Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

30 novembre 2009 1 30 /11 /novembre /2009 20:49

Autorul insolitului Dicționar Khazar ne-a părăsit în această seară, în urma unui atac miocardic, la vârsta de 80 de ani recent împliniți... Personal, îmi amintesc cu mare drag de romanele sale Peisaj pictat cu ceai, precum și de Partea lăuntrică a vântului sau roman despre Hero și Leandru -- toate traduse și pre slova noastră românească. S-a grăbit în urma Patriarhului Pavle, ca să-i spună în ceruri poveștile sale.

Dumnezeu să-l odihnească!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
30 novembre 2009 1 30 /11 /novembre /2009 11:01

Citez din memorie din Céline: Frumuseţea este precum alcoolul şi confortul -- te obişnuşeşti cu ea şi nici nu o mai observi (Călătorie la capătul nopţii). 

10 iulie 2009, Moeciu de sus.
Pe terasa pensiunii "Regina Munţilor".
"Zumzetul albinilor era asurzitor la ora la care soarele era încă ascuns după munte, apoi, treptat, pe măsură ce căldura creştea, numărul zburătoarelor a devenit tot mai mic. Da, fantastic!".

Sâmbătă de dimineaţă am asistat la lansarea cărţii lui Fahri Balliu, Sinistra Doamnă, o investigaţie despre consoarta dictatorului albanez Enver Hoxha, care e vie încă, Nexhmije Hoxha (n.1921). Citesc pe rupte, şi nu mă mai satur. A fost o femeie frumoasă, gingasă, delicată, şi tocmai asta mă înfricoşează să aflu că a fost şi sângeroasă şi crudă. Acum -- e resentimentară şi ranchiunoasă. Se pare că cu vîrsta "tarele" din tinereţe nu se împuţinează, ci se accentuează, se amplifică. Prestaţia "sinistrei doamne" din ultimii ani, se pare, este execrabilă şi abominabilă. Nu retractează nimic din propriul trecut. Din contra, îl deplânge. Se identifică cu el. Mă uitam la chipul celui care a scris această carte, şi parcă am înţeles mai bine cum a fost să trăieşti în Albania lui Hoxha, şi să scrii apoi despre Nexhmije Hoxha...cumplită pecete a timpului, suferinţei, îndoielilor, amestecată cu talent şi multă trudă.  

 În seara de 19 noiembrie am fost la Anaid Gallery, unde am "slalomat" prin expoziţia "October Remember December". Mi-am regăsit acolo vechiul prieten, pe Adi Pora. De fapt, e vorba despre două piese de-ale lui, lucrate înainte să plece în Canada, şi pe care le-a descoperit pe nu-ştiu unde Valentina Iancu, una din curatoarele proiectului. M-am bucurat de contextul în care a expus vechea mea "protejată", Maia Oprea, în destinul artistic al căreia cred necondiţionat. Poate că la anul vom avea parte de o expoziţie personală a ei (divulg un secret!). Dar supriza enormă mi-au oferit-o desenele lui Remus Grecu, cu copii goi, în imponderabilitate

Este prima oară când am savurat din creaţia lui, şi m-am întrebat de unde să apară un astfel de desenator!? Tradiţia academică de la noi era să freci cărbunele de hârtie, şi să mimezi un clar-obscur cât mai confuz şi apocaliptic. Aici vedeam un mânuitor de ritm, linie şi valoraţie în descendenţa marilor desenatori ai trecutului artei. Dar Grecu mai are ceva, un schepsis plastic, găseşte mereu în inocenţa celui reprezentat ceva sinistru şi antonimic. Cred că în intuiţia asta a artistului se ascunde şi propensiunea lui pentru a "cita" celebre opere de artă, şi a le reinterpreta într-un fel propriu, adesea şocant. "Parafraza" la "Olympia" lui Manet mi se pare o pledoarie fermă pentru ideea că pictura e mai mult decât culoare, stare şi prinsoare conceptuală. E şi găselniţă, witz, capcană emoţională...Strategia asta vine în urma "redescoperii picturii", pe larg intuită şi promovată vârtos de tânăra generaţie de la noi. 

foto: Vladimir Bulat   
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Fragmente
commenter cet article
25 novembre 2009 3 25 /11 /novembre /2009 22:59

Concertul de la Sala Palatului a quartetului condus de Jan Garbarek nu a început prea promițător, era un soi de hai-hui muzical, dezlînat, care dădea mai repede ca un preludiu, decît ”magma” tare a unui act muzical al unor titani precum Garbarek & Trilok Gurtu. De la recitalul pianistic al lui Rainer Brüninghaus lucrurile au început să se redreseze. Adică cel care a inspirat docta și aproape exhaustiva carte a lui Michael Tucker, Deep Song (Viking Press, 1998) și-a ”reintrat în simțiri”, și a dat tot ce știe el mai bun în materie de, nu atît de tehnici & virtuozitate, ci de sensibilitate și senzualitate...Cartea despre care fac vorbire este un fel de biografie completă a lui Garbarek, apărută în momentul în care marele saxofonist trecuse tiptil de zenitul carierei sale, și intra -- oarecum natural -- în faza crespusculară a acesteia. Tocmai pusese pe piață dublul album Rites (în opinia mea, cel mai bun din toată discografia sa!), căruia i-a premers cu ceva vreme misteriosul și mesmericul Officium (1994), în care acompaniază pe fenomenalul The Hilliard Ensemble (materialul a fost înregistrat în îndepărtatul an 1993). În opinia mea, după această dată trebuie vorbit despre Garbarek ca despre o fostă mare personalitate a muzicii contemporane, iar cel văzut în seara asta era de-a dreptul sosia lui. Sunt multe de spus despre această uriașă personalitate, și caracter, acela care a revoluționat din temelii și a re-calibrat vocea saxofonului, i-a dat noi dimensiuni arhitecturii sunetului, dar la fel de adevărat este că -- ca toate pe acest pământ -- este ”vechi” deja, și nu va mai putea de aici încolo să lase o altă impresie decât de un prea nostalgic ”deja vu!”. Și nu îl mai salvează nici cel numit drum machine, cu toată  verva și impulsivitatea care încă îl mai caracterizează, adică Trilok Gurtu, căci nici el nu e la prima sa tinerețe. Sincer să fiu mi-aș fi dorit să-l văd pe Manu Katché în postura de percuționist, cu care a fost conceput şi început acest turneu...Poate că și oboseala și-a spus cuvîntul? Quartetul a avut 11 concerte în această lună, și această reprezentație a fost ultimul din acest an. De ce, oare, să avem noi acest noroc (sau ne-noroc?), să fim ultimii cărora le-a cîntat Garbarek în 2009? E o întrebare retorică, dar ea bate mai departe...Sincer voiam mult mai mult de la acest concert, pe care l-am așteptat ani și ani. Poate că a venit prea târziu, poate că eu sunt deja nițel imun...? Dar nu pot vorbi despre Garbarek fără patos. 

Nu pot să nu consemnez foarte buna scenografie a scenei pe care au cântat cei 4, iar aceasta dimpreună cu eclerajul minunat au fost, după mine, adevărații ”muzicieni” ai serii. Un soi de scoică-coajă-de-castană a spulberat orice prejudecată, stridență, bîlbă, asperitate, joc gratuit... 

Aici am găsit o colecție de fotografii care ilustrează pregnant întreaga atmosferă vizual-senzitivă a concertului, minus, evident, sunetul...  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
24 novembre 2009 2 24 /11 /novembre /2009 15:05

400

Am publicat pe acest blog 400 de articole, începînd cu 23 mai 2006, sunt 3 ani şi jumătate de atunci.

Uşa acestuia va rămîne mereu deschisă, precum şi disponibilitatea mea pentru teme, idei, dezbateri, polemici, imagini, situaţii, cărţi, problematici, ipoteze, presupuneri, interpretări -- tot ce şi cît poate încăpea într'un ochi de veghe şi o minte întru toate deschisă. M-am tot gîndit şi foit ce imagine să ilustreze această mică "aniversare", întradevăr "rotundă" şi "robustă".
O uşă deschisă...

Imaginea unei intrări în bloc la Tirana; uşă nu există, nici nu a existat vreodată. Şi dacă iarăşi am pomenit de Albania, trebuie să adaog că în 28 noiembrie e ziua naţională a acestei ţări minunate şi atît de sfîşiate de dictatura trecutului...
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
23 novembre 2009 1 23 /11 /novembre /2009 14:13

Vinerea trecută, la librăria Mihai Eminescu din Bucureşti a avut loc un eveniment cu răsunet slab în spaţiul mediatic din România. S-au lansat două cărţi dedicate "căderii zidului" din Berlin, în noiembrie 1989. Ambele apărute la editura Cartier. Aceste titluri sunt: DUPA DOUAZECI DE ANI DE LA CADEREA ZIDULUI (de Pierre Verluise)
şi CADEREA ZIDULUI DIN BERLIN SI A COMUNISMULUI PE INTELESUL NEPOTELEI MELE SOAZIG (de Mark Ferro).  
Ca unul care de ani buni colecţionează fotografii vechi, cărţi poştale şi documente despre aceste fenomen al zidului din inima Europei, evident, am fost atras de aceste titluri, deopotrivă cu altele care apar, şi încă vor apărea în acest an, cînd se împlinesc, iată, două decenii de la acel mare început de Nouă Europă...

Pierre Verluise este în primul rînd un fin cunoscător al realităţilor estice, şi se poate spune că e un "uns cu toate alifiile", căci el însuşi povesteşte cum, cu ani mulţi în urmă, se pomenise într-un punct îndepărtat al Rusiei, în trei, el şi un ofiţer al KGB, şi cu soţia acestuia din urmă, în faţa unei cantităţi de vodka, în situaţia de a fi cooptat în serviciile de spionaj sovietic... După acel episod autorul acestui volum despre căderea Zidului a călătorit enorm prin aproape toate regiunile din spatele Cortinei, drept pentru care cartea lui este o creionare, fie şi sumară, a impactului acestei divizări născute ca efect al Războiului Rece dintre Vest şi Est. E o analiză plauzibilă, sugestivă şi necesară, pentru a înţelege ce înseamnă, în Europa, izolarea, naţionalismul, profesionalismul şi reversul acestuia, demagogia, propaganda, intoxicarea prin media, exclusivismul opiniilor...O lectură şi o galopare prin aceste problematici sunt utile în acest moment, mai ales că Moldova tocmai a trecut ea însăşi, recent, printr-o izolare de restul lumii, cu nimic mai prejos de lumea aflată cîndva, nu demult, dincolo de Zidul Berlinului, după terminarea Războiului al II-lea mondial. Singura diferenţă: existenţa internetului. Care, evident, nu e deloc, lucru puţin! Moldova a supravieţuit, dar nu fără o alienare care va mai dura...

Volumaşul albastru, cu sugestii de recuzită de Gulag pe copertă, este o carte pe cît de prietenoasă, pe atît de gravă şi necesară, mai ales că se adrează deopotrivă nepoţeilor, dar şi bunicilor, fără a rămîne în afara interesului celor care văd în această lume în ideea de "zid" atît o limită, o graniţă, cît şi o dimensiune mistică, simbolică. Concret: nepoţica Soazig şi-a formulat singură întrebările, chestionările, neliniştile, iar cea mai tulburătoare întrebare care o pune juna asta este: "Comment expliquer la nostalgie du communisme ?". Chiar dacă răspunsul la ea este, după mine, parţial, el se înscrie foarte bine în polemicile iscate în ultimul timp în spaţiul românesc, cu privire la "iluzia anticomunismului". 

"Zidul" şi zidurile mai suscită polemici, frisoane, încordări şi dialoguri fertile. Celebrarea căderii Zidului de la Berlin a reapins aceste discuţii în diverse spaţii ale lumii, şi dacă tot am vorbit despre doi autori francezi, am fost atent mai ales la cum s-a derulat acest interesant proces în Franţa.  

P.S. După ce am scris aceste note, am urmărit conferinţa de presă a lui Vladimir Filat de azi, o recomand.   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
21 novembre 2009 6 21 /11 /novembre /2009 00:28


În
seara zilei de joi, 19 noiembrie, aproape de miezul nopții, în una din bisericile periferice ale Moscovei, aflată într-un cartier cu populație compactă venită din țări musulmane, un individ mascat a tras cîteva focuri dintr-un pistol, fără a ști în acel moment cine e părintele Daniil Sysoev, pe care-l căuta, pentru a-l ucide. Cei doi părinți duhovnicești erau cu enoriașii, pe care-i spovedeau...Regentul, Vladimir Strelbițky a fost rănit, iar parohul Daniil Sysoev împușcat în cap, a murit în drum spre spital.
Părintele Sysoev era născut la 12 ianuarie 1974, și se manifestase ca un propăvăduitor activ, misionar, cu cîteva cărți la activ. Se pare că în ultima vreme primise amenințări cu moartea în repetate rînduri...Iată că o mînă criminală i-a curmat viața, lăsînd un urmă o soție îndurerată, trei copii și o turmă de enoriași stupefiați...Părintele Patriarh Kirill al Rusiei, aflînd această cumplită veste chiar de ziua sa de naștere, a oficiat o Sfîntă Liturghie pentru buna așezare a sufletului celui martirizat pentru Dreapta-Credință. De asemenea, Părintele Patriarh a chemat întreaga suflare creștinească să se abțină de la presupuneri, etichetări și comentarii pripite, și să se roage Împăratului Păcii pentru ca Acesta să ne lumineze pe toți, și să întărească inimile rudelor, apropiaților și celor care l-au cunoscut pe părintele Sysoev...amintind că acesta se va bucura în ”Ierusalimul cel ceresc și de zeci de mii de îngeri în adunare sărbătorească, și de Biserica celor întîi-născuți <...> și de duhurile drepților celor desăvîrșiți” (Epistola către evrei a Sfîntului Apostol Pavel, 12.22-23).    

@imaginea: www.nsad.ru (părintele Daniil Sysoev în timpul unei cateheze).  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
18 novembre 2009 3 18 /11 /novembre /2009 22:23

După ce am dezbătut mai pe larg chestiunea ”recondiționării” Casei Hertza (septembrie, 2007) din inima Chișinăului, o găsesc din nou încinsă în schele și pusă în spatele unui gard metalic, identic cu cel care ”păzește” temporar Parlamentul și Președinția! E drept imaginile pe care le-am descoperit erau luate astă vară. Dar acum cum o mai fi, mă poate informa cineva?

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Chișinăul din alte vremuri
commenter cet article
17 novembre 2009 2 17 /11 /novembre /2009 16:33

Cred că Tirana trebuie să o vizitezi dacă tot ajungi în Albania, dar cel mai bine e să intri noaptea în oraș. E spectaculoasă cu adevărat intrarea dinspre autostrada Durres-Tirana, unde orașul începe mult înainte să intri în el, pentru că mulțimea de spații comerciale, depozite și proximitatea aeroportului fac această descindere mai umană, mai binevoitoare. Imediat ce ai intrat în Tirana bulevardele slab luminate te aduc repede în Piața Skanderbeg, poate locul cel mai spectaculos al urbei. Lumina slabă anulează contrastele, ascunde griul, amână macabrul...
Piramida din zona centrală a orașului, concepută pentru a înveșnici memoria lui Hoxha, după moartea acestuia în anul1985, este acum o ruină, și simbolizează mai degrabă adevărata atitudine a albanezilor față de propriul trecut! O minunată descriere a contextului apariției acestui hidos monument o putem afla în romanul cu același nume al lui Ismail Kadare.   

În plină zi nu mai redescoperi farmecul nocturn al capitalei; fardul a picat! Devin vizibile cutele, decrepitudinea, craclurile, vehemența asurzită a trecutului cumplit...Orașul acesta a devenit capitală prin 1922, doar pentru că se afla în centrul țării. Altfel, orașul este o fantomă, un simulacru urban, cu mai multe răni decât forme frumoase și lucruri de reținut. Procesul de ”colorizare” este de dată recentă, după anul 2000 artistul vizual Edi Rama -- actual lider al Partidului Socialist din Albania -- a propus această înviorare artificială și forțată a chipului tenebros și glacial al orașului.  

Părerile despre această cosmetizare a fațadelor din oraș sunt împărțite; ”colorizarea” place mai mult străinilor, dar îi impresionează mult mai puțin pe localnici, inclusiv pe intelectuali. Primii vin și se duc, fotografiază -- ca mine, dealtfel -- înțeleg prea puțin din impactul adevărat al acestei intervenții peste mizeria lăsată de regimul lui Enver Hoxha, tiranezii însă trebuie să suporte zilnic prezența și duplicitatea acestora, cei mai sensibili înțelegând că prea puține s-au schimbat în mentalitatea și infrastructura acestui oraș. E un experiment nu tocmai benefic.

De pildă, cartierul Blloku, perimetrul fostei nomenclaturi albaneze, unde locuiau toți sus-pușii regimului, inclusiv dictatorul cu familia, a rămas aproape neschimbat -- în afara parterului blocurilor mizere, și niciodată finisate după minimele standarde ale secolului XX. E o suprafață urbană mai mare decât cartierul Primăverii din București, și a fost desecretizată în 1991, după care și oamenii de rând au putut călca pe acele străzi, altădată rezervate exclusiv nomenclaturii comuniste. Acum aici sunt numeroase cârciumi, baruri, restaurante, fast-foods, cluburi de noapte, hoteluri etc. Se pare că pe piața imobiliară spațiile locative sunt aici foarte scumpe, deloc tangente cu calitatea construcțiilor sau a confortului interior. Poate că după căderea regimului au apărut și aici caloriferele, apa fierbinte, ușile la intrarea în blocuri. Firește, s-au construit destule imobile noi, și s-au inserat printre cele lăsate de vechiul regim. Dar în mare impresia despre Blloku este deplorabilă, ca să rămân pe o notă eufemistică...

În piața Skanderbeg -- Moscheia Et'hem Bey. E unul din cele mai frumoase locuri din întreaga Albanie, unul din simbolurile rezistenței islamice. De aici, dealtfel, se spune, a și început procesul de demontare a regimului comunist din Albania. În fața acestei moschei s-au adunat primii studenți care au scandat împotriva regimului criminal și atroce.

În zilele de Ramazan mulți practicanți vin la moschee pentru rugăciune, mulțimea care nu încape în interiorul locașului îngenunchează pe covoarele întinse pe laturile acestuia. Strada se umple de credincioși, deși religia în general în Albania nu este foarte populară. Statisticile afirmă că peste 70 % din locuitorii țării sunt agnostici!

Este foarte adevărat că aceste intervenții cromatice împrospătează fațadele blocurilor comuniste, dar ”grimasa” aceasta nu poate schimba sau înlocui stringenta necesitate a confortului, și minima aură a civilizație contemporane. În locul culorilor, cred, tiranezii ar avea nevoie de gaze, apă caldă, termoficare; procese care au loc într-un ritm deosebit de lent, greoi, preferențial, defectuos...

Stridența cromatică crează fantoma spectacularului. Orașul rămâne astfel o decorațiune teatrală, o butaforie hâdă, un fals urban. Trotuarele și spațiile verzi sunt morganatice, mai degrabă convenționale, delăsate la voia întâmplării și naturii, decât repere clar delimitate. Bălăriile cresc peste tot, copacii tineri încă nu și-au definit individualitatea. În iureșul acesta biologic aproape că nu reușești să conjugi virtuțile cosmetizărilor de dată prea recentă.  

O prezență deloc accidentală pe străzi sunt și clocharzii locali. Pe fundalul parcului de autoturisme luxoase, și a ritmului de viață glamuros a unei puțin numeroase pături sociale, imaginea lor este cu atât mai jalnică. Cu toate acestea, nu am văzut ca cineva să cerșească; prezența sărăciei și mizeriei deși e omniprezentă -- nu este agasantă, nici insistentă. E suprinzător cum un primar socialist (același Edi Rama) nu reușește să dea o șansă nouă acestor oameni, care fac din Tirana un loc și mai gri decât ar fi, poate, fără prezența lor. Nu sunt un simulacru, ci o realitate vie. Probabil că tot latentul capitalism e salvarea lor!


La Tirana înțelegi poate cel mai bine ce a însemnat Zidul Berlinului...pentru întreaga omenire, și pentru berlinezi în special.  

P.S. Nu este prea lesne să găsești imagini fotografice din Tirana ”epocii concentraționare”, de accea reperând una am găsit cu cale să o alătur acestui grupaj contemporan, pentru a se vedea contrastul zdrobitor, între atunci și acum. Fotografiatul era și el sub controlul statului, probabil că și numărul aparatelor era foarte strict reglementat și monotorizat. E o minune că acest document a ieșit de la naftalină!
Sursa acestei imagini: http://shqipfoto.livejournal.com/ Cozile îmi amintesc de atmosfera românească, doar că parcă mai sumbră.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
16 novembre 2009 1 16 /11 /novembre /2009 11:36

Cred că am văzut prima oară acest document fotografic anul trecut, când vizitam mănăstirile Serbiei; la una din ele am răsfoit un album-conversaţie în care apărea superba fotografie cu Patriarhul Pavle al Serbiei, despre care poporul său spunea: Acesta este Îngerul nostru, care ne apără şi ne acoperă.
A trecut ieri la Domnul, să se roage mai de-aproape pentru poporul său şi, sperăm, pentru întreaga Dreapta-credinţă! Să-i fie ţărna cât mai uşoară, şi aripile ca puful pentru zbor...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
12 novembre 2009 4 12 /11 /novembre /2009 21:30

Stencil din zona Lipscanilor, noiembrie, București
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article