Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

31 mai 2010 1 31 /05 /mai /2010 10:26

Am văzut-o, ascultat-o și fotografiat-o sîmbătă seara, la cinema Studio.

 

Venirea minunatei artiste franceze a fost pilejuită de deschiderea unei expoziţii de fotografie, intitulate Femeia cu portrete, semnate de cei mai faimoşi fotografi ai secolului XX. Poate că e una din cele mai fotografiate actriţe din istoria cinema-ului...În paralel cu acest eveniment s-a organizat şi o mini-retrospectivă a filmelor în care a jucat actriţa, de la rolul de tinereţe din La dentellière (1977) pînă la cel mai recent, din filmul White Material (2009). Se întind între aceste date decenii de muncă în film şi teatru. Dar atunci cînd o vezi pe viu, nu-ţi vine să crezi că e aceeaşi persoană din majoritatea rolurilor sale, roluri în care întruchipează suferinţa, durerea, sfîşierea, demenţa, inconştienţa, agorafobia, sexualitatea dezlănţuită, frustrarea, misterul feminin absolut...Este mai mult decît o actriţă: e un întreg univers uman, developat în faţete nenumărate!

Revin după ce văd şi expoziţia.  

DSC05954DSC05956DSC05955DSC05957DSC05953 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
28 mai 2010 5 28 /05 /mai /2010 09:37

2009 the white ribbon 007

Aşteptarea a fost lungă, cronicile curgeau, ecourile -- de regulă entiziaste -- deveneau tot mai abundente. Iar de ziua europei -- a început proiecţia filmului şi la noi. Das weiße Band  / Panglica albă a lui Haneke a fost proiectat şi în cadrul retrospectivei intitulate Lumea nefericită a lui Michael HANEKE.

 

"Istoria copiilor Germaniei" -- este subtitlul acestui film quasi-documentar, realizat cu acurateţe maniacală, în negru-alb, căci arată epoca de dinaintea culorilor pe ecrane, dar mai presus de orice, arată firescul căderii în păcat! Este completarea vieţii. Haneke spune nişte lucruri cumplite în acest eseu cinematic: cauza Răului înfloreşte din relaţia părinţilor cu copiii lor. Şi pentru a exemplifica acest (aproape) "postulat" aduce în prim-plan vocea unui profesor dintr-un sat cu temeiuri patriarhale, ancestrale, am putea spune...din "Germania profundă", s-ar potrivi să adăogăm. Muncile cîmpului, biserica (Kirche), familia, şcoala -- iată emblemele supuse analizei lui Haneke, în pragul primei conflagraţii mondiale. Anotimpurile se succes dupa buna rînduială a veşniciei, iar oamenii îşi proiectează în şirul acestora propriile sărbători: Paştele, Crăciunul, sărbătoarea roadei etc. Ciclul acesta durează, poate, de veacuri neschimbat, pînă cînd, într-o zi, doctorul satului este secerat de pe cal de o sîrmă invizibilă, întinsă de mîini criminale între doi copaci...După acest incident se succed şi altele, tot mai inexplicabile: fiul Baronului este molestat, şi abandonat în pădure; un prunc este lăsat să răcească, lăsîndu-se intenţionat un geam deschis; fiul retardat al moaşei din sat este torturat şi i se scot ochii; pasărea preferată a Pastorului este decapitată...Copiii însă au nume, fiecăruia i se spune pe nume ( Eva, Sigi, Klara, Rudolf, Margarete, Gustav, Martin), în timp ce cei maturi sunt numiţi după funcţiile pe care le îndeplinesc în comunitate: Pastorul, Doctorul, Administratorul, Baronul şi Baroana, Moaşa, Învăţătorul, soţia Pastorului etc. Această antinomie crează o tensiune care creşte continuu, şi deşi numele defineşte o entitate, unicitatea, regizorul îi pune pe copii în mici pîlcuri, nebuloasa vinovăţiei lor devenind cu atît mai impenetrabilă. Culpa acestora e doar sugerată, niciodată arătată în mod explicit, ea urmează să capete dimensiuni monstruoase, cu timpul, dar acum ea doar încolţeşte. Haneke încearcă o analiză, prin acest film, a genezei fascismului, într-o vreme în care literatura, studiile sociologice şi istorice abundă, cînd trăim, practic, într'un timp al post-istoriei. "Efectul prezenţei" spectatorului în laboratorul în care gestează germenii violenţei -- este maxim! Imaginea comunităţii idilică parcă la început, îţi injectează oroare şi angoasă, treptat. Raţionalizarea ideii de rău se inoculează cu efectul lichidului propulsat cu o seringă foarte subţire, cu mîna aproape tremurîndă!

 

"Mîna Domnului" trebuia să se numească acest film, iar secvenţa în care învăţătorul care pescuia în rîu îl descoperă pe fiul Pastorului mergînd pe balustrada unui podeţ -- accentuează faptul că miza filmului este şi de natură asumat duhovnicească. Să ne amintim ce îi spune băiatul mentorului său: "I-am dat lui Dumnezeu ocazia să mă omoare. El n-a făcut-o. Înseamnă, că e mulţumit de mine. Dumnezeu nu vrea ca eu să mor". Discuţia despre moarte revine şi într-un dialog între copiii Doctorului. Sora îi spune fratelui său mai mic: "Da, întreaga omenire trebuie să moară". Mai sunt puţin mai mult de două decenii pînă la al II-lea Război Mondial, şi această generaţie de copii va fi la cîrma acestui război, la originile lagărelor de concentrare, a suferinţelor a unei bune părţi a omenirii. Haosul cu neputinţă de mărturisit pînă la ultimile sale consecinţe -- pentru că sufletul omului este un abis -- se naşte din ordine. Ordnung und Disziplin este formula care a conscrat dezarticularea lumii. Există un episod în film în care albul sclipitor al zăpezii te orbeşte, aproape că nu se mai distinge nimic, nici măcar grafica titrelor, doar figura Învăţătorului care merge de-a lungul copacilor albi şi ei...Este un moment de fractură, inocenţa (întruchipată, în familia Pastorului, de panglica albă -- purtată ca o banderolă de băieţi, şi prinsă în păr, de fete) este definitiv pierdută! Un "nou veac" debutează: tăcerea ascunde impostura, violenţa devine normă, modus vivendi.

 

Se spune despre regizorul Haneke că e un taciturn feroce. Dar iată că are/manifestă un mod anume de a tăcea! Prin zicerea unor lucruri cumpite, angoasante, iraţionale, atemporale. Filmul Das weiße Band este chintesenţa gîndirii sale despre această lume. Lumea în care trăim. Sau poate ea ne trăieşte?

 

Credit imagine:           

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
25 mai 2010 2 25 /05 /mai /2010 07:53

vitrina cu desenele E.I

Am fost la Chişinău după mai bine de un an de absenţă. Am găsit multe lucruri primenite. În bine. Şi m'am convins că schimbările care au început acum un an -- cu adevărat de la tineri se trag! Nu e nimic mai sigur ca certitudinile pe care ţi le oferă tinereţea. Mă bucur mult că e aşa. Am descoperit multă lume tânără, vioaie, răscolitoare de sensuri, talentată cu duiumul -- la Festivalul literaturii române, organizate de ICR Bucureşti şi coordonate de scriitorul Vasile Ernu, la Chişinău. Ce m'a mirat enorm a fost apatia "intelectualităţii bune", absenţa quasi totală a acesteia de la serile literare. Noroc de Vladimir Beşleagă --care de la înălţimea vîrstei sale a găsit şi timp şi chef de a onora toate manifestările incluse în acest atît de necesar proiect. Îl priveam cu empatică simpatie, cum sorbea efectiv alocuţiunile şi prestaţia fiecărui invitat al festivalului, şi aici mi se pare că se manifestă înalta demnitate şi solidaritate intelectuală: în a fi alături atunci cînd e nevoie de tine, de susţinerea ta. Un om ca Beşleagă apără onoarea şi dă sens oricărei iniţiative culturale, pentru că a arătat prin propria sa biografie, şi mai ales prin opera pe care a scris-o, că este o înaltă conştiinţă, un om ale cărui gesturi şi proiecte sunt de urmat neabătut, şi care are, mai presus de toate curaj şi voinţă civică (oare cît voi amîna analiza răscolitoarei sale investigaţii despre soarta mănăstirii Răciula, scoase la lumină cu atîta trudă?! Este una din cărţile cele mai percutante şi bine scrise în literatura basarabeană în ultimele două decenii).

 

Seara de poezie a fost de-a dreptul instructivă pentru mine, pentru că am descoperit o poetă cu vînă: Aurelia Borzin. Lectura pe care a făcut-o din cele cîteva poeme m-a captivat, iar felul în care stăpîneşte ea limba română, m-a cucerit de-a dreptul (Lumea nu pătrunde doar pe geam). Chiar dacă face parte dintr-o generaţie neastîmpărată de poeţi (Hose Pablo, Andrei Gamarţ ş.a.), Borzin se deosebeşte prin delicateţea limbajului, şi mai ales prin trama sensurilor fluide...L-am ascultat atent şi pe Claudiu Comartin, el e mai "tehnicist", fiorul său poetic e mai elaborat.  Dar e clar că poezia românească trăieşte zile pline de lumină, claritate, că armele slovei poetice sunt orientate spre stările lumii Celuilalt mai mult, decît spre un sine de natură modernistă. În sensul acesta pledează de mult şi Sandu Vakulovski.

 

Bucuria mea imensă a fost potenţată cînd am descoperit în expoziţia Élisabethei Ivanovsky, dispuse într'o vitrină, cîteva caiete cu schiţe ale tinerei artiste. Acestea au fost puse la dispoziţia muzeului pentru perioada expoziţiei centenare de harnicul cerecetător Iurie Colesnic, care, probabil, le va dona ulterior acestei instituţii. Din aceste schiţe deducem rîvna junei Élisabeth de a îmbrăţişa întreaga lume a simţirii (de la animale, păsări şi peisaje, pînă la personaje literare şi mitologice etc.), şi este dovada pereptorie a faptului că a desenat şi pictat dintotdeauna, de cînd se ţine minte, cum afirmă în Convorbirea cu Serge Meurant. La vernisajul expoziţiei şi la lansarea acestei minunate cărţi a fost lume multă, interesată să redescopere o artistă uriaşă, celebră prin foarte numeroasele sale cărţi ilustrate în zeci de limbi şi ţări. Dar mai ales, să afle mai multe despre Omul Élisabeth Ivanovsky, care a revenit printre noi, prin operele sale delicate şi ingenioase, imaginative şi pline de umor tonic. Mi-aş dori ca această carte colocvială şi măreaţă să fie citită de cît mai multă lume, dar nu înainte de a-i vedea opera pe simezele Muzeului Naţional de Artă din Chişinău! Mizez foarte mult pe tînăra generaţie, căci mintea lor este cea mai dispusă să priceapă şi să asimileze lucruri noi, sau renăscute, ei sunt împotriva clişeizării şi formalizării de orice fel. 

 

E vremea cireşelor la Chişinău, chiar dacă izul nelustrat al peştelui sărat dar rînced încă mai dăinuie. E mai pregnant decît gustul neprefăcut de tînăr al boabelor rubinii şi emailate. Să sperăm nu pentru mult timp. Dixit!

Imagine: vitrina cu desenele Élisabethei Ivanovsky (foto: v.b.).    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
15 mai 2010 6 15 /05 /mai /2010 03:03

0B6M6990 resize

 

Muzeul Naţional de Artă al Moldovei invită marţi, 18 mai 2010 la evenimentele organizate cu prilejul Zilei Internaţionale a Muzeelor.

În program:
15.00 Vernisajul expoziţiei Elisabeth Ivanovsky – 100 ani de la naştere. În cadrul vernisajului – lansarea volumului-dialog cu fiul artistei Serge Meurant, prezentat de Vladimir Bulat, critic de artă.

16.00 Concert de muzică clasică susţinut de duetul de pianişti al Filarmonicii Naţionale S. Lunchevici Anatolie Lapicus şi Iurie Mahovici, Maeştri în Artă.

 

Imaginea: Elisabeth Ivanovsky , Studiu de școală, anii'30, tempera, carton, colecția MNAM.

 

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
12 mai 2010 3 12 /05 /mai /2010 08:49

Ctitori si martiri

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
10 mai 2010 1 10 /05 /mai /2010 14:45

Coperta Elisabeta

La editura Sophia a apărut cartea la care am contribuit în mod esenţial, şi pe care o vom lansa în cadrul expoziţiei centenare Élisabeth Ivanovsky, de la Muzeul Naţional de artă al Republicii Moldova, în ziua de 18 mai, la ora 15. Pînă atunci supun atenţiei Postfaţa pe care am scris-o pentru acest minunat volum. Pentru cei interesaţi să scrie despre acest op, mă pot contacta direct, pentru a primi un exemplar gratuit.

 

Această carte are o mică poveste. Este legată de o amintire personală. De ani de zile îmi evocam lucrarea care îl imaginează pe Sfântul Ieronim (Inv. MNAM 5442/g12220), o linogravură cu un impact puternic, care îl reprezintă pe ilustrul ascet-cărturar, nevoit în secolul al patrulea. Lucrare e pe cît de îndrăzneaţă, pe atît de memorabilă, pentru că-l înfăţişează pe Ieronim meditînd într-o profundă transă mistică (soră cu somnul) de-asupra unui manuscris, cu lumînarea aprinsă. Eu nu mai văzusem aşa ceva în istoria artelor; de regulă pictorii Apusului european ni-l arată pe acest Părinte al Bisericii Occidentale în moduri foarte diferite, fie, şi asta cel adesea, în haine episcopale, cu pălărie pe cap, fie în poziţii de rugăciune sau meditaţie. E drept că Albrecht Dürer a realizat la 1514 o gravură în care Ieronim meditează aflat într-o transă mistică de-asupra pupitrului de scris, însă acolo el nu se află în prim-plan, ci în cel secund, îndepărtat. Lucrarea Élisabethei Ivanovsky m-a frapat prin frontalitatea abordării plastice, adică a arătat exact un moment dintre cele mai complexe şi mai dificile din Viaţa Sfântului Ieronim: priveghiul mistic. Asta se întâmpla cu mai bine de două decenii în urmă, iar azi, după ce am revăzut-o, iată-mă în faţa unei oprtunităţi de a articula un fel de Postfaţă la cartea-dialog dintre această extraordinară artistă şi fiul său, poetul Serge Meurant, apărută la editura Tandem din Belgia, în anul 2001.

 

Cartea este un dialog despre devenirea unui artist. Despre cum te naşti artist, dimensiunea aceasta parvenindu-ţi ca un dar, ca un drum dinainte configurat, chiar dacă marcat de îndoieli, confuzii şi deziluzii. Felul în care a fost compartimentat acest traseu dialogal ne ajută să periodizăm şi etapele creaţiei artistei, iar un interes deosebit îl suscită relatarea chiar despre anii copilăriei, adolescenţei şi cei ai studiului primar în materie de artă, sub îndrumarea elegantă, plină de tact şi foarte pricepută a mentorului mai multor viitori artişti, pictorul Auguste Baillayre (1876-1961). De o copleşitoare naturaleţe este relatarea artistei ajunsă la matiritate, despre primii ei paşi în artă, de la o vîrstă foarte fragedă (2-3 ani!) – pe care îi conştientizase de-abia mult mai tîrziu. Pasajul în care spune despre urmele de apă lăsate de tălpile ieşite din lighean – este o piesă antologică, pentru a înţelege – fie şi strict empiric – conştiinţa infantilă, retrospectivă. Deşi e ca un haiku.

            Aflăm detalii despre „viaţa la ţară”, despre lecturile copiilor, despre biblioteca familiei, despre starea de spirit a părinţilor săi dezrădăcinaţi. Élisabeth Ivanovsky a avut preocupări intelectuale de mică, îi plăcea mult să citească, să însceneze cele citite împreună cu fraţii săi, să deseneze, iar imaginaţia era un domeniu predilect, fertil, incitant. A pictat şi icoane, a stat o vară la Curtea de Argeş, unde a realizat decalcuri după vechile fresce din Biserica Domnească din localitate. Întreaga ei experienţă de atunci i-a folosit foarte mult după mutarea în Belgia, unde a descins în toamna anului 1932, unde şi-a continuat studiile, şi a rămas să trăiască şi să creeze până în 2006.

Cartea aceasta se citeşte pe nerăsuflate, este scrisă într-un limbaj colocvial, direct, simplu, aproape copilăresc[1], aflăm despre colaborările artistei cu numeroşi scriitori, poeţi, editori, despre permanenta chestionare a actului artistic, despre ilustraţia de carte care era un domeniu cam rudimentar la data la care mulţi dintre emigranţii lumii soseau în Apus...Simt nevoia să o spun aici răspicat: Élisabeth Ivanovsky a fost printre artiştii a cărei contribuţie la ilustrarea cărţilor pentru copii a una fost majoră, şi, într-un anume fel, chiar şi-a împuţinat propria ei carieră artistică, pentru a se dedica acestui tărîm al ilustraţiei, pe care-l considera necesar şi foarte important. Şi a făcut-o într-un mod absolut admirabil. A contribuit în mod esenţial la elaborarea conceptului carte de artist, dar nu teoretic, ci creator. Lista lungă de cărţi la care şi-a adus o vie şi creatoare contribuţie – stă mărturie în faţa căreia mă înclin. Puţin s-a ştiut despre soarta artistei în Occident, tocmai de accea această carte vine să umple un gol, şi să o facă pe Élisabeth Ivanovsky, prin creaţia ei, o prezenţă necesară în mediul nostru cultural. E ca o reparaţie şi un omagiu!

Vreau şi pe această cale să aduc mulţumirile mele acelor persoane care au făcut posibilă realizarea acestui proiect editorial: domnului Serge Meurant, care mi-a oferit cu multă căldură şi solicitudine drepturile de editare a cărţii, precum şi materialul ilustrativ necesar, doamnei Nadiejda Avdjucheva-Lecomte, cercetător al emigraţiei artistice ruse în Occident, care m-a ajutat să aflu numeroase date despre Élisabeth Ivanovsky, şi să intru în posesia acestui volum.

Nu în ultimul rînd vreau să aduc mulţumirile mele celor care au susţinut financiar apariţia acestui volum, domnii: Dorin Mihalache, editorul publicaţiei Antic Art Magazin, Adrian Boeriu, Galeriile Zambaccian, Alexandru Bâldea, Artmark.



[1] Mie mi-amintit tot timpul, în timp ce parcurgeam cu luare aminte acest opuscul, de minunata carte autobiografică a lui Marc Chagal, Ma Vie, 1923, apărută şi la noi, la editura Hasefer, Bucureşti, 2000.  

    

 

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
6 mai 2010 4 06 /05 /mai /2010 09:51

 Filmul a fost realizat în 1962. Se pare că e una din pietrele fundamentale ale esteticii (şi eticii) vizuale contemporane. În orice caz, a influenţat multă lume din cinema şi fotografie. Cum, de ce şi pe cine, şi cum, se poate bănui şi afla dacă parcurgi acest scurt metraj al unui adevărat creator de forme, Chris Marker.la_jetee.jpg

Are doar 27 de minute, dar e cuprins în el înregul univers vizual al artei contemporane.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
5 mai 2010 3 05 /05 /mai /2010 09:08

carte postala E. I.Noroc că lumea occidentală e mai pe fază decît noi, altfel nici n-am şti pe ce lume trăim!

 

Astăzi am primit un e-mail de la o cercetătoare din Bruxelles, care mă întreabă dacă-i pot face rost de timbrul omagial, scos de Poşta Moldovei cu ocazia centenarului naşterii pictoriţei de origine moldavă -- Elisabeth Ivanovshy (Elisaveta Ivanovschi en moldave, spun francezii!).  Am rămas de-a dreptul stupefiat, căci nu ştiam nimic despre această necesară emisiune poştală! Informaţia de acest fel este o pasăre rară. Sau de-a dreptul inexistentă... 

 

Site-ul poştei moldoveneşti nu mai anunţă noutăţile filatelice din 2008! Iar presa on-line din RM nu consemnează evenimentul. Am reuşit să găsec însă largi descrieri în blogosfera de limbă franceză, căci, nu-i aşa, alţii sunt mai grijulii cu ale noastre?  Unul dintre bloguri chiar titrează maiestuos: Elisabeth Ivanovsky omagiată în Moldova. Ia-o de unde nu-i! Cîtă lume de acolo ştie despre această uriaşă graficiană şi ilustratoare de carte, care a marcat destinul şi chipul cărţii pentru copii, şi nu numai, în Europa de după război? Care a inventat conceptul de carte-liliput, care dat un nou suflu acestui tip de creaţie, care lîncezea de mai multe decenii în Apus. Muzeul Naţional de Artă al Moldovei îi va dedica o expoziţie cu piese din patrimoniul M.N.A.M, şi tot cu efortul acestei dinamice instituţii s-a consemnat printr-un întreg poştal şi centenarul naşterii artistei cu origini moldave, plecată dintre noi în 2006. 

 

Imaginea a fost preluată de pe acest blog

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
3 mai 2010 1 03 /05 /mai /2010 20:47

De cîte plăcuțe e nevoie ca o stradă să fie recognoscibilă, sau să convingă de numele celui pe care-l evocă? Pe lîngă biroul meu este strada Alexandru Romano, despre care aflăm că a fost pictor...Întradevăr, istoria artei autohtone consemnează un plastician cu acest nume, născut în București, care a trăit relativ puțin (1887-1916), și a pictat în stilul neoclasic, în directă și ilustră descendență artistică: Mirea-Aman.

După anul 2004 prin licitațiile de artă bucureştene au apărut cel puțin 9 piese de pictură semnate de acest pictor discret. Iată, deci, că nu e tocmai un anonim, iar opera i s-a chiar păstrat!

Strada care-i poartă astăzi numele este situată ultracentral, începe din coasta bisericii Mântuleasa, și peste cîteva sute de metri (poate apr. 350-400?) converge în str. Sfîntul Ștefan. Pe acest parcurs am depistat 5 tipuri de plăcuțe, iar fiecare dintre acestea are propria ”fizionomie”, propriul design, și conține grade diferite de informație. Dacă cineva s-ar putea întreba cine a fost Alexandru Romano, privind acest buchet de plăcuțe va renunța fără drept de apel...Sau poate nu?

M-am întrebat, totuşi, de cîtă vreme este în conştiinţa publică a oraşului denumirea acestei străzi. Fireşte, am apelat la hărţile Bucureştiului. Planul oficial al oraşului din 1911 arată că strada s-a numit Dimeneaţa, care nu se întindea pe toată lungimea ei actuală, ci doar pînă la străduţa care se numeşte astăzi Dimineţii. Mai încolo era Mîntuleasa.

Într-o hartă din 1944 strada despre care vorbim se numea deja Pictor Romano. Cel mai probabil redenumirea s-a făcut la puţină vreme după moartea plasticianului, după 1916, dar nu înainte de 1922, căci la acea dată încă se numea Dimeneţii. Ghidul Oficial al Bucureştiului, din 1934, arată existenţa strazii Pictor Romano, situate între Sfântul Ştefan şi Mântuleasa. 

În vremea comunismului strada şi-a păstrat această denumire. După o cercetare mai amănunţită vom afla cînd anume a primit denumirea cu numele misteriosului artist plastic antebelic. 

DSC05614

DSC05615

DSC05616

DSC05617

DSC05619

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
26 avril 2010 1 26 /04 /avril /2010 12:14

 

 Dovid Knut s-a născut la Orhei în anul 1900, în familia unui proprietar de băcănie, Meer Fiksman, iar în 1903 familia lui s-a mutat la Chişinău. A locuit acolo pînă în 1920, cînd a decis să plece la Paris, alăturîndu-se unor cercuri literare avangardiste, inclusiv al dadaiştilor, acolo a editat cîteva plachete de versuri: Mileniile mele (1925), A doua carte de poeme (1928), Satire (1929), Nopţi parisiene (1932) etc. Nina Berberova relatează că odată plimbîndu-se în trei, ea, Knut şi Vladislav Hodasevici, poetul nostru a dat dovadă de multă cutezanţă: 

Hodasevici: Nu se vorbeşte astfel în rusă!

Knut: Unde nu se vorbeşte?

Hodasevici: La Moscova.

 Knut: Iar la Chişinău se vorbeşte.

Mie mi se pare că are mult sens această încăpăţînare a lui Knut, şi dă măsura caracterului său, inclusiv a celui poetic...

Tot acolo, la Paris, s-a căsătorit cu Ariadna (1906-1944), fiica marelui compozitor A. N. Skriabin , în acel moment aceasta avea trei copii, de la căsnicii anterioare, iar în 1943 s-a născut fiul lor comun, Yosi. Cei doi părinţi au devenit membrii unei organizaţii clandestine, de rezistenţă franceză, antinazistă, care se ocupa de transportul de armament spre teritoriile ocupate. În timpul unei astfel de operaţiuni Ariadna a fost prinsă şi împuşcată...Poetul cu cei 4 copii ajunge în Elveţia, unde se află pînă la încheierea războiului. În toamna lui 1944 revine la Paris. În 1947 editează cartea «Contributions a l’histoire de la resistance juive en France», şi în acelaşi an se căsătoreşte cu tînăra acriţă Virginia Şarovskaya. În toamna aceluiaşi leat se mută cu toţii în Israel, unde poetul moare în 15 februarie 1955, din cauza unei exrescenţe maligne la creier. Personalitatea lui este legată de istoria emigraţiei literare ruse, iar în cazul nostru este interesant pentru scrierile pe care le-a dedicat oraşului Chişinău (seria: "Povestiri din Chişinău"),  iar acest poem, inclus în toate antologiile personale şi de grup, a fost publicat în placheta Nopţi parisiene (1932). Doresc să menţionez că scrierea aceasta a mai fost tradusă în româneşte de poetul şi cărturarul Leo Butnaru. Micile adnotări de la subsol îmi aparţin. Date despre poet, precum şi alte poeme se pot consulta aici .

Dedic această traducere soţiei mele, Cristina Bulat.

 

Dovid Knut

 

Înmormântare Chişinăuiană

 

 

Mi-amintesc de seara aceea chişinăuiană:

Ocoleam colina Inzov[1],

Unde Puşkin-a locuit. Colină tristă,

Funcţionarul scund şi cârlionţat trăia acolo –  portrete0039

Slăvit chefliu şi dezmăţat artist –

Cu ochi aprinşi, ca de harap

Pe faţa-i vie şi pocită.

 

De-a lungul uliţei Asia[2], prăfoase şi sumbre,

Şi dincolo de zidurile Maternităţii,

Duceau pe năsălie pe evreul mort.

Supt giulgiul ponosit şi funerar

Scheletic relief se intuia

Al omului forfecat de viaţă.

Slăbit cumplit, nici viermilor emaciaţi

Ai ovreescului cimitir neputând fi hrană.

 

În urma bătrânilor gropari,

Venea o gloată de evrei, ca cei pictaţi de Mane Katz,

Cu straie galben-verzulii, cu ochii mari.

Iar surtucurile lor cu iz de sfinţenie şi soartă,

Miros specific evreiesc – de sărăcie lucie şi acritură,

De scrumbrie, molii, ceapă călită şi sfinte cărţi,

De scutece udate şi pântece de sinagogă.

 

Acea tristeţe-adâncă inima le veselea,

Mergeau molcom şi mut,

Cu pasul măsurat, egal, smerit şi fără grabă,

De parcă ani de zile pe mort îl însoţeau,

De parcă procesiunea nu ar fi avut sfârşit,

Dar nici un început...E mersul lor, al înţelepţilor

Sionului din Chişinău.

 

În faţa lor, chiar înapoia acestui dar al morţii

Păşea femeia în vesperalul praf,

Al cărei chip nu îl vedeam, dar glasul ei

Prea minunat se-auzea!

 

Cadenţa paşilor, strivind al frunzelor obol,

Gunoiul, tusea,

Nu copleşeau acea cântare nelumească.

Amestecată cu lacrimi de smerită dulceaţă,

Şi supunere voii lui Dumnezeu,

Arăta chiar încântarea supunerii şi fricii...

 

O, mirifică voce, ca din înalturi!

 

Evreul costeliv de pe năsălii nu se pune,

Cântarea nu e doar despre el, ci – despre mine,

Pentru noi toţi, despre deşertăciune, şi cenuşă,

Bătrâneţe, tristeţe, înfricoşare,

Milă, mirare şi vanitate,

Despre ochii muribunzilor copii...

 

Ovreica mergea făr’ să ezite,

Şi doar atunci când, pietrele săltau cadavrul,

Spre năsălie ea se năpustea,

Cu răcnete, şi glasul dânsei  tot creştea,

Aproape ca metalul surd,

Solemn, ameninţând pe Domnul,

Se-nsufleţea cu mare bucurie de vorbe blestemate.

Femeia pumnii ascuţea, îi îndrepta spre ceruri,

Spre Cel ce levita în norii verzulii,

Preste copacii prăfuiţi, preste cel mort,

Ş-acoperişurile Maternităţii,

De-asupra humei tari şi scorojite.

 

Dar iată – femeia se înfricoşează,

De a le sale slove dure, în piept ea se izbea, şi înmărmurea,

Se tot căia, cu lungi sughiţuri şi gemând,

Definitiv înspământată de voinţa Celui,

Căruia iertare-I implora:

Credinţa, smerenia şi încredinţarea,

Târându-se şi pitulându-se pe jos

Sub greutatea văzului insuportabil,

Din ceruri se îndreaptă, suveran şi trist.

 

Dar ce a fost? O seară, linişte, un zid şi steaua,

Precum şi praful greu...Poemele mele în „Curierul de seară”,

Credula liceană Olga,

Ritualul unei înmormântări evreieşti,

Femeia din Cartea Facerii.

 

Dar niciodată nu voi şti să pun în cuvinte

Duhul care levita atunce asupra uliţei Asia,

Preste ale felinarelor lumină, din mahala,

Şi de-asupra hohotelor, ascunse-n curţi,

Şi ale chitării nevăzute tânguire,

De Dumnezeu ştiute, ce lunecă asurzite’n

Bătaia câinilor visători, pe undeva, pe la Râşcanu[3].

 

...Acel văzduh slavo—evreiesc, deosebit...     

Fericit e cel care, măcar cândva, l-a respirat.

 



[1] E zona în care se afla casa generalului Inzov, unul dintre protectorii lui Puşkin în exilul acestuia la Chişinău. Acum strada se numeşte Colina Puşkin.

[2] Actuală stradă Romană, situată în oraşul de jos, aproape de râul Bâc. În vremea sovietică s-a numit Sverdlova. Se consideră că aceasta e una din străzile cele mai vechi ale oraşului, care a fost identificată şi pe un plan de la 1800, şi aici era o mare concentraţie a populaţiei evreieşti. Autorul suprapune acest topos ideii de supliciu prin care a trecut aceasta – aluzie la Pogromul antievreiesc din 1903. 

[3] Un alt topos vechi chişinăunian, aflat la vremea accea dincolo de râul Bâc, şi e legat de satul Râşcanu şi de biserica ctitorită de familia de boieri Râşcanu.  

 

În fotografie: secvenţă din Muzeul de istorie naturală din Chişinău, 26 septembrie, 2004 (foto: v. b.).

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Chișinăul din alte vremuri
commenter cet article