un teren viran, în pădure, pe drumul dintre Secuime spre Moldova, în judeţul Bacău. Anul ctitoririi: 1998. Pe exterior biserica mare, de vară, este făţuită cu bîrne decojite, are un aspect rustic, tradiţional, dar care mie mi-a amintit mai degrabă de izbele ruseşti decît de arhitectura ţărănească a românilor, chiar dacă la ridicarea edificiului au muncit ţărani din părţile locului.  Altfel stau lucrurile cînd intri -- şi primeşti binecuvîntare de fotografia -- căci aspectul simplu, cu pereţii albi, cu iconostasul cioplit în lemn, şi candelabrele, aplicele şi alte recuzite, toate lucrate cu nemărginit bun gust, fac din acest edificiu un exemplu major al felului în care trebuie să arate Casa lui Dumnezeu în era prăbuşirii gustului estetic. Aici înţelegi poate mai bine decît în orice alt loc ce înseamnă sinteza dintre credinţă şi aspiraţia firească a exterioriza pentru cei din jur dimensiunea estetică a acesteia. Aici numic nu este de prisos, nimic nu lipseşte, deşi ai sentimentul unei nemărginiri. A unei pustiiri înduhovnicite, epurate de fals şi împăunări cromatice. Candelabrele, de pildă, sunt o veritabilă şi uimitoare "grafică spaţială", cu entrelacuri, vrejuri şi cruci, inspirate din miniaturile medievale sîrbeşti -- în contrast flagrant cu ce vedem, de regulă, în noile construcţii, care aspiră la etalarea grandorii, aurului, luciului şi florilor de plastic, veşnic colorate...

 

La Diaconeşti simţim o revenire la normal, la firescul lucrurilor, şi mai ales la strictul necesar, care să nu disturbe nicidecum atenţia credinciosului, a pelerinului -- prin opulenţă, strălucire consumeristă, rococo post-modern. Fiecare obiect sau recuzită îşi are funcţia, locul şi timpul. Turla cupolei permite scurgerea luminii de-asupra iconostasului din lemn ajurat în aşa fel, încît ai sentimentul binefăcător că o apă curgătoare linge grijuliu pietrele întîlnite-n cale, spre a le stransforma lent în sculpturi. Din pietre în obiecte. Nu poţi atinge astfel de valori fără credinţă, dublată de o temeinică ştiinţă. Comunitatea ortodoxă de la Diaconeşti este un veritabil laborator de studiere a tradiţiei, iconografiei, caligrafiei, psalmodiei, izvoarelor duhovniceşti, vieţilor şi faptelor sfinţilor etc. Conservarea memoriei trecutului mai îndepărtat este pliată aici pe conştientizarea dramelor creştinismului din veacul al XX-lea, cu întregul arsenal de molime care l-au secătuit, cu persecuţii, urmăriri, torturări, omoruri, duplicităţi şi harisme.     

 

DSCF0287.JPG

Şi pentru ca tabloul acestui depozitar al memoriei să fie oarecum complet, mai trebuie spus că măicuţele psalmodiază minunat, înregistrează această muzică, atît liturgică, cît şi laic-mistică: colinde, căntări bătrîneşti. Iar mai presus de orice, se roagă ca nimeni dintre cei care au suferit şi l-au mărturisit pe Hristos în vremurile noastre, în închisori şi pustie, să nu fie uitat, nici subestimat. Isihia pe care o practică aceste mirese ale Domnului, păstorite pe calea cea spinoasă de duhovnicul lor, protosinghelul Amfilohie Brânză, e cea mai bună şi potrivită formă de a vorbi despre astfel de lucruri, şi de a le proiecta în lumea cea largă a bisericii instituţionalizate, a laicatului zăpăcit.

 

DSCF0273.JPGDvera (văl de tîmplă) aceasta, din spatele uşilor împărăteşti a bisericii mari, a fost lucrată integral în atelierul mănăstirii Diaconeşti -- încă o dovadă de netăgăduit a gustului, dragostei, dibăciei şi priceperii măicuţelor de acolo. Gândul neabătut la Învierea lui Hristos însufleţeşte toate, biruieşte obstacolele, şi le le pune în bună rînduială.

 

+AMIN+  

 

1. Caldarîm la cetatea Prejmer.

2. Candelabru la Diaconeşti.

3.Vedere din pronaos, Diaconeşti.

4. Caligrafie croşetată.

 

Foto: vladimir bulat, camera digitală: FinePix HS 10.     

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
1 septembre 2010 3 01 /09 /septembre /2010 08:24

DSC06759.JPG

Parcul Tineretului din București (sector 4) trece prin grele încercări. Să fie acest cearceaf o inocentă afirmare a grijii pentru verdeață, sau o prospectare a unui spațiu pentru o viitoare extindere agresivă?

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
27 août 2010 5 27 /08 /août /2010 09:30

pics_9.jpg

 

Poetul Joseph Brodsky spune despre Petru cel Mare că a proiectat oraşul Sankt Petersburg cu rigla, că întregul oraş e orizontal, plan, iar raportul monarhului cu spaţiul a fost acelaşi pe care-l ai atunci cînd consulţi o hartă, cînd liniile drepte te fac să te orientezi mai simplu şi mai repede. Un bun amic, scriitor şi artist, îmi scria ieri că la Sankt Petersburg pe cît e de uşor să te orientezi, pe atît sunt oamenii de interesanţi, expresivi şi pretenţioşi. Iată un contrast care m-a făcut să mă gîndesc la raportul dintre scris şi om. Am în faţă două manuscrise minunate, ambele scrise cu cerneală (cîtă lume mai scrie cu cerneală astăzi?), cel de sus este de mîna lui Osip Mandelştam, poetul-martir, asasinat în Gulagul stalinist, cel de jos -- este al Schiarhimandritului Andronic (Popovici), duhovnicul şi stareţul mănăstirii Noul Neamţ, discret şi inimos cărturar de la mijlocul secolului al XIX-lea, mutat la cele veşnice în 1892. Ambii au scris despre lumea în care au trăit şi pătimit, dar amîndoi au fost cu gîndul la Dumnezeu, şi felul în care au scris, şi cum, atestă indubitabil acest adevăr. Scrierea-cu-sine este atcumva decît scrierea pur şi simplu! Amândoi autorii şi-au jertfit viaţa, scriind despre alţii, şi pentru posteritate, dar fără a se gîndi la ea. Scrisul lor s-a prefăcut în "canal" al dialogului cu Dumnezeu, căci asta e singura Eternitate spre care trebuie să tindem. Cei doi s-au mîntuit prin scris...    

 

 

dsc00007.jpg

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
19 août 2010 4 19 /08 /août /2010 16:03

DSCN0610.JPG

Succesul neașteptat al grupajului de fotografii, care au documentat călătoria noastră din toamna trecută din Albania, m-a făcut să mă găndesc foarte serios la posibilitatea de a concepe un fel de carte-obiect despre această țară plină de mister, de neprevăzut, de emoții unice. Și asta în condițiile în care, cu ani în urmă (să fie vreo 15 de atunci?), un bun amic, acum devenit funcționar în ambasada Albaniei, îmi povestea cît de greu îi va fi țării sale cînd va trebui să accepte intrarea companiei coca-cola, pentru că ”c”-ul cu care se ortografiază denumirea acestui brand, în albaneză se citește ca ”ț”, și cît de caraghios va suna numele acestei băuturi planetare. Au trecut anii. Firma cu pricina adapă cu succes neaoșii acestei minunate țări, mai mult, chiar declamă peste tot că ea ”pjesë e jetës”, adică, face parte din viață. Albania e acum o țară dinamică, în expansiune aconomică și socială, vie, care se schimbă din mers, e vizitată masiv de multă lume temerară, curioasă, exotică, excentrică. Pot afirma că Albania e o structură în plină mișcare. De modernizare, de depășire a sărăciei cumplite, angoasante, de aliniere la standardele lumii grlobalizate. Mi-a plăcut enorm această țară -- pentru că (încă, și sper pentru mai multă vreme) își aparține sieși, e mîndră de sine, e solidară cu strămoșii săi, poate...acestea sunt lucruri care contează tot mai puțin pentru restul lumii, tocmai de accea, acest ”restul lumii” vine în Albania să vadă aievea cum e să mai fii tu însuți, neancorat în păienjinișul globalizării și al transparenței totale.  

 

Și mai e și locuită de mulți aromîni. Profesorul Thede Kahl a editat (în colecția ethnophonie), la MȚR, discul Aromânii din Andon Poci. Cîntece și povestiri care, după mine, a redeschis interesul pentru această indescifrabilă țară, evident, după romanele lui Ismail Kadare...conștiința majoră a secolului XX,...și mai ales, după Generalul armatei moarte (1963), editat la noi în cîteva rînduri. 

 

Albania deja face parte din viața mea! Pentru că m-a ajutat să mă lecuiesc definitiv de prejudecăți...

 

foto: culori vii pe o terasă de la Gjirokastër.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article