Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

2 avril 2010 5 02 /04 /avril /2010 15:13

Icoana Ethiopia, sec.XVIIa

 

Răstignirea Domnului,

 

Icoană-pandantiv etiopiană, secolul al XVII-lea.

 

Colecția British Museum, arhiva de imagini.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
1 avril 2010 4 01 /04 /avril /2010 13:34

Cina de Taina, 1497

Cina de Taină, secvenţă din cinul prăznicar. Icoană rusească, 1497 (tempera pe lemn, 83,3 / 64 cm, restaurată). Colecţia Muzeului de Stat, inv. 2880.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
31 mars 2010 3 31 /03 /mars /2010 23:44

manuscris georgian din Mokvi 1300

 

Miniatură dintr-un manuscris georgian din Mokvi, circa 1300.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
30 mars 2010 2 30 /03 /mars /2010 10:07

valentin-amfiteatrov, 1880Protoiereul Valentin Amfiteatrov (1836-1908) este considerat unul din cei mai mari şi profunzi predicatori ai finalului de secol XIX, a fost primul care, în epoca modernă, a susţinut împărtăşania continuă şi deasă, şi a lăsat o foarte frumoasă şi lămuritoare operă catehetică. Sfântul Ioann de Kronştadt atunci cînd întîlnea şi primea la sine pe cineva venit după un cuvînt tocmai de la Moscova, îi spunea: de ce ai făcut atâta drum, când îl ai acolo pe părintele Valentin. În 1902 părintele Amfiteatrov a orbit, dar numărul celor care doreau să-l întâlnească a sporit, fiind cunoscute şi cazuri de întremare prin rugăciunile şi poveţele duhovniceşti ale părintelui.
Pentru această zi, cea de-a doua a Săptămânii Pătimirilor, am ales din cartea despre Marele Post, cuvântul rostit de el în Marea Marţi, pentru învăţătură şi luare-aminte: 


"Domnul spunea apostolilor: Peste două zile va fi Paştile (Matei, 26, 2). Iată ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osîndi la moarte şi-L vor da în mîna păgînilor. Şi-L vor batjocori şi-l vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî (Marcu, 10, 33-34). În aceste din urmă slove ale Mîntuitorului se exprimă o tristeţe adîncă. Jalea aceasta, precum nişte lanţuri grele, cu fiece clipă devine tot mai apăsătoare, şi vădeşte o suferinţă tot mai sfîşietoare. Pas cu pas sfîrteca inima Mîntuitorului, Cel care mergea de bună voie spre pătimire. Multe dintre tristeţile acestea aparţin şi credincioşilor, provocate în calea vieţii lor. Acelora care cu sufletul resimt gîndul despre cruce şi tot cu duhul duc această cruce, împletită din suferinţe şi necazuri. 

Adîncile tristeţi ale Mântuitoului au venit înaintea predării Sale în mâinile păcătoşilor. Evanghelia ne anunţă că, cu cîteva zile înaintea sărbătorii Paştilor, cînd lumea toată se pregătea să lase povara grijilor, a celor casnice şi ale obştii, să petreacă în liniştire şi tihnă, Mîntuitorul primeşte vestea tristă a bolii prietenului Său, Lazăr. Moartea acestuia L-a făcut să lăcrimeze. A plîns în faţa mormântului lui Lazăr. Înaintea suferinţei pe cruce -- lacrimile pentru prietenia pierdută. 

Cui dintre noi nu i-a fost hărăzit să verse astfel de lacrimi? Cine dintre noi nu a plâns deasupra mormîntului prieteniei, care răpeşte omului zăbava plăcerii reciproce? Este o cumplită încercare pentru puterile noastre toate şi pentru tăriile sufleteşti. A rămîne orfan este cumplit. Nu se poate fără compătimire să vezi lacrimile orfanei mame, orfanei soţii; a copiilor, despărţiţi de tatăl lor; a prietenilor, răpiţi  nouă de sentinţa mută a sorţii, prin moarte.

Acum, orice cuvînt compătimitor este un sunet fără ecou. Acum, sunt posibile doar lacrimile. Dacă Mîntuitorul a udat mormîntul prieteniei cu lacrimi, ne-a ajutat prin asta şi pe noi să suportăm pierderea ei. Fie ca toţi orfanii să-şi uşureze calea crucii -- drumul singurătăţii abandonate -- prin plîns. Lacrima va întări mîngîerea; jalea cea imensă a neputinţei şi singurătăţii se va spăla de şuvoiul curat al credincioşiei în voia lui Dumnezeu, fără de care niciun fir de păr de pe capul omului nu va pieri (Luca, 21, 18).

Mai departe Evanghelia ne relatează despre Hristos-Răscumpărătorul. El înainta spre Ierusalim şi, fără să intre în capitală, dinspre muntele Eleon, privea acest oraş de departe. Ucenicii Săi admirau pitorescul locului pe care s-a ridicat oraşul, mişcarea sărbătorească a vieţii din urbe, zidurile lui puternice şi minunate, numeroasa masă umană, agitîndu-se prin oraş, venită la Ierusalim din toate părţile pentru a prăznui.

Ceea ce suscita în ucenici bucuria, în Mîntuitorul trezea un sentiment al amărăciunii. El plîngea pentru viitorul acestui oraş, asupra căruia plana deja sabia pedepsei, a distrugerii şi spulberării. Mîntuitorul vedea lămurit că Ierusalimul se va prăbuşi sub dărîmăturile păcatelor sale. Nu va rămîne nici piatră pe piatră, care să mărturisească despre măreţia sa de altădată. Acest apăsător sentiment al tristeţii este peste vremuri; el întîlneşte pe adevăraţii cruciaţi, ai tuturor timpurilor. Sentimentul acesta, la noi, nu se mai referă la Ierusalim, nici la oraş, nici la împărăţii, nici la state, ci se răsfrînge doar asupra familiilor noastre, precum şi la cele apropiate nouă. Cît de frecvent se intuiesc căderile, pustiirile şi destrămările familiilor, ale celor care uită poruncile Domnului, acelora care se dezic de datoriile faţă de tată şi mamă! A vedea lămurit viitorul fără speranţă al fiului neascultător, al fiicei necuviincioase, al prietenului nerecunoscător -- o tristeţe îngrozitoare.

Noi toţi, într-un fel sau altul, suntem legaţi prin legături de familie. Dacă în uniunea aceasta se observă o slăbire a verigilor, groaza involuntară suprinde sufletul, doar la gîndul că verigile astea se pot curma. Cînd se vor rupe sudurile morale dintre cei apropiaţi, atunci se va frînge şi bucuria vieţii pămînteşti. Nenorocire, împăştiere, pustiire; Veţi vedea urâciunea pustiirii, stând în locul cel sfânt, cum s-a zis prin Daniel proorocul (Matei, 24, 15).

Mai încolo, Evanghelia ne anunţă că Hristos a sosit în templul Domnului. Aici El a aflat dezordini,  un loc venal, astfel încît de-o parte arăta ca o piaţă comercială zgomotoasă, iar de cealaltă -- precum o peşteră de tîlhari (Matei, 21, 13). Simţirile Domnului fost-au atinse de aceste fărădelegi. Necuviinţa din casa Domnului a revoltat pînă şi sufletul Său smerit. 

Noi, deşi ne socotim ucenici ai Mîntuitorului -- tristeţea aceasta ne atinge doar într-o foarte mică măsură. Ne-am obişnuit cu proastele obiceiuri, cu păcatele. Contribuim chiar la înmulţirea acestora. Mulţi dintre noi le augmentează. Dar aceştia mulţi -- nu sunt cruciaţii.

Dezolantă e starea acelui popor, ale cărui biserici îşi pierd dreptul de a se numi case de rugăciune (Matei, 21, 13).  Acolo societatea decade, iar fiinţa duhovnicească se descompune. Mercantilul, leneşul şi pretenţiosul slujitor al altarului, deopotrivă cu neatentul, coruptul şi împrăştiatul mirean -- devin una. Nu binecuvîntarea Domnului este chemată prin gurile acestora, iar inimile viclene ale lor înverşunează şi apropie furia Domnului. Să ne ferească Domnul să înmulţim rîndurile celor care se închină la idoli şi cei care hulesc. Să intrăm împreună cu Hristos în biserica curăţită de El. Şi să fim acolo evlavioşi". 

traducerea şi adaptarea acestui text îmi aparţin, v.b..

Foto:  Protoiereul Valentin Amfiteatrov, în jur de 1880 (arhivă personală).   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
29 mars 2010 1 29 /03 /mars /2010 13:39

Moscova este din nou în şoc! La primele ore ale acestei dimineţi, în două garnituri ale metroului au fost detonate bombe artizanale, de camicaze ceceni (cele dintâi declaraţii ale oficialilor susţin că e vorba de femei-sinucigaşe), provocând zeci de morţi [ cifrele diferă, de aceea nu are rost să le dau aici ], răniţi, panică, groază, oroare...evident că locuitorii metropolei sunt debusolaţi, terifiaţi de gândul că acesta e doar începutul...blogurile, site-urile, portarulurile ruseşti au explodat şi ele, căci incertitudinea şi frica au multe feţe...acum va începe un val de comentarii, răstălmăciri, intoxicări mediatice etc. Patriarhia Moscovei şi preşedintele Rusiei au reacţionat imediat, clar şi curajos. Una dintre explozii s-a produs la staţia Lubianka, chiar sub piaţa pe care se află sediul Serviciul Federal al Securităţii ruse, la 2-3 minute mers pe jos de Piaţa Roşie.

Tocmai pentru că am o lectură recentă din cartea lui Jonathan Littell despre Cecenia actuală, mă gândesc că astfel de tragedii ies la lumină tocmai pe fundalul unor relaţii preapline de ambuguitate dintre serviciile federale şi conducerea actuală a Ceceniei, chiar dacă Kadyrov a fost printre primii care a condamnat atacurile teroriste...În faţa opiniei publice se crează impresia că Cecenia este ţinută sub control, dar nu este tocmai aşa, căci încă mai clocotesc acolo destule grupări şi forţe care nu se împacă deloc cu această stare de control quasi-total, exercitat de Rusia în regiune. 

Un sondaj plasat pe un blog foarte vizibil (dat fiind numărul mare de comentarii la acest post, peste 250 la momentul postării mele!) arată nişte date foarte sugestive, terifiante de-a dreptul. La întrebarea: Cine are de cîştigat şi cine poate profita de pe urma exploziilor din metrou?, se propun mai multe variante de răspuns, iar cel mai votat răspuns a fost -- cel care se referea la "colaborarea serviciilor speciale şi secrete ruse cu grupările teroriste, în interese strict politice". Pentru această variantă au votat peste 74% din repondenţi, şi doar 12 % au fost de părere că teroriştii din Caucaz sunt de vină, care lucrează pentru destrămarea Rusiei...Sunt convins că un sondaj comandat de puterea de la Moscova va da rezultate tocmai contrare! Tocmai de aceea, în era globală, cînd informaţia e atît de multă şi colorată, cel mai bine e să nu apelezi la surse guvernamentale! Cel puţin atitudinea asta îţi păstrează intactă judecata şi puterea de discernământ...atîta cîtă e. 

E potrivit, cred, să ne amintim într-un moment din acesta de evanghelicul verset: "iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci" (Matei, 24, 12).
   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
25 mars 2010 4 25 /03 /mars /2010 07:15
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
19 mars 2010 5 19 /03 /mars /2010 10:44
DSC05456
Sculptorul Mihai Onofrei (1896-1980), şcolit în Occidentul modernist, revine în ţară unde se manifestă mai ales în plastica ambientală, lui i se datorează acest bust din beton al Mareşalului Mihail Kutuzov, din curtea spitalului de ginecologie şi obstetrică, Bucureşti. Dr. Constantin Caracas este cel care a pus începutul acestei instituţii, exact pe locul pe care se află şi astăzi, la anul 1813. Plăcuţa de pe soclul lui Kutuzov spune că vajnicul comandant l-a ajutat pe doctorul român, şcolit la Viena să rudice acest stabiliment, atît de necesar unei urbe. Dar aşa să fi fost? Căci, istoric se ştie, că Mareşalul a fost printre semnatarii Păcii de la Bucureşti, dintre ruşi şi turci, şi tot atunci să-i fi păsat de bolile bucureştenilor? Ce este adevăr în povestea acestui monument, şi ce e propagandă? E o relicvă reziduală sau doar proiecţia unei datorii?
La noapte voi dormi ca un prunc cu gândul că şi Kutuzov a contribuit nu doar la înmulţirea naţiunii române, dar şi la bunul mers al lucrurilor, cu bani, după ce acesta semnase deja raptul Basarabiei, a împuţinării pământurilor strămoşeşti!  "Nimic nu se pierde, totul se transformă" -- chiar să aibă dreptate ilustrul întru ştiinţe, Mihail Vasilievici Lomonosov?
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
16 mars 2010 2 16 /03 /mars /2010 09:13
Inspirat de elegantele coperți ale integralei Pavic în rusă, plasate pe blogul lui Zenu, mi-am rememorat acest fragment, misterios, din nu mai puțin ciudatul roman partea lăuntrică a vîntului sau roman despre Hero și Leandru:

”Și atunci Cohen desfășură pe jos și ne arătă o coală mare de hîrtie, cît o velă mai mică, numai desene cu înfățișări umane în pîlcuri de cîteva sute, fiecare făptură îndeletnicindu-se cu altceva. Pe marginea hărții erau niște însemnări cu cerneală roșie, un fel de instrucțiuni privitoare la rîs. Prima propoziție glăsuia astfel:

”La patruzeci de zile de la naștere omul rîde pentru prima oară, la patruzeci de zile după moarte ultima oară...”

Restul era neciteț*.


Dintr-o întîmplare, poate, chiar aseară scriam un capitol despre desenele și crochiurile lui Constantin Antonovici.


* editura Paralela45, 2003, traducere de Mariana Ștefănescu.
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
12 mars 2010 5 12 /03 /mars /2010 09:47

Da, da, cel pe care-l ascultam năuc şi descumpănit pe nişte înregistrări îndoielnice, cumpărate la Universitate şi de lîngă Biserica Creţulescu (în vremea studenţiei mele toată lumea tînără astfel făcea rost de muzică de calitate) -- în aceste două locuri se găseau casete multiplicate de pe vinyluri celebre de la case de impimări, nu mai puţin celebrisime -- a fost aseară prezent la Sala Palatului din Bucureşti. Jean-Luc Ponty a venit cu acoliţii săi, nişte muzicieni tineri absolut electrizanţi: William Lecomte (pian şi clape), Guy Nsangué Akwa (bass electric), şi Pierre François Dufour (tobe). kochrecords.jpg

"Sincreticul" Ponty a cîntat la două viori, una brună şi alta albastră, dînd măsura şi înălţimea deplină a unei cariere muzicale dedicată permanentelor experimentări ale sunetului, sensurilor, timbrului sonor, interacţiunii dintre swing, rock şi fusion. În timpul concertului meditam la acel ton inconfundabil, care face "marca Ponty"! Mi-am dat seama că e vorba de un sunet special, de simbioze, de gama pentatonică (gama muzicală cu 5 trepte pe octavă) pe care o foloseşte, tremolo-ul tensionat, sonoritatea obţinută prin recursul la aceste modalităţi este foarte specială, dinamică, adeseori meditativă. Piese complexe precum: Point Of No ReturnWithout RegretsCeltic StepsMirage -- asta din urmă o compoziţie celebră, din anii'80 -- au făcut deliciul serii. Muzicieni minunaţi, compoziţii indimenticabile, cu un pionier al jazzului de avangardă la cîrmă, au oferit o seară pe care o voi ţine minte multă vreme! Iar solo-ul său (era, probabil, Rite Of Strings, mi-am dat seama reauzindu-o pe internet!) a fost "cireşica de pe tort", o compoziţie cu o valenţă timbrală ireală!

Recomand pentru o sumară informare şi analiză a creaţiei muzicale a lui Jean-Luc Ponty, cartea lui Johnny Bota, Vioara în jazzul modern, ed. Brumar, Timişoara, 2008, în special capitolul 4, unde autorul îl numeşte pe muzician -- instauratorul viorii în jazzul modern (p. 143-157).

foto: ©kochrecords   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Jazzbolistică
commenter cet article
9 mars 2010 2 09 /03 /mars /2010 09:07

0B6M7002 resize


După
ştiinţa mea, aceasta este una printre cele mai vechi lucrări cunoscute ale pictoriţei-grafician  Elisabeth Ivanovsky (poate este locul aici să remarc multitudinea modurilor în care semna această ingenioasă artistă: E. Ivanovskaia, E. Iwanowsk, E. Ивановская, E. IvanovscaiaE. Iv., E. И., E. I., e. j.), care e semnată şi datată, în 1925. Este o schiţă de afiş pentru o expoziţie, inspirată, probabil de realităţile rurale ale Basarabiei, unde vedem şi stema medievală a Moldovei. E o lucrare în creion, tempera, tuş şi peniţă. Avea 15 ani, şi deja manifesta certe calităţi de grafician, de desenator. Lucru care se poate proba şi din piesa alăturată, care pare mai degrabă o ilustraţie de carte, domeniu care o va consacra pentru întreaga viaţă. De fapt, într-o carte-dialog editată în 2001 -- şi a cărei apariţie în româneşte o preconizăm pentru acest an, artista susţine că a desenat din fragedă copilărie. Să fi avut vreo 3 ani cînd a consemnat "primul fior" artistic. 0B6M7004_resize.jpgDe pe la 10 ani, împreună cu fratele său Valentin, a creat primele "cărţi de autor". E drept că a și avut parte de un profesor de prim-rang, Auguste Baillayre (1879-1961), care a edicat elevilor săi gustul pentru marea cultură europeană, pentru grafica şi designul epocii Art Nouveau. În 1926 era deja eleva lui, iar aceasta, alături de alţi iluştri elevi ai distinsului mentor, îi dedică lucrări şi cuvinte frumoase. Artele decorative erau printre preferatele tinerei pictoriţe, căci schiţele pentru decoruri de covoare, farfurii, şi apoi pentru cortine de teatru -- impresionează prin imaginaţie, cromatică, ritm şi compoziţie. În perioada 1926-1929 abundă schiţele şi desenele după natură, studiile florale şi vegetale sunt lucrate cu o acurateţe demnă de marii maeştri. În 1928 participă la Salonul Oficial de la Bucureşti, iar în 1930 şi 1933 are lucrări în secţiunea grafică a aceluiaşi prestigios for expoziţional.

Muzeul Naţional de Artă din Chişinău [MNAM] conservă o parte din aceste mărturii grafice. Se pare că A. Baillayre îşi încuraja elevii şi discipolii pentru studiul naturii, sugera că anume permanenta atenţie acordată acesteia aduce doritele rezultate în materie de autenticitate şi originalitate. Acuarelele tinerei artiste sunt viguroase, suculente, saturate, de o fineţe dezarmantă. Deja în această perioadă se prefigura măestria şi inventivitatea perioadei de apogeu a artistei, survenită în anii'40-'60 ai secolului trecut. Privită retrospectiv, întreaga creaţie a celei care a fost Élisabeth Ivanovsky ni se arată ca o artă solară, plină de formule plastice noi, de reinventare continuă a imagisticii pentru copii şi adolescenţi. Foarte important de consemnat e faptul că artista concepea de o manieră foarte serioasă grafica pentru copii, propunînd un dialog matur cu aceştia, evitînd părerea aproape unanim împărtăşită că volumele pentru copii sunt publicaţii de gard secund, "nu tocmai serioase". Élisabeth Ivanovsky a spulberat definitiv această prejudecată, sau neînţelegere. Şi-a creat astfel propriul stil, inconfundabil. Colecţia de cărţi-liliput întrunite de "Editions des Artistes" într-o serie, i-au adus notorietatea universală. 

În colecţia [MNAM] se conservă cîteva piese grafice, care reprezintă decalcuri după frescele de la Curtea de Argeş, unde se pare că elevii şcolii de arte au fost la o practică. În acelaşi lot există şi o linogravură cu scena Botezului Domnului care, deşi nedatată, pare din aceeaşi perioadă. Atenta scrutare a acestei foi grafice te îndrituieşte să remarci frapantele daruri de desenator ale tinerei artiste, mînuirea atentă a clar-obscurului, a ritmului compoziţional. Este clar că procesul propedeutic propus de A. Baillayre presupunea raportarea atentă la desenul şi pictura clasică, la tradiţia europeană, precum şi recursul la inventarul iconografic al acestora, astfel încît după absolvire elevii să aibă un "teritoriu cît mai larg de manevră" în elaborarea temelor, subiectelor, problematicilor etc. Pasiunea pentru lectură o avea de acasă, unde tatăl artistei aducea mereu cărţi noi, în diferite limbi. Mica Élisabeth Ivanovsky a avut pasiunea cetitului, de aceea imaginea s-a suprapus peste o şarpantă literară solidă şi diversă. Orice text îi evoca imagini, compoziţii. Cînd a început să conceapă ilustraţii pentru cărţile de copii a înţeles insondabilul mister care se cască din această legătură care există între cuvînt/text şi întruchiparea acestuia în imagine...Pentru fiecare proiect în parte propunea o altă tehnică, o scală cromatică şi tip de abordare mereu proaspăt, adaptat tonului scriiturii, temei.   

0B6M7007 resize
0B6M7009 resize
0B6M7012 resize-copie-1Acestea sunt lucrări din perioada tîrzie a artistei, datează din 1968. Fac parte din lotul de ilustraţii la albumul Les Contes Russes, apărut la prestigioasa editură Desclée de Brouwer, ilustraţii pe care artista le-a donat în anul 1970 la [MNAM]. 

În 18 mai a.c., la [MNAM] se va deschide o expoziție retrospectivă cu lucrările Élisabethei Ivanovsky, dedicată centenarului naşterii. În 14 aprilie se împlinesc 4 ani de la moartea artistei.

Revin cu detalii. 

Reproduceri: © [MNAM]

                

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article