Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

31 mars 2016 4 31 /03 /mars /2016 23:20
Heydar Aliyev Centre. Foto: http://www.huftonandcrow.com/projects/gallery/heydar-aliyev-centre/

Heydar Aliyev Centre. Foto: http://www.huftonandcrow.com/projects/gallery/heydar-aliyev-centre/

Pentru a apărea acest bîzdîc arhitectural,Heydar Aliyer a determinat autoritățile să radă complet această imensă parcelă din orașul Baku, capitala înnebunită a Azerbajanului. S-a făcut asta pentru a se face loc unui nou centru cultural. Se afirmă că au dispărut peste 250 de case, împreună cu destinele celor care le-au locuit! Zaha Hadid, se spunea în anumite cercuri, trebuia să proiecteze ceva și pentru București, pentru asta urma să se radă un lot de teren din strada Eminescu, mai aproape de Calea Dorobanți. București însă nu e Baku, între timp nici arhitecta nu mai e. Ce făcea ea devenise un brand, multe locuri de pe acest pămînt au devenit cool datorită „implanturilor” sale. S-a oprit șirul acestora.  

Poate că de acolo, unde s-a mutat va avea timp mai mult să mediteze dacă imaginația, inspirația și inovația nu ar trebui să facă o casă mai durabilă cu eticul & morala simplă a lui „nu orice se poate cumpăra cu bani”! E o chestiune delicată, pe care cei rămași o vor tranșa, dacă se va dori acest lucru.

Probabil că nu.

P.S. să fi cetit, oare, Zaha Hadid ceva despre și din scrierile lui Kurban Said?   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
31 mars 2016 4 31 /03 /mars /2016 08:35

Cred că aceste gînduri au pornit de la imaginea unui tablou, a unei lucrări văzute într-o expoziție care se intitula „120 de ani de pictură și sculptură în Albania”, iar cum eu cum eram și mai sunt interesat de analiza realismului socialist în pictură, m-a atras în special această pînză de mari dimensiuni, intitulată „Copiii”, 1966. Este semnată de artistul Spiro Kristo (n. 1936). Kristo era un artist destul de faimos în epocă, din moment ce i se îngăduia să-l picteze pe însuși dictatorul albanez, Enver Hoxha, și nu oricum, ci chiar cu umbră, deși ideologia oficială nu îngăduia deloc acest lucru. Corpul dictactorului era perceput ca ceva imaterial, imponderabil. Era revărsat în faptele sale, în trupul poporului său. 

Dar nu personalitatea sau autoritatea artistului Spiro Kristo sunt în discuție în notițele de mai jos, ci anume tabloul său amintit, care reprezintă un grup de copii care se joacă pe o stradă a Tiranei socialiste, desenînd cu creta o armă, iar doi dintre aceștia au peste umeri trecute cîte o pușcă. Și fetița din dreapta, și băiețelul de pe tricicletă, în stînga. De jucărie sunt armele, desigur. Și totuși, un artist dintr-o țară comunistă - cu un regim dintre cele mai cumplite - face din copiii patriei niște posibili combatanți. Luptători. Gata oricînd de luptă. Dealtfel, treptat, întreaga țară s-a transformat într-o imensă cazemată de beton, iar sîmburele ideologic era deja sădit în și prin mesajul acestei picturi, oferite de un artist de 30 de ani pe atunci. E de remarcat faptul că fetița din stînga, îmbrăcată în roz și lăsată într-un genunchi, ține în mîini o publicație, care nu poate fi decît o revistă pentru copii. Iar sugestia aceasta indică clar mecanismul de difuzare a informației ideologice. Pictura devine o ilustrație a acesteia. La început este cuvîntul, fraza, mesajul, apoi vine întruchiparea plastică a acestora.  

A trecut jumătate de secol de cînd a fost terminată, semnată și datată această pictură, iar mesajul ei militarist a produs în timp ecouri neașteptate, imprevizibile...Unele inspirate în chip nemijlocit de această pictură (anostă și banală din punct de vedere tehnic, formal), altele în într-un fel mai sublimat. Și asta nu în Albania, ci în Europa Occidentală. E oare întîmplător faptul că majoritatea teroriștilor care devastează această parte a lumii sunt tineri și foarte tineri, aproape adolescenți? Posibil că a tinereții (cu precădere) este să se revolte, să lupte, să persevereze chiar și cu arma în mînă. Dar cum de o astfel de idee cumplită a reprezentat-o un artist albanez, cu cincizeci de ani în urmă, într-un tablou ale cărui calități picturale l-ar fi scos pe autor din orice competiție cu posteritatea, dacă nu ar fi acolo sădită? Războiul ca joacă, militarismul e ludic? „Detaliul” (bambini con fucili) acesta îl remarca și ziaristul italian Luca Arnaudo, cînd a recenzat expoziția de realism socialist, deschisă la Tirana în 2012, la Galeria Națională de Artă.  

Spiro Kristo, „Copiii”, 1966 foto: vladimir bulat, 2009.

Spiro Kristo, „Copiii”, 1966 foto: vladimir bulat, 2009.

În mod direct s-a raportat la această pictură artistul austriac Peter Friedel, într-un scurt video intitulat exact ca și piesa din care s-a intitulat, Copiii (2009), achiziționată în 2013 de către Carre d''ART din Nimes. Peter Friedel a transpus imaginea din compoziția lui Kristo de pe stradă într-o cameră de hotel din era ocupației italiene a Albaniei. Friedler a mers cu aproaprierea contextului pînă acolo, încît a simțit nevoia să preia și inițialele partidului comunist albanez din epoca lui Kristo: P.P.CH., caligrafiate în pictură pe unul din zidurile blocurilor în construcție.  

Poate la alt registru, dar tot în 2009, regizorul austriac Michael Haneke a luat în discuție cruzimea și spiritul războinic al copiilor, sugerînd ideea că la bicicleta celui de-al doilea război mondial au pedalat inclusiv plozii acelei generații, arătate cu lux de amănunte și persuasiune în filmul The White Ribbon

 

Peter Friedel, The Children, 2009, foto: http://www.carreartmusee.com

Peter Friedel, The Children, 2009, foto: http://www.carreartmusee.com

Cu totul epocală găsesc că este apariția copiilor înarmați în spectacolul recent regizat de Robert Wilson,  Adam's Passion, montat la Tallinn în 2015. După alungarea din Rai a lui Adam, acesta rătăcește pe pămînt, iar viziunea regizorală este să ne furnizeze numeroase secvențe biblice, mai vechi și mai noi, pînă să ne pomenim pe scenă cu doi copii ce poartă cîte o armă în mîini, avînd aproape aceeași vîrstă ca și aceia din pictura lui Spiro Kristo. Nu știu dacă Wilson are habar de existența acelui tablou din Galeria Națională de Artă a Albaniei, dar asta nici nu contează prea mult. Esențială în această paralelă este ideea că orice confruntare militară este precedată întotdeauna de joaca de-a războiul, că gestul de a lupta (chiar dacă i se spune negociere, tratative etc.) premerge mereu acțiunii războiului, or, războiul, care este egal cu orice fel de violență, a început încă de la conflictul fratricid dintre Cain și Abel, insuflat de invidie. Începutul cap. 4 din Geneză relatează despre dialogul lui Dumnezeu cu Cain, fratricidul, și pricepem cu amărăciune această începătură omenească, bazată de omor. Faptul că fratele lui Abel a fost agricultor, un țăran legat de pămînt, nu a contat în ochii lui Dumnezeu, căci doar pe Noe îl numește Acesta: „primul om care a lucrat pămîntul și a sădit viță de vie” (Geneza 9, 20). Umanitatea de pînă la Noe a fost compet ștearsă, nu și faptele ei...acestea au rămas scrise în „cartea vieții”.

Dacă crima lui Cain este pînă azi un blestem  pe fața omenirii, rămîne adevărat că, după primenirea lumii de după Potop, și copiii albanezi ai lui Spiro Kristo tot de la Noe se trag, ca și tot ceilalți despre care am făcut vorbire. Instinctul de a lupta și de a ucide nu a fost spălat nicidecum de apele adînci ale Potopului. El se manifestă din fragedă copilărie. Oriunde pe lumea aceasta. 

Nota bene: recomand cu căldură acest blog despre cultura Albaniei, de ieri și de azi. Eu personal m-am „hrănit” pe săturate din merindele expuse cu generozitate acolo (multe cărți și reviste integral scanate, inclusiv volumul lui Mircea Grozdea, Arta monumentală în România, 1973).   

Robert Wilson, „Adam's Passion”, video still, capture: vladimir bulat

Robert Wilson, „Adam's Passion”, video still, capture: vladimir bulat

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme Oameni și chipuri
commenter cet article
29 mars 2016 2 29 /03 /mars /2016 09:15

René Redzepi a devenit sinonim cu faimosul restaurant din cartierul Christianshavn din Copenhaga, orașul în care se spune că nimeni pînă acum cîțiva ani nu călca din rațiuni gastronomice. Localul se numește NOMA, și este locul despre care acum se vorbește enorm de mult în sfera bucătăriei de tip nou.  

Deși nouvelle cousine este un moft mai vechi, de cam jumătate de veac, René Redzepi a reușit să-i insufle o nouă viață, mergînd cumva pe urmele gastronomiei moleculare, punînd ca piatră unghiulară în laboratorul său conceptul de ingrediente locale, autohtone, de terroir nordic. Desigur, la nivel general poate părea totul simplu, explicit, firesc. Dar nu este. Redzepi a pus la lucru o întreagă rețea de pescari, culegători de ciuperci, alge, plante, apicultori, chimiști, biologi, naturaliști etc. Nu că aceștia nu ar fi existat pînă la el, dimpotrivă. Aveau poveștile lor, cu pasiuni întinse peste decenii. Chef-ul însă i-a convins că munca lor este esențială în bucătăria lui, că el este în căutare de noi arome, gusturi, nuanțe gustative, accente olfactive, cromatice, sculpturale, conceptuale...și că orice materie primă furnizată de ei, devine un element inestimabil pe masa sa de lucru. Masă, în acest context, este o metaforă de fapt, pentru că NOMA e un uriaș laborator, în care lucrează, experimentînd, gătind, vrăjind și înfrumusețînd elemente de materii prime și ingrediente mulți tineri entuziaști, temerari bucătari, asistenți și personal super-calificat din întreaga lume. În fiecare sîmbătă au loc ședințe paideice, veritabile antrenamente filosofice, demersuri care îmbogățesc și augmentează continuu meniul restaurantului. René Redzepi este la cîrma acestui comando gastronomic! Pasiunea lui e, se pare, foarte foarte contagioasă.      

credit foto: http://www.alifewortheating.com/posts/copenhagen/noma

credit foto: http://www.alifewortheating.com/posts/copenhagen/noma

Filmul documentar, recent lansat al lui Pierre Deschamp - Noma My Perfect Storm (2015), avîndu-l pe René Redzepi în miezul narațiunii vizuale, este un poem adus acestui magician de geniu al vremurilor noastre, care demonstrează (încă și încă odată) cît de necuprinsă, imprevizibilă și nesecată este imaginația gastronomică a vremurilor în care trăim, și cît de mult se poate investi în această pînă la urmă necesitate organică a omului, dar ridicată la rang de artă. Nevoia devenită lux. De curînd am aflat această formulare verbală, care definește de minune întîietatea francezilor de a fi pionierii gastronomiei moderne: Cînd toată lumea mănîncă, francezii stau la masă. De unde reiese că mîncarea, hrana, îngurgitarea nu e totul. Peremptoriu în această zicere este anume statul la masă, care e un ritual, nu doar o gestică, e participare la vraja și consumarea aromelor, culorilor, gusturilor, miresmelor, a naturii însăși. Ceea ce obține Redzepi în laboratorul său se poate înscrie firesc în universul gastronomiei moleculare, căci investigațiile lui „coboară” foarte adînc în structura materiilor prime (de la parfumul sîngelui ușor deteriorat la izul degajat de lichenii ascunși în răcoarea umedă a pădurii scandinave), pentru a obține ceva foarte diferit (tocmai de aceea costisitor, la un pas de risipă și supralicitare!) de procesul rapid de mondializare a hranei. Această diferență o putem doar intui, căci pentru a o și trăi în act e nevoie de acces în această lume exclusivistă. Nu oricine îl are. Dar, din cîte-mi pot da seama, aceasta e la fel de marginală, ca și existența vieții creștine autentice, azi.

Lumea actuală are acești doi poli. Sunt, pînă la coadă, cele două extreme: acele două tipuri de hrană, esențiale. Trupul nu poate fi vidat de suflet. Undeva în film se spune că Redzepi îmbină rigoarea scandinavă, tocită și cizelată de asprimea climei nordice, cu abundența naturală și parfumată a sudului, căci Redzepi are rădăcini răsăritene, macedo-albaneze, tatăl său fiind de prin părțile lui Tetovo, din nordul Macedoniei. Acolo a mers adesea copil fiind acest faimos bucătar. Și își amintește cu drag de acele locuri. Furtuna lui perfectă pînă acolo și-a întins rădăcinile.  

Scriind aceste lucruri nu mă pot abține să nu-mi amintesc de mesele frugale despre care se pomenește în Vechiul Legămînt și în Evanghelii: pește fript și fagure de miere (Ieșirea 3, 17; Psalm 18, 11; Luca 24, 42; ), dar și prin reprezentările de pe icoanele răsăritene, în special la Cina Mistică și Cina de la Mamvri: miel, pîine, azimă, ceapă, ridichi. Cît de departe sunt toate acestea de scumbriile sechestrate în cocoloașe de aluat, cu pudră pe ele, precum pregătesc cei de la NOMA, amintind cumva de înrobirea vechilor icoane sub ferecăturile greoaie, sub care au fost ascunse secole în șir.

În profunzimile ei cele mai ascunse societatea rafinată caută simplitatea evanghelică, doar că face ocoluri mult prea alambicate spre a o obține. Pînă la urmă tirania acestui carnaval va sorbi din simplitatea cea dintîi, și se va reveni la blîndețea naturii cu adevărat inepuizabile. La simplitatea de nimic mărginită. Pentru că e cu de toate încăpătoare, așa cum ne reamintește și Înțelepciunea lui Iisus Sirah: „Cele dintîi trebuințe pentru viața omului sunt: apa, focul, fierul și sarea, fruntea făinii de grîu, laptele și mierea, sîngele strugurelui, untdelemnul și veșmîntul”. Și mai departe: „Toate acestea sunt bune pentru cei evlavioși, după cum pentru cei păcătoși ele se preschimbă în rele”(29, 26-27).

 

Cele dintîi trebuințe...”, care mai sunt acestea în zilele noastre?         

credit foto: http://pocketfork.com/denmark/noma/

credit foto: http://pocketfork.com/denmark/noma/

Repost 0
24 mars 2016 4 24 /03 /mars /2016 21:06
Franco Arminio: puseuri de dincolo

Pentru că am făcut mulți ani mail-art, intens cam un deceniu (2004-2014), am rămas cu exercițiul unor texte succinte, numai bune să-ncapă pe suprafața unei cărți poștale. Cum dimensiunile unor suporturi de acest fel variază între 9/12 și 10/15 cm., textele pe care le scrii pe aceste mănunchiuri de carton trebuie să fie parcă dintr-o respirație, dense, neliniștitoare, să încapă în ele tot ce vrei să spui atunci cînd le caligrafiezi. Scrisul acesta devine precipitat, ca o respirație mai agitată, ca atunci cînd te oprești din alergat. Nu simți însă nevoia să revii, nici să cizelezi frazele, le lași mereu supurînd de sens(uri) și puncte de suspensie.

Tocmai de aceea am savurat realmente și cu maximă înțelegere frustețea notațiilor celor care și-au luat rămas bun de la această viață, așa cum reies acestea din cărticica lui Franco Arminio, Cartoline dai morti (2011). Omul este poet, eseist, „paesologo”, cum el însuși se definește. Arminio consideră că e de datoria scriitorului să descrie individualitatea, caracterul, năravurile, particularitățile unei țări, el și-a asumat această funcție, mecanica acestui exercițiu complex și util. Locuiește la Avellino, în Campania, iar în 2015 a luat pentru acest volum Premiul Gorky

În Cartoline dai morti avem de-a face cu niște notații venite de dincolo, în care cel plecat rezumă în puține cuvinte ce i s-a întîmplat cînd a părăsit lumea aceasta; atît de imprevizibilă e plecarea fiecăruia dintre ei. Nu ne gîndim niciodată cum e ultimul minut de aici, și prima clipă acolo. Lumea noastră e finită, limitată, inconturnabilă, condiționată. Cea de dincolo e pururea cufundată în mister: temută, incomensurabilă, ofertantă din diverse perspective; dincolo de pragul morții ne așteaptă infinitul, complet invers față de ce spun filistinii, precum că acolo nu există nimic. Ceva-ul existențial nu se poate transforma în nimic, numai pentru că ignoranții nu pot oferi un sens veșniciei de unde nu ne este îngăduit să revenit. Dar la ce anume să revenim? De aceea tălmăcirea cîtorva fragmente din cartea italianului, aș demara-o tocmai cu acest fragment, despre împăcarea noastră cu „soarta” morții. Grafic vorbind, fiecare cugetare ocupă o pagină, iar spațiul alb în jurul cuvintelor sporește ecoul prelung, vîscos, provocat de acestea:

 

„pentru început cei apropiați vor să ne aducă înapoi. apoi, se obișnuiesc cu gîndul că am dispărut. în cele din urmă, tuturor le convine că suntem acolo, unde suntem.

 

nu am murit încă, dar mi-am montat deja fotografia pe piatra funerară alături de cea a soției.

 

mi-am pus ștreangul în ziua în care doctorul a zis că mai sunt necesare investigații suplimentare. devenise clar că asta îmi mai rămînea: să fac rost de o funie în garaj. 

 

vecinele mele veneau în fiecare seară pentru taclale sau pentru a se plînge pe soții lor. cînd am murit acestea s-au întristat foarte, pentru că nu mai aveau cu cine să-și petreacă timpul liber.

 

în ziua deschiderii sezonului de vînătoare cineva m-a luat drept prepeliță.

 

în anumite cazuri, ca al meu de pildă, moartea se prezintă ca un ultim hașur, precum e cireșica de pe tort.

 

morfina îmi lua durerile, iar nu și iritarea de tot ce vedeam în jurul meu. mă scoteau din sărite toate, pînă și o fărîmă de șuncă sau bolboroseala cafelei de pe foc.

 

în ziua aceea în care doctorul m-a anunțat că am cancer, am slăbit 2 kg. le-am pierdut în timp ce plîngeam. 

 

la cincizeci de ani aveam aspectul unui om care trăgea să moară de la o zi la alta. am murit la nouăzeci și șase, după o îndelungată agonie.

 

mi s-au pus în sicriu foarte multe păpuși. pe piatra funerară erau de asemenea o sumedenie. iar de ziua mea de naștere mama cumpără mereu altele.

 

spital de boli nervoase. e în jur de cinci dimineața. vecinul îmi tot turuie: „nu muri, nu muri, mîine va veni la tine fiica, nu muri, mai stai și vei vedea că garantat va sosi” .

 

am murit în pat cu o femeie. ne cunoscusem cu o oră înainte.

 

soția aștepta de la mine ultimul cuvînt, eu însă nu am mai spus nimic. doar deschideam și închideam gura.

 

nimeni nu m-a prevenit de nimic. am fost nevoit să fac totul de unul singur: să nu mă mișc, să-mi pierd darul vorbirii, să mă răcesc și în cele din urmă să mă putrezesc.

 

mereu am fost un taciturn. nu meritam să fiu călcat de un camion.

 

a mers la un fierar, pentru a discuta despre balustrade. mai putem oare crede în dumnezeu, dacă omul moare în timp ce vorbește despre balustrade?

 

aveam doi copii-adolescenți. cînd m-am îmbolnăvit am înțeles că suferința mea nu le trezește niciun gram de compasiune. mai degrabă - un disconfort, pentru că mama nu mai avea timp să le coacă.

 

de regulă, acasă se moare în dormitor sau în baie. aproape niciodată - în bucătărie. rar de tot moarte survine în sufragerie. eu am murit pe balcon.

 

mereu am avut ghinion. în ziua înmormîntării mele toată lumea vorbea despre înhumarea fiicei farmacistului. ea murise în ajun.

 

nu cunosc exact de ce am murit. doctorii tot luau analize, încercînd să afle de ce sufeream.

 

eu am murit de bătrînețe, deși nu eram tocmai bătrîn. aveam doar cincizeci și nouă.

 

pe pietrele funerare oamenii ca mine apar cu mustăți lungi, răsucite. nici nu-mi amintesc cum am murit.

 

sunt dintre cei care cu un minut înainte de moarte eram în perfectă ordine.

 

mi-am scos pijamaua. intenționam să mă îmbrac și să mă pregătesc pentru o nouă zi, am reușit însă să-mi pun doar cămașa.

 

era toamnă. în piață eram singur. mă spijineam de baston. vîntul bătea din toate părțile. m-a ridicat la ceruri împreună cu banca pe care stăteam.

 

moartea mea a fost precedată de alte optzeci de miliarde.

 

s-a întîmplat în spital. era pe la ora două, dincolo de geam lumina un soare puternic. nu mă durea nimic. am inspirat mai adînc, și am înțeles că acesta va fi pentru mine ultimul. 

 

eu eram învățător. la clasele primare. acum sunt la pensie. de curînd am devenit văduv. asta e tot.

 

eram un bonom. apoi, mi-a murit fiul, după care am pierdut dinții. despre restul e mai bine să păstrez tăcerea.

 

eram bolnav de ciroză, dar cu două zile înainte să mor mă plimbam cu fularul echipei „Napoli”.

 

m-am îmbolnăvit de diabet. acesta mi-a mîncat întîi piciorul, apoi - tot restul. 

 

nu i-am înțeles niciodată pe cei care nu se tem de moarte. acum îi înțeleg și mai puțin”.

 

.....................................................................................

În speranța că se va găsi cîndva un editor român pentru Cartoline dai morti mă opresc aici, pentru că avem ce învăța din aceste fulgurații literare, ludice și pline de seva abisurilor omenești, care mai trebuie desigur cizelate în românește, dar scopul meu era doar să trezesc apetitul pentru această scriere, pentru că festinul cel măreț urmează! Garantat.

  

 

 

  

   

Repost 0
22 mars 2016 2 22 /03 /mars /2016 15:24

CHIRIL de Schitopolis (sau Scitopoliotul; gr. Κύριλλος ὁ Σκυθοπολίτης, Kyrillos ho Skythopolitēs)

Viețile pustinicilor Palestinei, ediție bilingvă, editura Sf.Nectarie, 2013.

Nu doar o carte elegantă, rafinat editată & îngrijită, ci mai ales prilejuiește o lectură absolut ziditoare, folositoare sufletului. Cu precădere în această perioadă a Triodului

Eu personal mă folosec din lectura acesteia, dulce ca o miere de nedescris în slove.

Viețile pustinicilor Palestinei
Viețile pustinicilor Palestinei
Viețile pustinicilor Palestinei
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
13 mars 2016 7 13 /03 /mars /2016 23:18
Mosaics from Palatine Chapel, Palermo, Sicily. Mid 12th Century. Foto: © vladimir bulat, octombrie, 2012

Mosaics from Palatine Chapel, Palermo, Sicily. Mid 12th Century. Foto: © vladimir bulat, octombrie, 2012

Începem lupta cea duhovnicească pentru dreptul de a ne reîntoarce în Raiul cel pierdut de proto-părinții noștri, Adam și Eva. Aceștia, ca locuitori legitimi oarecînd ai Paradisului, au fost izgoniți de acolo, pentru neascultare, cîrtire și minciună. Acolo erau oameni perfecți, desăvărșiți, pînă cînd viermele cunoașterii de sine le-a jucat festa: i-a amăgit. Cîtă vreme dorința de a mușca din fructul cunoașterii sinelui va adumbri și eclipsa iubirea noastră pentru Cel care ne-a făcut - nu vom avea loc în acea grădină a desfătării veșnice, pentru că suntem încă captivii comozi ai seducției șarpelui.

Postul e o vreme pentru limpezirea minții, a cernerii sinelui. A lepădării de sine. Căci paradoxul necunoașterii ne ține captivi. Strîns legați. Orbi. Nepricepuți. Deoarece Creatorul a toate ne-a zidit și pe noi, cum tocmai El este Acela care așteaptă și rabdă cel mai îndelung pentru a ne întoarce de unde am plecat? Cum de simțirile noastre cele mai ascunse nu mai simt acel bold al dorului după Dumnezeu? Ne-simțirea noastră a ajuns să nu mai fie sensibilă la aceste împunsături, dureri, usturimi? „Veșmintele din piele, cu care i-a îmbrăcat Dumnezeu” (Geneza, 3, 21) au devenit ele, oare, atît de tăbăcite, de scorțoase, de nu se mai simte prin ele durerea, lovitura, blestemul lui Dumnezeu? 

Noe a fost primul om care a lucrat pămîntul și a sădit viță de vie” (Geneza, 9, 20). Să ne nevoim pentru a putea lucra via aceasta, care de la Domnul rodește sau nu, întru a ne întări și a avea vlaga necesară spre a urca înapoi în Raiul cel mai presus de fire. În aceste zile e de meditat cu maximă luarea-minte la cugetarea acesta de un misticism nesmintitor al Sfîntului Simion Noul Teolog: „știu că Cel Care este despărțit de toată zidirea, mă ia înlăuntrul Lui, și mă ascunde ca pe fratele Lui, și mă aflu înafara întregii lumi, și eu, cel muritor în lume privesc în mine întreg pe făcătorl lumii”. Asta vrea să însemne, că deși Adam a fost alungat din sînul Raiului, Dumnezeu ne poate lua pe fiecare înlăuntrul Său. Depinde chiar de fiecare dintre noi, dacă va fi ales, îngăduit, îndatorat, mîntuit...pentru a petrece pururea alături de Creatorul nostru.

Să ne iertăm unii pe alții, pentru a ne regăsi sub umbrela mînturii veșnice, în suflarea Duhului Sfînt.  

Repost 0
12 mars 2016 6 12 /03 /mars /2016 10:32

Deja, cred, se poate afirma că vocea cea mai de neuitat a anului, o vom auzi în seara zilei de 31 martie, în biserica Luterană din București (în cadrul lui jazz in church festival- ediția a IV-a), fără a uita să menționez, că Simin Tander a cîntat anul trecut la Cluj-Napoca, împreună cu Tord Gustavsen, în cadrul Festivalului de film: TIFF.

Acum cei doi vin în capitală, alături de bateristul Jerle Vespestad. Albumul lor, what was said a apărut deja la ECM, astfel că minunata cîntăreață cu rădăcini afganeze își face debutul la cea mai curajoasă & revoluționară casă de discuri din lume. Am scris de nenumărate ori, pe blog și în reviste despre această mașinărie de creat/modelat gusturi & mode muzicale, care are în spate un adevărat artist: Manfred Eicher. Inutil să mai spun că imaginea, iconicul, este „motorul” care modelează sunetul (implicit, muzica) din pespectiva acestui providențial producător. Dacă privim preistoria, debutată în 1969, a acestui fenomen, vom vedea însă că vocea umană nu era punctul forte al acestei case de discuri. Deși la facerea lumii a fost întîi vocea, care a pronunțat Cuvîntul, instrumentele muzicale au venit apoi, mult mai tîrziu. Tensiunea aceasta este mereu prezentă în cele mai elevate producții ale ECM.    

foto: © Øyvind hjelmen/ecmrecords

foto: © Øyvind hjelmen/ecmrecords

Simin Tander nu numai că debutează admirabil acum la ECM, dar și vine să se alăture prin creativitate & potențial vocalistic, într-o perspectivă pe care urmează treptat să o descoperim, fenomenalei cîntărețe americane, Meredith Monk, cea care a deschis practic calea unor talente unice, în special feminine, pentru universul ECM. Simin nu are deocamdată clocotul și verva improvizatorică a marii sale predecesoare, posedă în schimb un timbru nativ, pur și colosal, pe care-l varsă în versuri tandre, poliglote, și are șansa cu trecerea anilor să distileze filosofia și ritmica vocală spre profunzimi încă nebănuite. Pariez pe talentul ei. 

Vocea proteică a celei pe care o vom asculta în biserica luterană este capabilă să sensibilizeze și cele mai rugoase & pretențioase sensibilități, pentru că izvorăște dintr-o sursă curată, sinceră, autentică, cultivată.        

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
10 mars 2016 4 10 /03 /mars /2016 09:42
 foto: © vladimir bulat, martie 2016

foto: © vladimir bulat, martie 2016

în lipsa verdelui din frunze,

curatul alb al cerului-

nsorit,

îmi poate sta cunună

necuprinsă

ca o îmbrățișare

de Domnul dăruită 

(azi, cînd am început să înțeleg această cugetare a Sf.Ghermanos, care zicea, chintesențial: „pămîntesc este ce se vede, iar înțelesul e mai presus de ceruri”. Sf.Ghermanos se referea atunci la icoană, dar oare întreaga lume creată nu este o icoană, în care e prezent întreg Făcătorul lumii, Cel care este despărțit de toată zidirea?).

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia ochiuldeveghe
commenter cet article
9 mars 2016 3 09 /03 /mars /2016 13:21

La Moscova este deschisă prima expoziție de artă contemporană românească, la galeria TRIUMF

Se numește EXTENSION.RO

Întruchiparea acestui proiect a fost posibil grație colaborării dintre galeriile Triumf și Hart din București, asistate de Ambasada României din Rusia. Aceasta din urmă s-a implicat foarte serios din punctul de vedere al logisticii și PR, deoarece pe site-ul instituției se află afișat mult material fotografic & diverse informații de larg interes etc.

Curatorii acestui proiect, care face dintr-o serie de expoziții ce urmează a se deschide la Triumf, iar cea cu artă românească actuală este prima, și-au propus să arate un eșantion reprezentativ al picturii & sculpturii din țara noastră. În acest discurs al lor ei au inclus operele a 21 de artiști din București și Cluj-Napoca. Ceea ce descumpănește însă - nu pe autorul acestui text de întîmpinare - ci pe cei care vizitează expoziția este împărțirea în artiști din „România de west” și „România de est”, după cum se și vede în informarea de pe site-ul galeriei, respectiv Cluj-Napoca și București. Dealtfel această întrebare am primit-o și de la cei cu care țin o corespondență, cu cei din Moscova, și care au vizitat expoziția, unii chiar de 2-3 ori. Nu am prea avut cum să le răspund. Poate o vor face, la timpul potrivit chiar curatorii. Dar interesul rușilor pentru arta noastră este mare și real. Întîi, că după căderea comunismului cei de acolo nu au văzut pe viu artiști români, expuși la ei acasă, apoi pe valul recrudescenței filmului românesc (pentru care cel puțin specialiștii ruși au un adevărat cult!), și ca un ecou al succesului de casă pe care-l are pictura lui Ghenie, și nu doar a lui, pe ambele continente, era firesc ca paraxenia să devină cu atît mai accentuată. E o sete care se dorește cumva potolită. Mi-amintesc cum acum cîțiva ani un editor din Rusia, mă întreba cam ce se întîmplă în materie de literatură pe la noi, și cît de trist este, că literatura românească s-a oprit pentru ruși cam pe la Mihail Sebastian...Piesele acestuia se mai montează și acum.   

@ foto: © vladimir bulat, 2016

@ foto: © vladimir bulat, 2016

Paraxenia capătă dimensiuni și mai neașteptate, cînd constatăm că afișul expoziției de la Moscova preia (împrumută) o pictură la două mîini a lui Gili Mocanu (GM), artistul care s-a identificat cu propria pictură, cum frunzele se identifică cu pomul care-i dă naștere, an de an. Cred că pictura lui e esențialmente sumbră. Iar întregul discurs propus de curatori este unul anume sumbru. Gili, adică arta lui, a devenit „calapodul” pentru ce și cum s-a adunat lucrurile (lucrările) pe simezele de la galeria Triumf.

Dar de ce pînă la urmă există acea „împărțire” între west și est? Probabil, că se dorește accentuarea faptului că occidentul a pătruns mai mult la Cluj, iar Bucureștiul dormitează cumva în cumsecădenia ne-experimentală de altă dată? E adevărat, versiunea lui Dan Popescu (unul dintre curatori & proprietarul galeriei Hart) asupra artei actuale, se ocupă mult de recuperarea acelei sensibilități care-i lasă rece pe cei din Cluj, astfel că devine legitimă prezența în acest context a picturilor lui Marin Gherasim, a graficii și sculpturii lui Marian Zidaru sau a colajelor lui Ion Bârlădeanu. Popescu a conceput expunerea la parterul galeriei, pereții căreia sunt vopsiți în roșu aprins. Aici sunt prezentați bucureștenii. Tot aici zilele trecute a avut loc o seară de comemorare a lui Umberto Eco. Întîmplător?

La etajul 1 , celălalt curator, Jana Smurova, s-a ocupat de artiștii reuniți în jurul Fabricii de pensule, astfel că griul, despre care se tot vorbește de ani buni, este reprezentat cu maximă percutanță: Botiș, Silaghi, Cioca, Bisericanu etc. Zidurile de la etaj sunt și ele vopsite în același gri. 

Este foarte adevărat că „artileria grea” a picturii de la Cluj absentează (Victor Man, Ghenie, Savu, Ciprian Mureșan) din selecția de la Triumf, dar asta nu-i împiedică pe comentatori să sublinieze o mai accentuată implicare a artei de acolo în chestiunile arzătoare ale zile, în activismul acesteia, în raport cu artiștii din „sud”. Intuiesc că pur și simplu galeria Plan B are alte priorități & contexte în care să-și arate artiștii din portofoliu. Moscova e departe, și neinteresantă.  

Ca o concluzie, indiferent de discuțiile care se vor purta la noi, sau nu, glosînd pe seama acestei prezențe notabile a artei românești la Moscova, personal sunt sigur, și absolut convins, că percepția acesteia în mediile rusești va fi mult diferită după acest proiect: EXTENSION.RO. Cel puțin acum specialiștii & cunoscătorii de acolo au înțeles că în România mai există și alți artiști, la fel de interesanți, nu doar Ghenie, Perjovschi, Ionică Grigorescu, cum a fost situația pînă mai de curînd...

Voi urmări în continuare presa de specialitate din Rusia, cu ce texte și analize va fi întîmpinat acest nou început expozițional, căci rușii, din cîte cunosc, niciodată nu lasă caravanele să treacă prin fața ochilor lor, fără a afla ce încărcătură se ascunde între cocoașele acestora, și ce preț are.   

      

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
8 mars 2016 2 08 /03 /mars /2016 09:20

Nu am nicio știre despre ce-nseamnă exact 8 martie, și de ce i se spune acestei zile a „femeilor”...

Dar mi-am amintit de acest text, trimis de 8 martie 2006 prin e-mail (atunci nu exista ochiul de veghe!), la care am primit slabe reacții, din partea celor care l-au primit. De aceea, repet figura de acum un deceniu, lucrînd puțin la stilistica acestuia. 

Dorința de a trăi


Raoul Follereau (inițiatorul mișcării "Feu et lumiere") se afla intr-o leprozerie dintr-o insula din Pacific. O atmosferă ingrozitoare domnea acolo: numai cadavre ambulante, disperare, mînie, răni, plăgi și mutilări groaznice.
 

Dar, cu toate acestea, printre atîtea pustiiri, un bătrîn bolnav își păstra ochii surprinzător de luminoși și surîzători. Suferea în trup ca și nefericiții săi tovarăși, dar se arata atașat de viață, fără disperare, afișînd blîndețe în raporturile cu ceilalți. 

Curios în fața acestui miracol al vieții, în infernul leprozeriei, Follereau a dorit să-i caute explicația: ce anume putea să dea atîta dorință de a trăi  acelui suferind, crunt lovit de soartă? L-a abordat în chip discret și a descoperit că întotdeauna, la răsăritul soarelui, bătrînul se tîra spre zidul ce înconjura leprozeria și privea spre o femeie, bătrînă și ea, cu chipul  brăzdat de cute fine, cu ochii plini de blîndețe. Femeia nu vorbea, ci lansa
numai un mesaj tăcut și discret: un surîs, iar omul se lumina la vederea acelui surîs, și răspundea la fel. Dialogul mut dura cîteva clipe, apoi  bătrînelul se tîra inapoi înspre barăci. Acest lucru se întîmpla în toate diminețile și era un fel de comuniune zilnică. Leprosul alimentat și întărit de acel surîs, putea să suporte o altă zi, și să reziste pînă la o nouă întîlnire, cu acel surîs de pe chipul femeii.

Cînd Follereau l-a intrebat, leprosul i-a răspuns:

"Este soția mea !".

Și după un moment de tăcere: "înainte de a fi venit aici, m-a îngrijit în secret, cu tot ceea ce reușea să găsească. Un vrajitor i-a dat o pomadă, iar ea în fiecare zi îmi ungea fața cu ea, lăsînd numai o mică parte neunsă, ca să mă poată săruta. Dar totul a fost inutil și atunci m-au luat și m-au adus aici. Ea, însă, m-a urmat, și cînd o revăd în fiecare 
zi, numai de la ea aflu că sunt încă viu și numai pentru ea îmi place să mai trăiesc."

Din: Bruno Ferrero, Quaranta storie nel deserto

@ foto: © vladimir bulat, 2013

@ foto: © vladimir bulat, 2013

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia Delicii literare
commenter cet article