Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

9 décembre 2009 3 09 /12 /décembre /2009 13:03
Auzisem de numele lui Viktor Pinchuk încă pe la finele anilor'90, de la anumiţi amici & pictori din Odessa şi Kiev, era deja la vremea aceea cumpărător de artă, de fapt, le dădea o pită tinerilor care cutezau în acel timp şi în acele locuri să se ambiţioneze să facă artă contemporană. Unii se întrebau cum a făcut ăsta banii, alţii se mulţumeau doar să-l convingă să cumpere, să se ştie că au lucrări în colecţia lui. Aflu acum că prin fundaţia sa Pinchuk a instituit un premiu barosan, care va primi aplicaţii din ianuarie a anului viitor
M'a amuzat foarte tare contingentul juriului, dragul de el! Se poate admira tot în trimiterea mea...

Cred că şi tinerii artişti de sub 35 de ani de la noi ar trebui să încerce să aplice pentru acest premiu, căci, cine ştie de unde sare iepurele. Până la urmă, banii nu au miros. Iar că Pinchuk ştie să facă evenimente nu se îndoieşte nimeni, căci a reuşit să-l aducă pe Damien Hirst la Kiev, pentru a-i înmâna premiul naţional pentru artă, instituit tot de el, câştigătorului din acest an, pictorul Artiom Volokitin (care a încasat $ 12.500). Sper să nu fi venit succesul prea devreme pentru acest tânăr, născut în 1981?

Vreau să cred în arta românească.   
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
9 décembre 2009 3 09 /12 /décembre /2009 11:37
În perioada 09-12.2009-10.01.2010 laMuzeul Naţional de Artă al României expoziţia "Noduri italiene. Cravata -- evoluţie, limbaj şi stil". O incursiune în istoria cravatei bărbăteşti, aşa cum a fost ea acceptată şi promovată.

Italienii ştiu cel mai bine de ce.
Merită văzută expunerea aceasta!
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Agenda
commenter cet article
8 décembre 2009 2 08 /12 /décembre /2009 07:46

Undeva, mult-trâmbiţata alternanţă la putere nu s'a produs, aplaudacii îşi vor relua panegiricile şi "rapoartele", blondele -- fotoliile comode. Generaţia de cekişti şcoliţi la superioare academii apusene nu va mai trebui să se opinitească să placă şefului, dacă ar fi fost altul, treaba lor e să zîmbească acomodant. Prostănacii vor debuta în alte roluri, iar luptătorii vor linge ringul de sînge. Minunile nu ţin nici trei zile, în timp ce valizele făcute deja trebuie abandonate, avioanele sunt pentru alţii.

Nici pe meleagurile natale lucrurile nu stau mai roze. Bravii noştri nu şi-au putut alege păstorul, nici din al treilea salt, drept care va decide poporul. Ne îmbătăm că putem schimba ceva, dar nu suntem capabili să strunim şi să sudăm nici puţin peste o sută de ortaci. Iminenţa cenuşie porneşte vendeta, iar ţurcanii clamează pe ceilaţi că ar fi doar srl-uri. Iresponsabilitatea tuturor, în grup, ne arată că puterea este inutilă şi parazitară, e cea care din inerţie îşi dispută dreptul de a fi, în timp ce, în realitate, ţara / ţările (că's două) se descurcă singure. Prost, umil, dar după capul lor. Nu prea ai multe de spus cînd vezi la orizont un cal şchiop tîrînd după sine o teleguţă hodorogită! Noroc că vine iarna, şi zăpada va acoperi melancolic: mîzga, mogulii, mitocănia, minciuna, militantismul, mitingurile, ministerele, meciurile, mutrele, mândria, misoginismul, mânia, mucegaiul, miasmele, măreţia, monarhiile, mlaştinile, masacrele, micimea, moliile, murdăria, Mont Blanc-ul etc...

"-- Kaaba -- îi şopti tremurat glasul lui Raza în ureche -- asta trebuie să fi fost, a văzut-o în cele din urmă, şi peste ea se turnau excremente" (Salman Rushdie, Ruşinea).

Turnul de apă există şi astăzi, într'o înfăţişare puţin diferită faţă de cea din imagine.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
4 décembre 2009 5 04 /12 /décembre /2009 09:25

Asta este imaginea vetrei orașului Chișinău, schematic desenată la anul 1800, unde vedem practic neschimbată planimetria de astăzi. Se spune că la acea dată evreii erau cei care trăiau în case de zid, care dețineau dughene și practic întregul comerț al localității. Nu era propriu-spus un oraș, ci o aglomerare de case, bordeie, locașe eclesiastice. La acea dată exista mănăstirea Galata, cel mai probabil un metoc al Galatei ieșene. Vatra orașului se află pe această prețioasă hartă, și ea marchează izvorul de la care se și trage denumirea urbei. În chiar centrul ei, în coasta rîului Bâc, centru marcat printr-o formă rotunjită în partea de jos și decupată în cea superioară cu trei cerculețe în interior - e izvorul matricial, cișmeaua Chișna Nouă. În cazul Chișinăului nu avem de-a face cu prea multe date arheologice, mărturiile despre trecutul mai îndepărtat de secolele XVII-XVIII sunt îmbrăcate preponderent în descrieri literare și frugale mărturii iconografice (și acestea mai degrabă schematice și fanteziste...).

În vara acestui an în zona limitrofă bisericii Mazarachi și a intreprinderii de stat ”Spații verzi” s-au demarat lucrările pentru construirea unui imobil. Escavațiile au scos la iveală  amprentele unui sit arheologic, cu numeroase hrube și pivnițe, clădite din cărămidă, prezumptiv din cel de-al XVIII-lea veac. Arheologul Ion Tentiuc susține că în curtea șantierului a văzut și descoperit numeroase vestigii umane, precum și ”o instalație, probabil, un apeduct din perioada premodernă”, acesta din urmă e și firesc să fi fost acolo, dată fiind sursa de apă aflată chiar în preajmă. Din imaginile furnizate de Jurnal TV se vede clar că e vorba de construcții impunătoare, ample, cu bolți solide. Evident că nu putem admite că erau niște beciuri pentru vinuri, ci subsolurile unor construcții fortificate, mult mai vechi decît momentul desenării hărții de la 1800, căci harta nu ne arată nimic de acest fel. 

Acum problema care se pune este asta: cum un oraș atît de sărac în vestigii arheologice, cum e Chișinăul -- sărac pentru că pur și simplu nu au avut loc niciodată săpături arheologice organizate, profesionale, stratigrafice -- își poate permite în acest moment atât de lejer să ignore și să abandoneze ceea ce a ieșit acum la lumină? Asta este barbarie curată, nesimțire totală!
Indiferent de vechimea și valoarea sitului subteran de pe strada Pușkin din Chișinău, acesta trebuie urgent cercetat, catagrafiat, analizat și catalogat, evaluat istoric și planimetric. Șantierul trebuie oprit de urgență, și lăsați specialiștii să scoată date și probe cât mai relevante despre acest sit. 

Voi încerca să aflu și eu cât mai multe, și voi scrie în continuare despre această minunată și măreață descoperire științifică! 
Pe acest loc s-au descoperit vestigiile arheologice. În planul secund din dreapta -- biserica Mazarachi (1752).
Sursa imaginii aici

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Chișinăul din alte vremuri
commenter cet article
2 décembre 2009 3 02 /12 /décembre /2009 19:49


La intrarea în Parcul Valea Morilor din Chișinău, această inscripție a stat, alături de jucăușul și energicul ”rock'n'roll", o mărturie pentru ce urma să fie în primele zile ale lunii aprilie...Premoniție sau concidență?

Foto: v.b. // 12.02.2009 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
30 novembre 2009 1 30 /11 /novembre /2009 20:49

Autorul insolitului Dicționar Khazar ne-a părăsit în această seară, în urma unui atac miocardic, la vârsta de 80 de ani recent împliniți... Personal, îmi amintesc cu mare drag de romanele sale Peisaj pictat cu ceai, precum și de Partea lăuntrică a vântului sau roman despre Hero și Leandru -- toate traduse și pre slova noastră românească. S-a grăbit în urma Patriarhului Pavle, ca să-i spună în ceruri poveștile sale.

Dumnezeu să-l odihnească!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
30 novembre 2009 1 30 /11 /novembre /2009 11:01

Citez din memorie din Céline: Frumuseţea este precum alcoolul şi confortul -- te obişnuşeşti cu ea şi nici nu o mai observi (Călătorie la capătul nopţii). 

10 iulie 2009, Moeciu de sus.
Pe terasa pensiunii "Regina Munţilor".
"Zumzetul albinilor era asurzitor la ora la care soarele era încă ascuns după munte, apoi, treptat, pe măsură ce căldura creştea, numărul zburătoarelor a devenit tot mai mic. Da, fantastic!".

Sâmbătă de dimineaţă am asistat la lansarea cărţii lui Fahri Balliu, Sinistra Doamnă, o investigaţie despre consoarta dictatorului albanez Enver Hoxha, care e vie încă, Nexhmije Hoxha (n.1921). Citesc pe rupte, şi nu mă mai satur. A fost o femeie frumoasă, gingasă, delicată, şi tocmai asta mă înfricoşează să aflu că a fost şi sângeroasă şi crudă. Acum -- e resentimentară şi ranchiunoasă. Se pare că cu vîrsta "tarele" din tinereţe nu se împuţinează, ci se accentuează, se amplifică. Prestaţia "sinistrei doamne" din ultimii ani, se pare, este execrabilă şi abominabilă. Nu retractează nimic din propriul trecut. Din contra, îl deplânge. Se identifică cu el. Mă uitam la chipul celui care a scris această carte, şi parcă am înţeles mai bine cum a fost să trăieşti în Albania lui Hoxha, şi să scrii apoi despre Nexhmije Hoxha...cumplită pecete a timpului, suferinţei, îndoielilor, amestecată cu talent şi multă trudă.  

 În seara de 19 noiembrie am fost la Anaid Gallery, unde am "slalomat" prin expoziţia "October Remember December". Mi-am regăsit acolo vechiul prieten, pe Adi Pora. De fapt, e vorba despre două piese de-ale lui, lucrate înainte să plece în Canada, şi pe care le-a descoperit pe nu-ştiu unde Valentina Iancu, una din curatoarele proiectului. M-am bucurat de contextul în care a expus vechea mea "protejată", Maia Oprea, în destinul artistic al căreia cred necondiţionat. Poate că la anul vom avea parte de o expoziţie personală a ei (divulg un secret!). Dar supriza enormă mi-au oferit-o desenele lui Remus Grecu, cu copii goi, în imponderabilitate

Este prima oară când am savurat din creaţia lui, şi m-am întrebat de unde să apară un astfel de desenator!? Tradiţia academică de la noi era să freci cărbunele de hârtie, şi să mimezi un clar-obscur cât mai confuz şi apocaliptic. Aici vedeam un mânuitor de ritm, linie şi valoraţie în descendenţa marilor desenatori ai trecutului artei. Dar Grecu mai are ceva, un schepsis plastic, găseşte mereu în inocenţa celui reprezentat ceva sinistru şi antonimic. Cred că în intuiţia asta a artistului se ascunde şi propensiunea lui pentru a "cita" celebre opere de artă, şi a le reinterpreta într-un fel propriu, adesea şocant. "Parafraza" la "Olympia" lui Manet mi se pare o pledoarie fermă pentru ideea că pictura e mai mult decât culoare, stare şi prinsoare conceptuală. E şi găselniţă, witz, capcană emoţională...Strategia asta vine în urma "redescoperii picturii", pe larg intuită şi promovată vârtos de tânăra generaţie de la noi. 

foto: Vladimir Bulat   
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Fragmente
commenter cet article
25 novembre 2009 3 25 /11 /novembre /2009 22:59

Concertul de la Sala Palatului a quartetului condus de Jan Garbarek nu a început prea promițător, era un soi de hai-hui muzical, dezlînat, care dădea mai repede ca un preludiu, decît ”magma” tare a unui act muzical al unor titani precum Garbarek & Trilok Gurtu. De la recitalul pianistic al lui Rainer Brüninghaus lucrurile au început să se redreseze. Adică cel care a inspirat docta și aproape exhaustiva carte a lui Michael Tucker, Deep Song (Viking Press, 1998) și-a ”reintrat în simțiri”, și a dat tot ce știe el mai bun în materie de, nu atît de tehnici & virtuozitate, ci de sensibilitate și senzualitate...Cartea despre care fac vorbire este un fel de biografie completă a lui Garbarek, apărută în momentul în care marele saxofonist trecuse tiptil de zenitul carierei sale, și intra -- oarecum natural -- în faza crespusculară a acesteia. Tocmai pusese pe piață dublul album Rites (în opinia mea, cel mai bun din toată discografia sa!), căruia i-a premers cu ceva vreme misteriosul și mesmericul Officium (1994), în care acompaniază pe fenomenalul The Hilliard Ensemble (materialul a fost înregistrat în îndepărtatul an 1993). În opinia mea, după această dată trebuie vorbit despre Garbarek ca despre o fostă mare personalitate a muzicii contemporane, iar cel văzut în seara asta era de-a dreptul sosia lui. Sunt multe de spus despre această uriașă personalitate, și caracter, acela care a revoluționat din temelii și a re-calibrat vocea saxofonului, i-a dat noi dimensiuni arhitecturii sunetului, dar la fel de adevărat este că -- ca toate pe acest pământ -- este ”vechi” deja, și nu va mai putea de aici încolo să lase o altă impresie decât de un prea nostalgic ”deja vu!”. Și nu îl mai salvează nici cel numit drum machine, cu toată  verva și impulsivitatea care încă îl mai caracterizează, adică Trilok Gurtu, căci nici el nu e la prima sa tinerețe. Sincer să fiu mi-aș fi dorit să-l văd pe Manu Katché în postura de percuționist, cu care a fost conceput şi început acest turneu...Poate că și oboseala și-a spus cuvîntul? Quartetul a avut 11 concerte în această lună, și această reprezentație a fost ultimul din acest an. De ce, oare, să avem noi acest noroc (sau ne-noroc?), să fim ultimii cărora le-a cîntat Garbarek în 2009? E o întrebare retorică, dar ea bate mai departe...Sincer voiam mult mai mult de la acest concert, pe care l-am așteptat ani și ani. Poate că a venit prea târziu, poate că eu sunt deja nițel imun...? Dar nu pot vorbi despre Garbarek fără patos. 

Nu pot să nu consemnez foarte buna scenografie a scenei pe care au cântat cei 4, iar aceasta dimpreună cu eclerajul minunat au fost, după mine, adevărații ”muzicieni” ai serii. Un soi de scoică-coajă-de-castană a spulberat orice prejudecată, stridență, bîlbă, asperitate, joc gratuit... 

Aici am găsit o colecție de fotografii care ilustrează pregnant întreaga atmosferă vizual-senzitivă a concertului, minus, evident, sunetul...  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
24 novembre 2009 2 24 /11 /novembre /2009 15:05

400

Am publicat pe acest blog 400 de articole, începînd cu 23 mai 2006, sunt 3 ani şi jumătate de atunci.

Uşa acestuia va rămîne mereu deschisă, precum şi disponibilitatea mea pentru teme, idei, dezbateri, polemici, imagini, situaţii, cărţi, problematici, ipoteze, presupuneri, interpretări -- tot ce şi cît poate încăpea într'un ochi de veghe şi o minte întru toate deschisă. M-am tot gîndit şi foit ce imagine să ilustreze această mică "aniversare", întradevăr "rotundă" şi "robustă".
O uşă deschisă...

Imaginea unei intrări în bloc la Tirana; uşă nu există, nici nu a existat vreodată. Şi dacă iarăşi am pomenit de Albania, trebuie să adaog că în 28 noiembrie e ziua naţională a acestei ţări minunate şi atît de sfîşiate de dictatura trecutului...
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
23 novembre 2009 1 23 /11 /novembre /2009 14:13

Vinerea trecută, la librăria Mihai Eminescu din Bucureşti a avut loc un eveniment cu răsunet slab în spaţiul mediatic din România. S-au lansat două cărţi dedicate "căderii zidului" din Berlin, în noiembrie 1989. Ambele apărute la editura Cartier. Aceste titluri sunt: DUPA DOUAZECI DE ANI DE LA CADEREA ZIDULUI (de Pierre Verluise)
şi CADEREA ZIDULUI DIN BERLIN SI A COMUNISMULUI PE INTELESUL NEPOTELEI MELE SOAZIG (de Mark Ferro).  
Ca unul care de ani buni colecţionează fotografii vechi, cărţi poştale şi documente despre aceste fenomen al zidului din inima Europei, evident, am fost atras de aceste titluri, deopotrivă cu altele care apar, şi încă vor apărea în acest an, cînd se împlinesc, iată, două decenii de la acel mare început de Nouă Europă...

Pierre Verluise este în primul rînd un fin cunoscător al realităţilor estice, şi se poate spune că e un "uns cu toate alifiile", căci el însuşi povesteşte cum, cu ani mulţi în urmă, se pomenise într-un punct îndepărtat al Rusiei, în trei, el şi un ofiţer al KGB, şi cu soţia acestuia din urmă, în faţa unei cantităţi de vodka, în situaţia de a fi cooptat în serviciile de spionaj sovietic... După acel episod autorul acestui volum despre căderea Zidului a călătorit enorm prin aproape toate regiunile din spatele Cortinei, drept pentru care cartea lui este o creionare, fie şi sumară, a impactului acestei divizări născute ca efect al Războiului Rece dintre Vest şi Est. E o analiză plauzibilă, sugestivă şi necesară, pentru a înţelege ce înseamnă, în Europa, izolarea, naţionalismul, profesionalismul şi reversul acestuia, demagogia, propaganda, intoxicarea prin media, exclusivismul opiniilor...O lectură şi o galopare prin aceste problematici sunt utile în acest moment, mai ales că Moldova tocmai a trecut ea însăşi, recent, printr-o izolare de restul lumii, cu nimic mai prejos de lumea aflată cîndva, nu demult, dincolo de Zidul Berlinului, după terminarea Războiului al II-lea mondial. Singura diferenţă: existenţa internetului. Care, evident, nu e deloc, lucru puţin! Moldova a supravieţuit, dar nu fără o alienare care va mai dura...

Volumaşul albastru, cu sugestii de recuzită de Gulag pe copertă, este o carte pe cît de prietenoasă, pe atît de gravă şi necesară, mai ales că se adrează deopotrivă nepoţeilor, dar şi bunicilor, fără a rămîne în afara interesului celor care văd în această lume în ideea de "zid" atît o limită, o graniţă, cît şi o dimensiune mistică, simbolică. Concret: nepoţica Soazig şi-a formulat singură întrebările, chestionările, neliniştile, iar cea mai tulburătoare întrebare care o pune juna asta este: "Comment expliquer la nostalgie du communisme ?". Chiar dacă răspunsul la ea este, după mine, parţial, el se înscrie foarte bine în polemicile iscate în ultimul timp în spaţiul românesc, cu privire la "iluzia anticomunismului". 

"Zidul" şi zidurile mai suscită polemici, frisoane, încordări şi dialoguri fertile. Celebrarea căderii Zidului de la Berlin a reapins aceste discuţii în diverse spaţii ale lumii, şi dacă tot am vorbit despre doi autori francezi, am fost atent mai ales la cum s-a derulat acest interesant proces în Franţa.  

P.S. După ce am scris aceste note, am urmărit conferinţa de presă a lui Vladimir Filat de azi, o recomand.   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article