Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

25 octobre 2010 1 25 /10 /octobre /2010 10:34

paparazzi-pe-Marasesti.jpg

Sâmbătă a fost soare, după vreo trei săptămâni de spleen meteo. Parcul Herăstrău s-a umplut de lume, am stat şi noi la beri şi mici, cu amici apropiaţi. Pe terasa de de-asupra debarcaderului, unde razele soarelui erau cele mai prietenoase. Discuţii despre învăţământ, muzică, mai puţin politică; plictiseala pe care o provoacă acest subiect (tern, oricvm!) a atins cote nemaivăzute. De fapt, izolarea de mass-media face această lehamite imposibilă, inexistentă, de aceea -- recomand plimbările cu bicicleta, care dincolo de avantajul activităţii fizice, oxigenează perfect creierii. Urmează o perioadă de introspecţie, meditaţie la destinul post-apocaliptic al acestei lumi. La plecarea din parc am constatat că am fost fotografiaţi din goana tramvaiului...Chiar şi prin geam natura e la fel de colorată, diversă. 

foto: eu [ticino - electra] şi cris [dahon] suprinşi de @ mircea muntean

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
15 octobre 2010 5 15 /10 /octobre /2010 12:03

DSCF1620.JPGDSCF0892.JPG

DSCF0900.JPG

DSCF0902.JPG

DSCF0915.JPG

DSCF0922.JPG

DSCF0926.JPG

DSCF0931.JPG

DSCF0973.JPG

DSCF0978.JPG

DSCF1022.JPG

DSCF1044.JPG

DSCF1632.JPG

DSCF1621.JPG

DSCF1371.JPG

Despre podurile din Sankt-Petersburg s-a scris şi se vor mai scrie încă destule! Numărul lor este absolut impresionant, dar mereu ai sentimentul că nu sunt destule, chiar dacă sunt foarte aproape unele de altele, sunt locuri în care te apucă frica că nu vei putea ajunge pe celălalt mal...Nicăieri nu mai simţi asta. Sunt atît de diferite podurile din acest oraş, încît nu oboseşti să te tot întrebi, în cîte feluri mai pot fi unite două maluri. Imaginaţia omului e neobosită. Iar necesitatea podului îi oferă frîu liber acestei imaginaţii.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
11 octobre 2010 1 11 /10 /octobre /2010 09:59

 

Nu-mi dau seama cîtă lume a observat că boom-ul cinema-ului românesc (practic toate marile reviste de film şi de teorie a filmului au dedicat materiale despre acest "fenomen", iar festivalurile s-au întrecut în a invita români) este sincron cu naşterea "noii burghezii" româneşti, de după anul 2000. Mai exact, de la mijlocul acestui deceniu. Această clasă de mijloc, treptat tinzînd spre ceea ce capitalismul american şi apusean a produs sub forma cripticului over class -- are nevoie (sau doar o simte) de propriul univers filmic. O interfaţă, cum s-ar spune.

 

Ei bine, Marfa şi banii (2001) a fost filmul care şi-a propus să investigheze acest univers incipient al "afaceriştilor" autohtoni. După care au urmat filme care se apropiau tot mai mult de universul privat al noii clase, în curs de înfiripare, statornicire (Furia (2002), serialul TV Lombarzilor 8 (2006), Offset (2006), Pescuit sportiv (2007), După ea (2007), Îngerul necesar (2007), culminând cu documentara investigaţie a oligarhiei româneşti, în Kapitalism -- reţeta noastră (2010).

 

Marţi, după Crăciun (2010), de Radu Munteanu, a fost anunţat de mai multă vreme, în multe locuri (resturante, baruri, magazine de lux etc.) puteai vedea afişe şi abţibilduri care anunţau "drama conjugală" a unui cuplu căruia nu-i lipsea nimic, în afara dragostei. Povestea e simplă, şi plauzibilă: soţii Hanganu sunt tineri, prosperi, au o casă aranjată cu gust, au şi o fetiţă drăguţă care face pian...se pregătesc de Crăciun. Viaţa e viaţă, decurge lin şi imprevizibil. Domnul Hanganu se îndrăgosteşte lulea de Raluca, doctoriţa-stomatolog, care o tratează pe fiica lui. Adriana Hanganu nu bănuieşte nimic, este soţia bună şi iubitoare, care află într-o zi -- după ce şi-au făcut şi planurile de vacanţă --, că Paul Hanganu o înşeală de "patru luni şi jumătate"...Dialogul dintre cei doi este poate episodul cel mai viu şi autentic din întregul film, iar actriţa Mirela Oprişor merită toată lauda pentru felul în care ne face să simţim ruptura care se produce între cei doi. Veridicitatea acestei scene m-a făcut să mă simt un voyeur involuntar. Constaţi că în toate, în afara dramelor interioare, mica burghezie este previzibilă! Unii îşi conservă omenescul, alţii nu. Cei mai mulţi sunt ghidaţi de instincte, libertăţi nelimitate, porniri hedoniste, de universul material etc. Dar mai sunt atenţi şi la "convenţii" -- Crăciunul în familie e sacrosanct. Sincer să fiu, astfel de investigaţii ale lumii mărunte şi îmburghezite, pentru care valorile morale devin ultimul bastion care poate fi (şi trebuie?) cucerit, mă cam lasă rece. Pentru că le găsesc absolut sterile! Acest "neo-realism" al filmelor româneşti, despre care s-a bătut atîta monedă conduce, după părerea mea, într-o fundătură ontologică, din simplul motiv că părelnicele valori ale capitalismului neo-liberal nu duc nicăieri, nu au nicio finalitate. Bat pasul pe loc, în cel mai fericit dintre cazuri. Omul neo-liberal nu are nevoie de nimic pentru suflet, deci singurele lui griji devin: dobînda la bancă, îmbunătăţirea salariului şi a performanţelor sexuale, extinderea habitatului, achiziţionarea de obiecte şi maşini cît mai performante şi mai sigure, perfectarea trupului...sau a unor părţi ale acestuia. Filmul "Marţi, după Crăciun", fără să o declare în mod explicit, apologetic (deşi catasfiul de mărci debitate de-a lungul filmului nu-l plasează neapărat în sfera inocenţei sociale), face apologia blajină a acestor "valori" pierdante, deşi extrem de comode pentru omul contemporan.

 

Pe fundalul acesta al constituirii rapide a unei filmografii despre clasa de mijloc, face notă discordantă un film absolut minunat pentru mesajul pe care-l poartă -- "Morgen"(2010), de Marian Crişan. Şi despre care se vorbeşte puţin, şi se scrie şi mai puţin. Deşi tematica lui este cunoscută bine românilor: emigraţia ilegală. De data asta emigrantul nu e românul, ci turcul. Doar că românul e emigrant în propria ţară! Este pauper, dar demn, capabil de sacrificiu.  

morgen-969155l-imagine.jpg  Nelu (András Hatházi), este un obscur gardian la un magazin de produse de larg consum, reţea care a împânzit oraşele mai mici şi mititele ale României, se pomeneşte în timpul pescuitului pe graniţa cu Ungaria cu un transfug turc, Behran (sau poate kurd?), pe care-l ţine în gospădăria sa până să găsească o soluţie pentru a-l scoate din România.Turcul (Yilmaz Yalcin) intenţiona să ajungă la rudele sale în Germania. Fiind cu acoperişul casei găurit, trăind într-o casă mai mult decît modestă, în afara Salontei, şi mâncând la o masă mică, acoperită cu muşama din era socialismului, Nelu nu ezită să-l aducă pe musafir sub adăpostul său. Iniţial refuză banii propuşi de acesta, dar apoi îi acceptă, de nevoie. Turcul vorbeşte doar pre limba lui, nu-l înţelege nimeni, vorbeşte ca şi cu pereţii, dar Nelu pricepe că banii oferiţi sunt o arvună, pentru a-l ajuta să fugă mai departe. Îi dă turcului şi mobilul său să vorbească cu neamurile, dar nu-i răspunde nimeni. Umanitatea şi căldura sufletească a omului-gazdă face ca cei doi să se înţeleagă dincolo de cuvinte, prin gesturi şi semne. La un moment dat Nelu profită de faptul că microbiştii din oraşul său pleacă în localitatea vecină, în Ungaria, şi-l urcă în autocar şi pe Behran, dar pe stadion se ciocnesc jucătorii şi cei din tribune, iar musulmanul nu rămâne imun, e solidar cu salvatorul său. O încasează şi el în timpul ciocnirilor, şi nimereşte cu întreaga echipă de bătăuşi la spital. Înapoi, în România. Aici devine membru al familiei. Florica, nevasta lui Nelu îi culege pe cei doi amici, de la o partidă de biliard, cu îndemnul: "haideţi acasă, băieţi!". Intră ambii în încurcături cu autorităţile (poliţia de frontieră care se joacă de-a pisica şi şoarecii cu transfugii), dar Nelu e decis să-l ajute pe Behran până la capăt! Onoarea, cuvântul dat, promisiunea -- sunt mai presus de orice. Înainte de despărţire, Behran se roagă Dumnezeului său de ajutor, dar acesta vine de la un amărît de teapa lui. Pentru că Dumnezeu lucrează (şi) prin oameni, prin faptele şi asumările acestora. Nelu găseşte o potecă spre graniţa Ungariei, sparge o barieră şi ajunge "dincolo", îl lasă pe amărâtul de turc să-şi vadă de drumul său mai departe, iar el însuşi, după toate aparenţele, va fi inculpat pentru "violarea graniţei de stat". Un astfel de personaj vine, cu multă discreţie, să mântuiască, şi să reconfirme ideea de om, camaraderie, compasiune, jertfă. Îmi place mult această perspectivă a filmului, chiar dacă, ştiu limpede acest lucru, mesajul lui major şi profund, va rămâne rătăcit printre noianul de alte filme, care lucrează mai atent şi cu mai multă grijă faţă de clasele îmburghezite, considerate fiind mai "contemporane", mai "actuale".

 

Dar cine a decretat inactualitatea Omului? 

 

credit fotografic: cinemagia.ro                                    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
5 octobre 2010 2 05 /10 /octobre /2010 22:57

 

 

DSCF1629.JPGDSCF1027.JPG

DSCF1055.JPG

DSCF1050.JPG

DSCF1086.JPG

DSCF1079.JPG

DSCF1071.JPG

DSCF1040.JPG

DSCF1720.JPG

DSCF1519.JPG

DSCF1090.JPG

DSCF1486.JPG

DSCF1513.JPG

DSCF1229.JPG

DSCF1718.JPG

DSCF1533.JPG

DSCF1080.JPG

DSCF0948.JPG

DSCF1139.JPG

DSCF1254.JPG

DSCF1715.JPG

DSCF1709.JPG

DSCF1503.JPG

 

@Fotografii: Cristina & Vladimir BULAT 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
10 septembre 2010 5 10 /09 /septembre /2010 17:07

DSCN3297.JPG

Ca bun gospodar ce mă consider nu am putut pleca în vacanță înainte de a culege roada viței, și a o pune la coș. Voi încerca să las boabele la stafidit, să se umple de dulceață, arome, savoare, în pivniță, la răcoare...

 

Ne revedem, ne auzim, povestim și comentăm -- în octombrie. O toamnă cît mai zemoasă, și plină de daruri bune, multe și colorate...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
6 septembre 2010 1 06 /09 /septembre /2010 07:54

Fiecare îşi conservă memoria ca pe un dat, sau ca pe o misiune.

DSCF0188.JPG

Voi începe prin a spune că în Bucureşti caldarîmul trăieşte, poate, ultimele zile, cel puţin în zona de nord, Herăstrău-Primăverii, unde încă se mai păstrase o "porţie" importantă din acest atribut al modernităţii. Se renunţă la el, spre a fi înlocuit cu asfalt, negru, neted şi fragil. Pot garanta că acesta nu va rezista niciodată decenii, aproape intact, cum a supravieţuit macadamul pe arterele: Beijing, Aviatorilor, Mircea Eliade, şi multele străduţe din fostul cartier al nomenclaturii comuniste...Vremuri noi cu carosabil primenit, s-ar zice, dar cîtă lume e conştientă că aşa cum ne doare sufletul pentru clădirile vechi, mostre de arhitectură bună şi reuşită a trecutului, tot astfel este şi caldarîmul -- parte din civilizaţia urbană, semn al modernizării în modernitate? Dar, renunţăm uşor.

 

Eu personal am o relaţie aproape evlavioasă cu trecutului: adun tot ce poartă patina timpului. Strîng pietre, buturugi, flori uscate, potcoave, chei, plicuri, cărţi poştale, dopuri de plută, iar mai nou şi bolovani din caldarîmul pe cale de dispariţie...Astea refac, fie şi la scară mică, civilizaţia şi amprentele trecerii omului pe acest pămînt, chiar dacă această petrecere este de scurtă durată, în raport cu veşnicia, cu mîntuirea pe care şi-o clădeşte fiecare, individual. Este memoria materială. Dar există şi o memorie spirituală, duhovnicească.

 

Am ajuns la Mănăstirea Diaconeşti în data de 29 august, ştiind de dinainte că e un loc pentru care conservarea memoriei spirituale este o prioritate absolută. Desigur, e înainte de toate un loc de rugăciune, de închinăciune, de slujire permanentă lui Dumnezeu-Unul-Născător a Toate, unde circa 40 de mirese ale Domnului se nevoiesc din greu, la poalele muntelui -- în mijlocul naturii. Dar dimpreună cu slujbele maicile mai zidesc ceva: menţin vie memoria martirilor din închisorile şi temniţele comuniste. Părintele protosinghel Amfilohie Brânză este cel care păstoreşte această minunată comunitate şi lucrare.

DSCF0282.JPG

Mănăstirea Diaconeşti a apărut pe un teren viran, în pădure, pe drumul dintre Secuime spre Moldova, în judeţul Bacău. Anul ctitoririi: 1998. Pe exterior biserica mare, de vară, este făţuită cu bîrne decojite, are un aspect rustic, tradiţional, dar care mie mi-a amintit mai degrabă de izbele ruseşti decît de arhitectura ţărănească a românilor, chiar dacă la ridicarea edificiului au muncit ţărani din părţile locului.  Altfel stau lucrurile cînd intri -- şi primeşti binecuvîntare de fotografia -- căci aspectul simplu, cu pereţii albi, cu iconostasul cioplit în lemn, şi candelabrele, aplicele şi alte recuzite, toate lucrate cu nemărginit bun gust, fac din acest edificiu un exemplu major al felului în care trebuie să arate Casa lui Dumnezeu în era prăbuşirii gustului estetic. Aici înţelegi poate mai bine decît în orice alt loc ce înseamnă sinteza dintre credinţă şi aspiraţia firească a exterioriza pentru cei din jur dimensiunea estetică a acesteia. Aici numic nu este de prisos, nimic nu lipseşte, deşi ai sentimentul unei nemărginiri. A unei pustiiri înduhovnicite, epurate de fals şi împăunări cromatice. Candelabrele, de pildă, sunt o veritabilă şi uimitoare "grafică spaţială", cu entrelacuri, vrejuri şi cruci, inspirate din miniaturile medievale sîrbeşti -- în contrast flagrant cu ce vedem, de regulă, în noile construcţii, care aspiră la etalarea grandorii, aurului, luciului şi florilor de plastic, veşnic colorate...

 

La Diaconeşti simţim o revenire la normal, la firescul lucrurilor, şi mai ales la strictul necesar, care să nu disturbe nicidecum atenţia credinciosului, a pelerinului -- prin opulenţă, strălucire consumeristă, rococo post-modern. Fiecare obiect sau recuzită îşi are funcţia, locul şi timpul. Turla cupolei permite scurgerea luminii de-asupra iconostasului din lemn ajurat în aşa fel, încît ai sentimentul binefăcător că o apă curgătoare linge grijuliu pietrele întîlnite-n cale, spre a le stransforma lent în sculpturi. Din pietre în obiecte. Nu poţi atinge astfel de valori fără credinţă, dublată de o temeinică ştiinţă. Comunitatea ortodoxă de la Diaconeşti este un veritabil laborator de studiere a tradiţiei, iconografiei, caligrafiei, psalmodiei, izvoarelor duhovniceşti, vieţilor şi faptelor sfinţilor etc. Conservarea memoriei trecutului mai îndepărtat este pliată aici pe conştientizarea dramelor creştinismului din veacul al XX-lea, cu întregul arsenal de molime care l-au secătuit, cu persecuţii, urmăriri, torturări, omoruri, duplicităţi şi harisme.     

 

DSCF0287.JPG

Şi pentru ca tabloul acestui depozitar al memoriei să fie oarecum complet, mai trebuie spus că măicuţele psalmodiază minunat, înregistrează această muzică, atît liturgică, cît şi laic-mistică: colinde, căntări bătrîneşti. Iar mai presus de orice, se roagă ca nimeni dintre cei care au suferit şi l-au mărturisit pe Hristos în vremurile noastre, în închisori şi pustie, să nu fie uitat, nici subestimat. Isihia pe care o practică aceste mirese ale Domnului, păstorite pe calea cea spinoasă de duhovnicul lor, protosinghelul Amfilohie Brânză, e cea mai bună şi potrivită formă de a vorbi despre astfel de lucruri, şi de a le proiecta în lumea cea largă a bisericii instituţionalizate, a laicatului zăpăcit.

 

DSCF0273.JPGDvera (văl de tîmplă) aceasta, din spatele uşilor împărăteşti a bisericii mari, a fost lucrată integral în atelierul mănăstirii Diaconeşti -- încă o dovadă de netăgăduit a gustului, dragostei, dibăciei şi priceperii măicuţelor de acolo. Gândul neabătut la Învierea lui Hristos însufleţeşte toate, biruieşte obstacolele, şi le le pune în bună rînduială.

 

+AMIN+  

 

1. Caldarîm la cetatea Prejmer.

2. Candelabru la Diaconeşti.

3.Vedere din pronaos, Diaconeşti.

4. Caligrafie croşetată.

 

Foto: vladimir bulat, camera digitală: FinePix HS 10.     

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
1 septembre 2010 3 01 /09 /septembre /2010 08:24

DSC06759.JPG

Parcul Tineretului din București (sector 4) trece prin grele încercări. Să fie acest cearceaf o inocentă afirmare a grijii pentru verdeață, sau o prospectare a unui spațiu pentru o viitoare extindere agresivă?

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
27 août 2010 5 27 /08 /août /2010 09:30

pics_9.jpg

 

Poetul Joseph Brodsky spune despre Petru cel Mare că a proiectat oraşul Sankt Petersburg cu rigla, că întregul oraş e orizontal, plan, iar raportul monarhului cu spaţiul a fost acelaşi pe care-l ai atunci cînd consulţi o hartă, cînd liniile drepte te fac să te orientezi mai simplu şi mai repede. Un bun amic, scriitor şi artist, îmi scria ieri că la Sankt Petersburg pe cît e de uşor să te orientezi, pe atît sunt oamenii de interesanţi, expresivi şi pretenţioşi. Iată un contrast care m-a făcut să mă gîndesc la raportul dintre scris şi om. Am în faţă două manuscrise minunate, ambele scrise cu cerneală (cîtă lume mai scrie cu cerneală astăzi?), cel de sus este de mîna lui Osip Mandelştam, poetul-martir, asasinat în Gulagul stalinist, cel de jos -- este al Schiarhimandritului Andronic (Popovici), duhovnicul şi stareţul mănăstirii Noul Neamţ, discret şi inimos cărturar de la mijlocul secolului al XIX-lea, mutat la cele veşnice în 1892. Ambii au scris despre lumea în care au trăit şi pătimit, dar amîndoi au fost cu gîndul la Dumnezeu, şi felul în care au scris, şi cum, atestă indubitabil acest adevăr. Scrierea-cu-sine este atcumva decît scrierea pur şi simplu! Amândoi autorii şi-au jertfit viaţa, scriind despre alţii, şi pentru posteritate, dar fără a se gîndi la ea. Scrisul lor s-a prefăcut în "canal" al dialogului cu Dumnezeu, căci asta e singura Eternitate spre care trebuie să tindem. Cei doi s-au mîntuit prin scris...    

 

 

dsc00007.jpg

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
19 août 2010 4 19 /08 /août /2010 16:03

DSCN0610.JPG

Succesul neașteptat al grupajului de fotografii, care au documentat călătoria noastră din toamna trecută din Albania, m-a făcut să mă găndesc foarte serios la posibilitatea de a concepe un fel de carte-obiect despre această țară plină de mister, de neprevăzut, de emoții unice. Și asta în condițiile în care, cu ani în urmă (să fie vreo 15 de atunci?), un bun amic, acum devenit funcționar în ambasada Albaniei, îmi povestea cît de greu îi va fi țării sale cînd va trebui să accepte intrarea companiei coca-cola, pentru că ”c”-ul cu care se ortografiază denumirea acestui brand, în albaneză se citește ca ”ț”, și cît de caraghios va suna numele acestei băuturi planetare. Au trecut anii. Firma cu pricina adapă cu succes neaoșii acestei minunate țări, mai mult, chiar declamă peste tot că ea ”pjesë e jetës”, adică, face parte din viață. Albania e acum o țară dinamică, în expansiune aconomică și socială, vie, care se schimbă din mers, e vizitată masiv de multă lume temerară, curioasă, exotică, excentrică. Pot afirma că Albania e o structură în plină mișcare. De modernizare, de depășire a sărăciei cumplite, angoasante, de aliniere la standardele lumii grlobalizate. Mi-a plăcut enorm această țară -- pentru că (încă, și sper pentru mai multă vreme) își aparține sieși, e mîndră de sine, e solidară cu strămoșii săi, poate...acestea sunt lucruri care contează tot mai puțin pentru restul lumii, tocmai de accea, acest ”restul lumii” vine în Albania să vadă aievea cum e să mai fii tu însuți, neancorat în păienjinișul globalizării și al transparenței totale.  

 

Și mai e și locuită de mulți aromîni. Profesorul Thede Kahl a editat (în colecția ethnophonie), la MȚR, discul Aromânii din Andon Poci. Cîntece și povestiri care, după mine, a redeschis interesul pentru această indescifrabilă țară, evident, după romanele lui Ismail Kadare...conștiința majoră a secolului XX,...și mai ales, după Generalul armatei moarte (1963), editat la noi în cîteva rînduri. 

 

Albania deja face parte din viața mea! Pentru că m-a ajutat să mă lecuiesc definitiv de prejudecăți...

 

foto: culori vii pe o terasă de la Gjirokastër.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
9 août 2010 1 09 /08 /août /2010 11:09

Cu greu, visător, mă despart de "serialul" despre Gărâna (deşi va mai exista încă o secvenţă), pentru a relata pe scurt călătoria la Arbanasi, din preajma oraşului Veliko Târnovo. Acesta din urmă e unul din oraşele emblematice ale Bulgariei medievale, dar şi de astăzi. Arbanasi e în proximitatea acestuia, într-o zonă premontană, pitorească. Este un sat devenit foarte atractiv, deosebit de solicitat de localnici şi străini, dat fiind că e integral pus la dispoziţia serviciilor turistice. Localitatea a moştenit un număr de cîteva zeci de case din lemn şi piatră, din secolele XVII-XVIII, aceasta fiind şi perioada de înflorire, economică şi socială, a locului. De pe la 1800 Arbanasi intră în declin, iar întregul patrimoniu construit urmează un lung proces de degradare, pustiire şi prăbuşire. Deşi majoritatea caselor vechi au fost restaurate, şi refuncţionalizate, se mai pot vedea exemple elocvente a modului în care arătau casele iniţiale, cu cornişe foarte pronunţate, cu intrări semicirculare în beci, cu ferestre verticale doar în partea superioară a casei -- amintind cumva de culele vîlcene şi olteneşti. Am fotografiat pe interior şi exterior două specimene de acest fel, una dintre ele nu şi-a păstrat decît şarpanta de lemn, şi baza din piatră parţial făţuită, de rîu. Probabil, că într-un viitor oarecare şi acestea vor avea o nouă faţă.

DSCN3120

 

Nu pot afirma că m-a convins aspectul actual al caselor, care dincolo de faptul că se prezintă cam la fel toate, diferite arătîndu-se doar dimensiunile caselor, şi numărul de deschideri ale ferestrelor, par prea lustruite şi sulemenite. Dacă analizezi cu luare aminte felul în care s-au raportat zidarii de demult la problemele planimetriei şi ale volumetriei, ajungi la concluzia că cei care au recondiţionat astăzi aceste edificii nu le prea înţelegeau limbajul, imperfecţiunea, intuiţia. În acest caz, problema trebuie pusă ca în chestiunea analizei aspectului icoanelor: cu cît sunt acestea mai patinate şi mai estompate cromatic, cu atît devin parcă mai convingătoare, mai autentice. Amprenta învechirii (cu lacune, înegrire, afumare, cariere etc.) e cea care le conferă dimensiunea confruntării cu trecerea timpului. Casele din Arbanasi sunt vechi doar pentru că se ştie că au fost vechi, că există atestări ale vîrstei lor înaintate; materialele de astăzi, inclusiv gips cartonul şi lavabila albă şi-au lăsat amprenta pe obrazul lor! Procentul de autenticitate a scăzut simţitor şi iremediabil. Profitul a devenit singura raţiune de a interveni pe monumente, în majoritatea dintre cazuri. Restaurarea e o pasăre foarte rară. Predomină: cîrpăceala, recondiţionarea, refacerea, cosmetizarea, întinerirea, substituirea etc. Cam aceleaşi lucruri le-am zărit şi în singura biserică în care am reuşit să intru, "Naşterea Domnului" (sec. XV-XVII), a cărei pictură este curăţată şi integrată de-o manieră la limita minimei rezistenţe; nu mai vorbesc de contraforţii de beton, care sprijină edificiul. Este cel puţin ciudat -- pentru un sit care este considerat rezervaţie arhitecturală. Ca să întunec şi mai mult acest peisaj al urmaşilor nerecunoscători, trebuie să pomenesc de uliţele localităţii, care erau fără îndoială, cîndva, pavate cu macadam, acum acestea sunt betonate otova, peticite cu tot soiul de materiale pe bază de ciment.

 

Biserica cu hramul Sfîntul Dimitrie, în curtea căreia am luat masa, acolo fiind un restaurant, este închisă publicului vizitator. Nicio informaţie nu ne explică acest statut. Pe geam se vede că pereţii conservă bună parte din pictura din cel de-al XIX-lea veac (asta aflăm de pe plăcuţa încastrată în zidul edificiului, în zona altarului, pe care o zăreşti doar dacă dai ocol monumentului). Diferenţa dintre case şi biserici este că cea din urmă e pe un singur nivel, întinsă pe orizontală, în general e mononavată şi are galerii laterale. De-a lungul pereţilor exteriori se observă lespezi funerare din marmoră, iar decorul acestora e oarecum repetitiv: elementele vegetale predomină (mere, rodii, struguri, liane), inscripţiile sunt în greceşte.

 

Lipsa de indicatoare face dificilă găsirea şi identificarea monumentelor, iar singurele care sunt la discreţie sunt restaurantele, hotelurile şi terasele, majoritatea lor amplasate în curţi răcoroase, îngrijite şi cochet amenajate.

DSCN3095           

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article