Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

29 mars 2010 1 29 /03 /mars /2010 13:39

Moscova este din nou în şoc! La primele ore ale acestei dimineţi, în două garnituri ale metroului au fost detonate bombe artizanale, de camicaze ceceni (cele dintâi declaraţii ale oficialilor susţin că e vorba de femei-sinucigaşe), provocând zeci de morţi [ cifrele diferă, de aceea nu are rost să le dau aici ], răniţi, panică, groază, oroare...evident că locuitorii metropolei sunt debusolaţi, terifiaţi de gândul că acesta e doar începutul...blogurile, site-urile, portarulurile ruseşti au explodat şi ele, căci incertitudinea şi frica au multe feţe...acum va începe un val de comentarii, răstălmăciri, intoxicări mediatice etc. Patriarhia Moscovei şi preşedintele Rusiei au reacţionat imediat, clar şi curajos. Una dintre explozii s-a produs la staţia Lubianka, chiar sub piaţa pe care se află sediul Serviciul Federal al Securităţii ruse, la 2-3 minute mers pe jos de Piaţa Roşie.

Tocmai pentru că am o lectură recentă din cartea lui Jonathan Littell despre Cecenia actuală, mă gândesc că astfel de tragedii ies la lumină tocmai pe fundalul unor relaţii preapline de ambuguitate dintre serviciile federale şi conducerea actuală a Ceceniei, chiar dacă Kadyrov a fost printre primii care a condamnat atacurile teroriste...În faţa opiniei publice se crează impresia că Cecenia este ţinută sub control, dar nu este tocmai aşa, căci încă mai clocotesc acolo destule grupări şi forţe care nu se împacă deloc cu această stare de control quasi-total, exercitat de Rusia în regiune. 

Un sondaj plasat pe un blog foarte vizibil (dat fiind numărul mare de comentarii la acest post, peste 250 la momentul postării mele!) arată nişte date foarte sugestive, terifiante de-a dreptul. La întrebarea: Cine are de cîştigat şi cine poate profita de pe urma exploziilor din metrou?, se propun mai multe variante de răspuns, iar cel mai votat răspuns a fost -- cel care se referea la "colaborarea serviciilor speciale şi secrete ruse cu grupările teroriste, în interese strict politice". Pentru această variantă au votat peste 74% din repondenţi, şi doar 12 % au fost de părere că teroriştii din Caucaz sunt de vină, care lucrează pentru destrămarea Rusiei...Sunt convins că un sondaj comandat de puterea de la Moscova va da rezultate tocmai contrare! Tocmai de aceea, în era globală, cînd informaţia e atît de multă şi colorată, cel mai bine e să nu apelezi la surse guvernamentale! Cel puţin atitudinea asta îţi păstrează intactă judecata şi puterea de discernământ...atîta cîtă e. 

E potrivit, cred, să ne amintim într-un moment din acesta de evanghelicul verset: "iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci" (Matei, 24, 12).
   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
25 mars 2010 4 25 /03 /mars /2010 07:15
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
19 mars 2010 5 19 /03 /mars /2010 10:44
DSC05456
Sculptorul Mihai Onofrei (1896-1980), şcolit în Occidentul modernist, revine în ţară unde se manifestă mai ales în plastica ambientală, lui i se datorează acest bust din beton al Mareşalului Mihail Kutuzov, din curtea spitalului de ginecologie şi obstetrică, Bucureşti. Dr. Constantin Caracas este cel care a pus începutul acestei instituţii, exact pe locul pe care se află şi astăzi, la anul 1813. Plăcuţa de pe soclul lui Kutuzov spune că vajnicul comandant l-a ajutat pe doctorul român, şcolit la Viena să rudice acest stabiliment, atît de necesar unei urbe. Dar aşa să fi fost? Căci, istoric se ştie, că Mareşalul a fost printre semnatarii Păcii de la Bucureşti, dintre ruşi şi turci, şi tot atunci să-i fi păsat de bolile bucureştenilor? Ce este adevăr în povestea acestui monument, şi ce e propagandă? E o relicvă reziduală sau doar proiecţia unei datorii?
La noapte voi dormi ca un prunc cu gândul că şi Kutuzov a contribuit nu doar la înmulţirea naţiunii române, dar şi la bunul mers al lucrurilor, cu bani, după ce acesta semnase deja raptul Basarabiei, a împuţinării pământurilor strămoşeşti!  "Nimic nu se pierde, totul se transformă" -- chiar să aibă dreptate ilustrul întru ştiinţe, Mihail Vasilievici Lomonosov?
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
16 mars 2010 2 16 /03 /mars /2010 09:13
Inspirat de elegantele coperți ale integralei Pavic în rusă, plasate pe blogul lui Zenu, mi-am rememorat acest fragment, misterios, din nu mai puțin ciudatul roman partea lăuntrică a vîntului sau roman despre Hero și Leandru:

”Și atunci Cohen desfășură pe jos și ne arătă o coală mare de hîrtie, cît o velă mai mică, numai desene cu înfățișări umane în pîlcuri de cîteva sute, fiecare făptură îndeletnicindu-se cu altceva. Pe marginea hărții erau niște însemnări cu cerneală roșie, un fel de instrucțiuni privitoare la rîs. Prima propoziție glăsuia astfel:

”La patruzeci de zile de la naștere omul rîde pentru prima oară, la patruzeci de zile după moarte ultima oară...”

Restul era neciteț*.


Dintr-o întîmplare, poate, chiar aseară scriam un capitol despre desenele și crochiurile lui Constantin Antonovici.


* editura Paralela45, 2003, traducere de Mariana Ștefănescu.
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
12 mars 2010 5 12 /03 /mars /2010 09:47

Da, da, cel pe care-l ascultam năuc şi descumpănit pe nişte înregistrări îndoielnice, cumpărate la Universitate şi de lîngă Biserica Creţulescu (în vremea studenţiei mele toată lumea tînără astfel făcea rost de muzică de calitate) -- în aceste două locuri se găseau casete multiplicate de pe vinyluri celebre de la case de impimări, nu mai puţin celebrisime -- a fost aseară prezent la Sala Palatului din Bucureşti. Jean-Luc Ponty a venit cu acoliţii săi, nişte muzicieni tineri absolut electrizanţi: William Lecomte (pian şi clape), Guy Nsangué Akwa (bass electric), şi Pierre François Dufour (tobe). kochrecords.jpg

"Sincreticul" Ponty a cîntat la două viori, una brună şi alta albastră, dînd măsura şi înălţimea deplină a unei cariere muzicale dedicată permanentelor experimentări ale sunetului, sensurilor, timbrului sonor, interacţiunii dintre swing, rock şi fusion. În timpul concertului meditam la acel ton inconfundabil, care face "marca Ponty"! Mi-am dat seama că e vorba de un sunet special, de simbioze, de gama pentatonică (gama muzicală cu 5 trepte pe octavă) pe care o foloseşte, tremolo-ul tensionat, sonoritatea obţinută prin recursul la aceste modalităţi este foarte specială, dinamică, adeseori meditativă. Piese complexe precum: Point Of No ReturnWithout RegretsCeltic StepsMirage -- asta din urmă o compoziţie celebră, din anii'80 -- au făcut deliciul serii. Muzicieni minunaţi, compoziţii indimenticabile, cu un pionier al jazzului de avangardă la cîrmă, au oferit o seară pe care o voi ţine minte multă vreme! Iar solo-ul său (era, probabil, Rite Of Strings, mi-am dat seama reauzindu-o pe internet!) a fost "cireşica de pe tort", o compoziţie cu o valenţă timbrală ireală!

Recomand pentru o sumară informare şi analiză a creaţiei muzicale a lui Jean-Luc Ponty, cartea lui Johnny Bota, Vioara în jazzul modern, ed. Brumar, Timişoara, 2008, în special capitolul 4, unde autorul îl numeşte pe muzician -- instauratorul viorii în jazzul modern (p. 143-157).

foto: ©kochrecords   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Jazzbolistică
commenter cet article
9 mars 2010 2 09 /03 /mars /2010 09:07

0B6M7002 resize


După
ştiinţa mea, aceasta este una printre cele mai vechi lucrări cunoscute ale pictoriţei-grafician  Elisabeth Ivanovsky (poate este locul aici să remarc multitudinea modurilor în care semna această ingenioasă artistă: E. Ivanovskaia, E. Iwanowsk, E. Ивановская, E. IvanovscaiaE. Iv., E. И., E. I., e. j.), care e semnată şi datată, în 1925. Este o schiţă de afiş pentru o expoziţie, inspirată, probabil de realităţile rurale ale Basarabiei, unde vedem şi stema medievală a Moldovei. E o lucrare în creion, tempera, tuş şi peniţă. Avea 15 ani, şi deja manifesta certe calităţi de grafician, de desenator. Lucru care se poate proba şi din piesa alăturată, care pare mai degrabă o ilustraţie de carte, domeniu care o va consacra pentru întreaga viaţă. De fapt, într-o carte-dialog editată în 2001 -- şi a cărei apariţie în româneşte o preconizăm pentru acest an, artista susţine că a desenat din fragedă copilărie. Să fi avut vreo 3 ani cînd a consemnat "primul fior" artistic. 0B6M7004_resize.jpgDe pe la 10 ani, împreună cu fratele său Valentin, a creat primele "cărţi de autor". E drept că a și avut parte de un profesor de prim-rang, Auguste Baillayre (1879-1961), care a edicat elevilor săi gustul pentru marea cultură europeană, pentru grafica şi designul epocii Art Nouveau. În 1926 era deja eleva lui, iar aceasta, alături de alţi iluştri elevi ai distinsului mentor, îi dedică lucrări şi cuvinte frumoase. Artele decorative erau printre preferatele tinerei pictoriţe, căci schiţele pentru decoruri de covoare, farfurii, şi apoi pentru cortine de teatru -- impresionează prin imaginaţie, cromatică, ritm şi compoziţie. În perioada 1926-1929 abundă schiţele şi desenele după natură, studiile florale şi vegetale sunt lucrate cu o acurateţe demnă de marii maeştri. În 1928 participă la Salonul Oficial de la Bucureşti, iar în 1930 şi 1933 are lucrări în secţiunea grafică a aceluiaşi prestigios for expoziţional.

Muzeul Naţional de Artă din Chişinău [MNAM] conservă o parte din aceste mărturii grafice. Se pare că A. Baillayre îşi încuraja elevii şi discipolii pentru studiul naturii, sugera că anume permanenta atenţie acordată acesteia aduce doritele rezultate în materie de autenticitate şi originalitate. Acuarelele tinerei artiste sunt viguroase, suculente, saturate, de o fineţe dezarmantă. Deja în această perioadă se prefigura măestria şi inventivitatea perioadei de apogeu a artistei, survenită în anii'40-'60 ai secolului trecut. Privită retrospectiv, întreaga creaţie a celei care a fost Élisabeth Ivanovsky ni se arată ca o artă solară, plină de formule plastice noi, de reinventare continuă a imagisticii pentru copii şi adolescenţi. Foarte important de consemnat e faptul că artista concepea de o manieră foarte serioasă grafica pentru copii, propunînd un dialog matur cu aceştia, evitînd părerea aproape unanim împărtăşită că volumele pentru copii sunt publicaţii de gard secund, "nu tocmai serioase". Élisabeth Ivanovsky a spulberat definitiv această prejudecată, sau neînţelegere. Şi-a creat astfel propriul stil, inconfundabil. Colecţia de cărţi-liliput întrunite de "Editions des Artistes" într-o serie, i-au adus notorietatea universală. 

În colecţia [MNAM] se conservă cîteva piese grafice, care reprezintă decalcuri după frescele de la Curtea de Argeş, unde se pare că elevii şcolii de arte au fost la o practică. În acelaşi lot există şi o linogravură cu scena Botezului Domnului care, deşi nedatată, pare din aceeaşi perioadă. Atenta scrutare a acestei foi grafice te îndrituieşte să remarci frapantele daruri de desenator ale tinerei artiste, mînuirea atentă a clar-obscurului, a ritmului compoziţional. Este clar că procesul propedeutic propus de A. Baillayre presupunea raportarea atentă la desenul şi pictura clasică, la tradiţia europeană, precum şi recursul la inventarul iconografic al acestora, astfel încît după absolvire elevii să aibă un "teritoriu cît mai larg de manevră" în elaborarea temelor, subiectelor, problematicilor etc. Pasiunea pentru lectură o avea de acasă, unde tatăl artistei aducea mereu cărţi noi, în diferite limbi. Mica Élisabeth Ivanovsky a avut pasiunea cetitului, de aceea imaginea s-a suprapus peste o şarpantă literară solidă şi diversă. Orice text îi evoca imagini, compoziţii. Cînd a început să conceapă ilustraţii pentru cărţile de copii a înţeles insondabilul mister care se cască din această legătură care există între cuvînt/text şi întruchiparea acestuia în imagine...Pentru fiecare proiect în parte propunea o altă tehnică, o scală cromatică şi tip de abordare mereu proaspăt, adaptat tonului scriiturii, temei.   

0B6M7007 resize
0B6M7009 resize
0B6M7012 resize-copie-1Acestea sunt lucrări din perioada tîrzie a artistei, datează din 1968. Fac parte din lotul de ilustraţii la albumul Les Contes Russes, apărut la prestigioasa editură Desclée de Brouwer, ilustraţii pe care artista le-a donat în anul 1970 la [MNAM]. 

În 18 mai a.c., la [MNAM] se va deschide o expoziție retrospectivă cu lucrările Élisabethei Ivanovsky, dedicată centenarului naşterii. În 14 aprilie se împlinesc 4 ani de la moartea artistei.

Revin cu detalii. 

Reproduceri: © [MNAM]

                

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
4 mars 2010 4 04 /03 /mars /2010 08:35

Exilatii Morfov

Trebuie să recunosc: supriza a fost de proporţii: un spectacol de top, montat de excelentul regizor bulgar Alexandar Morfov [Александър Морфов] pe scena Naţionalului din Bucureşti!
Piesa se numeşte "EXILAŢII", montată după o povestire ("Немили-недраги"- Nedoriţii, neiubiţii sau Oropsiţii ) de clasicul literaturii bulgare, Ivan Vazov (1850-1921).

Povestirea a fost scrisă între 1882-1884, şi relatează evenimente din perioada anilor 1871-1876, cea mai fierbinte din epoca modernă a istoriei bulgare, însemnînd şi fazele de pregătire a detronării ocupaţiei turceşti, lăţite de secole pe teritoriile bulgăreşti...Acţiunea se petrece pe pământ românesc, la nord de Dunăre, la Brăila cea vestită şi cosmopolită. Un grup de bulgari-aventurieri, cu aspiraţii bahic-revoluţinare îşi găsec refugiul în acest oraş, vestit prin burghezia, viaţa mondenă şi hoţii săi. Dată fiind tema, te-ai fi aşteptat la un ton elegiac-eroic, mobilizant, căci oamenii ăştia se pregăteau cu adevărat să dea o lovitură nedreptăţilor, asupririi şi dominaţiei turceşti, iar până să se pună la cale o autentică şi credibilă mişcare revoluţionară, decid să monteze un spectacol, iar cu banii strînşi să cumpere arme şi muniţie...Dar după ce se joacă piesa se constată că multele şi neaşteptatele cheltuieli legate de această montare, au făcut ca încasările să fie mult sub aşteptări, aşa că, restul -- de ce nu s-ar face praf la cîrciumă?! Mai ales că bodega e deţinută de un bulgar, Strangea, care în sufletul său -- e şi el revoluţionar... Clişeele sunt spulberate, dejucate, scepticismul acestor revoluţionari face din ei nişte visători, aventurieri, aidoma poetului-vagabond, Brîcikov, care nu reuşeşte să vîndă niciun volum din poeziile sale înstăriţilor bulgari, căci poezia tace în faţa războiului, incertitudinilor şi a răzmeriţelor!

Impactul teribil dat de acest spectacol -- montat pe scena Teatrului Naţional din Sofia, în 2004, la un secol de la prima montare a clasicei povestiri a lui Vazov -- este dat atît de scenografie, cît şi de jocul actorilor, absolut organic şi convingător. Scenografia semnată de Elena Ivanova este de neuitat! "Solul" scenei se prezintă în permanentă mişcare, aluzie şi la "ţi se duce pămîntul de sub picioare", dar şi la "apele subterane" ale istoriei; iar cortina imensă care glisează lateral este şi digul Dunării şi zidul care îl separă pe exilat de ţara lui, de ceea ce e "dincolo". E, deopotrivă, şi "ecranul" propagandei anti-otomane, căci cetim pe acel impunător panou cu slogane scrise cu cretă albă: Fuck the Sultan, Samo Levski, Moarte ocupanţilor etc. Digul poate deveni şi pod, dacă-i reformulezi ecuaţia şi direcţia...

Sforţările combatanţilor devin, în spectacol, tot mai inconistente, mai lăcrămoase, nostalgice, şi încearcă să se agaţe de orice speranţă sau oportunitate. Fie  -- şi de denumirile de localităţi întinse de-a lungul Dunării: Ruse, Ryahovo, Tutrakan, Silistra, Viena...Privirile lor se îndreaptă şi spre Serbia, cu speranţă,  unde tulburările anti-turceşti capată proporţii înfricoşătoare pentru cei ce deţin puterea, astfel încît Marele Vizir Midhat Paşa  -- pomenit de Vazov în povestirea sa, chiar de la început -- este nevoit să iniţieze şi să elaboreze prima Constituţie a Imperiului Otoman (1876). Midhat Paşa a fost şi guvernatorul Bulgariei (căci tatăl acestuia, era nativ din Rusçuk!), timp în care Bulgaria alterna mizeria socială cu o oarecare prosperitate economică. Acestea erau circumstanţele în care bulgarii pregătesc Marea Eliberare de la 1878; bulgari emigranţi numiţi de români şi cetaşi, probabil de la ceată? Principatul României a fost pentru un număr de haiduci şi revoluţionari, printre care se numără: Panaiot Hitov, Hadji Dumitru, Ştefan Karadja, Hristo Botev, Filip Totyu -- prietenă şi protectoare. Întreaga istorie a urcuşurilor şi coborîşurilor acestei convieţuiri şi colaborări este parcă picurată în această montare scenică, făcută cu ştiinţă, emoţie, curaj, asumare şi imaginaţie. 

Să zicem împreună cu personajele lui Vazov, care a trăit el însuşi exilat în Olteniţa, Brăila şi Bucureşti, şi a învăţat româna: Да живей вечният съюз между България и Румъния! [ Trăiască pururea prietenia dintre Bulgaria şi România! ], şi să ne amintim de sloganul patrioţilor bulgari, cînd se întîlneau între ei: "Да живее България!" [Să trăiască Bulgaria! ].

Spectacolul "EXILAŢII" -- un regal artistic, care se sfîrşeşte apoteotic, cu imaginea combatanţilor transformată în monument, doar că efigia asta este pe roţi -- trenul pregătit să plece spre Serbia nu mai pleacă, întîrzie --, o compoziţie umană îngheţată, ridicolă, imaginea unei potenţialităţi continuu amînate, a unei aspiraţii devenite ironie şi surîs amar! 

E de agăogat în final că Alexandar Morfov a făcut anul trecut un mini-serial de televiziune după aceeaşi scriere literară, aducîndu-l din nou pe Vazov în atenţia publică. Tema amplă a bejeniei, a "patriei imaginare", a înstrăinării este o permanenţă...chiar şi pentru cei de azi. Graniţele fizice au dispărut, dar a rămas ecoul lor în interiorul nostru. Unde mai poţi fugi? 
Stefan-Karadzha-znameDrapelul cetei conduse de Ştefan Karadja -- relicvă istorică.
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
1 mars 2010 1 01 /03 /mars /2010 22:57

 

DSC02799.JPG

Compoziția aceasta constructivistă am fotografiat-o în după-amiaza zilei de 10 septembrie 2005, la întoarcerea de la mănăstirea Saharna. Am oprit mașina în afara satului Cinișăuți, și am urcat pe trepte pînă sus, am dat roată tancului-fantomă...care nu-mi inspira nimic: nici teamă, nici lehamite, nici admirație, nici anxietate...semăna doar un vuiet mut! Era o adiere de vînt, care îmi evocase instantaneu scrîșnetul și hărmălaia șenilelor în acțiune, fumul și mirosul de carne arsă, amestecată cu iarbă fumegîndă. Pe căpățîna tancului am cetit, în rusește (cum altfel, decît pre limba eliberatorului!): oт трудящихся молдавии= de la muncitorii moldovei. Unde cuvîntul MOLDOVA e, de fapt, cu majuscule clare! Asta inspiră respect pentru cei care au adus cîndva ofrandă, celor ce s-au jertfit pentru pămîntul eliberat. Au trecut mai bine de șase decenii și jumătate de atunci; acum s-a ridicat o generație euroatlantică, globalistă și McDonald-corporatistă, care strigă: ANTI-TANC

Sunt într-o mare dilemă în a înțelege atare pătăranie, cum adică muncitorii au dorit ceva, cîndva, iar nepoții lor vor să rescrie mintenaș istoria. Noroc că nu sunt singur în nedumerirea mea. Mie îmi place ordinea, iar asta se vede, deocamdată, doar din felul în care crește iarba pe aceste trepte. E o rigoare aproape perfectă, progresivă. Iarba nu va înceta să crească niciodată! Pe cînd oamenii...opțiunile lor, sunt ca vîrfurile ierbii în bătaia vîntului.

Nu știu, și nici voi ști vreodată cît rău (sau bine?) au făcut astfel de tancuri amplasate pe coclaurile și localitățile Moldovei natale, ce știu cu certitidine este că schimbarea mentalităților noastre, a bunăstării și calității vieții noastre, nu depind nicidecum de demontarea acestor namile de oțel! Intuiesc, iarăși, că pulverizarea publică a acestei teme ascunde ceva mult mai adînc, și deloc mai puțin nociv decît pretinsa necesitate de a face un muzeu. Citez din ”deșteptăciunea” celor care doresc, de fapt, o comasare a diferenței dintre călău și victimă: ”facem apel catre autoritatile competente sa intreprinda actiunile necesare pentru demontarea tancurilor sovietice si amplasarea acestora in cadrul unui muzeu dedicat memoriei victimelor regimului sovietic inuman care a provocat moartea a milioane de fiinţe umane” (citare prin procedeul copy-paste, să nu denaturez sensul). Helas. Adică cum, ce poate înțelege cetățeanul ambetat, vorba lui Caragiale?

Eu, iată, ce pricep din cele de mai sus: Milioanele de victime din toate categoriile sociale ale Gulagurilor, ale beciurilor NKVD-ului și ale spitalelor psihiatrice și închisorilor instrumentate și coordonate de KGB, ale celor morți și schilodiți în timpul stagiului militar obligatoriu în URSS, să fie comemorate în același spațiu muzeal cu tehnica folosită în al Doilea Război Mondial, sau eu nu mai trăiesc pe lumea asta? Trebuie să mă ciupesc de nas, ca să mă conving că nu visez....Este absolut halucinant, ce pot cere oamenii ăștia, din generația numită post-00. Dacă puterea de la Chișinău are același grad de gîndire și clar-viziune politică, atunci nu văd și nu le acord prea multe șanse în viitor în procesul de integrare europeană...

Sau poate că UE are nevoie de astfel de bezmetici?

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
26 février 2010 5 26 /02 /février /2010 12:44

tchetchenie, an IIIÎntr'una din serile tîrzii ale lui octombrie, mergeam cu Alexandr Ivanov, editorul lui AdMarginem, pe Şoseaua Kiseleff, şi inevitabil discuţia a glisat spre proiectata editare a romanului Binevoitioarele în Rusia, cam singura ţară importantă care încă nu l-a publicat...Mi-a spus că înaintea Binevoitoarelor stă să apară un alt volum al lui Jonathan Littell, o cărticică-eseu despre Cecenia. A apărut întâi în Franţa. La finalul lui 2009 Gallimard a scos Tchétchénie, An III, în colecţia folio documents. Despre această scriere va fi vorba în cele ce urmează. 

Cartea asta deşi micuţă ca dimensiuni, nu se citeşte deloc uşor. Sunt 137 de pagini de text, şi o mulţime de nume, situaţii, intrigi, sugestii şi combinaţii. Ieşi cam terfelit din această lectură! Ajungi să pătrunzi în meandrele procesului numit "cecenizare" ("tchéchénisation"), după deja reuşită formulă a "sovietizării", de altă dată. Aici desemnează puterea cecenă pro-rusească, care conduce cu mînă forte, sub oblăduirea Moscovei, sub bagheta lui Putin, şi a structurilor spionajului federal. Ajungi să pricepi, deşi vag, cînd eşti la distanţă mare şi îţi este comod şi bine, cum funcţiona şi activa acolo ONG-ul "Memorial", acea celulă menită să apere drepturile omului, şi să informeze opinia publică mondială despre atrocităţile şi durerile consumate în Cecenia. Ce a însemnat pentru acel loc: Politkovskaya, şi mai nou, Estemirova, Orlov, Sadulaeva şi alţii.

Ramzan Kadyrov este personajul-cheie al cărţii lui Littell. El este la cîrma "cecenizării", conducînd acea palmă de pământ cu forţa, subordonarea, umilirea, cu puterea armei, bombei, a intimidării şi a sfidării. Încă de pe vremea cînd Politkovskaya a reuşit să-i ia
un interviu (2004), şi el era atunci un lider-boievik, cu centrul la Ţentoroi, afirma că doreşte să facă ordine nu doar în Cecenia, ci şi în întreg Caucazul, iar oamenii săi se vor face utili oriunde, chiar şi în Rusia, dacă va fi nevoie de ei! Kadyrov este pentru Littell acelaşi personaj cumplit, odios şi neîndurător, precum era Maxillien Aue, din Binevoitoarele, sau Léon Degrelle, din Le Sec et l'Humide. Teritoriul răului este cu faţă umană, în fond, doreşte binele omenirii. Cecenia sub Kadyrov este o ţară în reconstrucţie rapidă, iar Groznyi se schimbă la faţă pe zi ce trece. În bună măsură este deja reconstruit, primenit, iar bulevardul principal a şi fost rebotezat recent cu numele lui Putin! Mulţi din liderii rebeli independişti au fost atraşi treptat în tabăra pro-rusească, iar asta face ca Rusia, pas cu pas, să deţină controlul asupra oricărei scîntei subversive...mai mult decît atît, majoritatea dintre aceştia devin ofiţeri ai trupelor de interne ale Rusiei (MVD). Groznyi l-a impresionat profund pe Littell, astfel încît ajunge să afirme că Parisul are mai multe urme întipărite pe faţadele minsterelor şi muzeelor, rămase din al doilea război mondial, decît Groznyi după cele două conflicte cu armata rusă (pp.42-43). Este uimitor cum au putut renaşte străzi întregi, blocuri şi utilităţi urbane, după cumplitele bombardamente şi ostilităţi ale ruşilor, intrumentate în cadrul aşa-zisei KTO (operaţiunea contra-teroristă), care a funcţionat între octombrie 1999- octombrie 2009. KTO acum este ridicată, iar Kadyrov e cel care a devenit un dictateur samostoiatelnyi, cum îl numeşte Littell. E de consemnat că Littell care cunoaşte foarte bine rusa, se descurcă deosebit de pertinent în realităţile cecene, deopotrivă cu cele ruseşti, oficiale şi alternative. Şi tocmai pentru a transmite lumii occidentale un maxim de autenticitate, şi certitudinea faptului că puterea rusă face acolo, în Cecenia jocurile, Littell presară în textul său cuvinte ruseşti, în transcriere franţuzească: Den stroitelei (ziua constructorului, în acea zi începe naraţiunea lui Littell, dar ea face referire, implicită, la cruciala reconstrucţie a Ceceniei), zatchistki (operaţiune de curăţire completă, cu referire la combatanţii ceceni rebeli), kadyrovtsy (susţinătorii lui Kadyrov), boieviki (echivalentul englezescului killers), krycha (acoperiş, e un eufemism rusesc pentru "protecţie"), samostoiatelnyi (putere de sine-stătătoare), marchroutka (microbuz, lumea post-sovietică este marcată de acest mijloc de transport, şi în Cecenia e un transport de bază), rod (subdiviziune de clan), khoiziaïn (stăpîn, Littell îl numeşte adesea pe Kadyrov - khoiziaïn sau barine, boier, în accepţiunea din vremea ţaristă!), siloviki (forţele armatei, şi ale securităţii), tchinovniki (funcţionarii puterii, după tipicul rusesc), davaï (haide, dă-i drumul!), komanda (echipă, în acest caz, oamenii apropiaţi ai lui Kadyrov), otkat (recuperare cu dobîndă a împrumutului), i vseo (asta-i tot).

La deschiderea celei mai mari moschei din întregul Caucaz, cea din Groznyi, construcţie clonată după Moscheea Albastră din Istanbul, au venit reprezentanţi ai mai multor culte şi religii, iar Putin a fost personajul cheie al acestei manifestări; Kadyrov pozează într-un om al tradiţiei, pledează pentru renaşterea Islamului în aceste teritorii, dar în aceeaşi vreme a îngăduit şi construirea unei impunătoare biserici, practic în preajma moscheii. Credinţa lui în Islam a mers pînă acolo încît a dispus demontarea statuii de bronz a tatălui său, Akhmad Kadyrov, sculptată de sculptorul de serviciu al Rusiei, Tsereteli, în 2005, pentru că aceasta contravenea prescripţiilor religiei sale, era reprezentat cu mătănii...În acest context, nici femeile nu au scăpat de asupririle medievale, imilinţele, şi bigamiile în care se complac majoritatea bărbaţilor cu dare de mînă. Kadyrov nu e o excepţie. Şi totuşi, cum se împacă toate ororile de acolo, şantajurile, omorurile, cu dorinţa unui nebun de a face din Cecenia un Disneyland islamic? Această întrebare parcurge întreaga carte-eseu a lui Littell, şi la care aproape că nu răspunde. Cecenia rămîne un tărîm cu o dinamică a evenimentelor şi intrigilor, pe care nu o poate consemna, se pare, nici măcar un stahanovist experimentat, precum este acest Littell (gîndul îmi este, evident, la uriaşa muncă pe care a depus-o în scrierea romanului Binevoitoarele).   

Coperta ediţiei franceze reproduce chipul lui Kadyrov (foto: Thomas Dworzak, care l-a însoţit pe Littell în Cecenia) ieşit din marea moschee, faraonica sa construcţie, prin care doreşte să demonstreze măreţia şi deşănţarea proiectului său, simbolul unui stat subordonat, finanţat şi întreţinut de Rusia, pentru a ţine acea parte de lume sub control politic, ideologic şi financiar. Lupta cu terorismul s-a adeverit o gigantescă afacere, un business project, precum şi o sforţare sîngeroasă de a controla teritorii, popoare, tradiţii şi human intelligence. Perversitatea acestei maşinării este abisală şi cumplită, o putem consemna (în acest caz: să citim despre!), dar neputinţa şi furia în faţa ei te face şi mai mic decît eşti...  
     

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
25 février 2010 4 25 /02 /février /2010 09:04

Enigmaticul şi tristul aviator şi poet Antoine de Saint-Exupéry mi-a încălzit şi entiziasmat copilăria...Micul Prinţ era "harry-potter-ul" generaţiei noastre, de fapt chiar mai mult decît atît! Mai ales, pe mine personal, mă captivau desenele, şi nu este exclus ca undeva în profunzime, adînc de tot, acestea să-mi fi determinat interesul şi pasiunea pentru desen: culoare, linie, expresie plastică. Cartea a apărut cu un deceniu înainte să mă nasc eu. Acea versiune, din 1958, este disponibilă şi în reţea. Mi-este greu să spun cînd anume l-am descoperit cu adevărat, conştient, pe Micul Prinţ, dar în 1980 intram la şcoala de arte plastice...şi acest amănunt biografic sigur are tangenţă cu el...iarăşi, mi-amintesc cum l-am privit pe Micul Prinţ, în cap. al XIX-lea, cocoţat pe fleşa unui munte, de unde el era convins că va vedea întreaga planetă şi pe toţi oamenii ei, dar de unde a văzut doar stînci ascuţite precum nişte ace. Pe care le-a salutat, totuşi. Acele ace m-au "înţepat" şi pe mine...şi a început maturizarea mea. 

Îl redescopăr pe Micul Prinţ acum, cu ocazia publicării volumului Scrisori către o necunoscută. O carte-obiect, care reproduce cîteva scrisori adresate unei tinere de 23 de ani, a cărei identitate a rămas o enigmă. Minunea-minunilor este că acele misive sunt însoţite de chipul Micului Prinţ, care dealtfel îi şi scrie acelei doamne întîlnite într-un compartiment de tren din Alger...
coperta 2119 bigantoine de saint-exupery lyon-337x450

Amintesc că povestea Micului Prinţ a apărut în plin Război Mondial, în 1943, era o fărîmă de umanitate şi melancolie într-o lume pîrjolită, însîngerată, sfîşiată şi fracturată. Micul Prinţ avea un trandafir, care îi vorbea mereu primul...Ei bine, de pe planeta sa, niţel mai mare decît el însuşi, îi scrie necunoscutei întîlnite în tren. Se plînge în scrisori că "fetiţa invizibilă" nu-l sună, şi-i spune că "basmele sunt singurul adevăr al vieţii". În zbaterile sale se întreabă: "Merită oare osteneala să ai aseastă mîhnire pentru cineva care nici mîcar nu se gîndeşte să o prevină? Cu siguranţă cî nu. Atunci nici măcar nu mai ai vreo mîhnire şi e încă şi mai trist". Şi mai încolo: "Nu mai există astăzi nici un Mic Prinţ, şi nu mai exista niciodată. Micul Prinţ a murit. Sau poate că a devenit cu totul sceptic. Un Mic Prinţ sceptic nu mai e un Mic Prinţ. Sunt supărat pe dumneata că l-ai distrus". "Fetiţa" l-a întristat pe Micul Prinţ pentru că era căsătorită...Micul Prinţ voia să o facă "să călătorească în dragoste", doar că viaţa nu e niciodată la fel de frumoasă ca basmele, poveştile, iubirea!   

"...n-am băut decât un pic de mâhnire".       



În imagine: fragment din monumentul lui Antoine de Saint-Exupéry, de la Lyon. 
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article