Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

20 avril 2010 2 20 /04 /avril /2010 10:53

L 1483831 cfa4b462 Israelul este (şi poate a fost mereu) o ciudăţenie, deopotrivă Ţară Sfîntă şi tărîm războinic, în care şi pentru care valorile marţiale -- mea culpa pentru expresie -- sunt o cultură în sine, o particularitate a contemporaneităţii mature. Orice soldat israelian este însuşi Israelul! Pentru un ostatic evreu, sare întreaga ţară, întru eliberarea lui. Pe unde trece graniţa între eroismul autentic, aproape inconştient, paranoic uneori, şi angoasa pişorcioasă, frica diuretică, teama de tot castratoare? Cam despre această limită este filmul regizorului israilean Samuel Maoz, un film care cucereşte festivalurile de top ale lumii cinematografice, care la noi poate văzut on-line.

 

În esenţă, declară creatorul, acest film este unul autobiografic, povesteşte despre experienţa lui Maoz, în calitatea sa de tînăr tanchist, mobilizat din rîndul rezerviştilor în războiul israeliano-libanez din iunie 1982. Concret: e dimineaţa zilei de 6 iunie, şi patru tineri sunt angrenaţi într-o operaţiune de lichidare a rămăşiţelor inamice rămase în viaţă, după ce raidurile aeriene au hăcuit teritoriile arabe. Sunt într-un tanc, care acoperă o baterie de infanterişti conduşi de Jamil, un ofiţer care îi vizitează periodic în carlinga vehicolului, pentru a le da indicaţii. Erorile însă se ţin lanţ, dezorganizarea şi lipsa de experienţă a celor din tanc îşi spun cuvîntul. Panica, mizeria şi groaza pun stăpînire pe tanc, după ce este lovit în plin de un lunetist arab. Întreaga echipă de "lichidatori" nimereşte într-o ambuscadă, într-un loc din care pare că nu există ieşire...Dar apare un Mercedes cu doi militari din Falange, o grupare a creştinilor maroniţi, care se oferă să-i scoată în afara oraşului bombardat şi ostil. În plină noapte. Infanteriştii au dispărut, legătura a devenit defectuoasă. Devine clar că dezastrul este iminent. Lumea de dincolo de carapacea blindată se vede doar prin periscop, e mică şi parţială. Cei dinăuntru nu sunt cîtuşi de puţin nişte eroi, ci simpli oameni speriaţi, timoraţi şi deznădăjduiţi de situaţia în care se află. "Interesul naţional" e, pentru ei, dorinţa fierbinte de a scăpa cît mai repede din acest coşmar, din fum şi tir de gloanţe, de a ajunge la mame...Ce vedem pe ecran e la antipodul a ceea ce am citit la începutul filmului: "Omul e cel creat din oţel, tancul e doar o bucată de fier"!  Ultimele minute ale filmului ne arată fuga haotică a tancului, imaginea tremură în goana vehicului, încercăm în zadar să focalizăm ochii pe ceva, dar este cu neputinţă. Îmi plac extraordinar aceste momente de stres maxim (cam de la min.75), cînd ai sentimentul că şi tu, ca spectator, eşti în interiorul acelei hardughii de oţel. Intuiesc că la acest nivel semnatic se situează miza acestei producţii filmice: războiul e ca o placentă nebună, ucigătoare, un vehicul al groazei şi disperării; lumea nu se vede de acolo în toată splendoarea sa arhetipală. Poate deloc întîmplător filmul se deschide şi se sfîrşeşte într-un superb lan de floarea-soarelui -- singurele accente de culoare autentică, vie, fremătoare. În rest, vedem mult gri, scrum, miros de moarte, care ne priveşte drept în ochi, prin jertfa lui Yigal, maşinistul tancului. Tocmai acum mama lui a primit mesajul "că e bine"! Dar nu există război fără victime. Nu e cu putinţă să fie altfel nici azi...Niciodată. La fel umanitatea e perenă, cum e şi solidaritatea dintre oameni.

 

Grăbiţi-vă să vedeţi emoţionanta scenă de la min.80 (cu ostaticul sirian), şi veţi înţelege ce anume face sensul, atunci cînd orice sens pare să nu se închege, cu toată încăpăţînarea...Iată Filmul. 

 

       

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
19 avril 2010 1 19 /04 /avril /2010 08:56

În urma călătoriei prin vestul Germaniei, în 2004, am rămas cu un vis. Iată despre ce este vorba. La Bonn, mai exact la Haus der Geschichte der Bundesrepublik Deutschland, am văzut o expoziţie despre viaţa de zi cu zi în DDR, cu obiecte de uz casnic, vestimentaţie, cu emisiuni radio şi televizate înregistate, brand-uri, mărci, cu tot ce ţine de civilizaţia cotidianului în comunism...atunci m-am gîndit că românii au o reală problemă, în a-şi "muzeifica" acelaşi trecut comunist, totalitar. La noi nu s-a dorit o conservare şi îmbălsămare a acestuia, deşi "tabula rasa" s-a făcut la nivel de obiecte şi memorie, nu şi la nivelul mentalităţilor!  Cea mai reliefată apoteoză a acestei situaţii se remarcă la nivelul substituirii "halelor foamei" prin pretinsa cultură a "mall"-ului. Românii au făcut saltul de penurie şi decrepitudine la supra-abundenţă, precum au sărit mongolii de la societatea arhaică la cea comunistă, în anii'20 ai secolului trecut.

 

M-am tot gîndit de atunci ce ar putea conţine şi cum ar putea fi conceput un astfel de muzeu al vieţii cotidiene în comunismul românesc. Aş începe cu colectarea de firme de magazine, dughene şi localuri, căci astea sunt primele pe lista dispariţiilor! Pe măsură ce le găsesc, le voi afişa aici.    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
15 avril 2010 4 15 /04 /avril /2010 21:17

DSCN2251

 

DSCN2263

 

DSCN2266

 

Ploua cu păsăruici

la Cetatea Herakleea,

era un cal și o lalea

din piatră

 

Piramida verde-n

balta Deltei...

 

 

N.B. autorul imaginii superioare: cristina bulat

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
13 avril 2010 2 13 /04 /avril /2010 06:47

Sf.SisenieÎn practica mea de istoric de artă tardo-medievală este prima întâlnire cu reprezentarea Sfântului Sisinie

(epigraphe-ul spune, românizat:

СТ.СИСЕНÏЕ); cea din imagine este de la biserica minunată din Șoseaua Fundeni, Fundenii-Doamnei (cu hramul Sfîntului Efthimie).

Prin poziționarea medalionului în friza de la baza turlei de de-asupra naosului, erau toate premizele de a nu fi observat, căci în zona aceasta se zugrăvesc de regulă Sfinții Părinți, Învățătorii bisericii, mari Dascăli și Taumaturgi. Urcat pe schelă -- fiind monumentul în restaurare de ceva timp -- am avut ocazia să analizez îndeaproape calitățile picturii, datorate atelierului lui Pârvu Mutu. Deși stîngace în cele mai multe cazuri, pictura de la acest monument este un strălucit exemplu de derută al perioadei de disoluție a unei mari tradiții, cea a picturii din epoca brâncovenească.

 

Hagiografia răsăriteană consemnează cîțiva mărturisitori ai lui Hristos cu numele de Sisinie, printre ei, ierarhi, tămăduitori și anahoreți, deci nu e un nume chiar necunoscut, precum credeam. Există bunăoară în tradiția balcanică apocrifă (ajunsă din Cabala evreiască pînă la scrierile bogomilice) o legendă care ne vorbește despre un Sf. Sisinie, tămăduitor de febră și friguri ("трясавицa", la bulgari și ruși). În rezumat ea vestește astfel: Sf. Sisinie își făcea rugăciunile pe malul mării sau a unui lac, și deodată îi apar în față, din apa învolburată și înegrită, douăsprezece muieri urîte și păroase (evr. lîlîth) -- fiicele lui Irod, care ieșeau să chinuie și să muncească oamenii. Sfântul văzîndu-le s-a rugat fierbinte la Dumnezeu, spre a izbăvi pe oameni de această pacoste colorată (se spune că aceste femei aveau pielea de diferite culori!). Din cer a fost trimis Arganghelul Sihail, care a și început confruntarea cu forțele răului, reprezentat aici de  acel pîlc de femei, întruchipînd fiecare cele douăsprezece feluri de friguri, porți deschise către boli și suferințe mai adînci. Pe baza acestei legende s-a cristalizat și iconografia, cele mai vechi exemple fiind de secol XIV. În specimenele de mai jos avem 2 icoane rusești de secol XVII, fiecare dintre acestea arată prezența Sf. Sisinie (stînga, în icoana pe lemn, și cel din dreapta, în icoana-engolpion).  Curios lucru de consemnat este că scena din icoana-engolpion amintește frapant de clar iconografia Bunei-Vestiri, accentuîndu-se astfel importanța aflării față către față a lui Dumnezeu cu faptele Sale.  

Sf.Sisinie si Arhanghelul Sihail. sec.XVII.Rusia

Sf.Sisinie, 305

 

 

Un alt Sisinie a fost Episcopul Cizicului, care a participat la Conciliul I Ecumenic, condamnînd vitejește pe ereticul Arie, a fost chinuit și aruncat în închisoare, de unde s-a și mutat la Domnul (23 noiembrie); unul din cei patruzeci de mucenici din Sevastia se numea tot Sisinie (9 martie).  Apoi, un mucenic-diacon cu acest nume a fost torturat pe vremea lui Dioclițian, pe la anul 305, săvîrșit de sabie (7 iunie). 

 

 

 

 

Rămâne întrebarea: care dintre toți acești slăviți mărturisitori și slujitori ai lui Hristos este reprezentat atît de discret la Fundenii-Doamnei? Îmi îngădui să cred, dată fiind poziționarea sa în economia structurii iconografice de la această biserică, că poate fi vorba despre Episcopul Cizicului, prin alăturarea cu alți ierarhi. Dar mai trebuie analizat dacă veșmintele sale sunt de ierarh sau de diacon, totuși. Investigația rămîne deschisă... 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
8 avril 2010 4 08 /04 /avril /2010 07:02
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
3 avril 2010 6 03 /04 /avril /2010 18:37

0B6M6984 resize

 

Grafică de Elisabeth Ivanovsky, în jur de 1930. Creion, sepia, hîrtie.

 

Lucrare din colecția Muzeului Național de Artă al Republicii Moldova.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
2 avril 2010 5 02 /04 /avril /2010 15:13

Icoana Ethiopia, sec.XVIIa

 

Răstignirea Domnului,

 

Icoană-pandantiv etiopiană, secolul al XVII-lea.

 

Colecția British Museum, arhiva de imagini.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
1 avril 2010 4 01 /04 /avril /2010 13:34

Cina de Taina, 1497

Cina de Taină, secvenţă din cinul prăznicar. Icoană rusească, 1497 (tempera pe lemn, 83,3 / 64 cm, restaurată). Colecţia Muzeului de Stat, inv. 2880.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
31 mars 2010 3 31 /03 /mars /2010 23:44

manuscris georgian din Mokvi 1300

 

Miniatură dintr-un manuscris georgian din Mokvi, circa 1300.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
30 mars 2010 2 30 /03 /mars /2010 10:07

valentin-amfiteatrov, 1880Protoiereul Valentin Amfiteatrov (1836-1908) este considerat unul din cei mai mari şi profunzi predicatori ai finalului de secol XIX, a fost primul care, în epoca modernă, a susţinut împărtăşania continuă şi deasă, şi a lăsat o foarte frumoasă şi lămuritoare operă catehetică. Sfântul Ioann de Kronştadt atunci cînd întîlnea şi primea la sine pe cineva venit după un cuvînt tocmai de la Moscova, îi spunea: de ce ai făcut atâta drum, când îl ai acolo pe părintele Valentin. În 1902 părintele Amfiteatrov a orbit, dar numărul celor care doreau să-l întâlnească a sporit, fiind cunoscute şi cazuri de întremare prin rugăciunile şi poveţele duhovniceşti ale părintelui.
Pentru această zi, cea de-a doua a Săptămânii Pătimirilor, am ales din cartea despre Marele Post, cuvântul rostit de el în Marea Marţi, pentru învăţătură şi luare-aminte: 


"Domnul spunea apostolilor: Peste două zile va fi Paştile (Matei, 26, 2). Iată ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osîndi la moarte şi-L vor da în mîna păgînilor. Şi-L vor batjocori şi-l vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî (Marcu, 10, 33-34). În aceste din urmă slove ale Mîntuitorului se exprimă o tristeţe adîncă. Jalea aceasta, precum nişte lanţuri grele, cu fiece clipă devine tot mai apăsătoare, şi vădeşte o suferinţă tot mai sfîşietoare. Pas cu pas sfîrteca inima Mîntuitorului, Cel care mergea de bună voie spre pătimire. Multe dintre tristeţile acestea aparţin şi credincioşilor, provocate în calea vieţii lor. Acelora care cu sufletul resimt gîndul despre cruce şi tot cu duhul duc această cruce, împletită din suferinţe şi necazuri. 

Adîncile tristeţi ale Mântuitoului au venit înaintea predării Sale în mâinile păcătoşilor. Evanghelia ne anunţă că, cu cîteva zile înaintea sărbătorii Paştilor, cînd lumea toată se pregătea să lase povara grijilor, a celor casnice şi ale obştii, să petreacă în liniştire şi tihnă, Mîntuitorul primeşte vestea tristă a bolii prietenului Său, Lazăr. Moartea acestuia L-a făcut să lăcrimeze. A plîns în faţa mormântului lui Lazăr. Înaintea suferinţei pe cruce -- lacrimile pentru prietenia pierdută. 

Cui dintre noi nu i-a fost hărăzit să verse astfel de lacrimi? Cine dintre noi nu a plâns deasupra mormîntului prieteniei, care răpeşte omului zăbava plăcerii reciproce? Este o cumplită încercare pentru puterile noastre toate şi pentru tăriile sufleteşti. A rămîne orfan este cumplit. Nu se poate fără compătimire să vezi lacrimile orfanei mame, orfanei soţii; a copiilor, despărţiţi de tatăl lor; a prietenilor, răpiţi  nouă de sentinţa mută a sorţii, prin moarte.

Acum, orice cuvînt compătimitor este un sunet fără ecou. Acum, sunt posibile doar lacrimile. Dacă Mîntuitorul a udat mormîntul prieteniei cu lacrimi, ne-a ajutat prin asta şi pe noi să suportăm pierderea ei. Fie ca toţi orfanii să-şi uşureze calea crucii -- drumul singurătăţii abandonate -- prin plîns. Lacrima va întări mîngîerea; jalea cea imensă a neputinţei şi singurătăţii se va spăla de şuvoiul curat al credincioşiei în voia lui Dumnezeu, fără de care niciun fir de păr de pe capul omului nu va pieri (Luca, 21, 18).

Mai departe Evanghelia ne relatează despre Hristos-Răscumpărătorul. El înainta spre Ierusalim şi, fără să intre în capitală, dinspre muntele Eleon, privea acest oraş de departe. Ucenicii Săi admirau pitorescul locului pe care s-a ridicat oraşul, mişcarea sărbătorească a vieţii din urbe, zidurile lui puternice şi minunate, numeroasa masă umană, agitîndu-se prin oraş, venită la Ierusalim din toate părţile pentru a prăznui.

Ceea ce suscita în ucenici bucuria, în Mîntuitorul trezea un sentiment al amărăciunii. El plîngea pentru viitorul acestui oraş, asupra căruia plana deja sabia pedepsei, a distrugerii şi spulberării. Mîntuitorul vedea lămurit că Ierusalimul se va prăbuşi sub dărîmăturile păcatelor sale. Nu va rămîne nici piatră pe piatră, care să mărturisească despre măreţia sa de altădată. Acest apăsător sentiment al tristeţii este peste vremuri; el întîlneşte pe adevăraţii cruciaţi, ai tuturor timpurilor. Sentimentul acesta, la noi, nu se mai referă la Ierusalim, nici la oraş, nici la împărăţii, nici la state, ci se răsfrînge doar asupra familiilor noastre, precum şi la cele apropiate nouă. Cît de frecvent se intuiesc căderile, pustiirile şi destrămările familiilor, ale celor care uită poruncile Domnului, acelora care se dezic de datoriile faţă de tată şi mamă! A vedea lămurit viitorul fără speranţă al fiului neascultător, al fiicei necuviincioase, al prietenului nerecunoscător -- o tristeţe îngrozitoare.

Noi toţi, într-un fel sau altul, suntem legaţi prin legături de familie. Dacă în uniunea aceasta se observă o slăbire a verigilor, groaza involuntară suprinde sufletul, doar la gîndul că verigile astea se pot curma. Cînd se vor rupe sudurile morale dintre cei apropiaţi, atunci se va frînge şi bucuria vieţii pămînteşti. Nenorocire, împăştiere, pustiire; Veţi vedea urâciunea pustiirii, stând în locul cel sfânt, cum s-a zis prin Daniel proorocul (Matei, 24, 15).

Mai încolo, Evanghelia ne anunţă că Hristos a sosit în templul Domnului. Aici El a aflat dezordini,  un loc venal, astfel încît de-o parte arăta ca o piaţă comercială zgomotoasă, iar de cealaltă -- precum o peşteră de tîlhari (Matei, 21, 13). Simţirile Domnului fost-au atinse de aceste fărădelegi. Necuviinţa din casa Domnului a revoltat pînă şi sufletul Său smerit. 

Noi, deşi ne socotim ucenici ai Mîntuitorului -- tristeţea aceasta ne atinge doar într-o foarte mică măsură. Ne-am obişnuit cu proastele obiceiuri, cu păcatele. Contribuim chiar la înmulţirea acestora. Mulţi dintre noi le augmentează. Dar aceştia mulţi -- nu sunt cruciaţii.

Dezolantă e starea acelui popor, ale cărui biserici îşi pierd dreptul de a se numi case de rugăciune (Matei, 21, 13).  Acolo societatea decade, iar fiinţa duhovnicească se descompune. Mercantilul, leneşul şi pretenţiosul slujitor al altarului, deopotrivă cu neatentul, coruptul şi împrăştiatul mirean -- devin una. Nu binecuvîntarea Domnului este chemată prin gurile acestora, iar inimile viclene ale lor înverşunează şi apropie furia Domnului. Să ne ferească Domnul să înmulţim rîndurile celor care se închină la idoli şi cei care hulesc. Să intrăm împreună cu Hristos în biserica curăţită de El. Şi să fim acolo evlavioşi". 

traducerea şi adaptarea acestui text îmi aparţin, v.b..

Foto:  Protoiereul Valentin Amfiteatrov, în jur de 1880 (arhivă personală).   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article