Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

5 mars 2016 6 05 /03 /mars /2016 05:52
București, 18.02.2016 @ foto: © vladimir bulat.

București, 18.02.2016 @ foto: © vladimir bulat.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
4 mars 2016 5 04 /03 /mars /2016 00:20

În 2013 cinefilii lumii re-descopereau cinema-ul georgian (sau gruzin, pentru cei care sunt mai familiarizați cu acest termen) prin minunatul film despre umanitate, Tangerines, semnat de Zaza Urushadze. Părea extrem de firesc & logic ca dintr-o țară care a dat mari regizori, precum Tenghiz Abuladze, Otar Iosseliani, Georgy Shengelaya, Goderzi Chioheli, Rezo Cheidze ș.a., să iasă iarăși un cinema de înaltă ținută, chiar și după mai bine de două decenii & jumătate de crize, conflicte armate, sărăcie, disperare.

Peste un an apare poeticul Insula de porumb (în georgiană: სიმინდის კუნძული), realizat de George Ivashvili, disponibil online la calitate HD. 

Ca peste încă un an să vină tot din acea țară un film care bulversează tot ce știm despre felul în care s-a făcut și se face acolo film, o simbioză de film noir & thriller, dar și un soi de analiză dură asupra naturii umane, a celei masculine în special...Un film de o duritate pe care pînă și un Haneke cred (film(ele) acestuia Funny Games a(u) tot apărut în referințele criticii americane), că ar fi admirat-o, cu ascunsă invidie, cel mai degrabă. Este vorba despre Landmine Goes Click, a cărui premieră a avut loc în SUA la finele lui 2015. Regizorul Levan Bakhia nu este un nume mare, dar prin acest film, nu este exclus, să capete șansa pentru a deveni. 

Povestea e aparent simplă: trei americani tineri, o femeie și doi bărbați, călătoresc într-o zonă montană a Georgiei, înainte ca doi dintre ei să se căsătorească, iar cel de-al treilea urma să fie cavaler de onoare. Din primele secvențe înțelegem că e vorba, în fapt, de un triunghi amoros, iar viitorul soț avea să afle repede de acest „amănunt”, și pune la cale, acolo în munți o răzbunare cam idioată, dar care lui i se pare suficient de inteligentă, astfel încît orgoliul lui să aibă plăcerea să savureze efectul. E vorba de Daniel, care și dispare din narațiune, imediat ce consideră că farsa pusă la cale împreună cu un localnic, Devi, este suficient de tragică pentru cei doi rămași: Chris și Alicia. Ei bine, Chris chipurile calcă pe o mină de teren rămasă din al doilea război mondial, iar cea mai mică mișcare a lui, după extragerea siguranței, o poate detona. Situația e clară. Daniel nu o mai vrea pe „curva” de Alicia de nevastă, iar cel mai bun prieten poate să și moară, dacă aceasta nu-i va oferi o soluție de salvare. Devi și Daniel pleacă la restaurant, pentru bere & femei. Lasă Aliciei o lopată. Atît. 

Fiecare clipă devine de aici încolo un crescendo, o ascensiune în care spectatorul devine captiv, priponit în fața groazei, din momentul în care apare un vînător cu dulăul său, jucat magistral de un actor care nu mai e printre noi, Kote Tolordava (1979-2015)  - acesta a fost găsit mort într-un hotel moscovit în primăvara anului trecut, iar circumstanțele morții lui sunt acoperite de mister.

În Landmine...el este Ilya, localnicul care se plimbă pe coclauri cu o stație în mînă, și care refuză categoric să cheme pe cineva în ajutor, să dezamorseze mină de teren. Dimpotrivă, profită din plin de situația disperată în care se aflau cei doi, iar ținta descătușării lui psihopate a devenit, desigur, Alicia, pe care o umilește în fel & chip, apoi o violează sub ochii lui Chris, care deși avea o armă în mînă, tot nu putea face nimic pentru că Ilya devenise una cu Alicia. Momentele acestea sunt de maximă tensiune, iar în cele din urmă cei doi tineri sunt abandonați acolo, în crunta sălbăticie, epuizați, răniți, umiliți, hărțuiți, după ce află că povestea cu acea mină nu era decît o crîncenă păcăleală, că arma explozivă nu era decît un fake. Chris însă promite să se răzbune, și o va face în cel mai maniacal mod cu putință. 

Revine peste o vreme, cu o mină schimbată, dură, impasibilă. Adevărata mină pe care spectatorul o resimte prin creșterea adrenalinei a sădit-o Ilya, pentru că detonarea ei devine inevitabilă, nemiloasă & imposibil de amînat, atunci cînd Chris apare în casa lui, cerînd ajutor soției sale, Tanya & fiicei acestora, Lika, pentru că chipurile se rătăcise pe drumurile Georgiei. Cele două îl pun la masă, beneficiind de ospitalitatea caucaziană, cu bucate delicioase pe masă. În acest timp Ilya era la prisacă, îngrijea de albine. Revederea celor doi bărbați are efectul unei defragrații surde, dar nu mai puțin contondente, despre motivele căreia care cele două femei aveau să afle ceva mai tîrziu. Ilya se oferă să-l ducă pe cel rătăcit, scoțîndu-l astfel din casă, dar se despart în fața porții, spunîndu-i lui Chris, că ce are cu el trebuie rezolvat între bărbați, fără a-i amesteca în asta familia...Dă drumul la cîine din lanț, și-i ordonă să păzească moșia. Un sentiment de neliniște pune stăpînire pe Ilya. Tulburat, se postează în fața icoanelor, un întreg altar, și atunci se devoalează natura schizofrenică a omului, care vrea să pară un gospodar liniștit, un familist & un tată protector, care-i interzice fiicei sale să plece la Moscova la studii, „să nu i se întîmple ceva rău p-acolo”, dar în același timp capabil să umilească & să violeze, dur & hapsîn o fiică străină, venită de departe. Capacitatea acestuia de a înjosi & molesta o ființă feminină, ajunsă la ananghie, este pînă la urmă răsplătită cu vîrf de măsură de efectul unei mine, de data asta adevărate, pe care nu o mai poate dezamorsa. Chris, înnebunit de tot ce i s-a întîmplat, lui și de moartea Aliciei, devine un robot fără suflet, fără milă, pentru care nu există decît răzbunare cu sînge rece, care-l împușcă în picioare pe Ilya, și-i zboară creierii fiicei acestuia, în timp ce o punea să se dezbrace, după cîteva încercări a ruletei cu un glonte...în fața părinților săi. Din șase încercări, desigur, arma și-a detonat singurul glonte. Lika se prăbușește cu țeasta perforată.

La final e cu neputință să-ți dai seama cine a fost mai crud, mai nihilist și mai asasin în toată această poveste, Daniel, Ilya sau Chris. Nici nu mai contează nici cine ce limbă vorbește, și cărui Dumnezeu se închină. Tîlcul profund al acestui film cred că acesta este: atunci cînd răul părăsește ascunzătoarea, nicio rațiune, nicio potcoavă & niciun lanț nu-l mai pot potoli, nici estima ororile pe care le va semăna printre oameni. Capătă un teren incomensurabil. Oamenii, aceste ființe, chipurile mereu prea mici pentru a riposta în fața răului, sunt mereu capabile de lucruri & fapte în fața cărora, uneori, pălește chiar și răul însuși...Dar ce este răul fără oameni? O invenție tot a ființelor umane.            

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
1 mars 2016 2 01 /03 /mars /2016 18:25

Poate că Norman Manea simte nevoia și datoria de a scrie despre supraviețuitorii Holocaustului, dar noi, românii avem imperioasa nevoie de a relata despre cei ce au biruit pușcăriiile, ororile comunismului, care au fost mult mai longevive și mai întinse teritorial decît prigoana evreiască. 

Cei din urmă astăzi se răzbună pe toate căile, în timp ce martirii închisorilor implorau: nu ne răzbunați!

În ultimul pătrar de veac au apărut numeroase mărturii ale celor care au stat în pușcăriile comuniste, în izolare, umilință, tortură, foame, frig, departe de familii și umanitate. Mărturiile acestea trebuie să crească progresiv cu numărul anilor care ne separă de acel ev negru, urît,  lugubru și terifiant. Gîndul la acea epocă trimite oamenii, inevitabil și invariabil, la Evul Mediu, la atrocitățile și violențele acelei perioade nesfîrșite pentru cei care le-au trăit. Studii recente arată tot mai amănunțit istoria torturilor, plaga inumanității din Europa creștină. 

foto: © vladimir bulat, 2016

foto: © vladimir bulat, 2016

Vladimir Beșleagă, care va împlini anul acesta, în vară, onorabila vîrstă de 85 de ani, este printre decanii de vîrstă ai breslei scriitorilor din Moldova răsăriteană. Născut în Transnistria, în 1931, a apucat să facă școală românească în clasa a patra, în plin război al doilea mondial, între 1941-1942. În școala aceea pe vremea administrației țariste funcționa o școală parohială, în care un alt Beșleagă făcuse instrucție teologică...

Cert este că Vladimir Beșleagă a devenit pentru românii din stînga Prutului un guru intelectual, moral, cu toate că a făcut facultatea de litere la Chișinău în anii cei mai cumpliți ai amurgului stalinismului, și imediat după. Figura lui demonstrează că nu școala călește caracterele cărturarilor, mai ales dacă acestea sunt precare și oportuniste. Beșleagă a fost și este un cărturar și scriitor de cea mai înaltă anvergură, și pe cît este de erudit și cult, pe atît discreția și smerenia îl conservă într-o umbră care-i este benefică, fertilă, creatoare de decenii. Mereu ne suprinde cu studii, romane și poeme inedite. De aleasă ținută intelectuală, de care Moldova post-comunistă are atîta nevoie!

La începutul acestui an, în ianuarie, a apărut volumul pe care scriitorul le-a numit TATA VASILE în 73 de episoade și XIV scrisori, cu subtitlul Memorii. Volumul este copleșitor, și sub aspect grafic, și mai ales ca structură textuală, cu o sintaxă care amintește vorbirea orală, ritmica taclalei, a discuției libere, celei mai neconvenționale. Dealtfel, Beșleagă a mai încercat și i-a reușit acest gen de scriitură și în alte publicații ale sale, mai ales că domnia sa pare un fin cunoscător și degustător al „graiului transnistrean”, pe care dorește să-l conserve în propria-i operă. Nu este însă, din fericire, acea vorbire șantistă, poluată de rusisme și vocabule ucrainene, de care era poluată limba moldovenească, ideologizată, de dincolo de Nistru în contrast cu română, care se dezvolta în România Mare. Vocabularul pe care-l înregistrează Vladimir Beșleagă este dintre cele mai pure, arhaice, e limba țăranilor răzeși, cărora nu le-a putut băga nimeni o altă vorbire decît cea pe care ei au moștenit-o prin sîngele moșilor-strămoșilor. Poate nu e întîmplător că pe la mijlocul anilor  ”60 tînărul scriitor redactează o teză cu tema Liviu Rebreanu și arta romanului. Ardelenii și moldovenii din periferii se simt atrași între ei, afini, resimt poate mai abitir decît ceilalți români pericolul asupririi, al deznaționalizării, . Par mai puțin delăsători, în raport cu regățenii, dobrogenii, oltenii. Oamenii marginilor sunt luptători, poate puțin mai cutezători decît cei aflați în centru. Ei bine, Beșleagă este nevoit să abandoneze teza de doctorat, pentru că și îndrumătorul său, Vasile Coroban este hăituit, „fugărit de la Universitate pentru naționalism, pînă la urmă, în toamna lui 1958 sunt și eu expulzat din camera de la cămin și rămîn pe drumuri...” (pag. 120).

Cele 73 de episoade se împletesc ca niște mici bijuterii literare pe o țesătură literară percutantă, mlădiată minunat, fragmente care roiesc în jurul figurii tatălui mai ales, a părinților celor doi, dar și a neamurilor multe, iar narațiunea este ilustrată de cîteva fotografii alb-negru. M-am uitat cu luare aminte la acestea. Nu erau figuri de țărani în ele. Figurile poartă uniforme de militari, ale armatei roșii din anii 30, cea mai sinistră perioadă a Impreiului Roșu. Țăranii au fost transformați, cel mai  în ostași, apoi în funcționari. Îl vedem pe tata Vasile, la Conferința conducerii Cooperativei sătești de consum, la Tiraspol, în 1931. Era un domn impozabil, îmbrăcat în cămasă albă, albă ca neaua, privind cu datașare la camera de fotografiat, cu o pălărăie la fel de imaculată, în mijlocul a 18 bărbați tuciurii, chinuiți de muncă și de soarele sudic, dar sobri și încruntați. Beșleagă e altfel, și această diferență s-a moștenit mai ales în felul de a fi al fiului său, pe care tatăl îl voia doctor (p. 66-67). La toată lumea tata Vasile spunea: „ - Are să crească mare... Și are să fie doctor...Și cînd om îmbătrîni are să ne puie coaie de bursuc!” (p. 136). 

Urmează, pe ultimele zeci de pagini ale volumului, acele XIV scrisori pe care Vasile Luca Beșleagă le-a expediat din detenția sa din Ural-Uzbekistan, unde a stat între 1950-1954, revenire care a fost, cum spune fiul - „ca la teatru” (p. 119). Acolo își reamintește aspecte ale vieții sale din perioada interbelică, sovietică, și din timpul scurtei administrații românești din Transnistria (1941-1944), pe care le descrie fie în rusă, fie în limba română cu caractere latine și slavonești. E un material încă destul de puțin analizat, e brut, expus atunci, publicat azi, fără a fi sintetizat, nesupus hermeneuticii cercetătorului trecutul penitenciar.

Cartea lui Vladimir Beșleagă este pe cît de suprinzătoare ca și construcție literară, pe atît de legitimă ca și document, arhivă vie, propuse posterității din partea unei conștiințe și minți aflate în amurgul vieții, care mărturisește, aduce laudă eroismului uman al tatălui său și, implicit, întregii mișcări naționale din Basarabia. În scrisoarea a XIII-a, datată 7-8 octombrie 1953, găsim următoarele afirmații: „...Eu am să ies din lagăr mult mai vurtos, oțălit cu oțăl di la munții Uralului! De nime nu mă tem, da șî la nime nu m-oi închina. Stau drept înaintea sabiei, cum stă grîu înaintea combainului...Șî de murit n-am să mor în genunchi, da am să mor în picioare!” (p. 197). Iar alături este amplasată fotografia tatălui, din 1970. „...ba i clopotele tragem”, sunt ultimele cuvinte din scrisoarea trimisă în vara lui 1954; la scurtă vreme tata Vasile este eliberat, și se întoarce în Moldova natală, fiind martorul expulzării fiului de la doctorat, acuzat de „naționalism”. Dar oare nu tot român s-a crezut acest țăran transnistrean, ajuns la poale Uralului, atunci cînd scria scrisori familiei sale în limba română? Le scria, și nu avea niciodată certitudinea sau speranța că aceste misive vor ajunge vreodată la destinație, ca să se facă istorie mărturisitoare peste cîteva decenii...Dar anume așa s-a întîmplat! Cartea lui Vladimir Beșleagă este cea mai vie mărturie. Dacă este totuși o ficțiune, e cu atît mai credibilă cu cît nu degajă deloc aerul artificial al puzderiei de mărturii, care se vor cu tot dinadinsul autentice, reale, veridice, unice. Toate cîte au fost aici, s-au perindat aievea prin fața ochilor. A ochilor sensibili.        

       

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
29 février 2016 1 29 /02 /février /2016 09:54
Știință vs. superstiție

Se afirmă de multă vreme că mari savanți, mai ales din sfera fizicii, se încred în superstiții. Un astfel de exemplu este cel al fizicianului Niels Bohr (1885-1962). Celălalt ar fi Werner Heisenberg (1901-1976). Despre ambii se afirmă, mai anecdotic, și mai serios, că avea în preajmă cîte o potcoavă. Primul chiar de-asupra biroului, celălalt - la poarta de la intrarea pe teritoriul proprietății. Primul a încasat Premiul Nobel pentru fizică, în 1922, celălalt s-a învrednicit de aceeași distincție zece ani mai tîrziu, în același domeniu. Mentorul & discipolul, savanți cu desăvîrșire, recunoscuți la cel mai înalt nivel.

Despre amîndoi bîntuie tot soiul de legende, bancuri, afirmații. Asta cu potcoava e prezentă cumva la ambii, în același fel. Fiind întrebați, dacă întradevăr cred în puterea magică a poctoavei, de a aduce fericire, și Bohr și Heisenberg ar fi răspuns, că nu, dar chiar și așa, potcoava „radiază” fericire chiar și în pofida a ccea ce ei nu cred. „Of course not, but I understand it brings you luck whether you believe it or not”, ar fi răspuns Bohr. Cei doi se cunoșteau, erau prieteni, și nu este exclus ca butada asta cu potcoava să fie doar rodul confuziei celor care gravitau în lumea lor, fără să o înțeleagă?

Potcoava este un vechi simbol, cunoscut practic în lumea întreagă, din cele mai străvechi timpuri. E prezentă la toate culturile agrare, dar și la cele nomade, căci e legată direct de prezența calului în viața omului. Totuși, cum acest obiect, care e întruchiparea efortului, uzurii, deteriorării, epuizării, a ceva tocit și subțiat, devine în imaginarul arhaic și actual o amuletă aducătoare de fericire? Poate că nici cei doi nu aveau o rețetă. Dar păstrau potcoava ca pe un simbol, smintind pe cei care nici ei nu și-au definit o poziție în raport cu știința vs. superstiția.

Cel puțin în artele vizuale cea mai veche reprezentare pare a se fi conservat de la Pompei, pe un mozaic extras în 1831, și depozitat la Muzeul din Neapole. Detaliul cu potcoava poate fi văzut cu claritate în cartea Joannei Berry, The Complete Pompeii, 2007 (Totul despre Pompei), ediția română, RAO 2008, pag. 163.

Mie personal îmi place enorm această formă, un fel de U gigantic, promițător, ofertant spre a specula sensuri & realități incredibile. Un fel de inimioară a cărei bază a rămas deschisă, ce poate fi invadată...

Nu cunosc studii speciale despre potcoavă în folcloristica & etnografia românească, dar în lumea de limbă engleză există un studiu clasic, publicat în 1898, de către Robert Means Lawrence - The Magic of the Horse-Shoe, a cărui ediție princeps este disponibilă online

Potcoava, cu un fragment de copită de cal, din imagine - aparțin colecției personale de artefacte găsite.   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Diariu ochiuldeveghe Radicalisme
commenter cet article
26 février 2016 5 26 /02 /février /2016 08:17

Expozițiile de la Musette Kube le observi din întîmplare. Cel puțin eu așa constat că s-a mai schimbat o expoziție. E pe Calea Victoriei. Bucureștiul nu mai are ceva similar. Musette este un brand autohton, de genți, curele & pantofi premium, care are și o galerie de artă contemporană. Mai exact - de artă actuală. 

Dar ce spun? În general astfel de proiecte, în lumea capitalismului vesperal (cetește: visceral), au o promovare insidioasă, năvalnică, zgomotoasă și percutantă. La Musette Kube lucrurile astea însă nu se fac decît de dragul artei. Nu e comerț cu artă, ci doar artă. Artă pentru artă. Este aproape de necrezut, dar lucrurile stau exact așa. 

Îmi place enorm și cum arată acel loc. E o sală cu pereți de cărămidă, imprefecți, cu urme de foste uși, țevi, găuri de cuie, buloane, fisuri, crăpături, totul vopsit gospodărește cu un alb imaculat, iar tavanul cel vechi este la vedere, cu grinzi obosite de timp, pătate, lovite, dar absolut orizontale. E proiecția unui design minimalist, frust. Aseptique, ar zice francezul. Nimic în plus, dar nici nimic să lipsească. Are lumină de afară ziua, întreaga fațadă de la stradă e din sticlă, iar noaptea un sistem de ecleraj dispus pe un cadru dreptunghiular, prins de bîrnele din tavan, oferă exact gradul de luminozitate necesar întregului recipient spațial.

Acum este expus un singur obiect. O instalație-obiect-de-design: Societatea ITEM-urilor, de Bernard Joisten. Omul are un site, dar nu se omoară nici să-l actualizeze prea des, nici să-și afișeze acolo noile lucrări. E același lucru, în fond. Mă așteptam să găsesc o referință la expunerea din București. Poate va apărea peste niște ani? Dar nu asta e important. Esențial ce am aflat din pagina lui personală este că Bernard Joisten este un pop-artist întîrziat, în sens de continuator. Că îi place Japonia, este îmbătat de acea lume a culorilor stridente, a vitezei, efemerului, a tradiției care transpare peste tot, și cred că artistul este un fan al Impreriului semnelor, cartea compatriotului său, Roland Barthes, care a scris despre fascinația sa pentru același univers, dar mai demult (ediția princeps a cărții sale a apărut în 1970). Arta lui Joisten este o simbioză dintre concept, pura insignifianță și calculul designerului.

Nici nu e nevoie să mergi să vezi acea expunere a unei instalații cu monitor și boxe incluse, este suficient să înțelegi că arta actuală există! Că ea face parte din metabolismul vremelnic, șugubăț și prea costisitor al vremurilor noastre. Arta actuală este, preponderent, pentru cei actuali (în sens Jungian). Ceilalți o constată doar. Intuiesc că pentru cei care vor dezgropa civilizația anilor noștri, peste veacuri, alături de dozele de coca-cola, vor fi orbiți și de rămășițele colorate ale instalațiilor (proto-negaționiste) ale lui Bernard Joisten...Nu e un compliment. Este o constatare de fapt. Un expeditiv proces verbal. S-ar putea ca Gianni Vattimo să aibă dreptate, că modernitatea a luat sfîrșit, căci vorbea acolo și despre ceva nihilism!

Cam totul se apropie de sfîrșit.              

foto: © vladimir bulat, 24 februarie, 2016

foto: © vladimir bulat, 24 februarie, 2016

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe Simeze
commenter cet article
25 février 2016 4 25 /02 /février /2016 12:01
„Ne vom întoarce într-o zi”

Cred cu tărie că fiecare revedere cu prietenii este o bucurie! Uneori - o încîntare.

Desigur, nu putem fi prieteni cu martirii, dar întîlnirea cu ei - în Duhul lui Hristos, este mereu posibilă. Este o arvună a ascensiunii treptate la Ceruri. Ca să înțelegem mai bine asta, să recitim împreună acest sublim poem al lui Radu Gyr, pe care l-am împrumutat de aici. Se pare că anumite neamuri ai Edomului și ai Galaadului, nu-l prea au la inimă pe acest mare poet, de aceea, au hotărît să-l pună la index. Noi îl vom ceti cu încîntare, cu aceeași intensitate cu care ne bucurăm de prieteni, martiri și cei afini, cu toții - frați în Hristos. Mărturisitori!

Ne vom întoarce într-o zi,
Ne vom întoarce neapărat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost când am plecat.

Ne vom întoarce neapărat,
Cum apele se-ntorc din nori,
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cântec, pe viori.

Ne vom întoarce într-o zi…
Si cei de azi cu paşii grei
Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi,
Cum vom intra încet în ei.

Ne vom întoarce ca un fum,
Uşori, ţinându-ne de mâini,
Toţi cei de ieri în cei de-acum,
Cum trec fântânile-n fântâni.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
În toate dragostele noi
Si-n cântecul pe care şi-l
Vor spune alţii, după noi.

În zâmbetul ce va miji,
Si-n orice geamăt viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o sămânţă-n taina lor.

Noi cei pierduţi, re-ntorşi din zări,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne ‘napoiem şi-n disperări
Si-n răni ce-n piepturi se ascund.

Si-n lacrimi ori în mângâieri,
Tot noi vom curge zi de zi.
În tot ce mâine, ca şi ieri,
Va sângera sau va iubi…

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
23 février 2016 2 23 /02 /février /2016 23:06

Azi se întîmplă!

Reclame fără capitalism, vol 4.

ATELERUL DE GRAFICĂ.

Grafică publicitară românească: 1950-1989
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
23 février 2016 2 23 /02 /février /2016 00:03

După ce am scris acum cîteva zile un scurt eseu în avanpremiera concertului de ieri de la Institutul Francez, s-ar părea că nu mai e mare lucru de adăogat, de povestit.

Dar, am obligația (implicită) față de cei care și-au manifestat admirația și asentimentul (prin mesaje verbale, scrise, like-uri etc.) față de acel text, să mai spun cîteva lucruri, la fel de empatice...despre ce s-a întîmplat aseară.

   

foto: © vladimir bulat, 22.02.2016.

foto: © vladimir bulat, 22.02.2016.

Deși-mi displace formula, nu am o alta mai repede la îndemînă: prestația muzicienilor a fost peste așteptări! Desigur, ce-nseamnă, în fond, o „așteptare”, altceva decît capcana unei pre-judecăți? Cazi în ea, și nu prea mai vrei să accepți că ai fost în avarie, ai fost păcălit, sau pur și simplu ți-ai creat o stavilă voluntară în fața unei mai bune receptări. Mai potrivit e să nu ai „așteptări”, ci o stare cronică de a descoperi mereu lucruri noi, neașteptate, proaspete, inedite...Desigur, că în cazul lui Benedikt Jahnel nu mai puteam mima în niciun fel inocența. Cunosc o parte a muzicii & componisticii, și în general a creației sale muzicale. Nu aveam în față un artefact nou, pe care urma să-l descopăr, săpînd într-o groapă-escavație a contemporaneității. Dar chiar am avut revelația de a descoperi pe cei care l-au însoțit, la Cluj și București, doi muzicieni și mentori ai muzicii jazz, din generații diferite: Henning Sieverts (bass) și Jonas Burgsvinkel (percuție, tobe); primul venind de la Muenchen, iar celălalt din metropola de pe Rin, Koeln. Benedikt Jahnel e stabilit acum la Berlin, dar reușește să se întîlnească cu afinii săi prieteni, oriunde în lume, de data asta chiar în România.

La un moment dat am avut sentimentul că nu Benedikt Jahnel e liderul acestui trio, ci ceilalți doi, alternativ, iar el se punea cu bună știință în umbră, pentru a-i împinge mai în față pe Sieverts &  Burgsvinkel. Dealtfel, i-a și prezentat de vreo 3 ori în timpul concertului, ocazii cu care anunța și piesele ce urmau să fie interpretate, cele de la discul Eqilibrium, dar și de pe viitorul disc, ce va apărea la anul. Poate e așa, poate e doar o simplă speculație, dar fapt este că eu personal i-am receptat pe ceilalți doi muzicieni, remarcabili dincolo de orice meteorologie a gustului, ca pe niște meșteri de mare clasă!  Sieverts - mai meditativ, mai introvertit, mai sobru în manifestările sale exterioare, dar trădînd, de la distanță, niște fiori interiori, care devoalează un spirit profund, creativ, înțelept, imaginativ (am aflat de la Jahnel, că Henning Sieverts e și compozitor), colegul său, cel mai tînăr din acest trio - Burgsvinkel - era proiecția lavei care se scurge, incandescentă și sclipitoare, de pe Etna. Plăcerea de a susține ritmic întreaga performanță era evidentă tot timpul, nicio clipă rectilinie nu a fost de observat. Doar implicare, bucurie, coparticipare maximă. Pianistul Benedikt Jahnel prestează cu eleganță maximă, deși minimalistă, totodată - cu stil, voce, printr-o tehnică desăvîrșită. Deși nu prea mai suprinzi azi pe multă lume cu ceea ce se numește convențional tehnica muzicienilor, sunt mulți, stilul & rafinamentul însă nu sunt nici pe departe la orice aruncare de băț! Este apanajul, teritoriul celor aleși, cu dăruire fără nicio angoasă.

A meritat din plin să fim acolo, și să auzim, să vedem, să le fim alături celor 3 muzicieni germani, care și-au adjudecat cu prisosință arvuna ca să revină, poate cu alți muzicieni, în alte contexte, în alte anotimpuri, cu alte repertorii...       

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Jazzbolistică ochiuldeveghe
commenter cet article
19 février 2016 5 19 /02 /février /2016 19:05
Harper Lee. foto: © LIFE Images Collection, via Getty Images.

Harper Lee. foto: © LIFE Images Collection, via Getty Images.

Chiar dacă Polirom s-a grăbit să traducă noul roman al scriitoarei Harper Lee - astăzi trecută la cele veșnice - Go Get a Watchman (Du-te și pune un străjer), se pare că nu e deloc vorba despre un nou roman, apărut la mai bine de jumătatate de veac de la publicarea romanului care i-a adus autoarei celebritatea mondială, ...Să ucizi o pasăre călătoare (1960), ci despre o primă versiune a celui care i-a adus și Pulitzer Prize, tot atunci.

Vorba e că Harper Lee nu a dus niciodată dorul unei noi scrieri, nu a scris alt roman, și nici nu a declarat vreodată că ar simți nevoia să facă asta. A susținut încă de atunci, că cerneala din pana ei s-a uscat. De-a lungul anilor a trăit în umbra surorii sale, Alice Lee, care a fost întreaga sa viață avocată, și s-a ocupat de drepturile literare ale celei care a fost Harper Lee. Confortul și discreția erau marile ei atu-uri, a constribuit în parte la construirea bisericii Metodiste din orașul Moenroeville, unde a locuit întreaga sa viață. În 2014 sora ei a murit, la vîrsta de 103 ani, iar biograful lui Herper Lee, Charles J. Shields, cel care a publicat în 2006: Mockingbird: A portrait of Herper Lee, susține că apariția acestui nou roman se datorează în chip covîrșitor dispariției celei care a fost Alice. La scurtă vreme de la moartea ei, s-a început promovarea „noului” roman vechi. Adică - lucrurile au scăpat de sub control, și altcineva a dorit să cîștige pe seama scriitoarei aflate încă în viață. Ei bine, la momentul apariției „noului” volum Herper Lee se afla într-un azil, surdă și oarbă, deplasîndu-se anevoie într-un cărucior...Deci, afacerea lui Go Get a Watchman nu mai era în niciun fel diriguită sau controlată de autoarea însăși, ci de cei care vorbesc astăzi în numele ei.

Iată ce scrie Michiko Kukutani: “The depiction of Atticus in ‘Watchman’ makes for disturbing reading, and for ‘Mockingbird’ fans, it’s especially disorienting”. A se mai adăoga, că anume Atticus trebuia să se numească inițial romanul ...Să ucizi o pasăre călătoare. Editorul de atunci a decis altfel, avocatul Atticus a rămas doar personaj. Astăzi, tot altcineva decide cum să arate posteritatea autoarei unui singur roman, care era, foarte adevărat, o perfecționistă, o mare scriitoare.

Herper Lee = ...Să ucizi o pasăre călătoare.         

Repost 0
19 février 2016 5 19 /02 /février /2016 13:10
foto: © vladimir bulat

foto: © vladimir bulat

The windiest militant trash

Important Persons shout

Is not so crude as our wish:

W.H.Auden

 

Habar nu am cîtă lume l-a cetit pe Christopher Hitchens la noi, dar în lumea anglofonă el are o miriadă de fani. Chiar și după moartea lui, în 15 decembrie 2011, rîndul cetitorilor & simpatizanților ideilor, șarmului & argumentației risipite prin cărțile rămase, nu a prea scăzut. Culegerea de eseuri, And Yet..., apărută anul trecut, în noiembrie, culege cronici entuziaste pe ambele maluri ale Atlanticului.

Destinul lui postum însă a început cu volumul Mortality, apărut simultan și în UK și US, în septembrie 2012. Acesta este al doilea apărut la noi, după cartea poate cea mai scandaloasă a lui, God is Not Great: How Religion Poisons Everything (2007), publicată la noi la aceeași editură, Litera. 

Zilele acestea mi-a nimerit în mînă Mortalitate, care m-a atras cu a sa copertă sobră, minimalistă, aspră, glacială. În engleză cartea a apărut cu mai multe feluri de coperți, editorul român a ales-o însă pe aceasta, căci cu adevărat se potrivește foarte bine, e cea mai adequată. Este o carte despre actul muririi, despre cum e să-ți închei socotelile cu terestra existență, și cum te raportezi la cei din jur în lunile care premerg momentului despărțirii. Hitchens nu are o perspectivă creștină asupra vieții & a morții. Pentru că era ateu, neo-marxist, liberal, iar în tinerețea sa europeană chiar a cochetat cu socialismul britanic de tip troțkist. Mortalitate ne arată cum e să mori fără să-ți fie frică de întîlnirea cu dumnezeu (autorul l-a scris anume cu „d” mic), să nu-ți fie groază de iad, să nu te aștepți la miresmele raiului, să-și displacă jelaniile de aici și de dincolo. Interesant de consemnat, că în versiunea rusă, cartea a apărut sub denumirea „Ultimele 100 de zile” (este disponibilă în format PDF, în regim liber), pentru că în rusă nu există un substantiv pe care-l avem noi, pentru „starea ființelor vii supuse morții”, cum definește Șăineanu în dicționarul său, mortalitatea. Apoi, mai cred, că titlul este sugerat, în subsidiar, și de bătrîna tradiție a armatei sovietice, cînd cu o sută de zile înainte de ordinul de mobilizare a vechiului contingent de ostași, aceștia se rădeau în cap la zero...survenea o perioadă de „delir” și de „relaxare”, de murire pentru armată, un fel de despărțire ritualică de aceasta...E o speculație personală, raportată la cartea minunată a lui Christopher Hitchens. 

Hitchens a avut parte de ceea ce, demult, Updike, numea „marele C”., care acum e ceva banal, omniprezent, globalizat, adică, ceva ce ține de regnul arctic al oncologiei, scurt spus: cancer. Un cancer la nivelul ganglionilor limfatici. Povestea a început la NY, după o zgomotoasă lansare a ultimei sale cărți...care chiar se pomenise a fi penultima antumă. E vorba de volumul său de memorii, Hitch-22. În fapt, în perioada sa de agonie, în septembrie 2011, a văzut lumina tiparului voluminosul op - Arguably: Essays, o culegere de 107 texte pe diverse teme de cultură, cărți & politică.

În iunie 2011 a devenit evident că Hitchens nu mai posedă un trup, ci devine un trup, este un trup, cum se exprimă chiar autorul, undeva în Mortalitate. Nu este acel gen de stingere pentru care te pregătești cuviincios, creștinește, prin rugăciune, liniștire, ca-n „bizantinul” volum al lui Evghenie Vulgaris, Îndeletnicire despre buna-murire. Hitchens e atent, dimpotrivă, la degradarea trupului, la pierderea vocii (despre comunicarea vocală face un minunat expozeu!), la starea sîngelui, la căderea părului, se referă la fizica & biologia celulelor care se degradează, dar nu regretă decît pierderea libertății cuvîntului. Nu-l vedem nicio clipă încrîncenat, resentimentar, furios, nu-și deplînge soarta. Negociază cu propriul corp. Or, „furia nu și-ar avea rostul”, scrie autorul, și are acut doar sentimentul risipei. Risipa de tot. Bucuria era dată însă de faptul că descriindu-și propria degradare, oferea un mic ghid intelectual despre cum să trăiești cu propria ta vulnerabilitate, murire, mortalitate. Chiar dacă descrie ceva iremediabil, ireconciliabil, sfîșietor, empatic se întovărășește, în paginile pe care le alcătuiește, cu mari spirite ale vremii sale, contemporane cu el, dar și cu unele demult apuse: Callimah, Pascal, T.S. Eliot, Updike, W.H.Auden, Nelly Sachs, Bob Dylan, Kingsley Amis, Nietzsche, prof. Sidney Hook, dr. Francis Collins, John Diamond ș.a. 

Poate formula cea mai de neuitat din această carte este Tumortown, sau Tumorville - este lumea în care te pomenești transportat, exilat, posibil abandonat, și din care nu mai poți evada decît pentru a ajunge la cimitir sau crematoriu. Ajuns acolo, autorul Mortalității a decis astfel: „Pînă acum am decis să mă prevalez de tot ce îmi oferă boala și să rămîn pe baricade, luînd, în același timp, toate măsurile impuse de declinul meu inevitabil. Repet, la fel trebuie să procedeze și o persoană sănătoasă, numai că într-un ritm mai lent. Este soarta comună nouă tuturor. În ambele cazuri, însă, ne putem lipsi de maximele facile care nu-și respectă promisiunile” (p. 83). El se arată ceea ce în idiș s-ar numi shtarker (שטאַרק), adică un tip răzbătător, puternic, persevent și conșiincios. Autorul însuși, pe linia lui Nietzsche, cu al său starker (cu umlaut pe a, adică 2 puncte orizontale de-asupra), din sintagma: Was mich nicht umbringt macht mich starker, se încurajează, căutînd formule de luptă a duhului cu boala cărnii, necruțătoare. 

Mortalitate rămîne o carte senină, lucidă, chiar ludică pe ici-colo, și mie personal ca intensitate și exercițiu literar, mi-a amintit de copleșitorul volum-eseu al lui William Styron, Darkness Visible (1990). Doar că amintirile despre nebunie, rod a unei depresii profunde, nu au dus la decimarea fulgerătoare a lui Styron, așa cum i-a provocat, lui Christopher Hitchens mutarea definitivă dincolo...De remarcat că textele celor doi au apărut inițial în grandiosul promotor al culturii populare, publicația Vanity Fair.           

Un mare spirit liberal, cugetător de capul lui, cum a fost Christopher Hitchens, războindu-se cu religiile, terorismul, politicile „corecte”, oficiale, cu mințile leneșe, cu impostura diverselor confesiuni, cu propriul cancer la esofag în cele din urmă, și-a descris această trecere cu stil, elegant. Dar și cu puțină lipsă de consolare, undeva, ca un ecou.   

Repost 0