Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

10 mars 2016 4 10 /03 /mars /2016 09:42
 foto: © vladimir bulat, martie 2016

foto: © vladimir bulat, martie 2016

în lipsa verdelui din frunze,

curatul alb al cerului-

nsorit,

îmi poate sta cunună

necuprinsă

ca o îmbrățișare

de Domnul dăruită 

(azi, cînd am început să înțeleg această cugetare a Sf.Ghermanos, care zicea, chintesențial: „pămîntesc este ce se vede, iar înțelesul e mai presus de ceruri”. Sf.Ghermanos se referea atunci la icoană, dar oare întreaga lume creată nu este o icoană, în care e prezent întreg Făcătorul lumii, Cel care este despărțit de toată zidirea?).

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia ochiuldeveghe
commenter cet article
9 mars 2016 3 09 /03 /mars /2016 13:21

La Moscova este deschisă prima expoziție de artă contemporană românească, la galeria TRIUMF

Se numește EXTENSION.RO

Întruchiparea acestui proiect a fost posibil grație colaborării dintre galeriile Triumf și Hart din București, asistate de Ambasada României din Rusia. Aceasta din urmă s-a implicat foarte serios din punctul de vedere al logisticii și PR, deoarece pe site-ul instituției se află afișat mult material fotografic & diverse informații de larg interes etc.

Curatorii acestui proiect, care face dintr-o serie de expoziții ce urmează a se deschide la Triumf, iar cea cu artă românească actuală este prima, și-au propus să arate un eșantion reprezentativ al picturii & sculpturii din țara noastră. În acest discurs al lor ei au inclus operele a 21 de artiști din București și Cluj-Napoca. Ceea ce descumpănește însă - nu pe autorul acestui text de întîmpinare - ci pe cei care vizitează expoziția este împărțirea în artiști din „România de west” și „România de est”, după cum se și vede în informarea de pe site-ul galeriei, respectiv Cluj-Napoca și București. Dealtfel această întrebare am primit-o și de la cei cu care țin o corespondență, cu cei din Moscova, și care au vizitat expoziția, unii chiar de 2-3 ori. Nu am prea avut cum să le răspund. Poate o vor face, la timpul potrivit chiar curatorii. Dar interesul rușilor pentru arta noastră este mare și real. Întîi, că după căderea comunismului cei de acolo nu au văzut pe viu artiști români, expuși la ei acasă, apoi pe valul recrudescenței filmului românesc (pentru care cel puțin specialiștii ruși au un adevărat cult!), și ca un ecou al succesului de casă pe care-l are pictura lui Ghenie, și nu doar a lui, pe ambele continente, era firesc ca paraxenia să devină cu atît mai accentuată. E o sete care se dorește cumva potolită. Mi-amintesc cum acum cîțiva ani un editor din Rusia, mă întreba cam ce se întîmplă în materie de literatură pe la noi, și cît de trist este, că literatura românească s-a oprit pentru ruși cam pe la Mihail Sebastian...Piesele acestuia se mai montează și acum.   

@ foto: © vladimir bulat, 2016

@ foto: © vladimir bulat, 2016

Paraxenia capătă dimensiuni și mai neașteptate, cînd constatăm că afișul expoziției de la Moscova preia (împrumută) o pictură la două mîini a lui Gili Mocanu (GM), artistul care s-a identificat cu propria pictură, cum frunzele se identifică cu pomul care-i dă naștere, an de an. Cred că pictura lui e esențialmente sumbră. Iar întregul discurs propus de curatori este unul anume sumbru. Gili, adică arta lui, a devenit „calapodul” pentru ce și cum s-a adunat lucrurile (lucrările) pe simezele de la galeria Triumf.

Dar de ce pînă la urmă există acea „împărțire” între west și est? Probabil, că se dorește accentuarea faptului că occidentul a pătruns mai mult la Cluj, iar Bucureștiul dormitează cumva în cumsecădenia ne-experimentală de altă dată? E adevărat, versiunea lui Dan Popescu (unul dintre curatori & proprietarul galeriei Hart) asupra artei actuale, se ocupă mult de recuperarea acelei sensibilități care-i lasă rece pe cei din Cluj, astfel că devine legitimă prezența în acest context a picturilor lui Marin Gherasim, a graficii și sculpturii lui Marian Zidaru sau a colajelor lui Ion Bârlădeanu. Popescu a conceput expunerea la parterul galeriei, pereții căreia sunt vopsiți în roșu aprins. Aici sunt prezentați bucureștenii. Tot aici zilele trecute a avut loc o seară de comemorare a lui Umberto Eco. Întîmplător?

La etajul 1 , celălalt curator, Jana Smurova, s-a ocupat de artiștii reuniți în jurul Fabricii de pensule, astfel că griul, despre care se tot vorbește de ani buni, este reprezentat cu maximă percutanță: Botiș, Silaghi, Cioca, Bisericanu etc. Zidurile de la etaj sunt și ele vopsite în același gri. 

Este foarte adevărat că „artileria grea” a picturii de la Cluj absentează (Victor Man, Ghenie, Savu, Ciprian Mureșan) din selecția de la Triumf, dar asta nu-i împiedică pe comentatori să sublinieze o mai accentuată implicare a artei de acolo în chestiunile arzătoare ale zile, în activismul acesteia, în raport cu artiștii din „sud”. Intuiesc că pur și simplu galeria Plan B are alte priorități & contexte în care să-și arate artiștii din portofoliu. Moscova e departe, și neinteresantă.  

Ca o concluzie, indiferent de discuțiile care se vor purta la noi, sau nu, glosînd pe seama acestei prezențe notabile a artei românești la Moscova, personal sunt sigur, și absolut convins, că percepția acesteia în mediile rusești va fi mult diferită după acest proiect: EXTENSION.RO. Cel puțin acum specialiștii & cunoscătorii de acolo au înțeles că în România mai există și alți artiști, la fel de interesanți, nu doar Ghenie, Perjovschi, Ionică Grigorescu, cum a fost situația pînă mai de curînd...

Voi urmări în continuare presa de specialitate din Rusia, cu ce texte și analize va fi întîmpinat acest nou început expozițional, căci rușii, din cîte cunosc, niciodată nu lasă caravanele să treacă prin fața ochilor lor, fără a afla ce încărcătură se ascunde între cocoașele acestora, și ce preț are.   

      

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
8 mars 2016 2 08 /03 /mars /2016 09:20

Nu am nicio știre despre ce-nseamnă exact 8 martie, și de ce i se spune acestei zile a „femeilor”...

Dar mi-am amintit de acest text, trimis de 8 martie 2006 prin e-mail (atunci nu exista ochiul de veghe!), la care am primit slabe reacții, din partea celor care l-au primit. De aceea, repet figura de acum un deceniu, lucrînd puțin la stilistica acestuia. 

Dorința de a trăi


Raoul Follereau (inițiatorul mișcării "Feu et lumiere") se afla intr-o leprozerie dintr-o insula din Pacific. O atmosferă ingrozitoare domnea acolo: numai cadavre ambulante, disperare, mînie, răni, plăgi și mutilări groaznice.
 

Dar, cu toate acestea, printre atîtea pustiiri, un bătrîn bolnav își păstra ochii surprinzător de luminoși și surîzători. Suferea în trup ca și nefericiții săi tovarăși, dar se arata atașat de viață, fără disperare, afișînd blîndețe în raporturile cu ceilalți. 

Curios în fața acestui miracol al vieții, în infernul leprozeriei, Follereau a dorit să-i caute explicația: ce anume putea să dea atîta dorință de a trăi  acelui suferind, crunt lovit de soartă? L-a abordat în chip discret și a descoperit că întotdeauna, la răsăritul soarelui, bătrînul se tîra spre zidul ce înconjura leprozeria și privea spre o femeie, bătrînă și ea, cu chipul  brăzdat de cute fine, cu ochii plini de blîndețe. Femeia nu vorbea, ci lansa
numai un mesaj tăcut și discret: un surîs, iar omul se lumina la vederea acelui surîs, și răspundea la fel. Dialogul mut dura cîteva clipe, apoi  bătrînelul se tîra inapoi înspre barăci. Acest lucru se întîmpla în toate diminețile și era un fel de comuniune zilnică. Leprosul alimentat și întărit de acel surîs, putea să suporte o altă zi, și să reziste pînă la o nouă întîlnire, cu acel surîs de pe chipul femeii.

Cînd Follereau l-a intrebat, leprosul i-a răspuns:

"Este soția mea !".

Și după un moment de tăcere: "înainte de a fi venit aici, m-a îngrijit în secret, cu tot ceea ce reușea să găsească. Un vrajitor i-a dat o pomadă, iar ea în fiecare zi îmi ungea fața cu ea, lăsînd numai o mică parte neunsă, ca să mă poată săruta. Dar totul a fost inutil și atunci m-au luat și m-au adus aici. Ea, însă, m-a urmat, și cînd o revăd în fiecare 
zi, numai de la ea aflu că sunt încă viu și numai pentru ea îmi place să mai trăiesc."

Din: Bruno Ferrero, Quaranta storie nel deserto

@ foto: © vladimir bulat, 2013

@ foto: © vladimir bulat, 2013

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia Delicii literare
commenter cet article
5 mars 2016 6 05 /03 /mars /2016 05:52
București, 18.02.2016 @ foto: © vladimir bulat.

București, 18.02.2016 @ foto: © vladimir bulat.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
4 mars 2016 5 04 /03 /mars /2016 00:20

În 2013 cinefilii lumii re-descopereau cinema-ul georgian (sau gruzin, pentru cei care sunt mai familiarizați cu acest termen) prin minunatul film despre umanitate, Tangerines, semnat de Zaza Urushadze. Părea extrem de firesc & logic ca dintr-o țară care a dat mari regizori, precum Tenghiz Abuladze, Otar Iosseliani, Georgy Shengelaya, Goderzi Chioheli, Rezo Cheidze ș.a., să iasă iarăși un cinema de înaltă ținută, chiar și după mai bine de două decenii & jumătate de crize, conflicte armate, sărăcie, disperare.

Peste un an apare poeticul Insula de porumb (în georgiană: სიმინდის კუნძული), realizat de George Ivashvili, disponibil online la calitate HD. 

Ca peste încă un an să vină tot din acea țară un film care bulversează tot ce știm despre felul în care s-a făcut și se face acolo film, o simbioză de film noir & thriller, dar și un soi de analiză dură asupra naturii umane, a celei masculine în special...Un film de o duritate pe care pînă și un Haneke cred (film(ele) acestuia Funny Games a(u) tot apărut în referințele criticii americane), că ar fi admirat-o, cu ascunsă invidie, cel mai degrabă. Este vorba despre Landmine Goes Click, a cărui premieră a avut loc în SUA la finele lui 2015. Regizorul Levan Bakhia nu este un nume mare, dar prin acest film, nu este exclus, să capete șansa pentru a deveni. 

Povestea e aparent simplă: trei americani tineri, o femeie și doi bărbați, călătoresc într-o zonă montană a Georgiei, înainte ca doi dintre ei să se căsătorească, iar cel de-al treilea urma să fie cavaler de onoare. Din primele secvențe înțelegem că e vorba, în fapt, de un triunghi amoros, iar viitorul soț avea să afle repede de acest „amănunt”, și pune la cale, acolo în munți o răzbunare cam idioată, dar care lui i se pare suficient de inteligentă, astfel încît orgoliul lui să aibă plăcerea să savureze efectul. E vorba de Daniel, care și dispare din narațiune, imediat ce consideră că farsa pusă la cale împreună cu un localnic, Devi, este suficient de tragică pentru cei doi rămași: Chris și Alicia. Ei bine, Chris chipurile calcă pe o mină de teren rămasă din al doilea război mondial, iar cea mai mică mișcare a lui, după extragerea siguranței, o poate detona. Situația e clară. Daniel nu o mai vrea pe „curva” de Alicia de nevastă, iar cel mai bun prieten poate să și moară, dacă aceasta nu-i va oferi o soluție de salvare. Devi și Daniel pleacă la restaurant, pentru bere & femei. Lasă Aliciei o lopată. Atît. 

Fiecare clipă devine de aici încolo un crescendo, o ascensiune în care spectatorul devine captiv, priponit în fața groazei, din momentul în care apare un vînător cu dulăul său, jucat magistral de un actor care nu mai e printre noi, Kote Tolordava (1979-2015)  - acesta a fost găsit mort într-un hotel moscovit în primăvara anului trecut, iar circumstanțele morții lui sunt acoperite de mister.

În Landmine...el este Ilya, localnicul care se plimbă pe coclauri cu o stație în mînă, și care refuză categoric să cheme pe cineva în ajutor, să dezamorseze mină de teren. Dimpotrivă, profită din plin de situația disperată în care se aflau cei doi, iar ținta descătușării lui psihopate a devenit, desigur, Alicia, pe care o umilește în fel & chip, apoi o violează sub ochii lui Chris, care deși avea o armă în mînă, tot nu putea face nimic pentru că Ilya devenise una cu Alicia. Momentele acestea sunt de maximă tensiune, iar în cele din urmă cei doi tineri sunt abandonați acolo, în crunta sălbăticie, epuizați, răniți, umiliți, hărțuiți, după ce află că povestea cu acea mină nu era decît o crîncenă păcăleală, că arma explozivă nu era decît un fake. Chris însă promite să se răzbune, și o va face în cel mai maniacal mod cu putință. 

Revine peste o vreme, cu o mină schimbată, dură, impasibilă. Adevărata mină pe care spectatorul o resimte prin creșterea adrenalinei a sădit-o Ilya, pentru că detonarea ei devine inevitabilă, nemiloasă & imposibil de amînat, atunci cînd Chris apare în casa lui, cerînd ajutor soției sale, Tanya & fiicei acestora, Lika, pentru că chipurile se rătăcise pe drumurile Georgiei. Cele două îl pun la masă, beneficiind de ospitalitatea caucaziană, cu bucate delicioase pe masă. În acest timp Ilya era la prisacă, îngrijea de albine. Revederea celor doi bărbați are efectul unei defragrații surde, dar nu mai puțin contondente, despre motivele căreia care cele două femei aveau să afle ceva mai tîrziu. Ilya se oferă să-l ducă pe cel rătăcit, scoțîndu-l astfel din casă, dar se despart în fața porții, spunîndu-i lui Chris, că ce are cu el trebuie rezolvat între bărbați, fără a-i amesteca în asta familia...Dă drumul la cîine din lanț, și-i ordonă să păzească moșia. Un sentiment de neliniște pune stăpînire pe Ilya. Tulburat, se postează în fața icoanelor, un întreg altar, și atunci se devoalează natura schizofrenică a omului, care vrea să pară un gospodar liniștit, un familist & un tată protector, care-i interzice fiicei sale să plece la Moscova la studii, „să nu i se întîmple ceva rău p-acolo”, dar în același timp capabil să umilească & să violeze, dur & hapsîn o fiică străină, venită de departe. Capacitatea acestuia de a înjosi & molesta o ființă feminină, ajunsă la ananghie, este pînă la urmă răsplătită cu vîrf de măsură de efectul unei mine, de data asta adevărate, pe care nu o mai poate dezamorsa. Chris, înnebunit de tot ce i s-a întîmplat, lui și de moartea Aliciei, devine un robot fără suflet, fără milă, pentru care nu există decît răzbunare cu sînge rece, care-l împușcă în picioare pe Ilya, și-i zboară creierii fiicei acestuia, în timp ce o punea să se dezbrace, după cîteva încercări a ruletei cu un glonte...în fața părinților săi. Din șase încercări, desigur, arma și-a detonat singurul glonte. Lika se prăbușește cu țeasta perforată.

La final e cu neputință să-ți dai seama cine a fost mai crud, mai nihilist și mai asasin în toată această poveste, Daniel, Ilya sau Chris. Nici nu mai contează nici cine ce limbă vorbește, și cărui Dumnezeu se închină. Tîlcul profund al acestui film cred că acesta este: atunci cînd răul părăsește ascunzătoarea, nicio rațiune, nicio potcoavă & niciun lanț nu-l mai pot potoli, nici estima ororile pe care le va semăna printre oameni. Capătă un teren incomensurabil. Oamenii, aceste ființe, chipurile mereu prea mici pentru a riposta în fața răului, sunt mereu capabile de lucruri & fapte în fața cărora, uneori, pălește chiar și răul însuși...Dar ce este răul fără oameni? O invenție tot a ființelor umane.            

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
1 mars 2016 2 01 /03 /mars /2016 18:25

Poate că Norman Manea simte nevoia și datoria de a scrie despre supraviețuitorii Holocaustului, dar noi, românii avem imperioasa nevoie de a relata despre cei ce au biruit pușcăriiile, ororile comunismului, care au fost mult mai longevive și mai întinse teritorial decît prigoana evreiască. 

Cei din urmă astăzi se răzbună pe toate căile, în timp ce martirii închisorilor implorau: nu ne răzbunați!

În ultimul pătrar de veac au apărut numeroase mărturii ale celor care au stat în pușcăriile comuniste, în izolare, umilință, tortură, foame, frig, departe de familii și umanitate. Mărturiile acestea trebuie să crească progresiv cu numărul anilor care ne separă de acel ev negru, urît,  lugubru și terifiant. Gîndul la acea epocă trimite oamenii, inevitabil și invariabil, la Evul Mediu, la atrocitățile și violențele acelei perioade nesfîrșite pentru cei care le-au trăit. Studii recente arată tot mai amănunțit istoria torturilor, plaga inumanității din Europa creștină. 

foto: © vladimir bulat, 2016

foto: © vladimir bulat, 2016

Vladimir Beșleagă, care va împlini anul acesta, în vară, onorabila vîrstă de 85 de ani, este printre decanii de vîrstă ai breslei scriitorilor din Moldova răsăriteană. Născut în Transnistria, în 1931, a apucat să facă școală românească în clasa a patra, în plin război al doilea mondial, între 1941-1942. În școala aceea pe vremea administrației țariste funcționa o școală parohială, în care un alt Beșleagă făcuse instrucție teologică...

Cert este că Vladimir Beșleagă a devenit pentru românii din stînga Prutului un guru intelectual, moral, cu toate că a făcut facultatea de litere la Chișinău în anii cei mai cumpliți ai amurgului stalinismului, și imediat după. Figura lui demonstrează că nu școala călește caracterele cărturarilor, mai ales dacă acestea sunt precare și oportuniste. Beșleagă a fost și este un cărturar și scriitor de cea mai înaltă anvergură, și pe cît este de erudit și cult, pe atît discreția și smerenia îl conservă într-o umbră care-i este benefică, fertilă, creatoare de decenii. Mereu ne suprinde cu studii, romane și poeme inedite. De aleasă ținută intelectuală, de care Moldova post-comunistă are atîta nevoie!

La începutul acestui an, în ianuarie, a apărut volumul pe care scriitorul le-a numit TATA VASILE în 73 de episoade și XIV scrisori, cu subtitlul Memorii. Volumul este copleșitor, și sub aspect grafic, și mai ales ca structură textuală, cu o sintaxă care amintește vorbirea orală, ritmica taclalei, a discuției libere, celei mai neconvenționale. Dealtfel, Beșleagă a mai încercat și i-a reușit acest gen de scriitură și în alte publicații ale sale, mai ales că domnia sa pare un fin cunoscător și degustător al „graiului transnistrean”, pe care dorește să-l conserve în propria-i operă. Nu este însă, din fericire, acea vorbire șantistă, poluată de rusisme și vocabule ucrainene, de care era poluată limba moldovenească, ideologizată, de dincolo de Nistru în contrast cu română, care se dezvolta în România Mare. Vocabularul pe care-l înregistrează Vladimir Beșleagă este dintre cele mai pure, arhaice, e limba țăranilor răzeși, cărora nu le-a putut băga nimeni o altă vorbire decît cea pe care ei au moștenit-o prin sîngele moșilor-strămoșilor. Poate nu e întîmplător că pe la mijlocul anilor  ”60 tînărul scriitor redactează o teză cu tema Liviu Rebreanu și arta romanului. Ardelenii și moldovenii din periferii se simt atrași între ei, afini, resimt poate mai abitir decît ceilalți români pericolul asupririi, al deznaționalizării, . Par mai puțin delăsători, în raport cu regățenii, dobrogenii, oltenii. Oamenii marginilor sunt luptători, poate puțin mai cutezători decît cei aflați în centru. Ei bine, Beșleagă este nevoit să abandoneze teza de doctorat, pentru că și îndrumătorul său, Vasile Coroban este hăituit, „fugărit de la Universitate pentru naționalism, pînă la urmă, în toamna lui 1958 sunt și eu expulzat din camera de la cămin și rămîn pe drumuri...” (pag. 120).

Cele 73 de episoade se împletesc ca niște mici bijuterii literare pe o țesătură literară percutantă, mlădiată minunat, fragmente care roiesc în jurul figurii tatălui mai ales, a părinților celor doi, dar și a neamurilor multe, iar narațiunea este ilustrată de cîteva fotografii alb-negru. M-am uitat cu luare aminte la acestea. Nu erau figuri de țărani în ele. Figurile poartă uniforme de militari, ale armatei roșii din anii 30, cea mai sinistră perioadă a Impreiului Roșu. Țăranii au fost transformați, cel mai  în ostași, apoi în funcționari. Îl vedem pe tata Vasile, la Conferința conducerii Cooperativei sătești de consum, la Tiraspol, în 1931. Era un domn impozabil, îmbrăcat în cămasă albă, albă ca neaua, privind cu datașare la camera de fotografiat, cu o pălărăie la fel de imaculată, în mijlocul a 18 bărbați tuciurii, chinuiți de muncă și de soarele sudic, dar sobri și încruntați. Beșleagă e altfel, și această diferență s-a moștenit mai ales în felul de a fi al fiului său, pe care tatăl îl voia doctor (p. 66-67). La toată lumea tata Vasile spunea: „ - Are să crească mare... Și are să fie doctor...Și cînd om îmbătrîni are să ne puie coaie de bursuc!” (p. 136). 

Urmează, pe ultimele zeci de pagini ale volumului, acele XIV scrisori pe care Vasile Luca Beșleagă le-a expediat din detenția sa din Ural-Uzbekistan, unde a stat între 1950-1954, revenire care a fost, cum spune fiul - „ca la teatru” (p. 119). Acolo își reamintește aspecte ale vieții sale din perioada interbelică, sovietică, și din timpul scurtei administrații românești din Transnistria (1941-1944), pe care le descrie fie în rusă, fie în limba română cu caractere latine și slavonești. E un material încă destul de puțin analizat, e brut, expus atunci, publicat azi, fără a fi sintetizat, nesupus hermeneuticii cercetătorului trecutul penitenciar.

Cartea lui Vladimir Beșleagă este pe cît de suprinzătoare ca și construcție literară, pe atît de legitimă ca și document, arhivă vie, propuse posterității din partea unei conștiințe și minți aflate în amurgul vieții, care mărturisește, aduce laudă eroismului uman al tatălui său și, implicit, întregii mișcări naționale din Basarabia. În scrisoarea a XIII-a, datată 7-8 octombrie 1953, găsim următoarele afirmații: „...Eu am să ies din lagăr mult mai vurtos, oțălit cu oțăl di la munții Uralului! De nime nu mă tem, da șî la nime nu m-oi închina. Stau drept înaintea sabiei, cum stă grîu înaintea combainului...Șî de murit n-am să mor în genunchi, da am să mor în picioare!” (p. 197). Iar alături este amplasată fotografia tatălui, din 1970. „...ba i clopotele tragem”, sunt ultimele cuvinte din scrisoarea trimisă în vara lui 1954; la scurtă vreme tata Vasile este eliberat, și se întoarce în Moldova natală, fiind martorul expulzării fiului de la doctorat, acuzat de „naționalism”. Dar oare nu tot român s-a crezut acest țăran transnistrean, ajuns la poale Uralului, atunci cînd scria scrisori familiei sale în limba română? Le scria, și nu avea niciodată certitudinea sau speranța că aceste misive vor ajunge vreodată la destinație, ca să se facă istorie mărturisitoare peste cîteva decenii...Dar anume așa s-a întîmplat! Cartea lui Vladimir Beșleagă este cea mai vie mărturie. Dacă este totuși o ficțiune, e cu atît mai credibilă cu cît nu degajă deloc aerul artificial al puzderiei de mărturii, care se vor cu tot dinadinsul autentice, reale, veridice, unice. Toate cîte au fost aici, s-au perindat aievea prin fața ochilor. A ochilor sensibili.        

       

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
29 février 2016 1 29 /02 /février /2016 09:54
Știință vs. superstiție

Se afirmă de multă vreme că mari savanți, mai ales din sfera fizicii, se încred în superstiții. Un astfel de exemplu este cel al fizicianului Niels Bohr (1885-1962). Celălalt ar fi Werner Heisenberg (1901-1976). Despre ambii se afirmă, mai anecdotic, și mai serios, că avea în preajmă cîte o potcoavă. Primul chiar de-asupra biroului, celălalt - la poarta de la intrarea pe teritoriul proprietății. Primul a încasat Premiul Nobel pentru fizică, în 1922, celălalt s-a învrednicit de aceeași distincție zece ani mai tîrziu, în același domeniu. Mentorul & discipolul, savanți cu desăvîrșire, recunoscuți la cel mai înalt nivel.

Despre amîndoi bîntuie tot soiul de legende, bancuri, afirmații. Asta cu potcoava e prezentă cumva la ambii, în același fel. Fiind întrebați, dacă întradevăr cred în puterea magică a poctoavei, de a aduce fericire, și Bohr și Heisenberg ar fi răspuns, că nu, dar chiar și așa, potcoava „radiază” fericire chiar și în pofida a ccea ce ei nu cred. „Of course not, but I understand it brings you luck whether you believe it or not”, ar fi răspuns Bohr. Cei doi se cunoșteau, erau prieteni, și nu este exclus ca butada asta cu potcoava să fie doar rodul confuziei celor care gravitau în lumea lor, fără să o înțeleagă?

Potcoava este un vechi simbol, cunoscut practic în lumea întreagă, din cele mai străvechi timpuri. E prezentă la toate culturile agrare, dar și la cele nomade, căci e legată direct de prezența calului în viața omului. Totuși, cum acest obiect, care e întruchiparea efortului, uzurii, deteriorării, epuizării, a ceva tocit și subțiat, devine în imaginarul arhaic și actual o amuletă aducătoare de fericire? Poate că nici cei doi nu aveau o rețetă. Dar păstrau potcoava ca pe un simbol, smintind pe cei care nici ei nu și-au definit o poziție în raport cu știința vs. superstiția.

Cel puțin în artele vizuale cea mai veche reprezentare pare a se fi conservat de la Pompei, pe un mozaic extras în 1831, și depozitat la Muzeul din Neapole. Detaliul cu potcoava poate fi văzut cu claritate în cartea Joannei Berry, The Complete Pompeii, 2007 (Totul despre Pompei), ediția română, RAO 2008, pag. 163.

Mie personal îmi place enorm această formă, un fel de U gigantic, promițător, ofertant spre a specula sensuri & realități incredibile. Un fel de inimioară a cărei bază a rămas deschisă, ce poate fi invadată...

Nu cunosc studii speciale despre potcoavă în folcloristica & etnografia românească, dar în lumea de limbă engleză există un studiu clasic, publicat în 1898, de către Robert Means Lawrence - The Magic of the Horse-Shoe, a cărui ediție princeps este disponibilă online

Potcoava, cu un fragment de copită de cal, din imagine - aparțin colecției personale de artefacte găsite.   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Diariu ochiuldeveghe Radicalisme
commenter cet article
26 février 2016 5 26 /02 /février /2016 08:17

Expozițiile de la Musette Kube le observi din întîmplare. Cel puțin eu așa constat că s-a mai schimbat o expoziție. E pe Calea Victoriei. Bucureștiul nu mai are ceva similar. Musette este un brand autohton, de genți, curele & pantofi premium, care are și o galerie de artă contemporană. Mai exact - de artă actuală. 

Dar ce spun? În general astfel de proiecte, în lumea capitalismului vesperal (cetește: visceral), au o promovare insidioasă, năvalnică, zgomotoasă și percutantă. La Musette Kube lucrurile astea însă nu se fac decît de dragul artei. Nu e comerț cu artă, ci doar artă. Artă pentru artă. Este aproape de necrezut, dar lucrurile stau exact așa. 

Îmi place enorm și cum arată acel loc. E o sală cu pereți de cărămidă, imprefecți, cu urme de foste uși, țevi, găuri de cuie, buloane, fisuri, crăpături, totul vopsit gospodărește cu un alb imaculat, iar tavanul cel vechi este la vedere, cu grinzi obosite de timp, pătate, lovite, dar absolut orizontale. E proiecția unui design minimalist, frust. Aseptique, ar zice francezul. Nimic în plus, dar nici nimic să lipsească. Are lumină de afară ziua, întreaga fațadă de la stradă e din sticlă, iar noaptea un sistem de ecleraj dispus pe un cadru dreptunghiular, prins de bîrnele din tavan, oferă exact gradul de luminozitate necesar întregului recipient spațial.

Acum este expus un singur obiect. O instalație-obiect-de-design: Societatea ITEM-urilor, de Bernard Joisten. Omul are un site, dar nu se omoară nici să-l actualizeze prea des, nici să-și afișeze acolo noile lucrări. E același lucru, în fond. Mă așteptam să găsesc o referință la expunerea din București. Poate va apărea peste niște ani? Dar nu asta e important. Esențial ce am aflat din pagina lui personală este că Bernard Joisten este un pop-artist întîrziat, în sens de continuator. Că îi place Japonia, este îmbătat de acea lume a culorilor stridente, a vitezei, efemerului, a tradiției care transpare peste tot, și cred că artistul este un fan al Impreriului semnelor, cartea compatriotului său, Roland Barthes, care a scris despre fascinația sa pentru același univers, dar mai demult (ediția princeps a cărții sale a apărut în 1970). Arta lui Joisten este o simbioză dintre concept, pura insignifianță și calculul designerului.

Nici nu e nevoie să mergi să vezi acea expunere a unei instalații cu monitor și boxe incluse, este suficient să înțelegi că arta actuală există! Că ea face parte din metabolismul vremelnic, șugubăț și prea costisitor al vremurilor noastre. Arta actuală este, preponderent, pentru cei actuali (în sens Jungian). Ceilalți o constată doar. Intuiesc că pentru cei care vor dezgropa civilizația anilor noștri, peste veacuri, alături de dozele de coca-cola, vor fi orbiți și de rămășițele colorate ale instalațiilor (proto-negaționiste) ale lui Bernard Joisten...Nu e un compliment. Este o constatare de fapt. Un expeditiv proces verbal. S-ar putea ca Gianni Vattimo să aibă dreptate, că modernitatea a luat sfîrșit, căci vorbea acolo și despre ceva nihilism!

Cam totul se apropie de sfîrșit.              

foto: © vladimir bulat, 24 februarie, 2016

foto: © vladimir bulat, 24 februarie, 2016

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe Simeze
commenter cet article
25 février 2016 4 25 /02 /février /2016 12:01
„Ne vom întoarce într-o zi”

Cred cu tărie că fiecare revedere cu prietenii este o bucurie! Uneori - o încîntare.

Desigur, nu putem fi prieteni cu martirii, dar întîlnirea cu ei - în Duhul lui Hristos, este mereu posibilă. Este o arvună a ascensiunii treptate la Ceruri. Ca să înțelegem mai bine asta, să recitim împreună acest sublim poem al lui Radu Gyr, pe care l-am împrumutat de aici. Se pare că anumite neamuri ai Edomului și ai Galaadului, nu-l prea au la inimă pe acest mare poet, de aceea, au hotărît să-l pună la index. Noi îl vom ceti cu încîntare, cu aceeași intensitate cu care ne bucurăm de prieteni, martiri și cei afini, cu toții - frați în Hristos. Mărturisitori!

Ne vom întoarce într-o zi,
Ne vom întoarce neapărat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost când am plecat.

Ne vom întoarce neapărat,
Cum apele se-ntorc din nori,
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cântec, pe viori.

Ne vom întoarce într-o zi…
Si cei de azi cu paşii grei
Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi,
Cum vom intra încet în ei.

Ne vom întoarce ca un fum,
Uşori, ţinându-ne de mâini,
Toţi cei de ieri în cei de-acum,
Cum trec fântânile-n fântâni.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
În toate dragostele noi
Si-n cântecul pe care şi-l
Vor spune alţii, după noi.

În zâmbetul ce va miji,
Si-n orice geamăt viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o sămânţă-n taina lor.

Noi cei pierduţi, re-ntorşi din zări,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne ‘napoiem şi-n disperări
Si-n răni ce-n piepturi se ascund.

Si-n lacrimi ori în mângâieri,
Tot noi vom curge zi de zi.
În tot ce mâine, ca şi ieri,
Va sângera sau va iubi…

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
23 février 2016 2 23 /02 /février /2016 23:06

Azi se întîmplă!

Reclame fără capitalism, vol 4.

ATELERUL DE GRAFICĂ.

Grafică publicitară românească: 1950-1989
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article