Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

28 juin 2010 1 28 /06 /juin /2010 12:34

Despre schitul Balamuci bîntuie o groază de bancuri şi legende...Una care le copleşeşte pe toate celelalte am găsit-o în volumul 2 al memoriilor (Gustul eternităţii (1962-1975, Braşov, 2006) reputatului arheolog Mihai Gramatopol:

balamuci

 

"Pe la finele anilor'60 Dina Balş descoperise între Căldăruşani şi Bucureşti, la coada lacului Snagov, un schit brâncovenesc dărăpănat numit Balamuci. Bisericuţa era într-adevăr brâncovenească, dar chiliile purtau pecetea indelebilului stil ruină. La insistenţele sale, grupul s-a deplasat să sărbătorească un paşte (sic! - aşa e în text, v.b.). Se plecase de dimineaţa, din Vinerea Mare. Peisajul era straniu. Un pământ nisipos-nămolos-smârcos întreţinea o vegetaţie sălbatecă, rarefiată, un fel de sorg-mătură înalt de peste 2 m în care te puteai rătăci perfect şi puteaiu nimeri în mlaştina aglutinată ce contura apele puţin adânci ale acelui intrând terminal al Snagovului. Era un loc al misterului şi al dispariţiilor diavoleşti. Popa locului era ca şi răspopit, în tot cazul trimis acolo în surghiun de către autorităţile bisericeşti. Avea o gură bogată şi destul de liberă, o minte şi mai mobilă, mai ales dacă era gresată cu alcool, căci pe smârcurile acelea nisipoase popa sădise mai întâi de toate şi de cuvântul Domnului mai ales, care nu prea încolţea pe pământ neprielnic, o viţă foarte productivă de la a cărei poamă îi ajungea să se împărtăşească haiduceşte cam în tot restul anului.

După slujba de Vineri seara, popa a supt din sângele Domnului o cantitate apreciabilă care l-a transportat în lumea celor sfinte până după ceasul învierii de a doua zi. Noi întinseserăm masa şi am aţipit un pic, dar ne-am trezit cam pe la 1 noaptea. Popa sforăia şi se cutremura ca un hipopotam. L-am trezit să facem totuşi întârziata înviere. Şi-a pus buimac odăjdiile şi, a rămas cu mintea la ultimele lui fapte conştiente din ziua trecută, a rostit slujba de înviere în versiune prescurtată, cerându-ne apoi să ocolim de nu ştiu câte ori biserica, cu el în frunte, în pas alergător, cu lumânările aprinse, ca în cine ştie ce procesiune magico-liturgică: uitase că făcusem acelaşi lucru şi în acelaşi stil cu o seară înainte; pesemne că-şi închipuia că dormise toată Săptămâna Patimilor din pricina patimei sale. Am aterizat în cele din urmă pe pământ ferm, adică pe băncile din jurul mesei încărcate cu ce adusesem prin portbagajele celor ce aveau maşină, ori veniseră cu sacii încărcaţi, în cursa auto de Snagov. Eu sosisem cu Wolkswagen-ul verde al prietenilor Bebe şi Doina Dobrescu" (pp.121-122). 

 

Foto: Biserica mare a schitului Balamuci, fotografiată în aprilie 2007 -- v.b.    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
25 juin 2010 5 25 /06 /juin /2010 11:35

Grota Butesti ypsilon

 

Mereu am considerat că Moldova de dincolo de Prut e unul dintre ţinuturile cele mai frumoase de sub soare! Numeroase plaiuri, locuri, monumente le-am văzut şi parcurs pe jos, altele -- cu maşina. Dar cele mai multe le-am văzut doar în fotografii sau în materiale filmate. Aflu acum că în Nordul Basarabiei se află o adevărată nestemată a naturii -- Stânca Buteşti, pusă în pericol de chiar localnicii de la poalele ei.

 

Păcat că în condiţiile de aproape-colaps în care se află, moldovenii nu sunt deloc conştienţi că peisajul, turismul şi "Drumul vinului" pot fi singurele căi de supravieţuire normală... 

 

Foto: ypsilon.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
15 juin 2010 2 15 /06 /juin /2010 09:02

chudo1.jpgFilmul «Чудо»  (Minunea, Înţepenirea Zoiei) după romanul lui Yuri Arabov este regizat de Alexandr Proşkin, după scenariul aceluiaşi Yuri Arabov, poate fi văzut on-line, cu o subtitrare în română, chiar onorabilă. Filmul lansat în 2009 este viu comentat în presa rusă, iar mai nou şi la noi, pe bloguri. Atmosfera creată în jurul acestui film tinde să se extindă, şi să fie o operă importantă, cum a fost şi Insula (OCTPOB, 2006), cu ceva vreme în urmă.

Filmul trebuie văzut, iar romanul cetit -- cu luare aminte. Pentru o analiză şi o scrutare a "laboratorului" de creaţie a celui care a scos la lumină acest "caz", am ales să transpun un interviu cu scriitorul şi scenaristul Yuri Arabov, oferit pe larg revistei TOMA, material intitulat sugestiv şi limpede: "Supravieţuitorii minunii..." 

 "Întrebare: -- Ce principii l-au mînat pe scenarist să scrie acest text, ce l-a interesat cu tot dinadinsul?  

 Yuri Arabov: -- Este un film despre necredinţa noastră, chiar dacă însuşi Dumnezeu se va arăta înaintea noastră, tot nu vom crede -- fiecare dintre noi este într-o oarecare măsură Toma Necredinciosul. Toate personajele din film nu cred în cele întîmplate, nu se încred în arătarea lui Dumnezeu cel Viu. Singurul om, care ştie cu tărie că se află în faţa unei minuni -- este ateul, reprezentantul puterii şi al organelor securităţii, împuternicit în problemelor religiei. Iar misiunea lui este să vulgarizeze cele întîmplate, să îndepărteze lumea de această minune. Filmul nostru nu e despre minune, ci mai degrabă despre raportul faţă de aceasta a celor care au căzut de la El, şi s-au îndepărtat de cultură, în sensul ei foarte adînc.

 

-- Cum se face că eroii toţi, chiar şi cei care au văzut minunea -- refuză să o primească, trec pe alături... 

-- Cînd am scris romanul, iar apoi scenariul, şi atunci cînd Alexandr Proşkin s-a apucat să-l îmbrace în forme vizuale, am dorit să arătăm că pînă şi refuzînd cele întîmplate, fiecare dintre cei implicaţi simte că trăieşte ceva ieşit din comun...În afară de cel împuternicit cu problemele religiei. El rămîne neschimbat, pentru că, se pare, este un om mort. În orice caz, scriindu-i rolul, m-am gîndit la chipul diavolului, doar nici în Evanghelie nimeni nu ştia că Hristos este Domnul, iar dracii, ştiau. În viaţa celorlalţi eroi se produce cîte ceva. Începînd cu dulgherul, căruia i se frînge dalta, şi el pricepe că i se întîmplă ceva deosebit. Apoi, jurnalistului, care decide să plece de la ziar, încercînd să ducă o viaţă liberă, de artist. În forul său interior simte demult această dorinţă, doar că altădată i se părea cu neputinţă să facă acest pas. Cred că Hrusciov însuşi se schimbă, căci uitîndu-se dincolo de hublou vede un peisaj minunat prin frumuseţea sa, aminteşte şi de îngeri, în existenţa cărora nu crede. Iar undeva, în planul îndepărtat, se naşte o nouă sfîntă. În istoria reală -- Zoia, devenită în filmul nostru -- Tania.

 

-- Eroina filmului, după ce iese din starea de amorţire, a început să vadă dincolo de minuni, a căpătat darul tămăduirii. Dar cum rămîne cu părerile de rău, cu Căinţa? De ce acest sentiment a rămas dincolo de cadrul filmului?

-- Prin înţepenirea sa şi-a răscumpărat vina, prin moarte. Dacă e să recurgem la evenimentele de dincolo de filmul nostru -- sunt atestate mai multe versiuni ale destinului Zoiei. Mi se pare că cea mai autentică este versiunea în care fata a fost pur şi simplu dărîmată psihic într-o clinică de specialitate: am trăit în vremurile sovietice, şi pot depune mărturie că aşa ceva a fost cu putinţă.

După înţepenirea-moarte eroina noastră a devenit un alt om, diferită de ce a fost înainte. Omul care a murit, şi a înviat, nu mai este ce a fost pînă la asta. Dar vă rog să-mi spuneţi, s-a căit apostolul Pavel, pentru că a participat la delapidarea celui dintîi mucenic, Ştefan? În Faptele Apostolilor nu se vorbeşte nimic despre căinţă. Îndrăznesc să cred, pentru că însuşi Dumnezeu cel Viu a vorbit cu Pavel. Viitorul apostol a parcurs drumul întreg de la orbire la vederea desăvîrşită -- este exact ceea ce a descris şi Puşkin în "Proorocul" său. Lui Pavel i s-a arătat Dumnezeul lui Avraam, iar acest Dumnezeu este Hristos. Apostolul a traversat mult mai mult decît o căinţă interioară, el a căpătat un nou trup şi un sînge nou...Din cele spuse mai sus, să nu se înţeleagă că pledez următoarele: "Fraţilor, trebuie să tindem cu toţii către Învăţătorul, care ni-L va arăta pe Dumnezeu-Cel-Viu, iar căinţa nu ne este de trebuinţă!". Nici vorbă de aşa ceva. Aduc în discuţie acele cazuri extreme care se întîmplă foarte rar, dar ele există. Mai mult, răspunsuri definitive nu pot da, şi vorbesc doar din perspectiva experienţei mele duhovniceşti modeste. De aceea, pot să şi greşesc...

 

-- Există pericolul ca spectatorii să perceapă gîndul, precum că nici un efort interior nu este necesar, deoarece Domnul oricum se poate întoarce cu faţa la tine? 

-- Nu cred în acest pericol, fie şi din cauza că va fi văzut de prea puţină lume. S-au făcut doar 17 copii. Mai degrabă cred că filmul va fi urmărit de oameni interesaţi, dintre cei care  nu vor mînca pop-corn în timpul vizionării. Aceştia, sper, vor înţelege corect mesajul. Dar în altă ordine de idei, n-avem de unde să ştim cum lucrează Dumnezeu, în fiecare caz în parte. Iar omul care pretinde că ştie ce e bine pentru mîntuire, iar ce contravine acesteia -- acesta e, eufemistic vorbind, un naiv. Dumnezeu poate să pedepsească, poate să şi miluiască. Este Prerogativa Lui, iar noi nu vom şti niciodată cum şi de ce se întîmplă toate. Da, necesar este nouă să ne pocăim. Dar mereu va rămîne întrebarea despre sinceritatea pocăinţei. A devenit un loc comun zicerea: "Nu vei greşi, nu vei avea de ce să te căieşti", care nu prea are tangenţe cu vreo realitate duhovnicească. Dar ne este dată Sfînta Euharistie, care subţiază cu totul raportul cauză-efect, ne e dată spovedania. Nu vom şti niciodată plinătatea menirii sădite-n noi, pentru că niuciun om nu este la fel ca celălalt. Fiecare credincios nutreşte gîndul tainic, că va căpăta într-o bună zi trup nou şi suflet înnoit, cum s-a întîmplat cu apostolul Pavel.

 

-- Există şi tentaţia, de a căuta minuni.

-- Minunea nu trebuie căutată, pentru că e prezentă peste tot -- în jurul nostru. Minune este în primul rînd viaţa de pe Pămînt, şi faptul că această viaţă este raţională. Totuşi, ni se întâmplă, uneori, evenimente care se particularizează în hora pedestră a lucrurilor. De pildă, recent, am fost la un festival internaţional în Israel, unde am primit un premiu pentru scenariul la filmul "O cameră şi jumătate" (regizor Andrei Hrjanovsky, un film despre marele poet rus, Iosif Brodsky, nota mea). Ierusalimul mi-a produs o impresie neaşteptată, apăsătoare. M-am simţit strivit de kilometrii de bazar din jurul Bisericii Mormântul Domnului: prin cortina de comercianţi era aproape imposibil să te strecori spre locaş. M-a copleşit şi înghesuiala din interiorul bisericii, cînd eram alungat de la coadă, la început de italieni, apoi -- de ruşi. Către finele zilei am obosit cumplit, şi am devenit insensibil la tot ce ţine de credinţă. Mi-am zis: pietrele tac, iar Dumnezeu nu e aici. Mai exact, El asistă aici în aceeaşi măsură în care e şi peste tot, şi nu are niciun sens pentru a-L întîlni să mergi atît de departe. Devenind conştient de asta, am revnit la Haifa, unde rulau filmele ruseşti, şi nu făceam altceva decît să profit de soarele minunat şi apa mării. De odată, s-a produs ceva care a schimbat mersul lucrurilor. Mi s-a spus că sunt căutat de un om care venise dintr-un alt oraş, special pentru a se întâlni cu mine...M-am apropiat de acesta. "Yuri Nikolaevici, nu vă mai amintiţi de mine? -- începuse acesta. -- Deşi, ce spun eu: doar am comunicat cu rudele Dvs. înainte să vă naşteţi. Zece ani am stat în acelaşi lagăr cu bunica şi mătuşa Dvs". Am aflat că acest om, împreună cu apropiaţii mei fusese deportat din Crimeea, în 1941, şi a petrecut alături de aceştia lungul drumul al deportării în Ural; trenul a mers mai mult de 40 de zile, iar cei deportaţi erau lăsaţi fără hrană. Aceşti oameni, după expresia lui Gogol: "se însănătoşeau, precum muştele". În acest tren, într-un vagon pentru dobitoace, supraaglomerat, a murit de inaniţie bunicul meu. Apoi, a urmat aşezarea exilaţilor pe un loc nou, în Başkiria, mai exact, în Cerneahovka, în spatele sîrmei ghimpate. Aici erau, cu precădere, tătari, greci, karaimi. Acum, practic toţi au murit, imposibil de aflat detalii despre acea catastrofă. Şi, la un moment dat, într-o ţară îndepărtată, unde nici voiam să merg, apare în faţa mea un om care-mi povesteşte despre apropiaţii mei decedaţi. M-am cutremurat, şi am înţeles: mi s-a întîmplat o minune. Morţii au înviat, şi pretind să scriu despre viaţa lor trecută. Acum nu ştiu, ce voi scrie despre aceste lucruri, dacă mi se vor da puteri.

Dar e nevoie oare să căutăm astfel de minuni? Şi cum să le căutăm, în ce mod? Toate sunt prostii. E nevoie de altceva -- în fiecare zi, în fiece clipă, nu trebuie să rupem legătura cu CEL care ne-a dărut bucuria întreagă a existenţei. Iar acest lucru, desigur, e cel mai dificil de menţinut.

 

-- Părintele din film, mînat de angoasa că biserica se va închide, spune la predică enoriaşilor săi că în acest caz nu e vorba de nicio minune. Iar apoi, văzînd cu ochii săi -- fuge. De cine a fugit acesta: de sine, de credinţă, de ruşinea care l-a cuprins?

 -- Preotul fuge de trădarea sa. A marşat pe propunerea făcută de responsabilul cu problemele religiei, în speranţa că astfel va salva de la închidere singura biserică rămasă în urbe. De ce nu a putut crede în minune fără să o vadă? Probabil, sufletul său era ocupat cu altceva: conflictul cu fiul său (adolescentul se jena de tatăl său), grijile legate de închiderea lăcaşului sfînt, altfel spus, era preocupat de cele lumeşti. Atunci însă cînd a văzut, şi-a dat seama că a săvîrşit trădarea, mai exact, un mare păcat. Ca unul din păstorii Bisericii, practic a mărturisit împotriva Bisericii, în sens duhovnicesc, nu social. De aceea a fugit, unde l-au dus ochii, lăsînd în urmă totul. Factice, a devenit Pavel, care a orbit...Dar vreau să cred, că se va întoarce. Va reveni perfect văzător. Nu-mi fac griji în privinţa acestui părinte, întrucît Dumnezeu i-a spus răspicat tot, de ce anume are nevoie sufletul său.

 

-- Nu este întîmplător faptul că în film anume băiatul preotului a fost acel om prin care s-a pus sfîrşit "înţepenirii" eroinei, după care a înviat?

-- Desigur că nu e întâmplător. Sunt convins că aşa cum apare el în film, are un viitor mare. Faptul că a văzut minunea şi a scos-o pe Tania din starea în care se afla, nu e deloc întîmplător. S-a produs un eveniment care este contrar celui întîmplat cu nevasta lui Loth -- stîlpul de sare s-a transformat iarăşi în om...Aceste minuni există prin "călăuze" -- prin faptele unor oameni anonimi. Poate chiar prin inocenţa acestui om-semicopil (şi altora aidoma lui) trăim pînă acum. Dar nu e decît o presupunere. Dacă însă acest copil, devenind om matur va renega propria experienţă, se va transforma în trădător şi criminal.

 

-- Viaţa cenuşie, săracă duhovniceşte, care poate fi observată printre oamenii acestui orăşel, unde se produce minunea, şi nu poţi să nu te întrebi: erau capabili aceşti oameni să o observe?

-- Nu am nicio îndoială, că puteau. De ce este imposibl să-l găseşti pe Dumnezeu într-un orăşel muncitoresc? Omul poate fi la fel de surd şi într-o localitate sărăcăcioasă, şi în bogata Moscovă, trăind într-o baracă, dar şi într-un apartament luxos de 500 de m pătraţi. Ce contează, este dacă omul se află într-un câmp cultural. Precizez: nu e nicidecum vorba despre nivelul cultural sau de gradul de şcolarizare sau de complexitatea lecturilor. Cultura în sine -- e o chestiune moartă. Ce treabă avem, pînă în sfîrşit, cu cele scrise de Puşkin sau Iosif Flavius? Să dispară într-i clipită toate acestea: viaţa proprie ne e dată o singură dată!.. Doar atunci cînd trăim o transformare interioară, de natură duhovnicească, devenim "mai sus decît noi înşine", atunci toate ni se revelează: ce au scris Iosif Flavius, Puşkin, şi alţii. Cultura vie este efortul nostru duhovnicesc de zi cu zi. Noi trebuie, după exemplu lui baron Munchausen, să ne scoatem noi înşine din mlaştină. Dacă facem acest efort -- există speranţa că Dumnezeu ne va sări în autor. Dacă nu -- ne aşteaptă prăpastia şi existenţa dobitocească".

 

-- Citim pe titrele filmului că la baza acestuia stă un caz real. Aţi fost în Samara, aţi lucrat cu documente de arhivă?

-- Nu, nu am călătorit nicăieri în acest scop. M-am dezis dintru început de la descrierea oricăror fapte concrete. S-au păstrat, din cîte ştiu, stenogramele şedinţei comitetului de partid din Kuibâşev (aşa se numea oraşul Samara în era sovietică-nota trad.), în care s-a discutat despre "zvonurile şi născocirile băbeşti", depotrivă cu filmul "Norii de-asupra oraşului Barsky" (care din cînd în cînd rulează la TV), în care sectanţii urmăreau o tînără fată. S-au mai conservat şi diverse mărturii orale. Am modificat locul acţiunii, precum şi numele eroilor, întrucît în ţara noastră sunt numeroşi oameni care "le ştiu pe toate", şi sunt gata să înveţe pe oricine cum "au stat lucrurile cu adevărat". Iată, în acest caz concret, nimeni nu mă va putea învăţa nimic: nu descriu oraşul Kuibâşev.

Părerea mea faţă de evenimentele acelui timp este clară şi simplă -- ceva special s-a întâmplat. Prămăvara am primit o scrisoare de la o doamnă care, atunci, a făcut parte din cordonul din jurul casei Zoiei. Mi-a comunicat că până şi linia de tramvai a fost mutată cu o sută de metri mai departe de casa cu luminile stinse, care tulbura minţile oamenilor. Anume acolo l-a cunoscut pe un militar, care i-a făcut curte, şi au plecat amândoi undeva în Nord. Au trăit fericiţi împreună 30 de ani. Iată o nuvelă gata scrisă, inspirată din viaţa noastră cotidiană, păcat că nu am aflat-o mai devreme! De aceea cred cu tărie: s-a întîmplat ceva foarte serios la Kuibâşev. Şi sper cu tărie că atât proza mea, cât şi filmul lui Proşkin, îl vor determina într-o bună zi pe un istoric să adune bob cu bob din datele rămase, şi să scrie o istorie credibilă a acelor zile. Eu nu sunt un istioric. Nu am avut pentru acest travaliu al meu nici posibilităţi mai multe, nici voinţă mai mare. 

 

-- În ce măsură lucrând asupra Minunii a avut importanţă veridicitatea "Înţepenirii Zoiei", sau nu?

-- Chiar de cum am început să lucrez la această carte nu aveam nicio îndoială de autenticitatea celor întâmplate, totuşi, nu încerc să conving pe nimeni de asta. Această istorie mi-a fost relatată de dădaca mea, bunica Lisa (o ţărancă din gubernia Tver), acum vreo 7-8 ani. Dar ea, fie-i ţărîna uşoară, a luat această poveste dintr-un calendar pravoslavnic din perioada ţaristă. În anii de după Perestroika a apărut o broşurică cu fragmente din stenograma amintită mai sus, care înfiera "Înţepenirea Zoiei". M-au străfulgerat aceste pagini: a fost o minune atunci! Dar nu am avut în intenţie, mă repet, să vorbesc despre minune, ci despre atitudinea oamenilor faţă de aceasta, cum au intrat ei în atingere cu ceva care-i scosese din viaţa perestră.  

 

-- Cinema-ul contemporan se apropie tot mai des de problematici spirituale, mai mult, se apropie chiar de chestiunea credinţei. Oferta aceasta este provocată oare de o cerere existentă? Oamenii caută cu adevărat răspunsuri la astfel de întrebări de natură duhovnicească?

 -- Cred cu tărie că "publicului de masă", modelat de televiziunile actuale, nu-i pasă de astfel de lucruri. Formularea unor astfel de problematici aparţine în primul rând statului, care pe osatura Ortodoxiei se străduieşte să bricoleze Rusia actuală. În al doilea rând, de aceste lucruri sunt preocupaţi acei oameni care văd şi ştiu că nu se poate decădea mai mult decît atât, că anume în aceşti douăzeci de ani s-a produs degradarea culturală şi spirituală a ţării noastre. Rusia şi-a pierdut identitatea culturală, codul spiritual, care e direct conectat la chestiunea moral-duhovnicească din interiorul artei. E ceea ce începe cu Lermontov, Gogol şi Dostoievsky, şi trece prin Tolstoi şi Veacul de Argint (mişcare poetică de la începutul secolului XX - nota trad.) -- fundamentul concepţiei noastre despre lume. 

Ce se întâmplă acum? Există o multitudine de "Rusii" distincte, separate, care nu comunică între ele. De pildă, Rusia clasei dominante. Ea o duce foarte confortabil, şi aş spune, e destul de democratică. Din această Rusie fac parte oameni cu resurse economice şi sociale, care beneficiază de o protecţie socială fermă, precum de drepturi politice. Există, apoi, o Rusie a învăţătorilor, medicilor, şi intelectualităţii săteşti, care duce o viaţă tot mai mizeră, de la un an la altul. Mai este, pe de altă parte, Rusia boemei artistice, care nu are deloc tangenţe cu cele deja enumerate. Te apucă fiorii la gândul că atomizarea aceasta spirituală atrage după sine atomizarea materială, că vom ajunge să ne separăm şi teritoriile. Pentru ca acest lucru să nu se întâmple, e nevoie de o mişcare culturală, spre a readuce cultura rusă la sine însăşi. Dar ce înseamnă cultura rusă? Este, înainte de toate, formularea unor întrebări, la care nu se pot găsi răspunsuri. Şi cu cât mai acut se vor formula acestea, cu atât mai bine. Întrebările: "Ce este adevărul?" sau "Există oare Dumnezeu?" -- sunt dimensiunile culturii. Răspunsul: "NU ne mai bateţi la cap cu transcendenţa" -- rezultatul anticulturii, de la care începe ideologia consumerismului şi cultura de masă globalizată. 

 

-- Vreţi să spuneţi că cinematograful poate vorbi despre credinţă foarte direct, fără ocolişuri?

-- Consider că dacă arta noastră ar fi întâi de toate umanistă, deja ar însemna foarte mult, pentru ca într-un viitor chiar şi îndepărtat să începem să ne regăsim în noi înşine. Ne sufocăm în megatonele de sânge care musteşte peste tot, şi mai ales se revarsă din ecranele TV. Chiar şi umanismul secular poate juca un rol care să contracareze această stare de lucruri. Fireşte, e de dorit să mergem mai departe, şi mai în adînc. Dar atunci când vorbim despre credinţă nu trebuie să uităm că cinema-ul este o artă, nu propagandă, şi nu e mai puţin important cum este făcut un film, cît de artistic. Dacă un film care vorbeşte despre Dumnezeu este un rateu din perspectivă artistică, aceasta poate fi chiar nociv. Iar o peliculă despre bandiţi -- realizată cu talent -- va deţine oricând supremaţia peste un film despre Dumnezeu, dacă aceasta e realizat fără dăruire.

Propovăduirea directă e păguboasă pentru artă, pentru că depinde de un şir de factori: de latentul regizorului, de gradul în care e preocupat de tema abordată, de implicarea personală etc. Personal, sunt adeptul lucrurilor spuse ocolit, mai ales pentru că filmul are un auditoriu tânăr, care se ia de cap şi fuge, atunci cînd are parte de "propovăduiri" de orice fel: "Nu mai vrem să fim duşi în lesă!". Tineretul trebuie luat cu glumiţe, "pe ocolite". Predica frontală nu are niciun ecou în inimile lor. Dacă se pune în mişcare strategia "adevărurilor ultime", se va semna cu siguranţă moartea artei; dialogul rezonabil devine cu neputinţă.

 

-- Scopul artei -- aducerea omului spre armonia interioară?

-- Întrucât omul este o fiinţă materialnică, acesta va fi pururea în afara armoniei, dar care tinde mereu spre aceasta. Pentru că este o soartă groaznică să te naşti şi să mori, să pierzi pe cei apropiaţi. În lumea noastră decăzută nu poate fi vorba despre armonie. Anume din această neorânduire şi misterul existenţei umane se naşte arta: se scriu cărţi, se pictează tablouri, se compun versuri, se turnează filme".          

 

În imagine: secvență de început din filmul Minunea.   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
11 juin 2010 5 11 /06 /juin /2010 12:20

Sfantul-LUCA.jpg

Cine ar fi crezut, dintre cei care nu (mai) cred în nimic, că în inima Bucureştilor se mai pot produce minuni!? Da, acestea există, şi sunt oricînd cu putinţă, atunci cînd vrea şi rînduieşte Dumnezeu. Capela aflată sunt protecţia Sfîntului Luca al Simferopolei (Святитель Лука, исповедник, архиепископ Крымский), se află în curtea Spitalului de Endocrinologie, "C. I. Parhon" din Bucureşti. Acolo este o părticică din moaştele prea-bine-mirositoare ale acestui mărturisitor al lui Hristos, şi care se prăznuieşte astăzi. Aseară a fost un priveghi la care au participat sute de credincioşi, care au invadat curtea din jurul capelei. Atmosfera era de nedescris!

Pînă de curînd nu ştiam nici despre capelă, dar nici despre acest slujitor neclintit din epoca sovietelor comuniste, deşi la editura Sophia s-a editat cam tot ce se ştie în materie de scrieri duhovniceşti, scrise de Arhiepiscopul Luca. A condus Eparhia Crimeei între 1946-1961, pînă în ziua de 11 iunie, cînd a urcat către Domnul, din Cerurile Căruia se roagă şi mijloceşte pentru toţi suferinzii, năpăstuiţii, orbii şi obidiţii.

M-a învrednicit bunul Dumnezeu să trăiesc una din cele mai frumoase nopţi din viaţă, şi sunt convins că Sfîntul Luca a fost cu noi atunci. L-am simţit mai mulţi! Slujba a fost lungă de tot, cred că a durat vreo 8 ore, dar nu am simţit oboseala. O putere de sus ţinea lumea împreună, într-o rugăciune comună, fierbinte, intensă. Atmosfera era de nedescris!

Nici că se putea un loc mai potrivit de cinstire a acestui doctor al trupurilor şi sufletelor, decît incinta unui spital din mijlocul unei capitale sufocate de zgomot, praf, maşini, consumerism, perfidie şi des-creştinare...  

 

"Bucură-te, Sfinte Luca, vrednicule de minunare!" 

 

Acatistul Sfîntului Luca poate fi citit integral aici

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
10 juin 2010 4 10 /06 /juin /2010 07:46

 1066786-gf

 

Psihanalistul Gérard Wajcman vorbeşte despre volumul său Ochiul absolut (Editions Denoël, martie, 2010) despre epoca supravegherii globale, despre tele-realitate, violul intimităţii şi despre hiper-vizibilitate...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
7 juin 2010 1 07 /06 /juin /2010 10:22

Am terminat săptămîna trecută constatînd, a cîta oară!, că pe unul din braţele uneia dintre crucile de piatră din curtea muzeului ţăranului român, se odihneşte o pisică...Aceeaşi pisică. De fiecare dată cînd mergem la film, o vedem. Mereu pe acceaşi parte, dreaptă, întotdeauna tolănită, cu coada suspendată. E o mîţă albă, cu "breton" negru, şi coadă, desigur şi ea, neagră tuci. De regulă, stă întinsă şi sprijinită de braţul vertical al crucii, şi visează nepăsător la cosmosurile ei feline. Pînă aseară, cînd ne-am hotărît să o deranjăm. S-a sculat atunci în capul oaselor, dar păstrîndu-şi ochii închişi, pirotea şi tînjea după liniştea furată. Stătea cumva cu spatele la noi. Dar ciulea atent urechile la comentariile noastre. Desigur, nu o lăsau indiferentă. Cris a decis să o facă să coboare de acolo, a atins felina, iar animalul nu s-a grăbit să coboare de pe amvonul pe care trona suveran. S-a mulţumit să dea peste mînă cu lăbuţa, şi să privească prin ochii mijiţi. Dar nu a scos ghearele, nu a zgîrîiat, manifesta mai degrabă o dorinţă de joacă, de cochetărie... Ne-am întrebat cum de se suie mereu pe acelaşi braţ al crucii, de ce încălzeşte acelaşi loc? Privim împreună contextul, şi constatăm că fiind vorba de un lapidariu vag, adică puţin numeros şi cumva aleatoriu, pe partea dreaptă a crucii rîvnite de pisica bicoloră se mai află alte cîteva însemne sepulcrale, ceva mai mici ca dimensiuni. Alte cruci. Ei bine, acestea devin rampe pentru pisica noastră, spre a escalada crucea preferată. Sunt simple trepte.

 

Pe faţada crucii de piatră e cioplit anul 1890. Dar pisicii ce-i pasă?   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
31 mai 2010 1 31 /05 /mai /2010 10:26

Am văzut-o, ascultat-o și fotografiat-o sîmbătă seara, la cinema Studio.

 

Venirea minunatei artiste franceze a fost pilejuită de deschiderea unei expoziţii de fotografie, intitulate Femeia cu portrete, semnate de cei mai faimoşi fotografi ai secolului XX. Poate că e una din cele mai fotografiate actriţe din istoria cinema-ului...În paralel cu acest eveniment s-a organizat şi o mini-retrospectivă a filmelor în care a jucat actriţa, de la rolul de tinereţe din La dentellière (1977) pînă la cel mai recent, din filmul White Material (2009). Se întind între aceste date decenii de muncă în film şi teatru. Dar atunci cînd o vezi pe viu, nu-ţi vine să crezi că e aceeaşi persoană din majoritatea rolurilor sale, roluri în care întruchipează suferinţa, durerea, sfîşierea, demenţa, inconştienţa, agorafobia, sexualitatea dezlănţuită, frustrarea, misterul feminin absolut...Este mai mult decît o actriţă: e un întreg univers uman, developat în faţete nenumărate!

Revin după ce văd şi expoziţia.  

DSC05954DSC05956DSC05955DSC05957DSC05953 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
28 mai 2010 5 28 /05 /mai /2010 09:37

2009 the white ribbon 007

Aşteptarea a fost lungă, cronicile curgeau, ecourile -- de regulă entiziaste -- deveneau tot mai abundente. Iar de ziua europei -- a început proiecţia filmului şi la noi. Das weiße Band  / Panglica albă a lui Haneke a fost proiectat şi în cadrul retrospectivei intitulate Lumea nefericită a lui Michael HANEKE.

 

"Istoria copiilor Germaniei" -- este subtitlul acestui film quasi-documentar, realizat cu acurateţe maniacală, în negru-alb, căci arată epoca de dinaintea culorilor pe ecrane, dar mai presus de orice, arată firescul căderii în păcat! Este completarea vieţii. Haneke spune nişte lucruri cumplite în acest eseu cinematic: cauza Răului înfloreşte din relaţia părinţilor cu copiii lor. Şi pentru a exemplifica acest (aproape) "postulat" aduce în prim-plan vocea unui profesor dintr-un sat cu temeiuri patriarhale, ancestrale, am putea spune...din "Germania profundă", s-ar potrivi să adăogăm. Muncile cîmpului, biserica (Kirche), familia, şcoala -- iată emblemele supuse analizei lui Haneke, în pragul primei conflagraţii mondiale. Anotimpurile se succes dupa buna rînduială a veşniciei, iar oamenii îşi proiectează în şirul acestora propriile sărbători: Paştele, Crăciunul, sărbătoarea roadei etc. Ciclul acesta durează, poate, de veacuri neschimbat, pînă cînd, într-o zi, doctorul satului este secerat de pe cal de o sîrmă invizibilă, întinsă de mîini criminale între doi copaci...După acest incident se succed şi altele, tot mai inexplicabile: fiul Baronului este molestat, şi abandonat în pădure; un prunc este lăsat să răcească, lăsîndu-se intenţionat un geam deschis; fiul retardat al moaşei din sat este torturat şi i se scot ochii; pasărea preferată a Pastorului este decapitată...Copiii însă au nume, fiecăruia i se spune pe nume ( Eva, Sigi, Klara, Rudolf, Margarete, Gustav, Martin), în timp ce cei maturi sunt numiţi după funcţiile pe care le îndeplinesc în comunitate: Pastorul, Doctorul, Administratorul, Baronul şi Baroana, Moaşa, Învăţătorul, soţia Pastorului etc. Această antinomie crează o tensiune care creşte continuu, şi deşi numele defineşte o entitate, unicitatea, regizorul îi pune pe copii în mici pîlcuri, nebuloasa vinovăţiei lor devenind cu atît mai impenetrabilă. Culpa acestora e doar sugerată, niciodată arătată în mod explicit, ea urmează să capete dimensiuni monstruoase, cu timpul, dar acum ea doar încolţeşte. Haneke încearcă o analiză, prin acest film, a genezei fascismului, într-o vreme în care literatura, studiile sociologice şi istorice abundă, cînd trăim, practic, într'un timp al post-istoriei. "Efectul prezenţei" spectatorului în laboratorul în care gestează germenii violenţei -- este maxim! Imaginea comunităţii idilică parcă la început, îţi injectează oroare şi angoasă, treptat. Raţionalizarea ideii de rău se inoculează cu efectul lichidului propulsat cu o seringă foarte subţire, cu mîna aproape tremurîndă!

 

"Mîna Domnului" trebuia să se numească acest film, iar secvenţa în care învăţătorul care pescuia în rîu îl descoperă pe fiul Pastorului mergînd pe balustrada unui podeţ -- accentuează faptul că miza filmului este şi de natură asumat duhovnicească. Să ne amintim ce îi spune băiatul mentorului său: "I-am dat lui Dumnezeu ocazia să mă omoare. El n-a făcut-o. Înseamnă, că e mulţumit de mine. Dumnezeu nu vrea ca eu să mor". Discuţia despre moarte revine şi într-un dialog între copiii Doctorului. Sora îi spune fratelui său mai mic: "Da, întreaga omenire trebuie să moară". Mai sunt puţin mai mult de două decenii pînă la al II-lea Război Mondial, şi această generaţie de copii va fi la cîrma acestui război, la originile lagărelor de concentrare, a suferinţelor a unei bune părţi a omenirii. Haosul cu neputinţă de mărturisit pînă la ultimile sale consecinţe -- pentru că sufletul omului este un abis -- se naşte din ordine. Ordnung und Disziplin este formula care a conscrat dezarticularea lumii. Există un episod în film în care albul sclipitor al zăpezii te orbeşte, aproape că nu se mai distinge nimic, nici măcar grafica titrelor, doar figura Învăţătorului care merge de-a lungul copacilor albi şi ei...Este un moment de fractură, inocenţa (întruchipată, în familia Pastorului, de panglica albă -- purtată ca o banderolă de băieţi, şi prinsă în păr, de fete) este definitiv pierdută! Un "nou veac" debutează: tăcerea ascunde impostura, violenţa devine normă, modus vivendi.

 

Se spune despre regizorul Haneke că e un taciturn feroce. Dar iată că are/manifestă un mod anume de a tăcea! Prin zicerea unor lucruri cumpite, angoasante, iraţionale, atemporale. Filmul Das weiße Band este chintesenţa gîndirii sale despre această lume. Lumea în care trăim. Sau poate ea ne trăieşte?

 

Credit imagine:           

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
25 mai 2010 2 25 /05 /mai /2010 07:53

vitrina cu desenele E.I

Am fost la Chişinău după mai bine de un an de absenţă. Am găsit multe lucruri primenite. În bine. Şi m'am convins că schimbările care au început acum un an -- cu adevărat de la tineri se trag! Nu e nimic mai sigur ca certitudinile pe care ţi le oferă tinereţea. Mă bucur mult că e aşa. Am descoperit multă lume tânără, vioaie, răscolitoare de sensuri, talentată cu duiumul -- la Festivalul literaturii române, organizate de ICR Bucureşti şi coordonate de scriitorul Vasile Ernu, la Chişinău. Ce m'a mirat enorm a fost apatia "intelectualităţii bune", absenţa quasi totală a acesteia de la serile literare. Noroc de Vladimir Beşleagă --care de la înălţimea vîrstei sale a găsit şi timp şi chef de a onora toate manifestările incluse în acest atît de necesar proiect. Îl priveam cu empatică simpatie, cum sorbea efectiv alocuţiunile şi prestaţia fiecărui invitat al festivalului, şi aici mi se pare că se manifestă înalta demnitate şi solidaritate intelectuală: în a fi alături atunci cînd e nevoie de tine, de susţinerea ta. Un om ca Beşleagă apără onoarea şi dă sens oricărei iniţiative culturale, pentru că a arătat prin propria sa biografie, şi mai ales prin opera pe care a scris-o, că este o înaltă conştiinţă, un om ale cărui gesturi şi proiecte sunt de urmat neabătut, şi care are, mai presus de toate curaj şi voinţă civică (oare cît voi amîna analiza răscolitoarei sale investigaţii despre soarta mănăstirii Răciula, scoase la lumină cu atîta trudă?! Este una din cărţile cele mai percutante şi bine scrise în literatura basarabeană în ultimele două decenii).

 

Seara de poezie a fost de-a dreptul instructivă pentru mine, pentru că am descoperit o poetă cu vînă: Aurelia Borzin. Lectura pe care a făcut-o din cele cîteva poeme m-a captivat, iar felul în care stăpîneşte ea limba română, m-a cucerit de-a dreptul (Lumea nu pătrunde doar pe geam). Chiar dacă face parte dintr-o generaţie neastîmpărată de poeţi (Hose Pablo, Andrei Gamarţ ş.a.), Borzin se deosebeşte prin delicateţea limbajului, şi mai ales prin trama sensurilor fluide...L-am ascultat atent şi pe Claudiu Comartin, el e mai "tehnicist", fiorul său poetic e mai elaborat.  Dar e clar că poezia românească trăieşte zile pline de lumină, claritate, că armele slovei poetice sunt orientate spre stările lumii Celuilalt mai mult, decît spre un sine de natură modernistă. În sensul acesta pledează de mult şi Sandu Vakulovski.

 

Bucuria mea imensă a fost potenţată cînd am descoperit în expoziţia Élisabethei Ivanovsky, dispuse într'o vitrină, cîteva caiete cu schiţe ale tinerei artiste. Acestea au fost puse la dispoziţia muzeului pentru perioada expoziţiei centenare de harnicul cerecetător Iurie Colesnic, care, probabil, le va dona ulterior acestei instituţii. Din aceste schiţe deducem rîvna junei Élisabeth de a îmbrăţişa întreaga lume a simţirii (de la animale, păsări şi peisaje, pînă la personaje literare şi mitologice etc.), şi este dovada pereptorie a faptului că a desenat şi pictat dintotdeauna, de cînd se ţine minte, cum afirmă în Convorbirea cu Serge Meurant. La vernisajul expoziţiei şi la lansarea acestei minunate cărţi a fost lume multă, interesată să redescopere o artistă uriaşă, celebră prin foarte numeroasele sale cărţi ilustrate în zeci de limbi şi ţări. Dar mai ales, să afle mai multe despre Omul Élisabeth Ivanovsky, care a revenit printre noi, prin operele sale delicate şi ingenioase, imaginative şi pline de umor tonic. Mi-aş dori ca această carte colocvială şi măreaţă să fie citită de cît mai multă lume, dar nu înainte de a-i vedea opera pe simezele Muzeului Naţional de Artă din Chişinău! Mizez foarte mult pe tînăra generaţie, căci mintea lor este cea mai dispusă să priceapă şi să asimileze lucruri noi, sau renăscute, ei sunt împotriva clişeizării şi formalizării de orice fel. 

 

E vremea cireşelor la Chişinău, chiar dacă izul nelustrat al peştelui sărat dar rînced încă mai dăinuie. E mai pregnant decît gustul neprefăcut de tînăr al boabelor rubinii şi emailate. Să sperăm nu pentru mult timp. Dixit!

Imagine: vitrina cu desenele Élisabethei Ivanovsky (foto: v.b.).    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
15 mai 2010 6 15 /05 /mai /2010 03:03

0B6M6990 resize

 

Muzeul Naţional de Artă al Moldovei invită marţi, 18 mai 2010 la evenimentele organizate cu prilejul Zilei Internaţionale a Muzeelor.

În program:
15.00 Vernisajul expoziţiei Elisabeth Ivanovsky – 100 ani de la naştere. În cadrul vernisajului – lansarea volumului-dialog cu fiul artistei Serge Meurant, prezentat de Vladimir Bulat, critic de artă.

16.00 Concert de muzică clasică susţinut de duetul de pianişti al Filarmonicii Naţionale S. Lunchevici Anatolie Lapicus şi Iurie Mahovici, Maeştri în Artă.

 

Imaginea: Elisabeth Ivanovsky , Studiu de școală, anii'30, tempera, carton, colecția MNAM.

 

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article