Zilele trecute, la sfînta mănăstire Lainici, din defileul Jiului, ne-am adunat o ceată de creștini din generații & profesii diferite spre a-l evoca pe cel care a fost pictorul Paul Gherasim (1925-2016), la doi ani de la trecerea sa la Domnul; este omul care a întruchipat ceea ce românii au, poate, cel mai puțin: comuniunea.

Întîlnirea duhovnicească a fost pusă la cale de tînărul arhitect Marius Pandele, cel alături de care Paul Gherasim, a gîndit și întruchipat acel număr impresionant de publicații, care au apărut după trecerea la Domnul a artistului nonagenar. I s-au alăturat și au dat curs gîndului său minunat: gazdele, în frunte cu arhimandritul mănăstirii Lainici, părintele Ioachim și obștea, părintele profesor Constantin Coman (însoțit de presbitera Garoafa Coman), profesorii Dan Mohanu (alături de doamna sa, Ileana Mohanu ), Andrei Rosetti, istoricii de artă Oliv Mircea, Vladimir Bulat, pictorii: Horia Paștina, Ion Grigorescu, Constantin Ritivoiu și Marian Dobre, meșterul- crucifer Teodor Bindea, rudele Liviu și Ioana Pavelescu (nepoții lui Paul Gherasim), jurnalistele Teodora Stanciu și Oana Enachescu, precum și un grup numeros de tineri deștepți și frumoși din Timișoara, Brașov și București.

Au fost două zile de evocări, analize, proiecții, memorări și nu în ulimul rînd - de rugăciuni, pentru buna așezare a celui care ne-a adunat împreună, Paul Gherasim, și soția sa, Steliana-Maria, care s-au pomenit printr-o slujbă de parastas în ziua de sîmbătă, de către un sobor de slujitori ai altarului, și de cei care s-au adunat la Lainici, pentru ceea ce s-a numit „scrierile, cuvintele și lucrările lui Paul Gherasim” (10-11 august). Tot atunci s-a lansat publicația omonimă, editată de asociația Studiul, cu sprijinul frăției de la mănăstirea Lainici.

Ar fi multe de spus, de analizat în urma acestei întîlniri, dar lucrul cel mai important, cred, care trebuie consemnat este că anume minunata lucrare pe care a lăsat-o Paul Gherasim ne-a adunat laolaltă, și ne inspiră să rămînem întru sporirea cu folos a acesteia. Tot în aceste zile s-a pus temelia unei asociații, Studiul, prezentate de către Marius Pandele, Dan Mohanu și Andrei Rosetti, dar care va putea crește doar dacă noi cei prezenți, și alții vom fi alături, cu fapta, cu umărul care trebuie pus la a duce mai departe analiza operei și receptării lucrării lui Paul Gherasim. 

Trebuie să înțelegem că nu atît pictura sau creația poetică sunt importante, esențiale, cît imagologia forjată de omul Paul Gherasim asupra culturii creștine, a țăranului român, a felului în care s-a format(at) simbioza dintre tradiție și cultura contemporană îmbisericită. Este, cred, peremptoriu a se pune anume acest accent: cultura îmbisericită. Căci modernitatea europeană a corodat și împuținat prin anihilare anume cultura care își trăgea sevele din tradiția creștină, bimilenară. Paul Gherasim, cu spiritul său fin, cu tact și pricepere harică i-am spune, a vorbit sistematic despre aceste lucruri, și a arătat prin propriul său exemplu, cum trebuie să fie și ce funcție mai poate avea într-o lume secularizată cultura îmbisericită. A lăsat o pictură și o poezie încă neînțelese, neanalizate, neasimilate de societatea noastră în continuă evoluție tehnologică, și a cărei dematerilizare afectează poate cel mai mult sufletele tinere, neformate la școala trecutului, ci „adăpate” doar de cea a prezentului. Or, întreaga cultură europeană este o creație a creștinismului, a evoluției sale, cu salturi și coborîșuri, cu minunatele sale sinteze, cum s-au cristalizat acestea de la Padova pînă la Rostov. 

Paul Gherasim ne veghează din ceruri! Lucrul acesta nici nu trebuie demonstrat, căci este vădit prin oamenii care au stat în preajma sa, prin membrii grupului Prolog, prin urmașii săi duhovnicești, al cărora număr este greu de stabilit, și care, sunt sigur de asta, îi vor duce prin credință mai departe lucrarea, și care au nevoie de ajutor de la Dumnezeu, așa cum întreaga viață a lui Paul Gherasim a fost călăuzită de Bunul și Milostivul Dumnezeu!

Spre a înțelege fie și sumar cum a fost acest om, Paul Gherasim, propun la capătul acestor însemnări a se ceti cu luare-aminte ultimul interviu oferit de el revistei Lumea Monahilor, apărut cu puțină vreme înainte ca pictorul să se mute la Domnul.

Nu sunt deloc în măsură să dau sfaturi, dar îndrăznesc să formulez următorul gînd. Pe măsură ce artista (cu studii de foto-video, la Athena și București) va afla și conștientiza straturi necunoscute din noianul moștenirii familiale, obiective și subiective, să desprindă acele flori, treptat și lent, spre a ne lăsa și pe noi să descoperim chipurile măcar ale celor care-au pus-o pe calea acestei „reconcilieri” cu trecutul.

De fapt, în cazul unei reconcilieri nu vorbim despre continuitate, ci despre o devoalare, de natură mistică aproape, a ceva ce pitit se afla dintotdeauna în noi, în substanța noastră adînc ancorat, tainic, și pe care nici nu bănuiam, nici intuiam că există

Ultima dată literatura lui Serghei Dovlatov (1941-1990) a fost editat în România în anul 2011.

Este un scriitor de limbă rusă, ca și Joseph Brodsky - poet de limbă rusă. În 17 februarie 2018 a avut loc premiera mondială a filmului „Dovlatov”, regizat de Alexei Gherman-junior. A figurat în selecția oficială a Festivalului de film de la Berlin.

Vizionarea acestei piese cinematice te încîntă, și îți dă fiori. Dovlatov are 30 de ani, și parcurgem împreună cu personajul său o săptămînă, la un început de noiembrie a anului 1971. URSS se află în plină stagnare, într-un deplin marasm ideologic, în epoca speculei, risipei valorilor, în vremea alungării adevăraților creatori, a celor care au refuzat „reeducarea”, condiționarea, au respins din toată ființa lor ceea ce rușii au numit пошлость, cuvînt care s-ar traduce prin vulgaritate, trivialitate, insignifianță...

Dovlatov se zbuciumă între o viață de familie nefericită, și o existență publică anonimă, mizeră, bahică, scriind reportaje cu iz ironic, satiric și zeflemitor, pe care nu voiește să le publice nici ziarul unei uzine navale...În fapt, el este un scriitor talentat, un prozator despre care știe lumea „dedubtului” leningrădean, a subculturii care bubuia în acel oraș (poeți, pictori, speculanți, muzicieni de jazz etc.). Lumea aceasta era una nerecunoscută de oficialități, mai degrabă persecutată, urmărită, condamnată. Știm, că Brodsky a fost judecat pentru „parazitism”, poezia sa nefiind considerată o „muncă” demnă de omul sovietic; știm că Brodsky a fost expulzat din URSS, în 1971, iar Dovlatov i-a urmat acestuia, în 1978. A locuit acolo doar 12 ani, în 1990 a murit de un atac de cord, la doar 48 de ani. Dar recunoașterea sa new-yorkeză, prin publicațiile  în „Partisan Review” și „The New-Yorker” - l-a propulsat în rîndurile celor mai cetiți autori din fosta URSS.

Filmul lui Alexei Gherman-junior reconstituie de minune atmosfera unui mare oraș al literaturii, Leningrad (fostul Sankt-Petersburg), dar în care se instalase o atmosferă de neputință de a mai recunoaște public adevăratele valori, în afara celor impuse de sistem, în afara celor determinate de eroismul și măreția cetățeanului sovietic. Este orașul lui Pușkin, Baratînski, Gogol, Dostoievski, Bunin, Mandelștam, Țvetaeva, Ahmatova, Brodsky...dar proza lui Dovlatov a fost recunoscută și publicată acolo de-abia după moartea lui. Dovlatov a trăit la Leningrad cu conștiința unuia căruia i s-a pus un picior pe grumaz, sufocîndu-l. A fost iubit de cei din jur, dar nimeni nu l-a putut cu adevărat ajuta să publice, să fie parte a organismului public oficial. Putea fi considerat scriitor doar dacă publica literatură în reviste de specialitate, dar proza lui era prea sumbră și atemporală. Nu se încadra în duhul vremurilor.

În filmul lui Gherman-junior Dovlatov (jucat magistral de sîrbul Milan Marić / Милан Марић, rol care l-a consacrat în lumea filmului mondial) îl visează pe Leonid Brejnev, iar acesta îi propune să scrie împreună o carte, pe care să o cetească miliarde de oameni... Scriitorul, în același vis, o întreabă pe fetița lui, Elena, ce crede ea despre asta...Aceasta tace, se întristează, aproape că nu plînge. Tata insistă. Refuzul copilului este grăitor, sublimînd revolta lui Dovlatov. 

Ultima secvență a filmului este apoteotică: un grup mare de prieteni se înghesuie într-o mașină Pobeda / «Победа» , iar el urmă pe acoperișul acesteia, cu riscul de a cădea, dar el rămîne acolo - biruitor. Pobeda = Biruință. Și aici autorul filmului a strecurat o amară ironie, căci producția automobilului Pobeda s-a încheiat încă în 1958, adică cu 13 ani înaintea timpului în care se desfășura acțiunea narată în el. Mașina aparținea unui ev apus, iar Dovlatov călărea victorios anume acele timpuri! Este adevărat că Alexei Gherman-junior nu ni l-a arătat alcoolic pe scriitorul Dovlatov, dar el era cu adevărat un împătimit bețiv. 

Destinul lui Serghei Dovlatov este proiecția ideală a creatorului într-o societate totalitară, restrictivă, normativă, mutilantă, apăsătoare, trivială.

Portalul bielorus  kyky.org a publicat zilele trecute un lung interviu cu scriitoarea Svetlana Alexievici (Premiul Nobel pentru literatură, în 2015), unul din rarele în țara sa, pe care l-am găsit foarte incitant, am tradus o bună parte din el, iar pentru cei care doresc a-l ceti în original, se va accesa aici.

KYKY: Svetlana Alexandrovna, ați citit de curînd într-o cafenea fragmente din textele dvs., traduce în limba bielorusă. Am vorbit apoi cu oameni, care-mi spuneau că au încercat să recitească aceale fragmente, și mi-au mărturisit că era fizic imposibil să reziști, spre a le mai parcurge încă o dată. M-am gîndit atunci, dacă nouă, cititorilor, ne vine atît de greu, că acele istorii ne urmăresc îndelung, cum vă este dvs., cum reușiți să vă comutați la realitate?

Светлана Алексиевич: Cred, că este o întrebare prost formulată. Cum e să întrebi un chirurg: „Cum puteți trăi cu conștiința faptului că ați operat pe cineva, și pacientul a murit? Nu pentru că ați dorit acest lucru, ci poate că nu a funcționat ceva cum trebuia?” E un risc care ține de profesia lui. Cea pe care a ales-o, și pe care o urmează. La fel ca mine, în jurnalistică. Nu am o altă cale: ca să faci ceva foarte bine, trebuie să fii foarte sincer. Nu pot fi ca acea cucoană descrisă de Turgheniev: vai, două nopți nu am dormit - personajele mă urmăresc! E ceva trivial! Înțelegeți?  Nu știu dacă sunt în carte („Soldații de zinc” - nota KYKY) astfel de istorii din Afganistan, dar bărbații, pentru că acolo doar bărbați erau, îmi ziceau în permanență: „Poftim, a venit muierea”...„Hai, să vezi, cum îi înmormîntăm pe ai noștri”. M-am dus. Și ce am văzut? Galifė din perioada anilor 50, cum se umple cu nisip sicriul, dacă din om nu a mai rămas mare lucru. Desigur, am văzut asta, cu ochii mei. Meditam îndelung, cînd scriam despre astfel de lucruri. Sau cînd m-au dus să-mi arate armament contemporan. Acesta este foarte frumos, și cei care l-au creat au irosit foarte mult timp. Mi-amintesc, zăcea o mină italienească. Aveam un om, care mă seconda, care-mi atrăgea atenția asupra pericolului, dar era și un control din partea comenduirii. I-am zis unui colonel: „Îngrozitor este că o mină se aseamănă cu o jucărie, și cum se împacă frumusețea ei cu coșmarul pe care-l poate provoca?”Acesta mi-a răspuns destul de indiferent: „Dacă o blindată va atinge „jucăria” cu șenila, din toți cei aflați înăuntru se va alege o găleată de carne”. E într-un fel cînd doar auzi despre astfel de lucruri. Peste cîteva zile acesta mă sună (trăiam în hotelul statului major), și mă întreabă: „Doriți să vedeți ce a rămas din băieții, care au agățat acea „jucărie”?  Afară acolo erau 50 de grade - iar coșmarul era cu neputință de suportat. Dar cum să fi zis: „Oh, nu, nu pot vedea așa ceva”? Nu mi-am permis niciodată în viață astfel de slăbiciuni. Sunt, totuși, educată în tradiția culturii ruse, totul trebuie cercetat cu onestitate. Vă mai amintiți, cum spunea Pușkin despre Durova ? (femeie-ostaș care, sub nume de bărbat, a luptat în armata țaristă, după care a scris „Notițele unei dumnișoare-cavalerist” - nota KYKY). Ea fost sincreră, și a mers pînă la capăt pe calea aleasă. De aceea, am mers și eu. Firește, priveliștea nu era pentru a fi văzută de oameni. Cu lingura scrijeleau carnea de pe asfalt, ca măcar ceva să fie trimis acasă, mamei. Desigur că am pierdut și eu cunoștința, văzînd asta. Nu sunt deloc, cum s-ar crede, o super-femeie, nici nu fac figură de militaristă. Pur și simplu am mers pe calea pe care mi-am ales-o.

KYKY: Este foarte cinstit așa.  

Светлана Алексиевич: Nici nu poate fi altfel. Pentru mine nu este o profesie, este viața însăși. Asta face diferența. Pentru majoritatea oamenilor este o profesie - pentru mine, nu. Dacă e viață, are o altă tonalitate,  superioară. În mîinile mele murea sora mea, la 35 de ani. Și atunci am văzut cum lucrează doctorii. M-am împrietenit cu chirurgi. Cum să spui unei mame, că fiica ei de 12 ani va muri în cîteva luni? Mi se pare, că este infinit mai înfricoșător...

KYKY: După toate istoriile umane descrise, și atîtea tragedii, vă afectează critica din mass-media, la cărțile dvs., ceea ce se scrie despre persoana dvs.? Vă afectează?

Светлана Алексиевич: Nici nu observ aceste lucruri. Nu le acordam atenție nici atunci cînd nu eram așa vulnerabilă, cum sunt acum. Pentru mine lumea, și tot ce se întîmplă în ea, sunt interesante doar la nivelul gîndirii. Iar foșgăiala asta umană, scormonitul printre nimicuri, mă lasă rece. Înțeleg, că față de orice om care analizează răul, se pot formula o sumedenie de critici. Că acesta înzorzonează răul, că-l privește prea îndeaproape. Că face ca oamenii să se îndrăgostească de acest rău. Trebuie să înțelegeți, răul este insidios și frumos, într-un fel anume. E ca la război, cînd zboară rachetele, iar ostașii înaintează ca o lavă vulcanică, îndeosebi în amurg. E ca la Nietsche: dacă privești răul frontal, și el privește spre sufletul tău. Iată nivelul la care sunt dispusă să pot conversația, chiar și cu omul care nu mă are deloc la inimă. Iar nivelul acelor fleacuri, pe care le citesc, desigur, e total irelevant.  

KYKY:M-am întîlnit de cîteva ori cu oameni, care mi-au spus: „Îți voi descoperi o taină grea, dar să nu scrii despre asta pe nicăieri. Svetlana Alexandrovna l-a ajutat pe un cutare om, chiar și un muzeu scriitorului Alesi Adamovici (1927- 1994, faimos scriitor bielorus, scenarist, critic literar, profesor, membru-corespondent al Academiei Bieloruse, din 1980 - nota mea) a construit, în satul lui - dar a rugat să nu se știe”. Doresc să aflu, de ce nu a scris nimeni despre casa-muzeu a lui Adamovici, în timp ce despre apartamentul cumpărat în „blocul lui Cij” (este vorba despre un turn locativ de 23 de etaje, în Minsk, construit de compania unui milionar local, Yuri Cij,   - nota mea), s-a relatat pe larg. Uneori ai impresia că dacă ați avea un PR-specialist, care s-ar ocupa de dvs., acesta ar bea calmante în permanență. De ce considerați, că nu trebuie scris despre faptele bune?

Светлана Алексиевич: La ce bun? Apartamentul l-am cumpărat acelor oameni cînd am înțeles, că altfel n-ar fi ieșit niciodată din fundătura vieții. Este un gest esențialment normal. Sunt un om absolut treaz, și înțeleg că în lume sunt destui oameni talentați și deștepți. Am fost doar omul potrivit la locul potrivit. Alții, poate nu mai puțin talentați, fac altfel de lucruri, doar mai puțin epice. Cumplitul experiment, cum a fost utopia Roșie, care a răpit peste două sute de milioane de oameni, este imposibil să se mai repete. Doar în lumea musulmană ar fi o oarece energie în acest sens. Dar în partea europeană a lumii, o energie care să-i sudeze pe oameni pentru un bine comun, nu mai există. Iar nebunia care a cuprins Rusia actuală - e doar un ecou jalnic al trecutului. Am putut posvesti despre asta. Am mers pînă la capăt, am avut suficient caracter și voință pentru asta. Și dacă am putut, așa simplu, cum a scris Tatiana Tolstaia, să primesc un milion (acest milion i-a neliniștit pe foarte mulți), am considerat că din această sumă mă pot împărți și cu alții. Nu doar cu statul, care mi-a luat 250 de mii impozit, iar în acest an încă 75 de mii. 

KYKY: Păi cum, ați dat tot ce vi s-a pretins?

Светлана Алексиевич: Trebuie să știți că mi s-a recomandat: „Mergi la Lucașenko, și vorbește cu el”. Am răspuns: „Niciodată nu voi face acest lucru”. Mai am încă destui bani ca să pot ajuta oamenii. Asta am și făcut. De ce trebuie să vorbim despre asta? Sunt sigură, că nu sunt singura care ajută, doar că nu știm. Există un banc despre doi moșieri. Unul zice: „De ce le-ai dat eliberat țăranii? Au băut tot ce-au avut, și acum privește cum trăiesc. Cînd erau la tine, mult mai bine o duceau”. Iar al doilea a răspuns: „N-am făcut-o pentru ei, ci pentru mine”. Pentru sufletul propriu.  Acest lucru este esențial - să fii în consens cu tine însuși, să nu fii în contradicție cu propriile concepții despre lume. Unii cred că a scrie e simplu - te-ai așezat și ai scris frumos. Doar că a scrie este efortul de a alege fărîme din haosul existenței, a aduna propria lume, a o cultiva apoi, din punct de vedere uman și profesional. Numai atunci izbutești ceva cu adevărat temeinic.  Tolstoi a sesizat faptul, că se simte foarte bine din scris, cînd la spatele tău a stat o slugă, iar tu i-ai citit dorințele...Dacă ești un simplu zilier, sau ai ieșit la lucrul tău cel mare - se vede chiar din cărțile tale, ce fel de om ești. Ce preferințe ai, ce-ți displace - totul se vădește.

***

KYKY: Cum vedeți din punct de vedere literar generația celor de 20-40 de ani, sau „omul roșu” este mai bine reliefat?

Светлана Алексиевич: Deloc; scriu acum două cărți: una despre dragoste, alta despre bătrînețe și moarte. Nu vorbesc despre bătrînețe de parcă omul ar trebui să aibă cineva 120 de ani. Este despre omul care meditează despre timp.  El a venit pentru o scurtă vreme, apoi dispare.  Ce este viața? De ce îndurăm atîta, și în numele a ce? Bucuria e efemeră, de scurtă durată, apoi trebuie să se instaleze vremea meditației. Cărțile mele vor fi exact despre tînăra generație. Iată, haideți să ne întîlnim, și să vorbi despre dragoste. Chiar mi-am notat numele: Sașa Romanova (este numele celei care a intervievat-o pe Svetlana Alexievici - nota mea). Poate chiar îmi veți sugera oameni interesanți. Aș dori să aflu care este scara de valori a acestei generații, din ce se compune lumea voastră. Eu chiar nu cred că toată lumea a devenit atît de raționalistă, și condusă doar de bani. Pentru că nu cred, că asta este important.  Eu însămi locuiam înainte într-o locuință modestă, iar acum am una mai spațioasă - în esență, asta nu schimbă nimic.

KYKY: La radioul „Ecoul Moscovei” ați afirmat, că după 12 ani de trăit în vechea Europă, ați preferat să reveniți acasă, pentru că acea lume a amorțit, iar aici este un anumit dinamism. Cum e de înțeles?

Светлана Алексиевич: N-aș putea afirma că asta a fost cauza. Europa e o altă lume. M-am pomenit acolo prea tîrziu. Și ce mai puteam face acolo? În numele a ce? Pentru camembert? Păi, ăsta se găsește și aici. Pot să-mi cumpăr o mașină aici, o locuință. Lumea pe care o înțeleg, și despre care scriu - e aici. Trebuie continuu să o urmăresc, să o ascult. Ce să fac acolo?

KYKY: Care este cea mai vie amintire a copilăriei?

Светлана Алексиевич: Am iubit-o nespus pe bunica mea, care era ucraineancă. Bunicul a murit pe front, iar ea a rămas cu trei copii, care nu erau nici mici, nici suficient de mari. Era o femeie frumoasă. Am iubit cum se îmbrăca, cum locuia în casa ei de lut, și cum cînta serile cînd se întorcea de la cîmp. Și oricît de greu le era la muncile cîmpului - spre casă veneau, și cîntau. Cu săpăliga întreaga zi erau. Apoi (deși eram mică, îmi amintesc) toamna li se aducea plata: doi saci de grîu, și cu asta trebuia să ieși din iarnă. Desigur, îmi amintesc de mirosul prafului și a soarelui în Ucraina, care sunt deosebite. Soarele e foarte luminos. Limba ukraineană am uitat-o deja, iar aceste amănunte mi le amintesc, chiar dacă fragmentar.

***

KYKY: Cîți ani, în condițiile acestei puteri și a acestui regim, ne mai trebuie ca să devenim o țară liberă?

Светлана Алексиевич: Eu nu sunt Globa (Pavel Globa - astrolog sovietic și rus, nota: KYKY:). Dar ce pot spune e, că această formă a puterii este depășită. Nu am cum să știu cît va mai dura, dar nu e eternă. Omul nu mai este același, iar timpul nu poate fi oprit. Priviți cîte provocări are omenirea: noile tehnologii, inteligența artificială. Iar pe acest fundal președintele tună către un ministru, ca să audă întreaga țară: „Ai să înfunzi pușcăria, vei pleca de la mine în cătușe”. Ce este asta? Desigur, că nu poate dura prea mult. Această putere este sortită dispariției. Mi-e teamă însă, că în viața noastră nu o vom apuca.

*** Chiar nu știu, am sau nu dreptate. Aceasta este plata pentru întreaga mea muncă. Mi-amintesc acum despre prima mea povestire, despre acea femeie care, fiind gravidă, venea la soțul  ei. Din dragoste. Iar el, fiind printre cei care au participat la lichidarea catastrofei de la Cernobîl, murea în chinuri groaznice, din cauza radiației, într-un spital din Moscova. În Europa mă întrebau: „Cum de această femeie își jertfea viitorul copil”?  Exact asta am întrebat-o și eu. Ea mi-a răspuns: „Pentru că-l iubeam”. Acesta era prețul care trebuia plătit. Pînă astăzi această femeie, bolnavă și neputincioasă, se tărăște în genunchi la mormîntul lui. Trebuie să înțelegem că în viață  sunt foarte multe lucruri și întrebări, la care nu avem răspunsuri. Sunt oameni religioși, care se roagă mult, și cărora li se pare, că astfel știu cum trebuie să fie toate. Dar nu este așa. Întreaga viață descoperi, afli, uneori, te dezamăgești. Te afli pe cale. 

KYKY: Este uluitor.  Te sacrifici, ca să rămîi cinstită cu tine însuți.

Светлана Алексиевич: Așa trebuie să fie.