Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

4 mars 2010 4 04 /03 /mars /2010 08:35

Exilatii Morfov

Trebuie să recunosc: supriza a fost de proporţii: un spectacol de top, montat de excelentul regizor bulgar Alexandar Morfov [Александър Морфов] pe scena Naţionalului din Bucureşti!
Piesa se numeşte "EXILAŢII", montată după o povestire ("Немили-недраги"- Nedoriţii, neiubiţii sau Oropsiţii ) de clasicul literaturii bulgare, Ivan Vazov (1850-1921).

Povestirea a fost scrisă între 1882-1884, şi relatează evenimente din perioada anilor 1871-1876, cea mai fierbinte din epoca modernă a istoriei bulgare, însemnînd şi fazele de pregătire a detronării ocupaţiei turceşti, lăţite de secole pe teritoriile bulgăreşti...Acţiunea se petrece pe pământ românesc, la nord de Dunăre, la Brăila cea vestită şi cosmopolită. Un grup de bulgari-aventurieri, cu aspiraţii bahic-revoluţinare îşi găsec refugiul în acest oraş, vestit prin burghezia, viaţa mondenă şi hoţii săi. Dată fiind tema, te-ai fi aşteptat la un ton elegiac-eroic, mobilizant, căci oamenii ăştia se pregăteau cu adevărat să dea o lovitură nedreptăţilor, asupririi şi dominaţiei turceşti, iar până să se pună la cale o autentică şi credibilă mişcare revoluţionară, decid să monteze un spectacol, iar cu banii strînşi să cumpere arme şi muniţie...Dar după ce se joacă piesa se constată că multele şi neaşteptatele cheltuieli legate de această montare, au făcut ca încasările să fie mult sub aşteptări, aşa că, restul -- de ce nu s-ar face praf la cîrciumă?! Mai ales că bodega e deţinută de un bulgar, Strangea, care în sufletul său -- e şi el revoluţionar... Clişeele sunt spulberate, dejucate, scepticismul acestor revoluţionari face din ei nişte visători, aventurieri, aidoma poetului-vagabond, Brîcikov, care nu reuşeşte să vîndă niciun volum din poeziile sale înstăriţilor bulgari, căci poezia tace în faţa războiului, incertitudinilor şi a răzmeriţelor!

Impactul teribil dat de acest spectacol -- montat pe scena Teatrului Naţional din Sofia, în 2004, la un secol de la prima montare a clasicei povestiri a lui Vazov -- este dat atît de scenografie, cît şi de jocul actorilor, absolut organic şi convingător. Scenografia semnată de Elena Ivanova este de neuitat! "Solul" scenei se prezintă în permanentă mişcare, aluzie şi la "ţi se duce pămîntul de sub picioare", dar şi la "apele subterane" ale istoriei; iar cortina imensă care glisează lateral este şi digul Dunării şi zidul care îl separă pe exilat de ţara lui, de ceea ce e "dincolo". E, deopotrivă, şi "ecranul" propagandei anti-otomane, căci cetim pe acel impunător panou cu slogane scrise cu cretă albă: Fuck the Sultan, Samo Levski, Moarte ocupanţilor etc. Digul poate deveni şi pod, dacă-i reformulezi ecuaţia şi direcţia...

Sforţările combatanţilor devin, în spectacol, tot mai inconistente, mai lăcrămoase, nostalgice, şi încearcă să se agaţe de orice speranţă sau oportunitate. Fie  -- şi de denumirile de localităţi întinse de-a lungul Dunării: Ruse, Ryahovo, Tutrakan, Silistra, Viena...Privirile lor se îndreaptă şi spre Serbia, cu speranţă,  unde tulburările anti-turceşti capată proporţii înfricoşătoare pentru cei ce deţin puterea, astfel încît Marele Vizir Midhat Paşa  -- pomenit de Vazov în povestirea sa, chiar de la început -- este nevoit să iniţieze şi să elaboreze prima Constituţie a Imperiului Otoman (1876). Midhat Paşa a fost şi guvernatorul Bulgariei (căci tatăl acestuia, era nativ din Rusçuk!), timp în care Bulgaria alterna mizeria socială cu o oarecare prosperitate economică. Acestea erau circumstanţele în care bulgarii pregătesc Marea Eliberare de la 1878; bulgari emigranţi numiţi de români şi cetaşi, probabil de la ceată? Principatul României a fost pentru un număr de haiduci şi revoluţionari, printre care se numără: Panaiot Hitov, Hadji Dumitru, Ştefan Karadja, Hristo Botev, Filip Totyu -- prietenă şi protectoare. Întreaga istorie a urcuşurilor şi coborîşurilor acestei convieţuiri şi colaborări este parcă picurată în această montare scenică, făcută cu ştiinţă, emoţie, curaj, asumare şi imaginaţie. 

Să zicem împreună cu personajele lui Vazov, care a trăit el însuşi exilat în Olteniţa, Brăila şi Bucureşti, şi a învăţat româna: Да живей вечният съюз между България и Румъния! [ Trăiască pururea prietenia dintre Bulgaria şi România! ], şi să ne amintim de sloganul patrioţilor bulgari, cînd se întîlneau între ei: "Да живее България!" [Să trăiască Bulgaria! ].

Spectacolul "EXILAŢII" -- un regal artistic, care se sfîrşeşte apoteotic, cu imaginea combatanţilor transformată în monument, doar că efigia asta este pe roţi -- trenul pregătit să plece spre Serbia nu mai pleacă, întîrzie --, o compoziţie umană îngheţată, ridicolă, imaginea unei potenţialităţi continuu amînate, a unei aspiraţii devenite ironie şi surîs amar! 

E de agăogat în final că Alexandar Morfov a făcut anul trecut un mini-serial de televiziune după aceeaşi scriere literară, aducîndu-l din nou pe Vazov în atenţia publică. Tema amplă a bejeniei, a "patriei imaginare", a înstrăinării este o permanenţă...chiar şi pentru cei de azi. Graniţele fizice au dispărut, dar a rămas ecoul lor în interiorul nostru. Unde mai poţi fugi? 
Stefan-Karadzha-znameDrapelul cetei conduse de Ştefan Karadja -- relicvă istorică.
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
1 mars 2010 1 01 /03 /mars /2010 22:57

 

DSC02799.JPG

Compoziția aceasta constructivistă am fotografiat-o în după-amiaza zilei de 10 septembrie 2005, la întoarcerea de la mănăstirea Saharna. Am oprit mașina în afara satului Cinișăuți, și am urcat pe trepte pînă sus, am dat roată tancului-fantomă...care nu-mi inspira nimic: nici teamă, nici lehamite, nici admirație, nici anxietate...semăna doar un vuiet mut! Era o adiere de vînt, care îmi evocase instantaneu scrîșnetul și hărmălaia șenilelor în acțiune, fumul și mirosul de carne arsă, amestecată cu iarbă fumegîndă. Pe căpățîna tancului am cetit, în rusește (cum altfel, decît pre limba eliberatorului!): oт трудящихся молдавии= de la muncitorii moldovei. Unde cuvîntul MOLDOVA e, de fapt, cu majuscule clare! Asta inspiră respect pentru cei care au adus cîndva ofrandă, celor ce s-au jertfit pentru pămîntul eliberat. Au trecut mai bine de șase decenii și jumătate de atunci; acum s-a ridicat o generație euroatlantică, globalistă și McDonald-corporatistă, care strigă: ANTI-TANC

Sunt într-o mare dilemă în a înțelege atare pătăranie, cum adică muncitorii au dorit ceva, cîndva, iar nepoții lor vor să rescrie mintenaș istoria. Noroc că nu sunt singur în nedumerirea mea. Mie îmi place ordinea, iar asta se vede, deocamdată, doar din felul în care crește iarba pe aceste trepte. E o rigoare aproape perfectă, progresivă. Iarba nu va înceta să crească niciodată! Pe cînd oamenii...opțiunile lor, sunt ca vîrfurile ierbii în bătaia vîntului.

Nu știu, și nici voi ști vreodată cît rău (sau bine?) au făcut astfel de tancuri amplasate pe coclaurile și localitățile Moldovei natale, ce știu cu certitidine este că schimbarea mentalităților noastre, a bunăstării și calității vieții noastre, nu depind nicidecum de demontarea acestor namile de oțel! Intuiesc, iarăși, că pulverizarea publică a acestei teme ascunde ceva mult mai adînc, și deloc mai puțin nociv decît pretinsa necesitate de a face un muzeu. Citez din ”deșteptăciunea” celor care doresc, de fapt, o comasare a diferenței dintre călău și victimă: ”facem apel catre autoritatile competente sa intreprinda actiunile necesare pentru demontarea tancurilor sovietice si amplasarea acestora in cadrul unui muzeu dedicat memoriei victimelor regimului sovietic inuman care a provocat moartea a milioane de fiinţe umane” (citare prin procedeul copy-paste, să nu denaturez sensul). Helas. Adică cum, ce poate înțelege cetățeanul ambetat, vorba lui Caragiale?

Eu, iată, ce pricep din cele de mai sus: Milioanele de victime din toate categoriile sociale ale Gulagurilor, ale beciurilor NKVD-ului și ale spitalelor psihiatrice și închisorilor instrumentate și coordonate de KGB, ale celor morți și schilodiți în timpul stagiului militar obligatoriu în URSS, să fie comemorate în același spațiu muzeal cu tehnica folosită în al Doilea Război Mondial, sau eu nu mai trăiesc pe lumea asta? Trebuie să mă ciupesc de nas, ca să mă conving că nu visez....Este absolut halucinant, ce pot cere oamenii ăștia, din generația numită post-00. Dacă puterea de la Chișinău are același grad de gîndire și clar-viziune politică, atunci nu văd și nu le acord prea multe șanse în viitor în procesul de integrare europeană...

Sau poate că UE are nevoie de astfel de bezmetici?

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
26 février 2010 5 26 /02 /février /2010 12:44

tchetchenie, an IIIÎntr'una din serile tîrzii ale lui octombrie, mergeam cu Alexandr Ivanov, editorul lui AdMarginem, pe Şoseaua Kiseleff, şi inevitabil discuţia a glisat spre proiectata editare a romanului Binevoitioarele în Rusia, cam singura ţară importantă care încă nu l-a publicat...Mi-a spus că înaintea Binevoitoarelor stă să apară un alt volum al lui Jonathan Littell, o cărticică-eseu despre Cecenia. A apărut întâi în Franţa. La finalul lui 2009 Gallimard a scos Tchétchénie, An III, în colecţia folio documents. Despre această scriere va fi vorba în cele ce urmează. 

Cartea asta deşi micuţă ca dimensiuni, nu se citeşte deloc uşor. Sunt 137 de pagini de text, şi o mulţime de nume, situaţii, intrigi, sugestii şi combinaţii. Ieşi cam terfelit din această lectură! Ajungi să pătrunzi în meandrele procesului numit "cecenizare" ("tchéchénisation"), după deja reuşită formulă a "sovietizării", de altă dată. Aici desemnează puterea cecenă pro-rusească, care conduce cu mînă forte, sub oblăduirea Moscovei, sub bagheta lui Putin, şi a structurilor spionajului federal. Ajungi să pricepi, deşi vag, cînd eşti la distanţă mare şi îţi este comod şi bine, cum funcţiona şi activa acolo ONG-ul "Memorial", acea celulă menită să apere drepturile omului, şi să informeze opinia publică mondială despre atrocităţile şi durerile consumate în Cecenia. Ce a însemnat pentru acel loc: Politkovskaya, şi mai nou, Estemirova, Orlov, Sadulaeva şi alţii.

Ramzan Kadyrov este personajul-cheie al cărţii lui Littell. El este la cîrma "cecenizării", conducînd acea palmă de pământ cu forţa, subordonarea, umilirea, cu puterea armei, bombei, a intimidării şi a sfidării. Încă de pe vremea cînd Politkovskaya a reuşit să-i ia
un interviu (2004), şi el era atunci un lider-boievik, cu centrul la Ţentoroi, afirma că doreşte să facă ordine nu doar în Cecenia, ci şi în întreg Caucazul, iar oamenii săi se vor face utili oriunde, chiar şi în Rusia, dacă va fi nevoie de ei! Kadyrov este pentru Littell acelaşi personaj cumplit, odios şi neîndurător, precum era Maxillien Aue, din Binevoitoarele, sau Léon Degrelle, din Le Sec et l'Humide. Teritoriul răului este cu faţă umană, în fond, doreşte binele omenirii. Cecenia sub Kadyrov este o ţară în reconstrucţie rapidă, iar Groznyi se schimbă la faţă pe zi ce trece. În bună măsură este deja reconstruit, primenit, iar bulevardul principal a şi fost rebotezat recent cu numele lui Putin! Mulţi din liderii rebeli independişti au fost atraşi treptat în tabăra pro-rusească, iar asta face ca Rusia, pas cu pas, să deţină controlul asupra oricărei scîntei subversive...mai mult decît atît, majoritatea dintre aceştia devin ofiţeri ai trupelor de interne ale Rusiei (MVD). Groznyi l-a impresionat profund pe Littell, astfel încît ajunge să afirme că Parisul are mai multe urme întipărite pe faţadele minsterelor şi muzeelor, rămase din al doilea război mondial, decît Groznyi după cele două conflicte cu armata rusă (pp.42-43). Este uimitor cum au putut renaşte străzi întregi, blocuri şi utilităţi urbane, după cumplitele bombardamente şi ostilităţi ale ruşilor, intrumentate în cadrul aşa-zisei KTO (operaţiunea contra-teroristă), care a funcţionat între octombrie 1999- octombrie 2009. KTO acum este ridicată, iar Kadyrov e cel care a devenit un dictateur samostoiatelnyi, cum îl numeşte Littell. E de consemnat că Littell care cunoaşte foarte bine rusa, se descurcă deosebit de pertinent în realităţile cecene, deopotrivă cu cele ruseşti, oficiale şi alternative. Şi tocmai pentru a transmite lumii occidentale un maxim de autenticitate, şi certitudinea faptului că puterea rusă face acolo, în Cecenia jocurile, Littell presară în textul său cuvinte ruseşti, în transcriere franţuzească: Den stroitelei (ziua constructorului, în acea zi începe naraţiunea lui Littell, dar ea face referire, implicită, la cruciala reconstrucţie a Ceceniei), zatchistki (operaţiune de curăţire completă, cu referire la combatanţii ceceni rebeli), kadyrovtsy (susţinătorii lui Kadyrov), boieviki (echivalentul englezescului killers), krycha (acoperiş, e un eufemism rusesc pentru "protecţie"), samostoiatelnyi (putere de sine-stătătoare), marchroutka (microbuz, lumea post-sovietică este marcată de acest mijloc de transport, şi în Cecenia e un transport de bază), rod (subdiviziune de clan), khoiziaïn (stăpîn, Littell îl numeşte adesea pe Kadyrov - khoiziaïn sau barine, boier, în accepţiunea din vremea ţaristă!), siloviki (forţele armatei, şi ale securităţii), tchinovniki (funcţionarii puterii, după tipicul rusesc), davaï (haide, dă-i drumul!), komanda (echipă, în acest caz, oamenii apropiaţi ai lui Kadyrov), otkat (recuperare cu dobîndă a împrumutului), i vseo (asta-i tot).

La deschiderea celei mai mari moschei din întregul Caucaz, cea din Groznyi, construcţie clonată după Moscheea Albastră din Istanbul, au venit reprezentanţi ai mai multor culte şi religii, iar Putin a fost personajul cheie al acestei manifestări; Kadyrov pozează într-un om al tradiţiei, pledează pentru renaşterea Islamului în aceste teritorii, dar în aceeaşi vreme a îngăduit şi construirea unei impunătoare biserici, practic în preajma moscheii. Credinţa lui în Islam a mers pînă acolo încît a dispus demontarea statuii de bronz a tatălui său, Akhmad Kadyrov, sculptată de sculptorul de serviciu al Rusiei, Tsereteli, în 2005, pentru că aceasta contravenea prescripţiilor religiei sale, era reprezentat cu mătănii...În acest context, nici femeile nu au scăpat de asupririle medievale, imilinţele, şi bigamiile în care se complac majoritatea bărbaţilor cu dare de mînă. Kadyrov nu e o excepţie. Şi totuşi, cum se împacă toate ororile de acolo, şantajurile, omorurile, cu dorinţa unui nebun de a face din Cecenia un Disneyland islamic? Această întrebare parcurge întreaga carte-eseu a lui Littell, şi la care aproape că nu răspunde. Cecenia rămîne un tărîm cu o dinamică a evenimentelor şi intrigilor, pe care nu o poate consemna, se pare, nici măcar un stahanovist experimentat, precum este acest Littell (gîndul îmi este, evident, la uriaşa muncă pe care a depus-o în scrierea romanului Binevoitoarele).   

Coperta ediţiei franceze reproduce chipul lui Kadyrov (foto: Thomas Dworzak, care l-a însoţit pe Littell în Cecenia) ieşit din marea moschee, faraonica sa construcţie, prin care doreşte să demonstreze măreţia şi deşănţarea proiectului său, simbolul unui stat subordonat, finanţat şi întreţinut de Rusia, pentru a ţine acea parte de lume sub control politic, ideologic şi financiar. Lupta cu terorismul s-a adeverit o gigantescă afacere, un business project, precum şi o sforţare sîngeroasă de a controla teritorii, popoare, tradiţii şi human intelligence. Perversitatea acestei maşinării este abisală şi cumplită, o putem consemna (în acest caz: să citim despre!), dar neputinţa şi furia în faţa ei te face şi mai mic decît eşti...  
     

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
25 février 2010 4 25 /02 /février /2010 09:04

Enigmaticul şi tristul aviator şi poet Antoine de Saint-Exupéry mi-a încălzit şi entiziasmat copilăria...Micul Prinţ era "harry-potter-ul" generaţiei noastre, de fapt chiar mai mult decît atît! Mai ales, pe mine personal, mă captivau desenele, şi nu este exclus ca undeva în profunzime, adînc de tot, acestea să-mi fi determinat interesul şi pasiunea pentru desen: culoare, linie, expresie plastică. Cartea a apărut cu un deceniu înainte să mă nasc eu. Acea versiune, din 1958, este disponibilă şi în reţea. Mi-este greu să spun cînd anume l-am descoperit cu adevărat, conştient, pe Micul Prinţ, dar în 1980 intram la şcoala de arte plastice...şi acest amănunt biografic sigur are tangenţă cu el...iarăşi, mi-amintesc cum l-am privit pe Micul Prinţ, în cap. al XIX-lea, cocoţat pe fleşa unui munte, de unde el era convins că va vedea întreaga planetă şi pe toţi oamenii ei, dar de unde a văzut doar stînci ascuţite precum nişte ace. Pe care le-a salutat, totuşi. Acele ace m-au "înţepat" şi pe mine...şi a început maturizarea mea. 

Îl redescopăr pe Micul Prinţ acum, cu ocazia publicării volumului Scrisori către o necunoscută. O carte-obiect, care reproduce cîteva scrisori adresate unei tinere de 23 de ani, a cărei identitate a rămas o enigmă. Minunea-minunilor este că acele misive sunt însoţite de chipul Micului Prinţ, care dealtfel îi şi scrie acelei doamne întîlnite într-un compartiment de tren din Alger...
coperta 2119 bigantoine de saint-exupery lyon-337x450

Amintesc că povestea Micului Prinţ a apărut în plin Război Mondial, în 1943, era o fărîmă de umanitate şi melancolie într-o lume pîrjolită, însîngerată, sfîşiată şi fracturată. Micul Prinţ avea un trandafir, care îi vorbea mereu primul...Ei bine, de pe planeta sa, niţel mai mare decît el însuşi, îi scrie necunoscutei întîlnite în tren. Se plînge în scrisori că "fetiţa invizibilă" nu-l sună, şi-i spune că "basmele sunt singurul adevăr al vieţii". În zbaterile sale se întreabă: "Merită oare osteneala să ai aseastă mîhnire pentru cineva care nici mîcar nu se gîndeşte să o prevină? Cu siguranţă cî nu. Atunci nici măcar nu mai ai vreo mîhnire şi e încă şi mai trist". Şi mai încolo: "Nu mai există astăzi nici un Mic Prinţ, şi nu mai exista niciodată. Micul Prinţ a murit. Sau poate că a devenit cu totul sceptic. Un Mic Prinţ sceptic nu mai e un Mic Prinţ. Sunt supărat pe dumneata că l-ai distrus". "Fetiţa" l-a întristat pe Micul Prinţ pentru că era căsătorită...Micul Prinţ voia să o facă "să călătorească în dragoste", doar că viaţa nu e niciodată la fel de frumoasă ca basmele, poveştile, iubirea!   

"...n-am băut decât un pic de mâhnire".       



În imagine: fragment din monumentul lui Antoine de Saint-Exupéry, de la Lyon. 
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
22 février 2010 1 22 /02 /février /2010 10:20

Elena Murariu, desene, 2006

După Duminica Ortodoxiei găsesc de cuviinţă că este minunat să vorbeşti despre semenii tăi! Despre cei de azi, şi cei de altădată.

De data asta vreau să vorbesc despre prietena mea de aproape 20 de ani, iconara şi restauratoarea de biserici, Elena Murariu. Dar şi despre minunata pictoriţă şi mărturisitoare a lui Hristos, Olga Greceanu (1890-1978).

Pe Elena Murariu am cunoscut-o în chiar primele săptămîni de cînd am ajuns în Bucureşti, în toamna a anului 1990. Aflasem, pe căi ocolite, că lucra pe şantierul de la faimoasa biserică-catholicon Sfîntul Nicolae, de la Curtea de Argeş, monument de arhitectură din secolul al XIV-lea, ale cărui picturi oglindesc relaţia Ţării Româneşti cu Constantinopolul acelei vremi, de unde s-au şi inspirat: model pentru ea a fost Hagia Kariye-Chora, zidită, pictată şi împodobită cu uimitoare mozaicuri în prima jumătate a celui de-al XIV-lea veac...Ei bine, faptul că Elena ostenea pe schelele acelui monument unic în spaţiul nostru, mă umpluse de încîntare şi respect. Dar nu am reuşit ajunge eu însumi pe acele schele decît după mai mulţi ani. Oricum, de-a lungul timpului am urmărit-o pe Elena aducînd pe lume icoane minunate, de Dumnezeu insuflate, iar în 2004, după o elaborare de 12 ani, a adus icoana lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, care e acum la mănăstirea Putna. Această icoană a fost adusă aici şi sfinţită de însuşi Patriarhul Teoctist, fiind menită închinării la locul de veci al ilustrului înaintaş şi domnitor. De atunci, Elena lucrează la icoana Sfîntului voievod Contantin Brâncoveanu cu fii săi, meditînd îndelung şi profund la drama acestor creştini, decapitaţi de musulmani în acel îndepărtat şi torid august al anului 1714, la Stanbul...În nenumăratele sale schiţe, desene, icoane, vedem podoabele de mare preţ ale jertfei acelor martiri, care au arătat unirea lor adevărată cu Hristos, prin sîngele mărturisirii şi a bucuriei harice. În 2009 Elena a pornit lucrul la cele 4 icoane împărăteşti ale bisericii-cenotaf* din curtea Palatului Cotroceni, ctitorie a Cantacuzinilor. De curînd a încheiat lucrările de restaurare la bolniţa mănăstirii Bistriţa, o bijuterie picturală din cel de-al XVI-lea veac, o altă mărturie a legăturilor care existau între bisericile răsăritene, căci acea frescă atestă subtile şi trainice influenţe din aria balcanică, sîrbească în speţă. Acum, ea împreună cu echipa sa, lucrează la bisericuţa din satul folcloric Vioreşti, document al sensibilităţii "vătafilor de plai" din acele locuri vîlcene din evul mediu tîrziu.

Am meditat adesea, şi acum încerc acelaşi discret efort, în dorinţa umilă de a înţelege minunatul ataşament al Elenei faţă de pictura de extracţie bizantină, la uşurinţa cu care reuşeşte să discearnă autenticul şi stîngăciile totodată, specifice acelei picturi şi expresiilor ei plastice (uşurinţă asta este, riguros vorbind, proiecţia şi rezultatul unui studiu şi analiză de vreo 3 decenii); la capacitatea de a dialoga cu zugravii de atunci, cunoscuţi şi anonimi; la intuiţia de a le înţelege ruga, abstinenţele, strădania şi tehnicile de zugrăvire. Ţine, cred, de natura omului să fie între vremuri, atemporal, sau chiar supratemporal. Să poarte un dialog de la egal la egal, firesc. E un lucru rar, foarte preţios şi evident, nu ţine doar de voinţa noastră. E un dar! Să fii alături de astfel de oameni e un privilegiu suprem, şi ţine de realitatea suprafirească a ceea ce susţinea cîndva, un bătrîn părinte care, întrebat fiind ce este o icoană, a răspuns prompt, fără ezitare: tu, eşti icoana mea! Este, poate, definiţia cea mai plenară şi încăpătoare a esenţei iconice, care nu ţine nicidecum de reprezentare, ci tocmai de puterea harică. 

Olga Greceanu este marea dezvăluire a ultimilor ani, la care a contribuit în bună măsură și moştenirea ei scrisă, acum au apărut Meditaţii la Evanghelii, la editura Sophia. Volumul însumează 47 de predici, din care 37 provin din arhiva Arhimandritului Benedict Ghiuș, care i-a fost duhovnic. Prefaţa, datele bio şi bibliografice, precum şi referinţele critice aparţin neobositei Adina Nanu.

Scriitura predicatoarei -- care a fost singura femeie din România care avea binecuvântarea a doi Patriarhi, Nicodim şi Iustian de a vorbi în faţa altarului -- este captivantă, subtilă, curgătoare, fără fasoane teologale, dar nu mai puţin profundă, înţelegătoare. Realitatea celor descrise şi tîlcuite este una trăită, vie, veridică. Descrierea genezei invidiei, făcută de Olga Greceanu, mi se pare exemplară: "Încearcă diavolul şi, din nenorocire pentru noi, reuşeşte. Eva prinde în inima ei aceeaşi intenţie ca a diavolului: să se ridice contra lui Dumnezeu. Se trezeşte chiar dorind să fie la fel cu Dumnezeu. Aceleaşi sentimente pe care le-a nutrit diavolul. O păcăleşte pe Eva, îşi bate joc de ea. Vine ca şarpe şi o ademeneşte, şi Eva, din iubirea pe care a avut-o pentru Dumnezeu, cade până la invidie şi până la dorinţa de a fi şi ea ca Dumnezeu. Invidia naşte ura, naşte duşmănia (subl. în text). Şi astfel găsim duşmănia la începutul lumii. Cei dintîi copii ai pământului, Cain şi Abel sunt victimele acestui Satana. Cain omoară pe Abel din invidie, din duşmănie şi apoi, generaţie din generaţie, omenirea se trezeşte tot timpul în luptă cu acest sentiment de duşmănie -- fără să cunoască vreo evoluţie istorică -- fie că [tu] nutreşt[i acest sentiment] faţă de altul, fie că altul îl nutreşte faţă de tine. Aceasta este originea duşmăniei, a vrăjmăşiei".(pag.49). Şi iată un gând despre bunul nume şi renume: "Lazăr e numele din parabolă, dar oricare din noi, care răbdăm în suferinţă, avem de pe acum numele nostru pe buzele lui Iisus. Oricare dintre noi care L-am mărturisit în viaţă ştim că vom fi mărturisiţi de El. Avem o datorie. Acest nume să ajungă curat, căci altfel nu-l poate pronunţa Fiul lui Dumnezeu. Când se va împlini lucrarea noastră de la moarte la viaţă, când vom fi în faţa Judecătorului, ne va întreba: "Care îţi este numele?". Şi-l vom spune, dar noi avem de dat secoteală de două nume: acela de la Botez, acela cucare închei rugăciunile mele şi care-l înscriu în acatist şi în pomelnic, dar mai am un nume: creştin. În adevăr, aceasta e un nume. Şi mă numesc astfel în Numele lui Hristos. Îl port eu: creştin, de la Hristos. De ce port acest nume? Ca să-L mărturisesc pe Hristos, ca să arăt că e religia cea adevărată şi să fac cinste numelui pe care Iisus mi l-a împumutat. Să I-l fac cunoscut, aşa cum Fiul a făcut cunoscut Numele Tatălui. "Tată, Eu am făcut cunoscut oamenilor Numele Tău..." (pag. 239). Sublim! Pe alocuri, apoftegmele ei amintesc de scrierile lui Eftimie Zigabenul.
 
Vremurile sunt sub noi, vin şi se duc, păcatele noastre sunt aceleaşi, endemice, de la începutul lumii, până la judecata cea de pe urmă. Dar boalele astea le putem vindeca vorbind despre aproapele noastru, despre succesele şi bucuriile lui, despre cei care sunt între acestea, alături de noi şi întru de cele de Sus!  

Imagine: Elena Murariu, Tălharul cel Bun, primul locuitor al Raiului... peniţă, hîrtie, foiţă de aur, 

* pentru că nu este vorba de o restaurare, reconstituire sau copie a vechii biserici, ci de o sugestie a aceleia, care urmăreşte totuşi întocmai traseul liniei de călcare iniţiale.        
    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
18 février 2010 4 18 /02 /février /2010 13:22

pochoir1Minunatul blog care documentează istoria şi avatarurile unei străzi, anume rue Visconti din Paris m-a făcut visător. Căci e o uliţă de puţin peste 100 de metri, dar memorată de zeci şi sute de planuri, hărţi, fotografii, schiţe, secvenţe de film, amintită în numeroase scrieri literare, de la Victor Hugo la Patrick Süskind! Românul Theodor Pallady a schiţat şi el imobilele 22 şi 21 de pe strada Visconte. Hugo în Les Misérables: « La fange (...) pénétra (...) rue des Marais [ancien nom de la rue Visconti] où elle s'arrêta à une longueur de 109 mètres [soit devant l'actuel numéro 20] précisément à quelques pas de la maison qu'avait habité Racine ».

Să urmăreşti cu precizie astronauitică istoria unei singure artere, atît de minunscule, dintr-un imens oraş, care şi-a păstrat arhivele, atestările şi documentele, este cu adevărat un act de eroism, stoicism, eruduţie şi dragoste pentru obiectul de studiu. Cîte nu cercetează omul de azi!

Dar revin la Chişinăul nostru drag, şi mă întreb care dintre străzile lui ar putea fi analizată şi cartografiată de aşa manieră, dacă mai des decît revărsările Bîcului topografia la noi se rebotează, casele dispar, pomii se taie, iar siturile după ce sunt descoperite, se îneacă în betoane?  E o diferenţă de atitudine, nu?

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
18 février 2010 4 18 /02 /février /2010 08:14
Chisinau iunie identitate vizuala

Amestec de spoială medievală incertă, oricum recentă, premodernă, ţaristă, sovietică şi moldovenească, Chişinăul se prezintă astăzi ca o urbe mereu surprinzătoare, mai ales prin faptul că e pentru toate gusturile. Chiar şi analfabet fiind te simţi bine aici, confortabil cel puţin, fără a fi disturbat de prea multă informaţie, civilizaţie, tangaj psihotic şi dătător de vertijuri cerebrale. Oraşul e şi mare, şi mic, deopotrivă, căci urbanitatea e puţină, anemică. Plămada lui orăşănească e recentă, iar aceasta nu tinde să sporească, căci falnicul cinovnic din praetorium încă se mai scobeşte cu degetul în dinţi, şi visează la pupăza din gardul matern, făcînd referiri la poeţi minusculi şi minimalişti. În cetatea asta e greu să ateşti continuitatea, veşnicia e cît firul ierbii de lungă, iar vremelnicia, desigur, devine simbol, fetiş* şi platoşă. Piaţa, talciocul, bazarul, secundul, sporovăiala ineficientă şi acră, adunările fierbinţi şi bahice, comemorările dese şi însoţite de corzi bine încăluşate, amarele jalbe pe seama altora, chinurile rătăcirii într-o istorie neînţeleasă, şi ar mai fi şi altele -- iată dimensiunile existenţiale ale neuitaţilor mei concitadini. Căinţele şi remuşcările îi vizitează uneori, dar le trece repede, nurofenul, niciodată prisositor, slăbeşte iute senzaţia de rău. Înecaţi în propria lor silă, îşi duc viaţa gospodăreşte cu sentimentul că un nou început este oricînd cu putinţă, dezirabil, fungind oleacă, poate, pe la venezii şi padove, alcăturind acolo alte famelii şi alte destine. 

Privesc această fotografie, făcută în iunie a lui 2004, şi mă gîndesc la cît de departe am ajuns în acest oraş cu ambiguitatăţile, bilingvismul, lipsa de igienă (inclusiv morală, sau mai ales din asta!). Dar chiar aşa, i-a venit cuiva ideea să scrie o istorie a wc-ului moldovenesc? Ar ieşi, sunt încrezător, una cu deloc mai prejos decît cea a heruvimilor...este o întreagă anti-civilizaţie care nu este încă eradicată. Totuşi, ce energii nesubînţelese mînă pe aceşti oameni să se repete cu aceeaşi informaţie? De ce e nevoie şi de un stencil, în tandem cu o plăcuţă? Ambele, desăvîrşit, bilingve...Oh, da, ziceam, frugal, mai acana, despre confortul pentru toţi.

* recomand filmul The Mascot, Fétiche (1934) a lui Ladislav Starevich, unul din primele exemple din istoria cinemaului, de osmoză dintre animaţie şi film, desigur, negru-alb.    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
17 février 2010 3 17 /02 /février /2010 13:20

Chișinăul rămâne, oricum, marea mea dragoste, cînd îi văd gravat numele nu pot pentru ca să rămân indiferent, imun, opac, nereflexiv, de aceea, notitele astea de pe blogul Rapirea din Serai m-au încântat la început, apoiu, m-au mâhnit, și apoi iar m-au pus pe jar, după care am decis că, de ce nu, poate că alții ne văd altcumva, :

Fotografiile ce insotesc notițele de acolo sunt si ele pline de tâlc, sugestive și înțelegătoare...I-am scris autoarei o scrisoare, prin care o îndemnam să continuie cu frugalele-i notații, în martie, cînd va fi iar la Chișinău. Azi m-am pomenit cu această misivă de la domnia sa:

O scrisoare. Din Chişinău

 

Heh. De dimineaţă, o scrisoare din Chişinău. Foarte multe vizite moldoveneşti - domnul Bulat e un tip activ şi entuziast - şi o păruială rusească în termeni foarte curtenitori pe un forum rusofon. Stat, buchisit, rânjit din plin.

Răspund cititorului entuziast, cu o stare amestecată. Genealogia mă obligă la reflexul ciudat al dragului de lucruri îndepărtate - am să explic imediat despre ce vorbim. Realitatea, la constatare lucidă.

Ca întotdeauna, cu o mare bunăvoinţă la purtător.
***
Dragă domnule Bulat,

Nu e simplu să primeşti o scrisoare moldovenească, nici măcar în anul de graţie 2010, la două decenii după naivele, vibrantele şi absolut poeticele poduri de flori ce se ştiu.

Datorez numaidecât o explicaţie: în imaginarul colectiv al câmpiilor sudice, Basarabia este un fort îndepărtat şi teribil de ambivalent. La scara fiecărei familii, apare dificultatea imediată a concilierii de repere perfect contrarii. Cu alte cuvinte, ce - sau mai degrabă pe cine - să crezi mai dintâi: gestul şaizecist al lui Vieru sărutând pătimaş peronul Gării de Nord sau prozaicele bombăneli despre nu ştiu care citadin din Bălţi, refugiat şi grabnic turnător al organelor raionale? Poveştile seraficului domn Sinadino, ale unchiului de la Hotin sau clişeul sarcastic, expeditiv şi acut?

Care - să mi se ierte brutala sinceritate - vă scrie şi vă vrea pe toţi cei de dincolo de Prut turciţi muscăleşte, duplicitari, provocatori: bref, nemernici.

Capitularea răutăcioasă ar fi un lucru prea simplu, atunci când ştii că habar nu ai şi te bucuri de certitudinea unor vremuri mai îndurătoare, care nu scot din oameni chiar toată măsura ticăloşiei de care suntem toţi capabili. Dar îndoiala rămâne agăţată undeva, pe un colţ de perete al minţii. Taie elanul, strepezeşte bucuria, înnoadă aspru firele adevărului în numele circumspecţiei de rigoare pentru lucrul necunoscut.

Rezumând: se întâmplă cu Basarabia fix ceea ce se întâmplă în acea zi adultă în care ţi se spune gata, de-acuma mergi singură la şcoală. Cu un amendament: ai grijă, nu vorbi cu te miri cine pe stradă. Circumstanţa asta retorică simplă, însăşi posibilitatea metonimiei, dau - socotesc - măsura halucinantei traume istorice care lămureşte poate, de ce suntem în fond atât de esenţial stingheri, unii cu ceilalţi.

***

Din punctul ăsta de vedere, eu nu sunt neaparat reprezentativă pentru cumplitele majorităţi tăcute care le ştiu pe toate. Am vorbit întotdeauna şi în deplină onestitate cu necunoscuţii de pe stradă: în cheie esopică au ba, pur şi simplu ştiu sigur că de-acolo pot ieşi lucruri formidabile, chiar dacă prudenţa recomandă contrariul. Probabil că am foarte mult noroc: niciodată nu mi-a părut cu adevărat rău de aparenta mea credulitate - dimpotrivă, dar asta este o altă poveste.

Revenind la cei de vizavi, se cuvine o incursiune chirurgicală în mentalul colectiv românesc. Mefienţa timorată faţă de Rusia a devenit tragică şi justificată greaţă odată cu infectele Soviete: ca de obicei, cei mai puţini vinovaţi - dar de gen proxim - plătesc groaznica factură a pilulei amare vârâte pe gât cu forţa. Uitând sau neştiind de suferinţele obligate a se scrie chirilic, de duioşiile pe jumătate furate, automat sulfuroase şi neplăcute Sistemului prin simplul fapt că există. Şi de deportări, de dispariţii, de hărţuieli, de umilinţe cu bucăţica zilnică...putem continua, dar ne-am întrista inutil.

În răspărul doxei marxiste, care vrea ca din necunoaşterea istoriei mari să se nască neajunsurile repetitive ale zilei curente, e sanitar să oprim discursul cronologic chiar aici. Iar în ceea ce mă priveşte, e necesară asumarea ciudatei şi dificilei picături de sânge rusesc rămase. Responsabilă cu certitudine de aptitudinea - atâta câtă este - de a vedea dincolo de ororile, abuzurile şi crimele dezamăgitorului ultim secol. Dincolo de scorii, privilegiul intact e cel al duioşiei atlantice pentru lucrurile duse pe pustiile din Petrograd: de ele ne ţinem şi de ele ascultă întregul echilibru cardiografic.

Şi asta da, este foarte departe de orice părere de rău.


***
Iată de ce - deşi nu numai din pricina asta - se cerea făcută prima călătorie moldovenească. Îndoită într-un semicatastrofal eşec, pe care nădăjduiesc să-l remediez din a doua încercare ce va să vie. Din nou, cu luciditatea posibilă numai în cazul amănuntelor enigmatice şi ţărmurilor îndepărtate până la limita desluşirii.

Nu ştiu dacă pot considera Chişinăul drept cel mai frumos oraş din lume. Îmi lipsesc, pentru aşa ceva, deopotrivă splendida impertinenţă a nativului perfect subiectiv şi capacitatea de a mă înduioşa uşor de astfel de spectacole urbane, pe undeva prea cunoscute pentru a mai uimi. Găsesc însă fermecătoare grădinile municipale, atât de puţin europene în aparenta lor delăsare eliptică şi atât de vechi ruseşti în aerul melancolic, de capăt de lume, pe care reuşesc din plin să-l transmită plimbăreţului. Veţi fi de acord cu mine, că atare densitate senzorială are neapărată nevoie de contrapunctul gureş şi pletoric al talciocului de pe uliţa Mitropolitului Varlaam: iar în privinţa asta, alchimia oraşului este absolut perfectă.

Aş minţi fără farmec însă dacă aş scrie că m-am simţit acasă. Vedeţi dumneavoastră, povestea asta cu acasă împarte imediat lumea în două tabere foarte ferme: cei care ţin de vatră şi tot restul netrebnic pentru care funcţionează nesmintit adagiul ubi bene, ibi patria. Mă număr printre netrebnici, ceea ce e nemaipomenit: pentru mine, acasă e şi canapeaua de pe strada Cometei, dar şi un pervaz coşcovit din Phnom Penh. Mai mult de-atât, lucru ce complică îngrozitor taxonomia, acasă poate şi trebuie să fie şi fracţiunea de secundă a intensei emoţii cu care te întâmpli pe un ponton sau pe marginea unei şosele sau într-un parc năzuros. Toate locuri perfect măsurabile de cadastru, dar care încetează să mai aparţină definitiv şi irevocabil administraţiei sublunare, ascultând de complicatele reguli ale alegoriei cu profit sinestezic şi afectiv.

***

Refuz să scriu odată cu asta vreun obscur vector politic. Şi recunosc cu mare bucurie că privim prosteşte ceea ce se întâmplă în Moldova, cu dispreţul imbecil faţă de ruda săracă, uitând că unele din cele mai interesante şi vii lucruri scrise ale zilei de astăzi ne vin dinspre Chişinău. Urbe tristă, cenuşie, disperată poate, cu certitudine opărită cu fierul roşu al elanului istovit. Dar şi teren propice pentru astfel de extraordinare paradoxe: cine-ar fi crezut una ca asta?

Din nou, rezumând: mă întorc la Chişinău nu numai pentru ca să împlinesc o prinsoare de onoare mai veche. Şi nu numai pentru ca să o necăjesc pe dievuşka serviabilă de la Green Hills Nistru care serveşte o îngrozitoare soliancă plină de parizer. Şi cu certitudine nu doar pentru plăcerea cu care se târguie colosalele bomboane Nu mă uita ale fabricii Bucuria.

Mă întorc la Chişinău pentru că nu am încetat încă să mă mir, domnule.

Şi desigur, pentru că aşa am promis. Dar asta este o altă poveste.

Z.

 



Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Chișinăul din alte vremuri
commenter cet article
16 février 2010 2 16 /02 /février /2010 12:09

1974-0~1

Este o carte poştală sovietică, care datează din 1974. Găsesc că amplasarea bustului scriitorului Maxim Gorky (1972) în faţa hotelului Moldova îşi avea sensul şi rostul. Am mărit mult imaginea asta, şi am constatat că de-asupra intrării în cladire scria "Hotel Moldova", în româneşte, cum şi cuvântul vertical "Restaurant" de pe faţadă, tot în româneşte este. Ce vreau să spun este că monumentul scriitorului nu a apărut într-o vreme de rusificare bezmetică, ci într-un moment de liberalizare, în era "dezghetului" relativ. E adevarat că pe cornişa hotelului scria pe fundal roşu: наш город...(oraşul nostru...). Gorky apărea în faţă sculptat din granit rosu, de către sculptorul Lazăr Dubinovschi, şi părea că nimic, niciodată nu îl va disloca sau clinti de acolo, căci paginile minunate despre sudul Basarabiei, despre Akkerman, îl motivau să stea acolo, şi să „vorbească” viitorimii despre marea literatură, despre bejenie, despre compromis, solidaritate şi risc. Dar nu, nimic din ce vedem aici, pe această fotografie veche de peste 35 de ani, nu mai există! Hotelul a devenit sediu de bancă, faţada îngrijită de altă dată s-a schimonosit prin înveşmântarea în sticlă opacă, impersonală, copacii au fost tăiaţi, iar bustul lui Gorky -- mătrăşit. Gazonul din alte timpuri nu e nici pe departe la fel de îngrijit, nici la fel de viu, iar aleile au devenit bâlci, iarmaroc de kitsch şi stridenţe artizanale. E centrul urbei noastre, dar are vreo putain d'importance!? 

Sala cu Orga Palatul Justitiei plan secund
P.S. Asta este o imagine istorică, care reprezintă același scuar, aflat între Sala cu orgă și Teatrul Național. În planul secund -- Palatul Justiției (azi, este Direcția Căilor Ferate din RM). După cum se vede, locul acesta a fost și rămîne unul central, un fel de Agora moldovenească, devenită azi loc de pripas pentru pictori amatori, bișnițari, gangiști, șmekeri, nostalgici ai comunismului rezidual, pensionari cu Belomorkanal în colțul gurii, gospodine cu macrameuri și fețe de masă croșetate...Locul ăsta a devenit o stare, care scapă preciziei cadastrului, ascuțimii metronomului, indiscutabilului etalon. Cine nu simte asta, poate trăi oricunde, că tot nu contează! 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
10 février 2010 3 10 /02 /février /2010 22:12

Scrisoarea mea deschisă, adresată Primarului general al Chișinăului, domnului Dorin Chirtoacă, la finele săptămînii trecute, suscită un viu interes în mass-media din Basarabia:

publicația municipală din Chișinău, CAPITALA, preia in extenso textul scrisorii;


cel mai influent cotidian din R. Moldova, TIMPUL, propune o mai largă discuție pro și contra monumentelor lăsate de regimul totalitar comunist, precum şi un material despre experienţa estică în această chestiune;


portalul HABITAT MOLDOVA, a preluat textul scrisorii, la rubrica Arhiva Monitorului;


blogul ART PLOSHADKA, publică integral scrisoarea adresată Parimarului;


consider să și această Declarație a Organizaţiei Hyde Park  de pe portalul Curaj.net are legătură cu tema discuției de față, și cu cea precedentă

Mulțumesc tuturor celor care se implică cu maxim interes în această dezbatere, care încearcă să evite partizanatul și judecata păgubos-corporatistă, tuturor celor care, profitînd la maximum de retoricile și potențialul unei gîndiri libere și independente, se situează pe poziții problematizante, și totuși argumentate, mature, evitînd stridențele, ridicolul și noile începuturi cu tot dinadinsul. Nu e nimic nou sub soare, și e infinit mai lesne să dărîmi, decît să menții, e mai sprintenă demagogia decît rigoarea logicii constructive, povara bunul simț însă s-ar putea să fie mai profitabilă -- pe termen lung!

Partidul Democrat din Moldova, prin vocea liderului său, Marian Lupu, se pronunță împotriva strămutării Monumentului Eroilor Comsomoliști. Și este interesant de consemnat faptul că această declarație politică folosește aproape întocmai o frază din
Scrisoarea mea deschisă către Primarul Dorin Chirtoacă, fără însă a face o trimitere explicită la aceasta:

PDM
: „Acest monument, care este înscris în Registrul monumentelor de importan
ță națională nu poate fi declasat decît printr-o argumentare detaliată, precisă, nepărtinitoare și convingătoare, făcută de experți în domeniu”;

Vladimir B: „Dacă un monument este înscris în Registrul monumentelor de importanţă naţională el nu poate fi declasat decît printr-o argumentaţie detaliată, precisă, nepărtinitoare şi convingătoare, făcută de experţi şi specialişti”.



Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article