Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

12 mai 2010 3 12 /05 /mai /2010 08:49

Ctitori si martiri

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
10 mai 2010 1 10 /05 /mai /2010 14:45

Coperta Elisabeta

La editura Sophia a apărut cartea la care am contribuit în mod esenţial, şi pe care o vom lansa în cadrul expoziţiei centenare Élisabeth Ivanovsky, de la Muzeul Naţional de artă al Republicii Moldova, în ziua de 18 mai, la ora 15. Pînă atunci supun atenţiei Postfaţa pe care am scris-o pentru acest minunat volum. Pentru cei interesaţi să scrie despre acest op, mă pot contacta direct, pentru a primi un exemplar gratuit.

 

Această carte are o mică poveste. Este legată de o amintire personală. De ani de zile îmi evocam lucrarea care îl imaginează pe Sfântul Ieronim (Inv. MNAM 5442/g12220), o linogravură cu un impact puternic, care îl reprezintă pe ilustrul ascet-cărturar, nevoit în secolul al patrulea. Lucrare e pe cît de îndrăzneaţă, pe atît de memorabilă, pentru că-l înfăţişează pe Ieronim meditînd într-o profundă transă mistică (soră cu somnul) de-asupra unui manuscris, cu lumînarea aprinsă. Eu nu mai văzusem aşa ceva în istoria artelor; de regulă pictorii Apusului european ni-l arată pe acest Părinte al Bisericii Occidentale în moduri foarte diferite, fie, şi asta cel adesea, în haine episcopale, cu pălărie pe cap, fie în poziţii de rugăciune sau meditaţie. E drept că Albrecht Dürer a realizat la 1514 o gravură în care Ieronim meditează aflat într-o transă mistică de-asupra pupitrului de scris, însă acolo el nu se află în prim-plan, ci în cel secund, îndepărtat. Lucrarea Élisabethei Ivanovsky m-a frapat prin frontalitatea abordării plastice, adică a arătat exact un moment dintre cele mai complexe şi mai dificile din Viaţa Sfântului Ieronim: priveghiul mistic. Asta se întâmpla cu mai bine de două decenii în urmă, iar azi, după ce am revăzut-o, iată-mă în faţa unei oprtunităţi de a articula un fel de Postfaţă la cartea-dialog dintre această extraordinară artistă şi fiul său, poetul Serge Meurant, apărută la editura Tandem din Belgia, în anul 2001.

 

Cartea este un dialog despre devenirea unui artist. Despre cum te naşti artist, dimensiunea aceasta parvenindu-ţi ca un dar, ca un drum dinainte configurat, chiar dacă marcat de îndoieli, confuzii şi deziluzii. Felul în care a fost compartimentat acest traseu dialogal ne ajută să periodizăm şi etapele creaţiei artistei, iar un interes deosebit îl suscită relatarea chiar despre anii copilăriei, adolescenţei şi cei ai studiului primar în materie de artă, sub îndrumarea elegantă, plină de tact şi foarte pricepută a mentorului mai multor viitori artişti, pictorul Auguste Baillayre (1876-1961). De o copleşitoare naturaleţe este relatarea artistei ajunsă la matiritate, despre primii ei paşi în artă, de la o vîrstă foarte fragedă (2-3 ani!) – pe care îi conştientizase de-abia mult mai tîrziu. Pasajul în care spune despre urmele de apă lăsate de tălpile ieşite din lighean – este o piesă antologică, pentru a înţelege – fie şi strict empiric – conştiinţa infantilă, retrospectivă. Deşi e ca un haiku.

            Aflăm detalii despre „viaţa la ţară”, despre lecturile copiilor, despre biblioteca familiei, despre starea de spirit a părinţilor săi dezrădăcinaţi. Élisabeth Ivanovsky a avut preocupări intelectuale de mică, îi plăcea mult să citească, să însceneze cele citite împreună cu fraţii săi, să deseneze, iar imaginaţia era un domeniu predilect, fertil, incitant. A pictat şi icoane, a stat o vară la Curtea de Argeş, unde a realizat decalcuri după vechile fresce din Biserica Domnească din localitate. Întreaga ei experienţă de atunci i-a folosit foarte mult după mutarea în Belgia, unde a descins în toamna anului 1932, unde şi-a continuat studiile, şi a rămas să trăiască şi să creeze până în 2006.

Cartea aceasta se citeşte pe nerăsuflate, este scrisă într-un limbaj colocvial, direct, simplu, aproape copilăresc[1], aflăm despre colaborările artistei cu numeroşi scriitori, poeţi, editori, despre permanenta chestionare a actului artistic, despre ilustraţia de carte care era un domeniu cam rudimentar la data la care mulţi dintre emigranţii lumii soseau în Apus...Simt nevoia să o spun aici răspicat: Élisabeth Ivanovsky a fost printre artiştii a cărei contribuţie la ilustrarea cărţilor pentru copii a una fost majoră, şi, într-un anume fel, chiar şi-a împuţinat propria ei carieră artistică, pentru a se dedica acestui tărîm al ilustraţiei, pe care-l considera necesar şi foarte important. Şi a făcut-o într-un mod absolut admirabil. A contribuit în mod esenţial la elaborarea conceptului carte de artist, dar nu teoretic, ci creator. Lista lungă de cărţi la care şi-a adus o vie şi creatoare contribuţie – stă mărturie în faţa căreia mă înclin. Puţin s-a ştiut despre soarta artistei în Occident, tocmai de accea această carte vine să umple un gol, şi să o facă pe Élisabeth Ivanovsky, prin creaţia ei, o prezenţă necesară în mediul nostru cultural. E ca o reparaţie şi un omagiu!

Vreau şi pe această cale să aduc mulţumirile mele acelor persoane care au făcut posibilă realizarea acestui proiect editorial: domnului Serge Meurant, care mi-a oferit cu multă căldură şi solicitudine drepturile de editare a cărţii, precum şi materialul ilustrativ necesar, doamnei Nadiejda Avdjucheva-Lecomte, cercetător al emigraţiei artistice ruse în Occident, care m-a ajutat să aflu numeroase date despre Élisabeth Ivanovsky, şi să intru în posesia acestui volum.

Nu în ultimul rînd vreau să aduc mulţumirile mele celor care au susţinut financiar apariţia acestui volum, domnii: Dorin Mihalache, editorul publicaţiei Antic Art Magazin, Adrian Boeriu, Galeriile Zambaccian, Alexandru Bâldea, Artmark.



[1] Mie mi-amintit tot timpul, în timp ce parcurgeam cu luare aminte acest opuscul, de minunata carte autobiografică a lui Marc Chagal, Ma Vie, 1923, apărută şi la noi, la editura Hasefer, Bucureşti, 2000.  

    

 

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
6 mai 2010 4 06 /05 /mai /2010 09:51

 Filmul a fost realizat în 1962. Se pare că e una din pietrele fundamentale ale esteticii (şi eticii) vizuale contemporane. În orice caz, a influenţat multă lume din cinema şi fotografie. Cum, de ce şi pe cine, şi cum, se poate bănui şi afla dacă parcurgi acest scurt metraj al unui adevărat creator de forme, Chris Marker.la_jetee.jpg

Are doar 27 de minute, dar e cuprins în el înregul univers vizual al artei contemporane.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
5 mai 2010 3 05 /05 /mai /2010 09:08

carte postala E. I.Noroc că lumea occidentală e mai pe fază decît noi, altfel nici n-am şti pe ce lume trăim!

 

Astăzi am primit un e-mail de la o cercetătoare din Bruxelles, care mă întreabă dacă-i pot face rost de timbrul omagial, scos de Poşta Moldovei cu ocazia centenarului naşterii pictoriţei de origine moldavă -- Elisabeth Ivanovshy (Elisaveta Ivanovschi en moldave, spun francezii!).  Am rămas de-a dreptul stupefiat, căci nu ştiam nimic despre această necesară emisiune poştală! Informaţia de acest fel este o pasăre rară. Sau de-a dreptul inexistentă... 

 

Site-ul poştei moldoveneşti nu mai anunţă noutăţile filatelice din 2008! Iar presa on-line din RM nu consemnează evenimentul. Am reuşit să găsec însă largi descrieri în blogosfera de limbă franceză, căci, nu-i aşa, alţii sunt mai grijulii cu ale noastre?  Unul dintre bloguri chiar titrează maiestuos: Elisabeth Ivanovsky omagiată în Moldova. Ia-o de unde nu-i! Cîtă lume de acolo ştie despre această uriaşă graficiană şi ilustratoare de carte, care a marcat destinul şi chipul cărţii pentru copii, şi nu numai, în Europa de după război? Care a inventat conceptul de carte-liliput, care dat un nou suflu acestui tip de creaţie, care lîncezea de mai multe decenii în Apus. Muzeul Naţional de Artă al Moldovei îi va dedica o expoziţie cu piese din patrimoniul M.N.A.M, şi tot cu efortul acestei dinamice instituţii s-a consemnat printr-un întreg poştal şi centenarul naşterii artistei cu origini moldave, plecată dintre noi în 2006. 

 

Imaginea a fost preluată de pe acest blog

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
3 mai 2010 1 03 /05 /mai /2010 20:47

De cîte plăcuțe e nevoie ca o stradă să fie recognoscibilă, sau să convingă de numele celui pe care-l evocă? Pe lîngă biroul meu este strada Alexandru Romano, despre care aflăm că a fost pictor...Întradevăr, istoria artei autohtone consemnează un plastician cu acest nume, născut în București, care a trăit relativ puțin (1887-1916), și a pictat în stilul neoclasic, în directă și ilustră descendență artistică: Mirea-Aman.

După anul 2004 prin licitațiile de artă bucureştene au apărut cel puțin 9 piese de pictură semnate de acest pictor discret. Iată, deci, că nu e tocmai un anonim, iar opera i s-a chiar păstrat!

Strada care-i poartă astăzi numele este situată ultracentral, începe din coasta bisericii Mântuleasa, și peste cîteva sute de metri (poate apr. 350-400?) converge în str. Sfîntul Ștefan. Pe acest parcurs am depistat 5 tipuri de plăcuțe, iar fiecare dintre acestea are propria ”fizionomie”, propriul design, și conține grade diferite de informație. Dacă cineva s-ar putea întreba cine a fost Alexandru Romano, privind acest buchet de plăcuțe va renunța fără drept de apel...Sau poate nu?

M-am întrebat, totuşi, de cîtă vreme este în conştiinţa publică a oraşului denumirea acestei străzi. Fireşte, am apelat la hărţile Bucureştiului. Planul oficial al oraşului din 1911 arată că strada s-a numit Dimeneaţa, care nu se întindea pe toată lungimea ei actuală, ci doar pînă la străduţa care se numeşte astăzi Dimineţii. Mai încolo era Mîntuleasa.

Într-o hartă din 1944 strada despre care vorbim se numea deja Pictor Romano. Cel mai probabil redenumirea s-a făcut la puţină vreme după moartea plasticianului, după 1916, dar nu înainte de 1922, căci la acea dată încă se numea Dimeneţii. Ghidul Oficial al Bucureştiului, din 1934, arată existenţa strazii Pictor Romano, situate între Sfântul Ştefan şi Mântuleasa. 

În vremea comunismului strada şi-a păstrat această denumire. După o cercetare mai amănunţită vom afla cînd anume a primit denumirea cu numele misteriosului artist plastic antebelic. 

DSC05614

DSC05615

DSC05616

DSC05617

DSC05619

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
26 avril 2010 1 26 /04 /avril /2010 12:14

 

 Dovid Knut s-a născut la Orhei în anul 1900, în familia unui proprietar de băcănie, Meer Fiksman, iar în 1903 familia lui s-a mutat la Chişinău. A locuit acolo pînă în 1920, cînd a decis să plece la Paris, alăturîndu-se unor cercuri literare avangardiste, inclusiv al dadaiştilor, acolo a editat cîteva plachete de versuri: Mileniile mele (1925), A doua carte de poeme (1928), Satire (1929), Nopţi parisiene (1932) etc. Nina Berberova relatează că odată plimbîndu-se în trei, ea, Knut şi Vladislav Hodasevici, poetul nostru a dat dovadă de multă cutezanţă: 

Hodasevici: Nu se vorbeşte astfel în rusă!

Knut: Unde nu se vorbeşte?

Hodasevici: La Moscova.

 Knut: Iar la Chişinău se vorbeşte.

Mie mi se pare că are mult sens această încăpăţînare a lui Knut, şi dă măsura caracterului său, inclusiv a celui poetic...

Tot acolo, la Paris, s-a căsătorit cu Ariadna (1906-1944), fiica marelui compozitor A. N. Skriabin , în acel moment aceasta avea trei copii, de la căsnicii anterioare, iar în 1943 s-a născut fiul lor comun, Yosi. Cei doi părinţi au devenit membrii unei organizaţii clandestine, de rezistenţă franceză, antinazistă, care se ocupa de transportul de armament spre teritoriile ocupate. În timpul unei astfel de operaţiuni Ariadna a fost prinsă şi împuşcată...Poetul cu cei 4 copii ajunge în Elveţia, unde se află pînă la încheierea războiului. În toamna lui 1944 revine la Paris. În 1947 editează cartea «Contributions a l’histoire de la resistance juive en France», şi în acelaşi an se căsătoreşte cu tînăra acriţă Virginia Şarovskaya. În toamna aceluiaşi leat se mută cu toţii în Israel, unde poetul moare în 15 februarie 1955, din cauza unei exrescenţe maligne la creier. Personalitatea lui este legată de istoria emigraţiei literare ruse, iar în cazul nostru este interesant pentru scrierile pe care le-a dedicat oraşului Chişinău (seria: "Povestiri din Chişinău"),  iar acest poem, inclus în toate antologiile personale şi de grup, a fost publicat în placheta Nopţi parisiene (1932). Doresc să menţionez că scrierea aceasta a mai fost tradusă în româneşte de poetul şi cărturarul Leo Butnaru. Micile adnotări de la subsol îmi aparţin. Date despre poet, precum şi alte poeme se pot consulta aici .

Dedic această traducere soţiei mele, Cristina Bulat.

 

Dovid Knut

 

Înmormântare Chişinăuiană

 

 

Mi-amintesc de seara aceea chişinăuiană:

Ocoleam colina Inzov[1],

Unde Puşkin-a locuit. Colină tristă,

Funcţionarul scund şi cârlionţat trăia acolo –  portrete0039

Slăvit chefliu şi dezmăţat artist –

Cu ochi aprinşi, ca de harap

Pe faţa-i vie şi pocită.

 

De-a lungul uliţei Asia[2], prăfoase şi sumbre,

Şi dincolo de zidurile Maternităţii,

Duceau pe năsălie pe evreul mort.

Supt giulgiul ponosit şi funerar

Scheletic relief se intuia

Al omului forfecat de viaţă.

Slăbit cumplit, nici viermilor emaciaţi

Ai ovreescului cimitir neputând fi hrană.

 

În urma bătrânilor gropari,

Venea o gloată de evrei, ca cei pictaţi de Mane Katz,

Cu straie galben-verzulii, cu ochii mari.

Iar surtucurile lor cu iz de sfinţenie şi soartă,

Miros specific evreiesc – de sărăcie lucie şi acritură,

De scrumbrie, molii, ceapă călită şi sfinte cărţi,

De scutece udate şi pântece de sinagogă.

 

Acea tristeţe-adâncă inima le veselea,

Mergeau molcom şi mut,

Cu pasul măsurat, egal, smerit şi fără grabă,

De parcă ani de zile pe mort îl însoţeau,

De parcă procesiunea nu ar fi avut sfârşit,

Dar nici un început...E mersul lor, al înţelepţilor

Sionului din Chişinău.

 

În faţa lor, chiar înapoia acestui dar al morţii

Păşea femeia în vesperalul praf,

Al cărei chip nu îl vedeam, dar glasul ei

Prea minunat se-auzea!

 

Cadenţa paşilor, strivind al frunzelor obol,

Gunoiul, tusea,

Nu copleşeau acea cântare nelumească.

Amestecată cu lacrimi de smerită dulceaţă,

Şi supunere voii lui Dumnezeu,

Arăta chiar încântarea supunerii şi fricii...

 

O, mirifică voce, ca din înalturi!

 

Evreul costeliv de pe năsălii nu se pune,

Cântarea nu e doar despre el, ci – despre mine,

Pentru noi toţi, despre deşertăciune, şi cenuşă,

Bătrâneţe, tristeţe, înfricoşare,

Milă, mirare şi vanitate,

Despre ochii muribunzilor copii...

 

Ovreica mergea făr’ să ezite,

Şi doar atunci când, pietrele săltau cadavrul,

Spre năsălie ea se năpustea,

Cu răcnete, şi glasul dânsei  tot creştea,

Aproape ca metalul surd,

Solemn, ameninţând pe Domnul,

Se-nsufleţea cu mare bucurie de vorbe blestemate.

Femeia pumnii ascuţea, îi îndrepta spre ceruri,

Spre Cel ce levita în norii verzulii,

Preste copacii prăfuiţi, preste cel mort,

Ş-acoperişurile Maternităţii,

De-asupra humei tari şi scorojite.

 

Dar iată – femeia se înfricoşează,

De a le sale slove dure, în piept ea se izbea, şi înmărmurea,

Se tot căia, cu lungi sughiţuri şi gemând,

Definitiv înspământată de voinţa Celui,

Căruia iertare-I implora:

Credinţa, smerenia şi încredinţarea,

Târându-se şi pitulându-se pe jos

Sub greutatea văzului insuportabil,

Din ceruri se îndreaptă, suveran şi trist.

 

Dar ce a fost? O seară, linişte, un zid şi steaua,

Precum şi praful greu...Poemele mele în „Curierul de seară”,

Credula liceană Olga,

Ritualul unei înmormântări evreieşti,

Femeia din Cartea Facerii.

 

Dar niciodată nu voi şti să pun în cuvinte

Duhul care levita atunce asupra uliţei Asia,

Preste ale felinarelor lumină, din mahala,

Şi de-asupra hohotelor, ascunse-n curţi,

Şi ale chitării nevăzute tânguire,

De Dumnezeu ştiute, ce lunecă asurzite’n

Bătaia câinilor visători, pe undeva, pe la Râşcanu[3].

 

...Acel văzduh slavo—evreiesc, deosebit...     

Fericit e cel care, măcar cândva, l-a respirat.

 



[1] E zona în care se afla casa generalului Inzov, unul dintre protectorii lui Puşkin în exilul acestuia la Chişinău. Acum strada se numeşte Colina Puşkin.

[2] Actuală stradă Romană, situată în oraşul de jos, aproape de râul Bâc. În vremea sovietică s-a numit Sverdlova. Se consideră că aceasta e una din străzile cele mai vechi ale oraşului, care a fost identificată şi pe un plan de la 1800, şi aici era o mare concentraţie a populaţiei evreieşti. Autorul suprapune acest topos ideii de supliciu prin care a trecut aceasta – aluzie la Pogromul antievreiesc din 1903. 

[3] Un alt topos vechi chişinăunian, aflat la vremea accea dincolo de râul Bâc, şi e legat de satul Râşcanu şi de biserica ctitorită de familia de boieri Râşcanu.  

 

În fotografie: secvenţă din Muzeul de istorie naturală din Chişinău, 26 septembrie, 2004 (foto: v. b.).

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Chișinăul din alte vremuri
commenter cet article
20 avril 2010 2 20 /04 /avril /2010 10:53

L 1483831 cfa4b462 Israelul este (şi poate a fost mereu) o ciudăţenie, deopotrivă Ţară Sfîntă şi tărîm războinic, în care şi pentru care valorile marţiale -- mea culpa pentru expresie -- sunt o cultură în sine, o particularitate a contemporaneităţii mature. Orice soldat israelian este însuşi Israelul! Pentru un ostatic evreu, sare întreaga ţară, întru eliberarea lui. Pe unde trece graniţa între eroismul autentic, aproape inconştient, paranoic uneori, şi angoasa pişorcioasă, frica diuretică, teama de tot castratoare? Cam despre această limită este filmul regizorului israilean Samuel Maoz, un film care cucereşte festivalurile de top ale lumii cinematografice, care la noi poate văzut on-line.

 

În esenţă, declară creatorul, acest film este unul autobiografic, povesteşte despre experienţa lui Maoz, în calitatea sa de tînăr tanchist, mobilizat din rîndul rezerviştilor în războiul israeliano-libanez din iunie 1982. Concret: e dimineaţa zilei de 6 iunie, şi patru tineri sunt angrenaţi într-o operaţiune de lichidare a rămăşiţelor inamice rămase în viaţă, după ce raidurile aeriene au hăcuit teritoriile arabe. Sunt într-un tanc, care acoperă o baterie de infanterişti conduşi de Jamil, un ofiţer care îi vizitează periodic în carlinga vehicolului, pentru a le da indicaţii. Erorile însă se ţin lanţ, dezorganizarea şi lipsa de experienţă a celor din tanc îşi spun cuvîntul. Panica, mizeria şi groaza pun stăpînire pe tanc, după ce este lovit în plin de un lunetist arab. Întreaga echipă de "lichidatori" nimereşte într-o ambuscadă, într-un loc din care pare că nu există ieşire...Dar apare un Mercedes cu doi militari din Falange, o grupare a creştinilor maroniţi, care se oferă să-i scoată în afara oraşului bombardat şi ostil. În plină noapte. Infanteriştii au dispărut, legătura a devenit defectuoasă. Devine clar că dezastrul este iminent. Lumea de dincolo de carapacea blindată se vede doar prin periscop, e mică şi parţială. Cei dinăuntru nu sunt cîtuşi de puţin nişte eroi, ci simpli oameni speriaţi, timoraţi şi deznădăjduiţi de situaţia în care se află. "Interesul naţional" e, pentru ei, dorinţa fierbinte de a scăpa cît mai repede din acest coşmar, din fum şi tir de gloanţe, de a ajunge la mame...Ce vedem pe ecran e la antipodul a ceea ce am citit la începutul filmului: "Omul e cel creat din oţel, tancul e doar o bucată de fier"!  Ultimele minute ale filmului ne arată fuga haotică a tancului, imaginea tremură în goana vehicului, încercăm în zadar să focalizăm ochii pe ceva, dar este cu neputinţă. Îmi plac extraordinar aceste momente de stres maxim (cam de la min.75), cînd ai sentimentul că şi tu, ca spectator, eşti în interiorul acelei hardughii de oţel. Intuiesc că la acest nivel semnatic se situează miza acestei producţii filmice: războiul e ca o placentă nebună, ucigătoare, un vehicul al groazei şi disperării; lumea nu se vede de acolo în toată splendoarea sa arhetipală. Poate deloc întîmplător filmul se deschide şi se sfîrşeşte într-un superb lan de floarea-soarelui -- singurele accente de culoare autentică, vie, fremătoare. În rest, vedem mult gri, scrum, miros de moarte, care ne priveşte drept în ochi, prin jertfa lui Yigal, maşinistul tancului. Tocmai acum mama lui a primit mesajul "că e bine"! Dar nu există război fără victime. Nu e cu putinţă să fie altfel nici azi...Niciodată. La fel umanitatea e perenă, cum e şi solidaritatea dintre oameni.

 

Grăbiţi-vă să vedeţi emoţionanta scenă de la min.80 (cu ostaticul sirian), şi veţi înţelege ce anume face sensul, atunci cînd orice sens pare să nu se închege, cu toată încăpăţînarea...Iată Filmul. 

 

       

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
19 avril 2010 1 19 /04 /avril /2010 08:56

În urma călătoriei prin vestul Germaniei, în 2004, am rămas cu un vis. Iată despre ce este vorba. La Bonn, mai exact la Haus der Geschichte der Bundesrepublik Deutschland, am văzut o expoziţie despre viaţa de zi cu zi în DDR, cu obiecte de uz casnic, vestimentaţie, cu emisiuni radio şi televizate înregistate, brand-uri, mărci, cu tot ce ţine de civilizaţia cotidianului în comunism...atunci m-am gîndit că românii au o reală problemă, în a-şi "muzeifica" acelaşi trecut comunist, totalitar. La noi nu s-a dorit o conservare şi îmbălsămare a acestuia, deşi "tabula rasa" s-a făcut la nivel de obiecte şi memorie, nu şi la nivelul mentalităţilor!  Cea mai reliefată apoteoză a acestei situaţii se remarcă la nivelul substituirii "halelor foamei" prin pretinsa cultură a "mall"-ului. Românii au făcut saltul de penurie şi decrepitudine la supra-abundenţă, precum au sărit mongolii de la societatea arhaică la cea comunistă, în anii'20 ai secolului trecut.

 

M-am tot gîndit de atunci ce ar putea conţine şi cum ar putea fi conceput un astfel de muzeu al vieţii cotidiene în comunismul românesc. Aş începe cu colectarea de firme de magazine, dughene şi localuri, căci astea sunt primele pe lista dispariţiilor! Pe măsură ce le găsesc, le voi afişa aici.    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
15 avril 2010 4 15 /04 /avril /2010 21:17

DSCN2251

 

DSCN2263

 

DSCN2266

 

Ploua cu păsăruici

la Cetatea Herakleea,

era un cal și o lalea

din piatră

 

Piramida verde-n

balta Deltei...

 

 

N.B. autorul imaginii superioare: cristina bulat

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
13 avril 2010 2 13 /04 /avril /2010 06:47

Sf.SisenieÎn practica mea de istoric de artă tardo-medievală este prima întâlnire cu reprezentarea Sfântului Sisinie

(epigraphe-ul spune, românizat:

СТ.СИСЕНÏЕ); cea din imagine este de la biserica minunată din Șoseaua Fundeni, Fundenii-Doamnei (cu hramul Sfîntului Efthimie).

Prin poziționarea medalionului în friza de la baza turlei de de-asupra naosului, erau toate premizele de a nu fi observat, căci în zona aceasta se zugrăvesc de regulă Sfinții Părinți, Învățătorii bisericii, mari Dascăli și Taumaturgi. Urcat pe schelă -- fiind monumentul în restaurare de ceva timp -- am avut ocazia să analizez îndeaproape calitățile picturii, datorate atelierului lui Pârvu Mutu. Deși stîngace în cele mai multe cazuri, pictura de la acest monument este un strălucit exemplu de derută al perioadei de disoluție a unei mari tradiții, cea a picturii din epoca brâncovenească.

 

Hagiografia răsăriteană consemnează cîțiva mărturisitori ai lui Hristos cu numele de Sisinie, printre ei, ierarhi, tămăduitori și anahoreți, deci nu e un nume chiar necunoscut, precum credeam. Există bunăoară în tradiția balcanică apocrifă (ajunsă din Cabala evreiască pînă la scrierile bogomilice) o legendă care ne vorbește despre un Sf. Sisinie, tămăduitor de febră și friguri ("трясавицa", la bulgari și ruși). În rezumat ea vestește astfel: Sf. Sisinie își făcea rugăciunile pe malul mării sau a unui lac, și deodată îi apar în față, din apa învolburată și înegrită, douăsprezece muieri urîte și păroase (evr. lîlîth) -- fiicele lui Irod, care ieșeau să chinuie și să muncească oamenii. Sfântul văzîndu-le s-a rugat fierbinte la Dumnezeu, spre a izbăvi pe oameni de această pacoste colorată (se spune că aceste femei aveau pielea de diferite culori!). Din cer a fost trimis Arganghelul Sihail, care a și început confruntarea cu forțele răului, reprezentat aici de  acel pîlc de femei, întruchipînd fiecare cele douăsprezece feluri de friguri, porți deschise către boli și suferințe mai adînci. Pe baza acestei legende s-a cristalizat și iconografia, cele mai vechi exemple fiind de secol XIV. În specimenele de mai jos avem 2 icoane rusești de secol XVII, fiecare dintre acestea arată prezența Sf. Sisinie (stînga, în icoana pe lemn, și cel din dreapta, în icoana-engolpion).  Curios lucru de consemnat este că scena din icoana-engolpion amintește frapant de clar iconografia Bunei-Vestiri, accentuîndu-se astfel importanța aflării față către față a lui Dumnezeu cu faptele Sale.  

Sf.Sisinie si Arhanghelul Sihail. sec.XVII.Rusia

Sf.Sisinie, 305

 

 

Un alt Sisinie a fost Episcopul Cizicului, care a participat la Conciliul I Ecumenic, condamnînd vitejește pe ereticul Arie, a fost chinuit și aruncat în închisoare, de unde s-a și mutat la Domnul (23 noiembrie); unul din cei patruzeci de mucenici din Sevastia se numea tot Sisinie (9 martie).  Apoi, un mucenic-diacon cu acest nume a fost torturat pe vremea lui Dioclițian, pe la anul 305, săvîrșit de sabie (7 iunie). 

 

 

 

 

Rămâne întrebarea: care dintre toți acești slăviți mărturisitori și slujitori ai lui Hristos este reprezentat atît de discret la Fundenii-Doamnei? Îmi îngădui să cred, dată fiind poziționarea sa în economia structurii iconografice de la această biserică, că poate fi vorba despre Episcopul Cizicului, prin alăturarea cu alți ierarhi. Dar mai trebuie analizat dacă veșmintele sale sunt de ierarh sau de diacon, totuși. Investigația rămîne deschisă... 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article