Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

21 novembre 2009 6 21 /11 /novembre /2009 00:28


În
seara zilei de joi, 19 noiembrie, aproape de miezul nopții, în una din bisericile periferice ale Moscovei, aflată într-un cartier cu populație compactă venită din țări musulmane, un individ mascat a tras cîteva focuri dintr-un pistol, fără a ști în acel moment cine e părintele Daniil Sysoev, pe care-l căuta, pentru a-l ucide. Cei doi părinți duhovnicești erau cu enoriașii, pe care-i spovedeau...Regentul, Vladimir Strelbițky a fost rănit, iar parohul Daniil Sysoev împușcat în cap, a murit în drum spre spital.
Părintele Sysoev era născut la 12 ianuarie 1974, și se manifestase ca un propăvăduitor activ, misionar, cu cîteva cărți la activ. Se pare că în ultima vreme primise amenințări cu moartea în repetate rînduri...Iată că o mînă criminală i-a curmat viața, lăsînd un urmă o soție îndurerată, trei copii și o turmă de enoriași stupefiați...Părintele Patriarh Kirill al Rusiei, aflînd această cumplită veste chiar de ziua sa de naștere, a oficiat o Sfîntă Liturghie pentru buna așezare a sufletului celui martirizat pentru Dreapta-Credință. De asemenea, Părintele Patriarh a chemat întreaga suflare creștinească să se abțină de la presupuneri, etichetări și comentarii pripite, și să se roage Împăratului Păcii pentru ca Acesta să ne lumineze pe toți, și să întărească inimile rudelor, apropiaților și celor care l-au cunoscut pe părintele Sysoev...amintind că acesta se va bucura în ”Ierusalimul cel ceresc și de zeci de mii de îngeri în adunare sărbătorească, și de Biserica celor întîi-născuți <...> și de duhurile drepților celor desăvîrșiți” (Epistola către evrei a Sfîntului Apostol Pavel, 12.22-23).    

@imaginea: www.nsad.ru (părintele Daniil Sysoev în timpul unei cateheze).  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
18 novembre 2009 3 18 /11 /novembre /2009 22:23

După ce am dezbătut mai pe larg chestiunea ”recondiționării” Casei Hertza (septembrie, 2007) din inima Chișinăului, o găsesc din nou încinsă în schele și pusă în spatele unui gard metalic, identic cu cel care ”păzește” temporar Parlamentul și Președinția! E drept imaginile pe care le-am descoperit erau luate astă vară. Dar acum cum o mai fi, mă poate informa cineva?

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Chișinăul din alte vremuri
commenter cet article
17 novembre 2009 2 17 /11 /novembre /2009 16:33

Cred că Tirana trebuie să o vizitezi dacă tot ajungi în Albania, dar cel mai bine e să intri noaptea în oraș. E spectaculoasă cu adevărat intrarea dinspre autostrada Durres-Tirana, unde orașul începe mult înainte să intri în el, pentru că mulțimea de spații comerciale, depozite și proximitatea aeroportului fac această descindere mai umană, mai binevoitoare. Imediat ce ai intrat în Tirana bulevardele slab luminate te aduc repede în Piața Skanderbeg, poate locul cel mai spectaculos al urbei. Lumina slabă anulează contrastele, ascunde griul, amână macabrul...
Piramida din zona centrală a orașului, concepută pentru a înveșnici memoria lui Hoxha, după moartea acestuia în anul1985, este acum o ruină, și simbolizează mai degrabă adevărata atitudine a albanezilor față de propriul trecut! O minunată descriere a contextului apariției acestui hidos monument o putem afla în romanul cu același nume al lui Ismail Kadare.   

În plină zi nu mai redescoperi farmecul nocturn al capitalei; fardul a picat! Devin vizibile cutele, decrepitudinea, craclurile, vehemența asurzită a trecutului cumplit...Orașul acesta a devenit capitală prin 1922, doar pentru că se afla în centrul țării. Altfel, orașul este o fantomă, un simulacru urban, cu mai multe răni decât forme frumoase și lucruri de reținut. Procesul de ”colorizare” este de dată recentă, după anul 2000 artistul vizual Edi Rama -- actual lider al Partidului Socialist din Albania -- a propus această înviorare artificială și forțată a chipului tenebros și glacial al orașului.  

Părerile despre această cosmetizare a fațadelor din oraș sunt împărțite; ”colorizarea” place mai mult străinilor, dar îi impresionează mult mai puțin pe localnici, inclusiv pe intelectuali. Primii vin și se duc, fotografiază -- ca mine, dealtfel -- înțeleg prea puțin din impactul adevărat al acestei intervenții peste mizeria lăsată de regimul lui Enver Hoxha, tiranezii însă trebuie să suporte zilnic prezența și duplicitatea acestora, cei mai sensibili înțelegând că prea puține s-au schimbat în mentalitatea și infrastructura acestui oraș. E un experiment nu tocmai benefic.

De pildă, cartierul Blloku, perimetrul fostei nomenclaturi albaneze, unde locuiau toți sus-pușii regimului, inclusiv dictatorul cu familia, a rămas aproape neschimbat -- în afara parterului blocurilor mizere, și niciodată finisate după minimele standarde ale secolului XX. E o suprafață urbană mai mare decât cartierul Primăverii din București, și a fost desecretizată în 1991, după care și oamenii de rând au putut călca pe acele străzi, altădată rezervate exclusiv nomenclaturii comuniste. Acum aici sunt numeroase cârciumi, baruri, restaurante, fast-foods, cluburi de noapte, hoteluri etc. Se pare că pe piața imobiliară spațiile locative sunt aici foarte scumpe, deloc tangente cu calitatea construcțiilor sau a confortului interior. Poate că după căderea regimului au apărut și aici caloriferele, apa fierbinte, ușile la intrarea în blocuri. Firește, s-au construit destule imobile noi, și s-au inserat printre cele lăsate de vechiul regim. Dar în mare impresia despre Blloku este deplorabilă, ca să rămân pe o notă eufemistică...

În piața Skanderbeg -- Moscheia Et'hem Bey. E unul din cele mai frumoase locuri din întreaga Albanie, unul din simbolurile rezistenței islamice. De aici, dealtfel, se spune, a și început procesul de demontare a regimului comunist din Albania. În fața acestei moschei s-au adunat primii studenți care au scandat împotriva regimului criminal și atroce.

În zilele de Ramazan mulți practicanți vin la moschee pentru rugăciune, mulțimea care nu încape în interiorul locașului îngenunchează pe covoarele întinse pe laturile acestuia. Strada se umple de credincioși, deși religia în general în Albania nu este foarte populară. Statisticile afirmă că peste 70 % din locuitorii țării sunt agnostici!

Este foarte adevărat că aceste intervenții cromatice împrospătează fațadele blocurilor comuniste, dar ”grimasa” aceasta nu poate schimba sau înlocui stringenta necesitate a confortului, și minima aură a civilizație contemporane. În locul culorilor, cred, tiranezii ar avea nevoie de gaze, apă caldă, termoficare; procese care au loc într-un ritm deosebit de lent, greoi, preferențial, defectuos...

Stridența cromatică crează fantoma spectacularului. Orașul rămâne astfel o decorațiune teatrală, o butaforie hâdă, un fals urban. Trotuarele și spațiile verzi sunt morganatice, mai degrabă convenționale, delăsate la voia întâmplării și naturii, decât repere clar delimitate. Bălăriile cresc peste tot, copacii tineri încă nu și-au definit individualitatea. În iureșul acesta biologic aproape că nu reușești să conjugi virtuțile cosmetizărilor de dată prea recentă.  

O prezență deloc accidentală pe străzi sunt și clocharzii locali. Pe fundalul parcului de autoturisme luxoase, și a ritmului de viață glamuros a unei puțin numeroase pături sociale, imaginea lor este cu atât mai jalnică. Cu toate acestea, nu am văzut ca cineva să cerșească; prezența sărăciei și mizeriei deși e omniprezentă -- nu este agasantă, nici insistentă. E suprinzător cum un primar socialist (același Edi Rama) nu reușește să dea o șansă nouă acestor oameni, care fac din Tirana un loc și mai gri decât ar fi, poate, fără prezența lor. Nu sunt un simulacru, ci o realitate vie. Probabil că tot latentul capitalism e salvarea lor!


La Tirana înțelegi poate cel mai bine ce a însemnat Zidul Berlinului...pentru întreaga omenire, și pentru berlinezi în special.  

P.S. Nu este prea lesne să găsești imagini fotografice din Tirana ”epocii concentraționare”, de accea reperând una am găsit cu cale să o alătur acestui grupaj contemporan, pentru a se vedea contrastul zdrobitor, între atunci și acum. Fotografiatul era și el sub controlul statului, probabil că și numărul aparatelor era foarte strict reglementat și monotorizat. E o minune că acest document a ieșit de la naftalină!
Sursa acestei imagini: http://shqipfoto.livejournal.com/ Cozile îmi amintesc de atmosfera românească, doar că parcă mai sumbră.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
16 novembre 2009 1 16 /11 /novembre /2009 11:36

Cred că am văzut prima oară acest document fotografic anul trecut, când vizitam mănăstirile Serbiei; la una din ele am răsfoit un album-conversaţie în care apărea superba fotografie cu Patriarhul Pavle al Serbiei, despre care poporul său spunea: Acesta este Îngerul nostru, care ne apără şi ne acoperă.
A trecut ieri la Domnul, să se roage mai de-aproape pentru poporul său şi, sperăm, pentru întreaga Dreapta-credinţă! Să-i fie ţărna cât mai uşoară, şi aripile ca puful pentru zbor...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
12 novembre 2009 4 12 /11 /novembre /2009 21:30

Stencil din zona Lipscanilor, noiembrie, București
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
10 novembre 2009 2 10 /11 /novembre /2009 08:00

Aproape că pierdusem sentimentul prospeţimii pe care ţi-o poate oferi arta. Vorbesc de acea aromă de neuitat, comparabilă cu izul ierbii proasăt tunse sau a roşiilor rupte de pe curpeni. Cândva aşa era. Multă vreme însă arta era pentru mine meserie, ceva mecanic, o inerţie. Lumea mergea înainte şi aşa. Până să descopăr acest film documentar al lui Serghei Lozniţa.

Chiar sunt un degustător de filme zise "documentare". Dar de acum încolo mă voi gândi foarte serios cât de documentare sunt, şi dacă nu cumva e nevoie să se inventeze un termen mai adecvat, mai precis...căci ce dokumentum e acela care amestecă filmarea pură cu ficţiunea, înregistrarea brută cu montajul părtinititor, manipulator, cum se întîmplă, de pildă, în recentul film care s'a vehiculat pe internet, The Soviet Story?. Cu ce se deosebeşte un astfel de film de unul de apusă propagandă sovietică? Că se finanţează din alte surse...De acord cu consubstanţialitatea regimurilor totalitare, comunist şi hitlerist, cu posibila conclucrare a celor două regimuri în procesul de "clonare" a omului nou, de acord şi cu urgenta şi necesara scoatere din arhive a materialelor demult ascunse ochiului, dar felul în care plămădeşte şi interpretează acest material acest film, mi se pare departe de a fi cel dezirabil şi cu adevărat necesar. De fapt, necesar el poate fi doar prin ricoşeu, cum le-a reuşit autorilor acestui film: Буковина - Земля Українська, 1940 г. În acest din urmă caz, avem un material de natură etnografică de o inestimabilă valoare, căci vedem portul popular, obiceiurile, auzim cântece ţărăneşti, secvenţe ale oraşului Cernăuţi etc. Fără să-şi dorească acest lucru -- în intenţia lor era de a îndeplini un ordin, de a manipula o realitate -- autorii filmului crează un document care conservă întradevăr o realitate, şi care devine cu atât mai preţioasă şi veridică cu cât putem renunţa la sunet. Fără sunet propaganda nu mai funcţionează!

Să revin la Blokada lui Lozniţa. Sunt 65 de ani de când asediul cel mai crâncen al unui oraş, din istoria omenirii, a fost ridicat. Leningradul a fost asediat 871 de zile, timp în care o imensă urbe a rămas fără curent electric, hrană, carburanţi, provizii de tot felul, fără contact cu lumea exterioară...În general, propaganda societică a mistificat viaţa oraşului aflat sub asediu, a vorbit în termeni eroici despre oamenii acelui oraş, despre rezistenţa armatei, care s-a luptat până la ultimul glonte etc. Ficţiunea s-a ferit să arate viaţa de zi cu zi a terorii provocate de lipsuri, de groaza foametei, a morţii cotidiene. În romanul lui Imre Kertesz, Fără destin, resimţim aproape organic zilele, orele, minutele, clipele petrecute într-un lagăr de concentrare. Cotidianul ororii. Cam acelaşi lucru se desprinde din imaginile montate de Lozniţa, regizorul care a lucrat cu materiale filmate de peste 30 de operatori din oraşul asediat. Resimţim frigul groaznic, scrâşnetul dinţilor şi a metalului, foamea celor care schimbau pâinea şi strictul necesar pe scaune vieneze, cărţi rare, veselă preţioasă etc. Resimţim omniprezenţa morţii; cadavrele zac pe stradă, iar lumea e impasibilă deja la mulţimea lor, apar gropile comune, iar cioclii nu de deosebesc de măcelarii din carmangerii -- îşi fac pur şi simplu treaba, conştienţi că îngroparea grabnică a acestei mulţimi copleşitoare face ca restul să scape...Orăşenii de altădată devin nişte hoinari, vagabonzi, fiare hăituite de foame, teamă, spectatori ai morţii permanente, devenite endemice. Pe bandă rulantă, moartea devoră hrăpăreţ pe oricine. Asta îţi dă insomnii. Vise urâte.
Lozniţa a găsit "reţeta" a ceea ce putem numi un autentic "documentar": imparţialiatea autorului, "gradul zero al scriiturii", te face pe tine părtaş la toate, te împinge în părtăşie cu subiectul documentat, ca să faci parte din el. Compătimirea -- responsabilitatea. Arta trebuie de aşa manieră să se atingă de realitatea abordată, cum o face Lozniţa. 

Visul evocă moartea, resimţită simpatetic în acest film. Lungi ani după mi-am amintit şi de lacerantul film al Lilianei Cavani, Portarul de noapte (Il portiere din notte, 1974), unde vedem aceeaşi nemiloasă disecţie asupra tenebroasei naturi umane, căzute de la Dumnezeu.      

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
3 novembre 2009 2 03 /11 /novembre /2009 10:26

Pornirăm la drum pe ceaţă şi ploaie măruntă, lipicioasă. Deşi meteorologii au anunţat soare, de dimineaţă acesta se "fudulise" să apară. După centura Buzăului, spre Nehoiu, drumul se îndrepta vertiginos spre munte. După ce traversăm o linie de cale ferată, brusc, se arată şi soarele. Norii au dispărut ca decupaţi dintr-un film...începea o nouă secvenţă, ca la cinema, când în crâmpeiul următor -- vezi un alt timp. Dar noi nu stăteam pe loc, în fotoliul cinematografului, înaintam cu maşina spre ceva încă neclar, care se voia descoperit. Ajungem în comuna Măgura, apoi o luăm spre stânga din drumul naţional, către mănăstirea Ciolanu. La scurtă vreme o Dacie-papuc ne face cu "ochiul", oprim. Şoferul Daciei ne întreabă dacă nu am văzut poliţie pe drum (avea lemne furate de prin pădure, probabil), iar noi ne convingem că acesta e drumul spre "parcul de sculptură" de la Măgura.

De multă vreme ne dorim să ajungem acolo. Deşi nu e tocmai departe de Bucureşti, dacă ţinem cont de faptul că de-a lungul anilor am colindat Balcanii şi Europa apuseană, acolo încă nu ajunsesem. Iată că în acestă sâmbătă am cutezat să pornim la drum. Din DN 10 sunt aproape 9 km. de drum modernizat, printre copaci şi mici luminişuri cu peisaj forestier. "Pictorul" terestru a trasat deja primele pensulaţii de culori romantice, diferite de verde. Pădurea lunecă-n vii nuanţe de galben, portocaliu, brunuri, cărămiziu, roz, gri şi altele. Vacarmul cromatic ne fură privirile, şi înţelegem aproape organic părerea de rău a verdeţii de a se despărţi de soare şi căldură.

După o curbă mai abruptă se văd primele sculpturi lăsate de taberele succesive ce s-au ţinut în preajma mănăstirii, începând cu anul 1970. Parcăm în faţa intrării în incinta aşezământului. O poartă din lemn sculptată o străjuieşte, iar mie mi se pare deosebit de neadecvată acolo, nu are nimic în comun cu locul...topit în natură. Curtea mănăstirii e mare, largă, aerisită, cu două biserici, una mai mare, alta mai mică, ridicate după a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Nimic deosebit faţă de mănăstirile munteneşti, în afara unui plus de rusticitate căutată, poate. 
Ieşim din curte şi ne îndreptăm spre luncile străjuite de arbori din preajmă. Găsim zeci şi zeci de sculpturi cioplite în piatră, aranjate cronologic, pâlcuri anuale. Acum sunt numerotate, catalogate. Câţiva pomi stranii ne-au atras atenţia, erau foarte asemănători cu măslinii contorsionaţi întâlniţi în Muntenegru. Aici erau, probabil, meri sălbatici. Un grup sculptural evoca drama Brâncovenilor, canonizaţi recent. Dar atunci era pe la 1973, ceea ce m-a făcut să sesizez că "mentalul colectiv" era marcat profund de martirajul bărbaţilor Brâncoveni, în Stambulul îndepărtatului an 1714...

Sculptura lui George Apostu "priveşte" spre cupolele mănăstirii Ciolanu.
 
Mă copleşea gândul că toate aceste lucrări, o mulţime mare, au apărut în plină eră comunistă, şi că majoritatea absolută a sculptorilor români au trecut pe aici, şi au lăsat "însemne". Au creat în voie, dezlânat, liber, psihotic şi nestingheriţi de nimeni! M-a amuzat de-a dreptul că s-a păstrat platforma de beton, semicirculară, cu o bordură în formă de amfiteatru -- locul vernisajelor. Aici se ţineau "discursurile" de inaugurare de după fiecare ediţie a taberelor. Totul ca la carte. Sesizez că se poate face o istorie a raportului dintre acest loc, cu întreaga sa colecţie de sculpturi şi năzbîtii plastice, comunism şi mănăstirea Ciolanu. Ar ieşi ceva cel puţin straniu şi emoţionant.

Continuând drumul spre Întorsura Buzăului, trecem prin orăşelul Nehoiu, cu câteva blocuri din epoca ceauşistă, de vreo 9-10 nivele şi o înaltă catedrală, nouă. În preajma acesteia, o bisericuţă de lemn, cu o clopotniţă scheletică. Localitatea e pe punctul cel mai înalt al masivului de aici, după care se coboară, şi se urcă iarăşi, spre lacul Siriu. Drumul şerpuieşte precum un cal în călduri, şi o ţine tot aşa kilometri în şir. Mi-a evocat unele porţiuni de drum de-a lungul Mării Ionice, din Albania. Oprim pe un tăpşan încă verde, dar două căpiţe de fân proaspăt cosit ne convinge că e toamnă târzie deja. Doi câini blânzi ne dau târcoale, simt venirea frigului şi adulmecă ceva de-ale gurii, să pună grăsime sub blană. Nu prea au şanse, căci mâncăm din traistă, frugal, plăcinte şi smochine uscate. Cărarea se prăbuşeşte lângă oglinda apei. Lacul e liniştit, apa mângâie duios malul gloduros. Câteva bârne uscate ne îmbie să le simţim căldura sorbită din razele acestea ultime ale soarelui. Rămân în maiou, sunt conştient că e ultima zi din toamna asta, când îţi poţi permite...Cu regretul că nu putem face baie revenim la drum. Zăresc un pom de măr, necrozat, mâncat pe dinăuntru, ca cioplit cu dalta, dar se ţinea ţanţoş şi nițel cârn. 
Mărul rămâne în picioare, chiar dacă mult din el nu mai este.

Este clar deja că instalarea iernii e într-o zi cu multă lumină şi soare prietenos. La drumul de întoarcere savurăm o ciorbă de pui, la terasa "Scorpion" din Nehoiu, pitită în poala pieţii. Bag seama că am cumpărat ultimele legături de pătrunjel şi mărar cultivate în grădină. Insidios, prin semne fine şi dimineţi ţepoase -- iarna o rostogoleşte pe toamnă din prezidiu, şi-i ocupă locul. 

Azi dimineaţă am mirosit primii fulgi, anemici şi încă prietenoşi...

P.S. Dimineaţă aflu că New York Book Review, ediţia în limba română şi-a încetat apariţia. Trist, o citeam în fiecare luni, de un an încoace. Poate mai mult decât calitatea textelor, îmi plăcea foarte mult grafica şi designul publicaţiei. De aici încolo mă voi uita pe numerele vechi, recitind anume articole, pe teme de artă, design, istorie contemporană... 

Tot azi a trecut la Domnul și venerabilul sociolog francez Claude Levi-Strauss, avea 100 de ani. Să fiu onest, nu mai știam că trăiește! 

Foto: Cristina Bulat 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
29 octobre 2009 4 29 /10 /octobre /2009 08:14

Aseară am participat, oarecum activ, la festivalul internaţional de literatură Bucureşti. Am citit în premieră în România un fragment din romanul San'kea al lui Zahar Prilepin, ales şi tradus tot de mine. Apoi, am facut traducere sincronă pentru acelaşi Prilepin. M-au mirat două lucruri: pe de o parte numărul foarte mare al celor prezenţi la acest festival, iar pe de alta, abundenţa întrebărilor adresate lui Prilepin, cam toate de ordin politic, şi legate de statutul său ca membru al partidului naţional-bolşevic din Rusia. Cei din sală păreau foarte informaţi asupra realităţilor din Rusia contemporană, ştiau de publicaţia Novaya Gazeta, şi despre tragedia Annei Politkovskaya, care a fost corespondent al acesteia, şi la care Prilepin este acum redactor teritorial. Prilepin locuieşte la Nijnii Novgorod, oraşul cu giganţi industriali în fosta URSS.
O ziaristă de la Evenimentul Zilei i-a adresat o sumedenie de întrebări, la care Prilepin a răspuns conştiincios, după lectura care a avut loc în sală. Am reţinut în special episodul în care relata despre întâlnirea cu prim-ministrul Rusiei, Vladimir Putin (pe atunci preşedinte). A fost acum 2 ani. Prilepin era în faţa lui Putin şi în punea întrebări, iar Putin le nota într-un carneţel, au fost în total 12. La final, le-a bifat pe toate, şi a dedus că Rusia nu are problemele pe care le invocă Prilepin, iar printre acestea erau: Cecenia, Georgia, liberatatea presei, Bielorusia, radicalizarea tineretului din cauza lipsei de orizont, persecutarea jurnaliştilor, inegalitatea şanselor, dezmăţul magnaţilor etc. Concluzia lui Prilepin asta este: Putin nu este nici binefăcătorul nici răufăcătorul Rusiei, el este reprezentantul unei elite care se ghiftuieşte pe seama petrolului şi a gazului, iar acestă corupere definitivă îl face imun la realităţile din jurul său, şi nu este pur şi simplu capabil să reacţioneze în mod adecvat la urgenţele şi necesităţile ţării. În condiţiile în care, statistic vorbind, Rusia este pe care de dispariţie, cu o mortalitate de cam 700.000 de oameni anual, iar dincolo de lanţul munţilor Ural, limba rusă se substituie, treptat şi sigur, prim cea chineză! În glumă doar, a adăogat că ar fi încântat să ştie că are un miliard de cititori în limba chineză. Romanului său San'kea a şi apărut într-un tiraj încă necunoscut în RPChineză... Cine din afara Chinei poate avea vreun control asupra producţiei de carte de acolo, se întreabă autorul?
Deocamdată, editurile din România nu se înghesuie să-i editeze opera, dar Simona Kessler, agenta lui pentru România, este optimistă, şi crede că un astfel de autor va avea un destin şi aici.

A doua întâlnire a serii a fost cea cu scriitorul irlandez Philip O'Ceallaigh, "românul nostru din Titan". Imensa supriză a fost să-l aud cum rosteşte cuvintele şi sensurile în limba română, pe care nu numai că o vorbeşte, ci o şi propagă în lume. Mi-a mărturisit că lucrează de ceva vreme la transpunerea în engleză a romanului lui Mihail Sebastian, "De două mii de ani", fără să ştie unde şi când va reuşi să publice această traducere, căci nu are niciun angajament cu nicio editură, ci o face din pură plăcere şi admiraţie pentru acest scriitor şi limba română! Jos pălăria.

Supriza cea mare a venit de la editorul lui Prilepin, Alexandr Ivanov, directorul editurii AdMarginem din Moscova, care mi-a mărturisit o veste de proporţii, că în curs de pregătire la ei este apariţia cărţii "De ce iubim femeile", a lui Mircea Cărtătescu, care se traduce acum, iar apoi va urma cea de-a doua carte a lui Ernu, "Ultimii eretici ai Imperiului". Şi pentru a merge cu deconspirările literare mai departe, am aflat că tot la AdMarginem se pregăteşte o nouă carte a lui Jonathan Littell, "cărămida" acestuia, romanul "Binevoitoarele", a apărut anul trecut la Rao. Cartea-supriză este un documentar despre Cecenia, şi e preconizată să apară simultan la Moscova şi Paris. Littell cunoaşte nu din auzite acea zonă, moravurile, oamenii şi cutumele cecene...a fost de multe ori p-acolo, şi "scanează" sistematic realităţile ascunse. Să sesizeze, oare, o similitudine între terorismul cecen şi practicile de exterminare naziste?

Şi încă un amănunt: romanul care i-a adus celebritatea mondială, Les Bienveillantes, este scris în taină, la Moscova, cu pixul în mână! Cel puţin aşa afirmase aseară, într-o plimbare pe şoseaua Kiseleff, editorul său rus. Trebuie să îmi recunosc la finalul acestor notiţe falimentul meu ca cititor în faţa monstruoasei cărţi a lui Littell, de mai multe luni de zile nu reuşesc să depăşesc primele două sute de pagini -- din totalul de 900. Dar nu disper -- poate că răul descris în ea mă ţine la distanţă?  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
22 octobre 2009 4 22 /10 /octobre /2009 15:12

În cadrul expoziţiei lui Andrei Pandele de la sala Dalles se va face şi lasarea noului său album, care va apărea zilele astea la editura Compania. Am mai avut ocazia să scriu despre un alt volum al lui Pandele, de aceea aştept cu interes sporit această proaspătă publicaţie.
Sunt plin de admiraţie faţă de editura care a pariat şi mizează curajos pe acest artist-fotograf, de fapt -- documentarist-cartograf-cronicar, pre numele lui Andrei Pandele! Un nume de outsider în sistemul şi industria artelor vizuale. Iată un avantaj...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
20 octobre 2009 2 20 /10 /octobre /2009 11:35


Filmul sovietic n-a murit! Sintagma ”film sovietic” s-a născut pentru a proslăvi romantismul și avântul renascentism al anilor '60-'70.  Omul sovietic, intelectualul mai exact, privește în viitor, și nu e deloc straniu acel episod în care doctorul Pokrovsky vine aproape de spectator, și îl privește en face. Scrutează prin binocul apoi îndepărtările, dar și pe ai săi, de aproape -- tot prin binoclu. E ideea principală a filmului: au existat oameni și nu erau puțini, care au crezut într-un viitor luminos -- sincer, consecvent și până la jetrfirea de sine. Sună patetic și, poate, fals! Dar te convingi că nu e nici patetic, nici fals dacă vezi, și apoi revezi, filmul lui Al.Gherman Jr. -- «Бумажный солдат» (Soldatul de hârtie), 2008. Titlul mi se pare că e inspirat de cântectul cu același nume, de neuitatul Bulat Okudjava. Poemul scris în 1957 este un poem tragic, despre un temerar soldat care dorea să schimbe lumea, care și-ar fi dat și viața pentru această cauză, doar ca fiecare să fie fericit, numai că uitase că e din hârtie...Își blestemase soarta aceasta, chemând focul, și a pășit în foc! Căci, hârtia arde...Ecoul acestui poem îl regăsim și-n filmul lui Gherman, când ni se arată cum unul dintre aspiranții la statutul de cosmonaut arde în barocameră, în urma unei defecțiuni tehnice (scurt-circuit); ideea cuceririi cosmosului a făcut și ea destule victime. 
Baykonur este o imensă platformă de pe care s-a lansat prima navă spațială sovietică. Este un spațiu enorm, sfâșietor de trist, desfundat, neprietenos. Mai mult, prin preajma viitorului cosmodrom au fost lagăre de deportare din vremea lui Stalin, acum la începutul anilor '70, acestea se "dezrădăcinează”, dimpreună cu câinii de pază, care se împușcă. Barăcile se ard, foștii deținuți sunt alungați, chiar dacă unii -- cum vedem în film -- și-au refăcut viața aici. În această atmosferă de deznădejde, noroi, ploaie și frig, în primăvara lui 1961 se lansează nava cu primul cosmonaut sovietic, Yury Gagarin, mort la un deceniu într-un accident de mașină, ars de viu, exact ca și ”Soldatul de hârtie”. 
Filmul Soldatul de hârtie propune spre analiză starea de spirit care a premers acestei epocale lansări, survenite la un cincinal de la condamnarea cultului personalității lui Stalin.

Filmul e împărțit în 6 episoade, fiecare dintre acestea aparține unei perioade de o săptămână, în care doctorul Pokrovsky e suprins într-o stare de depresie și euforie, deopotrivă. Chiar dacă statul căruia îi slujește acum i-a trimis părinții în Gulag, acestuia îi rămâne devotat, și recunocător, pentru că și prin intemediul lui va cuceri cosmosul! Femeile roiesc în jurul său, soția și admiratoarele, el însă rămâne cu durerea și aspirațiile sale. Doctorul moare exact în ziua în care Gagarin a spus prelung: ”Poeeeeehaaaali!”; în plin câmp, alături de cele două femei care-l iubesc. Cerul se luminează, aproape că explodează, iar o dramă personală, micuță (în raport cu imensa bucurie și emoție a explorării cerului) se așează pe pământ tăcută, smerită, aproape metafizic. Triunghiul amoros se sfâșie, se detramă, geme. Femeile devin surori, iar Pokrovsky se alătură părinților săi, care și ei au crezut în idealurile vremii lor. Nu e nimic solemn, înălțător, monumental, vedem oameni simpli, firești, cu îndoielile și ipohondria lor. Filmul spulberă și ironizează statura solemnă și idealizată a eroului și imaginea supra-omului sovietic. Gherman Jr. polemizează cu acea epocă, o privește cu ochi critic, dar și înțelegător. Este retorica intelectualului neîmpăcat, dar temerar, sălbăticit și hărțuit de propriile neliniști, rămas singur în mijlocul imensei Asii, cum o mărturisește soției sale la un moment dat. E un film care trebuie văzut obligatoriu pentru toți cei care văd în cinema mai mult decât un decor, o umplere a timpului, și o distracție, eventual, ”intelectuală”.  Soldatul de hârtie e poate cel mai bun eseu cinematic făcut de la Nostalghia lui Tarkovsky încoace (1983). 
credite imagini: openspace.
       

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article