Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

25 février 2016 4 25 /02 /février /2016 12:01
„Ne vom întoarce într-o zi”

Cred cu tărie că fiecare revedere cu prietenii este o bucurie! Uneori - o încîntare.

Desigur, nu putem fi prieteni cu martirii, dar întîlnirea cu ei - în Duhul lui Hristos, este mereu posibilă. Este o arvună a ascensiunii treptate la Ceruri. Ca să înțelegem mai bine asta, să recitim împreună acest sublim poem al lui Radu Gyr, pe care l-am împrumutat de aici. Se pare că anumite neamuri ai Edomului și ai Galaadului, nu-l prea au la inimă pe acest mare poet, de aceea, au hotărît să-l pună la index. Noi îl vom ceti cu încîntare, cu aceeași intensitate cu care ne bucurăm de prieteni, martiri și cei afini, cu toții - frați în Hristos. Mărturisitori!

Ne vom întoarce într-o zi,
Ne vom întoarce neapărat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost când am plecat.

Ne vom întoarce neapărat,
Cum apele se-ntorc din nori,
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cântec, pe viori.

Ne vom întoarce într-o zi…
Si cei de azi cu paşii grei
Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi,
Cum vom intra încet în ei.

Ne vom întoarce ca un fum,
Uşori, ţinându-ne de mâini,
Toţi cei de ieri în cei de-acum,
Cum trec fântânile-n fântâni.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
În toate dragostele noi
Si-n cântecul pe care şi-l
Vor spune alţii, după noi.

În zâmbetul ce va miji,
Si-n orice geamăt viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o sămânţă-n taina lor.

Noi cei pierduţi, re-ntorşi din zări,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne ‘napoiem şi-n disperări
Si-n răni ce-n piepturi se ascund.

Si-n lacrimi ori în mângâieri,
Tot noi vom curge zi de zi.
În tot ce mâine, ca şi ieri,
Va sângera sau va iubi…

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
23 février 2016 2 23 /02 /février /2016 23:06

Azi se întîmplă!

Reclame fără capitalism, vol 4.

ATELERUL DE GRAFICĂ.

Grafică publicitară românească: 1950-1989
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
23 février 2016 2 23 /02 /février /2016 00:03

După ce am scris acum cîteva zile un scurt eseu în avanpremiera concertului de ieri de la Institutul Francez, s-ar părea că nu mai e mare lucru de adăogat, de povestit.

Dar, am obligația (implicită) față de cei care și-au manifestat admirația și asentimentul (prin mesaje verbale, scrise, like-uri etc.) față de acel text, să mai spun cîteva lucruri, la fel de empatice...despre ce s-a întîmplat aseară.

   

foto: © vladimir bulat, 22.02.2016.

foto: © vladimir bulat, 22.02.2016.

Deși-mi displace formula, nu am o alta mai repede la îndemînă: prestația muzicienilor a fost peste așteptări! Desigur, ce-nseamnă, în fond, o „așteptare”, altceva decît capcana unei pre-judecăți? Cazi în ea, și nu prea mai vrei să accepți că ai fost în avarie, ai fost păcălit, sau pur și simplu ți-ai creat o stavilă voluntară în fața unei mai bune receptări. Mai potrivit e să nu ai „așteptări”, ci o stare cronică de a descoperi mereu lucruri noi, neașteptate, proaspete, inedite...Desigur, că în cazul lui Benedikt Jahnel nu mai puteam mima în niciun fel inocența. Cunosc o parte a muzicii & componisticii, și în general a creației sale muzicale. Nu aveam în față un artefact nou, pe care urma să-l descopăr, săpînd într-o groapă-escavație a contemporaneității. Dar chiar am avut revelația de a descoperi pe cei care l-au însoțit, la Cluj și București, doi muzicieni și mentori ai muzicii jazz, din generații diferite: Henning Sieverts (bass) și Jonas Burgsvinkel (percuție, tobe); primul venind de la Muenchen, iar celălalt din metropola de pe Rin, Koeln. Benedikt Jahnel e stabilit acum la Berlin, dar reușește să se întîlnească cu afinii săi prieteni, oriunde în lume, de data asta chiar în România.

La un moment dat am avut sentimentul că nu Benedikt Jahnel e liderul acestui trio, ci ceilalți doi, alternativ, iar el se punea cu bună știință în umbră, pentru a-i împinge mai în față pe Sieverts &  Burgsvinkel. Dealtfel, i-a și prezentat de vreo 3 ori în timpul concertului, ocazii cu care anunța și piesele ce urmau să fie interpretate, cele de la discul Eqilibrium, dar și de pe viitorul disc, ce va apărea la anul. Poate e așa, poate e doar o simplă speculație, dar fapt este că eu personal i-am receptat pe ceilalți doi muzicieni, remarcabili dincolo de orice meteorologie a gustului, ca pe niște meșteri de mare clasă!  Sieverts - mai meditativ, mai introvertit, mai sobru în manifestările sale exterioare, dar trădînd, de la distanță, niște fiori interiori, care devoalează un spirit profund, creativ, înțelept, imaginativ (am aflat de la Jahnel, că Henning Sieverts e și compozitor), colegul său, cel mai tînăr din acest trio - Burgsvinkel - era proiecția lavei care se scurge, incandescentă și sclipitoare, de pe Etna. Plăcerea de a susține ritmic întreaga performanță era evidentă tot timpul, nicio clipă rectilinie nu a fost de observat. Doar implicare, bucurie, coparticipare maximă. Pianistul Benedikt Jahnel prestează cu eleganță maximă, deși minimalistă, totodată - cu stil, voce, printr-o tehnică desăvîrșită. Deși nu prea mai suprinzi azi pe multă lume cu ceea ce se numește convențional tehnica muzicienilor, sunt mulți, stilul & rafinamentul însă nu sunt nici pe departe la orice aruncare de băț! Este apanajul, teritoriul celor aleși, cu dăruire fără nicio angoasă.

A meritat din plin să fim acolo, și să auzim, să vedem, să le fim alături celor 3 muzicieni germani, care și-au adjudecat cu prisosință arvuna ca să revină, poate cu alți muzicieni, în alte contexte, în alte anotimpuri, cu alte repertorii...       

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Jazzbolistică ochiuldeveghe
commenter cet article
19 février 2016 5 19 /02 /février /2016 19:05
Harper Lee. foto: © LIFE Images Collection, via Getty Images.

Harper Lee. foto: © LIFE Images Collection, via Getty Images.

Chiar dacă Polirom s-a grăbit să traducă noul roman al scriitoarei Harper Lee - astăzi trecută la cele veșnice - Go Get a Watchman (Du-te și pune un străjer), se pare că nu e deloc vorba despre un nou roman, apărut la mai bine de jumătatate de veac de la publicarea romanului care i-a adus autoarei celebritatea mondială, ...Să ucizi o pasăre călătoare (1960), ci despre o primă versiune a celui care i-a adus și Pulitzer Prize, tot atunci.

Vorba e că Harper Lee nu a dus niciodată dorul unei noi scrieri, nu a scris alt roman, și nici nu a declarat vreodată că ar simți nevoia să facă asta. A susținut încă de atunci, că cerneala din pana ei s-a uscat. De-a lungul anilor a trăit în umbra surorii sale, Alice Lee, care a fost întreaga sa viață avocată, și s-a ocupat de drepturile literare ale celei care a fost Harper Lee. Confortul și discreția erau marile ei atu-uri, a constribuit în parte la construirea bisericii Metodiste din orașul Moenroeville, unde a locuit întreaga sa viață. În 2014 sora ei a murit, la vîrsta de 103 ani, iar biograful lui Herper Lee, Charles J. Shields, cel care a publicat în 2006: Mockingbird: A portrait of Herper Lee, susține că apariția acestui nou roman se datorează în chip covîrșitor dispariției celei care a fost Alice. La scurtă vreme de la moartea ei, s-a început promovarea „noului” roman vechi. Adică - lucrurile au scăpat de sub control, și altcineva a dorit să cîștige pe seama scriitoarei aflate încă în viață. Ei bine, la momentul apariției „noului” volum Herper Lee se afla într-un azil, surdă și oarbă, deplasîndu-se anevoie într-un cărucior...Deci, afacerea lui Go Get a Watchman nu mai era în niciun fel diriguită sau controlată de autoarea însăși, ci de cei care vorbesc astăzi în numele ei.

Iată ce scrie Michiko Kukutani: “The depiction of Atticus in ‘Watchman’ makes for disturbing reading, and for ‘Mockingbird’ fans, it’s especially disorienting”. A se mai adăoga, că anume Atticus trebuia să se numească inițial romanul ...Să ucizi o pasăre călătoare. Editorul de atunci a decis altfel, avocatul Atticus a rămas doar personaj. Astăzi, tot altcineva decide cum să arate posteritatea autoarei unui singur roman, care era, foarte adevărat, o perfecționistă, o mare scriitoare.

Herper Lee = ...Să ucizi o pasăre călătoare.         

Repost 0
19 février 2016 5 19 /02 /février /2016 13:10
foto: © vladimir bulat

foto: © vladimir bulat

The windiest militant trash

Important Persons shout

Is not so crude as our wish:

W.H.Auden

 

Habar nu am cîtă lume l-a cetit pe Christopher Hitchens la noi, dar în lumea anglofonă el are o miriadă de fani. Chiar și după moartea lui, în 15 decembrie 2011, rîndul cetitorilor & simpatizanților ideilor, șarmului & argumentației risipite prin cărțile rămase, nu a prea scăzut. Culegerea de eseuri, And Yet..., apărută anul trecut, în noiembrie, culege cronici entuziaste pe ambele maluri ale Atlanticului.

Destinul lui postum însă a început cu volumul Mortality, apărut simultan și în UK și US, în septembrie 2012. Acesta este al doilea apărut la noi, după cartea poate cea mai scandaloasă a lui, God is Not Great: How Religion Poisons Everything (2007), publicată la noi la aceeași editură, Litera. 

Zilele acestea mi-a nimerit în mînă Mortalitate, care m-a atras cu a sa copertă sobră, minimalistă, aspră, glacială. În engleză cartea a apărut cu mai multe feluri de coperți, editorul român a ales-o însă pe aceasta, căci cu adevărat se potrivește foarte bine, e cea mai adequată. Este o carte despre actul muririi, despre cum e să-ți închei socotelile cu terestra existență, și cum te raportezi la cei din jur în lunile care premerg momentului despărțirii. Hitchens nu are o perspectivă creștină asupra vieții & a morții. Pentru că era ateu, neo-marxist, liberal, iar în tinerețea sa europeană chiar a cochetat cu socialismul britanic de tip troțkist. Mortalitate ne arată cum e să mori fără să-ți fie frică de întîlnirea cu dumnezeu (autorul l-a scris anume cu „d” mic), să nu-ți fie groază de iad, să nu te aștepți la miresmele raiului, să-și displacă jelaniile de aici și de dincolo. Interesant de consemnat, că în versiunea rusă, cartea a apărut sub denumirea „Ultimele 100 de zile” (este disponibilă în format PDF, în regim liber), pentru că în rusă nu există un substantiv pe care-l avem noi, pentru „starea ființelor vii supuse morții”, cum definește Șăineanu în dicționarul său, mortalitatea. Apoi, mai cred, că titlul este sugerat, în subsidiar, și de bătrîna tradiție a armatei sovietice, cînd cu o sută de zile înainte de ordinul de mobilizare a vechiului contingent de ostași, aceștia se rădeau în cap la zero...survenea o perioadă de „delir” și de „relaxare”, de murire pentru armată, un fel de despărțire ritualică de aceasta...E o speculație personală, raportată la cartea minunată a lui Christopher Hitchens. 

Hitchens a avut parte de ceea ce, demult, Updike, numea „marele C”., care acum e ceva banal, omniprezent, globalizat, adică, ceva ce ține de regnul arctic al oncologiei, scurt spus: cancer. Un cancer la nivelul ganglionilor limfatici. Povestea a început la NY, după o zgomotoasă lansare a ultimei sale cărți...care chiar se pomenise a fi penultima antumă. E vorba de volumul său de memorii, Hitch-22. În fapt, în perioada sa de agonie, în septembrie 2011, a văzut lumina tiparului voluminosul op - Arguably: Essays, o culegere de 107 texte pe diverse teme de cultură, cărți & politică.

În iunie 2011 a devenit evident că Hitchens nu mai posedă un trup, ci devine un trup, este un trup, cum se exprimă chiar autorul, undeva în Mortalitate. Nu este acel gen de stingere pentru care te pregătești cuviincios, creștinește, prin rugăciune, liniștire, ca-n „bizantinul” volum al lui Evghenie Vulgaris, Îndeletnicire despre buna-murire. Hitchens e atent, dimpotrivă, la degradarea trupului, la pierderea vocii (despre comunicarea vocală face un minunat expozeu!), la starea sîngelui, la căderea părului, se referă la fizica & biologia celulelor care se degradează, dar nu regretă decît pierderea libertății cuvîntului. Nu-l vedem nicio clipă încrîncenat, resentimentar, furios, nu-și deplînge soarta. Negociază cu propriul corp. Or, „furia nu și-ar avea rostul”, scrie autorul, și are acut doar sentimentul risipei. Risipa de tot. Bucuria era dată însă de faptul că descriindu-și propria degradare, oferea un mic ghid intelectual despre cum să trăiești cu propria ta vulnerabilitate, murire, mortalitate. Chiar dacă descrie ceva iremediabil, ireconciliabil, sfîșietor, empatic se întovărășește, în paginile pe care le alcătuiește, cu mari spirite ale vremii sale, contemporane cu el, dar și cu unele demult apuse: Callimah, Pascal, T.S. Eliot, Updike, W.H.Auden, Nelly Sachs, Bob Dylan, Kingsley Amis, Nietzsche, prof. Sidney Hook, dr. Francis Collins, John Diamond ș.a. 

Poate formula cea mai de neuitat din această carte este Tumortown, sau Tumorville - este lumea în care te pomenești transportat, exilat, posibil abandonat, și din care nu mai poți evada decît pentru a ajunge la cimitir sau crematoriu. Ajuns acolo, autorul Mortalității a decis astfel: „Pînă acum am decis să mă prevalez de tot ce îmi oferă boala și să rămîn pe baricade, luînd, în același timp, toate măsurile impuse de declinul meu inevitabil. Repet, la fel trebuie să procedeze și o persoană sănătoasă, numai că într-un ritm mai lent. Este soarta comună nouă tuturor. În ambele cazuri, însă, ne putem lipsi de maximele facile care nu-și respectă promisiunile” (p. 83). El se arată ceea ce în idiș s-ar numi shtarker (שטאַרק), adică un tip răzbătător, puternic, persevent și conșiincios. Autorul însuși, pe linia lui Nietzsche, cu al său starker (cu umlaut pe a, adică 2 puncte orizontale de-asupra), din sintagma: Was mich nicht umbringt macht mich starker, se încurajează, căutînd formule de luptă a duhului cu boala cărnii, necruțătoare. 

Mortalitate rămîne o carte senină, lucidă, chiar ludică pe ici-colo, și mie personal ca intensitate și exercițiu literar, mi-a amintit de copleșitorul volum-eseu al lui William Styron, Darkness Visible (1990). Doar că amintirile despre nebunie, rod a unei depresii profunde, nu au dus la decimarea fulgerătoare a lui Styron, așa cum i-a provocat, lui Christopher Hitchens mutarea definitivă dincolo...De remarcat că textele celor doi au apărut inițial în grandiosul promotor al culturii populare, publicația Vanity Fair.           

Un mare spirit liberal, cugetător de capul lui, cum a fost Christopher Hitchens, războindu-se cu religiile, terorismul, politicile „corecte”, oficiale, cu mințile leneșe, cu impostura diverselor confesiuni, cu propriul cancer la esofag în cele din urmă, și-a descris această trecere cu stil, elegant. Dar și cu puțină lipsă de consolare, undeva, ca un ecou.   

Repost 0
17 février 2016 3 17 /02 /février /2016 18:12
foto: © vladimir bulat, 12.01.2014.

foto: © vladimir bulat, 12.01.2014.

Astăzi chiar nu simt nevoia să scriu lucruri deștepte (și mă îndoiesc serios, că le-aș fi scris vreodată).

Am stat îndelung însă și am studit această fotografie, făcută acum mai bine de doi ani, într-o zi de ianuarie, cu soare ca cel care a fost ieri. Privit, studiat cu luare aminte, și nu-mi prea venea să cred că zidurile din dreapta imaginii erau cîndva interioare, pereți interiori; o confirmă și cele două uși obturate cu plasă metalică, din planul secund. Ori s-au surpat, ori s-au dat jos, cert este că a rezultat un soi de buzunar în țesătura urbană, o parodie de curte interioară, care s-a și astfaltat proaspăt, după care a venit cineva și scris cu majuscule: „NU PARCAT IIII”. Iar ca spectacolul josnicei vanități să fie complet, în mijlocul țarcului s-au încastrat două ghizduri din beton (probabil, sunt guri de canalizare; dar de ce două alături, și de ce amplasate în chiar centrul îngrăditurii?). 

A rezultat un spațiu între două calcanuri involuntare, și la ce va folosi? Piață alimentară? Un Hyde-park? O parcare pentru mașini, desigur? Nu-mi dau seama, cum într-un oraș ca al nostru inutilitatea, ridicolul pot lua locul unei eficiente folosințe a spațiului. Altfel spus, ne permitem luxul să improvizăm sagace? Buzunare au apărut peste tot, ca o plagă. 

Ah, da, am uitat să spun, că buzunarul din fotografie este chiar în proximitatea axei Buzești-Berzei, tot un fel de scobitură mai mult inutilă în inima orașului, care nu a rezolvat nici problema traficului, nici cea a construcțiilor de pe laturi, nici nu a șters deocamdată rușinea unor demolări inexplicabile, forțate, penibile... Dezmembrări urbane nejustificate, pripite. Și în locul cărora nu cred că se va pune ceva prea curînd. „Trecutul devine deja o țară străină” (David Lowenthal). Insignifianța a pus stăpînire pe întregul oraș, ceva rizibil & tulburător permanent ne întîmpină, la fiece pas. Și tot nu mă pot obișnui.   

De fapt, buzunarele acestea se nasc din voia întîlmplării, sau ca proiecție a unor vinovate neputințe omenești? (da, vinovate...).

Pe bună dreptate, nimic nu poate jusifica schimonosirea, batjocorirea, mutilarea, urîțirea trecutului, a orașului care a fost.      

Repost 0
16 février 2016 2 16 /02 /février /2016 09:31
foto: © vladimir bulat, 23 ianuarie, 2016

foto: © vladimir bulat, 23 ianuarie, 2016

O bornă în fața unui refugiu-stație de tramvai.

De regulă acestea sunt lovite de mașini, poate chiar sparte. 

Plasticul tare nu rezistă niciodată. Chiar dacă e armat cu ceva metal.

hArtiștii urbani fac corecturi!

Înspre o re-voluție,

sau e-voluție.

Vopseaua se scurge, ultramarin,

seamnănă confuzie

transfuzie

circumlocuție

puniție

ex-tincție

Azi!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
15 février 2016 1 15 /02 /février /2016 12:53

Am cetit cu mult interes zilele trecute interviul cu pianistul Benedikt Jahnel, matematician, jazzman, compozitor, om cu mult spirit & dăruit integralmente muzicii & științelor exacte.

Fraza din titlu este definitorie pentru creația acestui artist: „Matematica mă face să dispun de multă gîndire abstractă, pe care o inserez în muzica mea”.

Am rememorat deîndată primele mele experiențe cu muzica acestui grup, secondat de Jahnel, dar care o avea la „cîrmă” pe Symin Samawatie, în proiectul de debut la ECM a acestei cîntărețe absolut atipice - As Ney (2009). Quartetul poartă aprenta numelui acestei dive a jazzului contemporan: Cyminologie. E de adăogat în acest context, că acei patru muzicieni au debutat împreună în 2002, și pînă la accederea lor în „panoplia” ECM, au scos împreună încă 2 discuri, Per Se și Benum.   

M-a cucerit deîndată stilul lor compozit, melanjat, un coupage barricat - de rafinament persan și logică glacială germană, o ritmică aparent spontană, dar în realitate îndelung distilată, spiritualizată, „învechită” de niște muzicieni versați, provenind din tradiții aparent ireconciliabile: iraniană, germană, indiană...i-a unit școala occidentală, cultura Occidentului care e atît de deschisă de atîtea decenii la inserturile, influențele & sevele înnoitoare care se scurg dinspre Orient către lumea Apusului. De la Ravi Shankar, Nusrat și Ustad Fateh Ali Khan încoace lumea Occidentului nu a mai fost la fel! Ei bine, anume ECM a fost printre primele case de discuri din Apus care au „metisat” cultura muzicală occidentală. I-au conferit un alt sens, o dimensiune polifațetată. Iar acest fenomen a fost prezent pe scenele lumii înainte ca el să fie perceput ca „fapt cultural egal în drepturi” cu întreaga tradiție veche a Europei. Altfel spus, la început a fost muzica, doar muzica pură, apoi au venit conceptele, ideile, clasificările, stilurile, alăturările, comparațiile...

Toate aceste lucruri le-am redescoperit cu o și mai mare intensitate după ce am ascultat cele două albume editate de Cyminologie, la ECM: As Ney și Saburi (2011). În 2015 a apărut cel de-al treilea album la această casă, PHOENIX, album pe care alături de quartetul deja știut, îl întîlnim pe violonistul german Martin Stegner, de la Berlin Philarmoniker, ceea ce ridică și mai sus ștacheta muzicii pe care Syminologie ne-o propune, și o consacră în chip definitiv în creuzetul culturii contemporane.

În acest fenomen complex,  pianistul Benedikt Jahnel ocupă și el un loc central. Este adevărat că în afară de Cyminologie acesta are o activitate individuală la fel de rodnică, fructuoasă, temerară, iar discul Equlibrium, apărut în 2012, tot la ECM, îl proiectează pe Jahnel în plutonul celor mai valoroși și mai plini de vervă pianiști de jazz ai Europei. Pe acest disc, alături de el, evoluează Antonio Miguel, la bass și Owen Howard, la tobe, fapt care arată marea deschidere internațională a acestui muzician, care vine în România cu două recitaluri, în 21 februarie, la Cluj și 22 - la București.

De această dată Benedikt Jahnel va fi secondat de Henning Sieverts, la bass, și de versatilul Jonas Burgwinkel, care va presta la tobe.

Dincolo de orice party pris-uri & simpatii, trebuie spus acum că bucuria pe care ne-o vor oferi cei trei germani, cu Jahnel în frunte, desigur, s-a pus la cale de neobosita gașcă de la jazz fun rising. O coterie - enervant de elevată, decandentă uneori & sensibilă la adevăratele valori muzicale, care se uită mai ales chiorîș, consecvent, dar deloc nu cu timiditate la cam tot ceea ce contează în materie de cultură sonoră actuală.

Ne vom lua Trabantul, bicicletele, vor urca pe băț, oricum, dar trebuie să fim la aceste două seri în sală...          

Benedikt Jahnel at piano

Benedikt Jahnel at piano

sursa imaginii: aici.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
11 février 2016 4 11 /02 /février /2016 11:42

Am avut deja ocazia să scriu despre ascensiunea lui Adrian Ghenie, în vara lui 2014.

Mă întrebam cum funcționează 

                                               „această "rinocenizare" a pieței de artă atît asupra conaţionalilior, a concitadinilor, cît şi asupra pieţei mari de artă? Că doar nu e un virus, o bacterie devastatoare, o pandemie?” - interogam atunci, iar acum pot răspunde: da, este vorba despre ceva care nu are de-a face cu arta, cu funcțiile ei, ci cu ceva extra-artistic, sau chiar post-artistic, are de-a face cu circulația capitalului, cu suprplusul acestuia care se deversează  în venele (vintrele) artei.

De data asta, o pictură de-a lui Ghenie și-a schimbat proprietarul pentru suma de 3.117.000 lire sterline (sumă totală, cu comisioanele casei de licitație!). A aparținut unei importante colecții private din Europa, aflăm din pagina Sotheby”s. Tot acolo ni se relatează povestea titlului acestei picturi, pictate în 2014. A fost expusă prima oară tot în acel an, la Galeria Judin, din Potsdamer Strasse 83, Berlin.

Nu este deloc importantă suma tranzacției, în acest context, ci demersul artistic, narațiunea din spatele ei. Vorba e că pictura aceasta a făcut parte din unul dintre loturile furate de naziști, și ascunse prin locuri în care operele de artă trebuiau să supraviețuiască războiului, și apoi, să bucure ochii rafinați ai celor care au avut nevoie de acest război. În 1937 o lucrare de Van Gogh, anume Floarea Soarelui (1888, National Gallery, London), a fost furată și împreună cu alte lucrări de la Stedelijk Collection din Amsterdam, a stat zăvorîtă într-un buncăr de lîngă Castricum.

Lucrarea aceasta este un evident omagiu celui mai nedreptățit artist în timpul vieții, Vincent Van Gogh. Să reamintesc, în acest context, că genialul olandez a vîndut în viața sa o singură lucrare: Viile roșii din Arles (olandeză: De Rode Vijngaard, 1888), în anuarie 1890, la prețul de 400 de franci. Piesa a fost achiziționată de artista belgiană Anna Boch, iar suma pare destul de impresionantă pentru acele vremuri (azi ar însemna cam 2000 $). O cifră oarecum ridicolă azi, pentru o piață „rinocerizată”...Mai e de amintit că familia Boch, cea care a cumpărat această operă, vîndută apoi negustorului & colecționarului rus Ivan Morozov, este aceiași care de cinci generații produce minunata ceramică & porțelanuri cunoscute sub sigla Villeroy & Boch

Fără a fi, cred, excesiv, acest recurs la istoria operei picturale a lui Van Gogh era necesar pentru a arăta că pictura în sine nu a avut un prea destin fericit, decît în măsura în care posteritatea a știut să-l redescopere și să-i fructifice (mai ales pecuniar) această dimensiune.

Ghenie a produs un tablou de mari dimensiuni, 280 / 280 cm, după capodopera lui Van Gogh, Floarea Soarelui . Poate că a pictat-o după o reproducere, sau poate chiar după ce a văzut-o în original. Lucrarea lui Van Gogh are 92,1 / 73 cm., nu este pătrată. Ghenie, ca postmodernist ce se crede, a preferat pătratul. La Van Gogh e un dreptunghi. Nervozitatea lui Van Gogh (subzistentă aproape permanent în acești ultimi ani ai vieții) rămîne totuși solară, curată, inundată de o hemoglobină sănătoasă, senină. Cromatica lui Ghenie este însă morbidă, gloduroasă, cu mult violet, brun și negru; în afară de negru - de negăsit în opera lui Van Gogh. În definitiv, Ghenie s-a pictat pe sine, iar succesul comercial pe care opinia publică îl pune pe seama operei acestui artist, nu are în esență nicio atingere cu aceasta. Una este arta, alta e comerțul, calculele & contabilitatea.

Astăzi este epoca narațiunilor sequel, iar pictura lui Ghenie se înscrie de minune, firesc, în această tendință, ce tinde să devină forța motrice a metabolismului (pervertit, desigur) al artei contemporane.     

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe Diariu Pamflet
commenter cet article
9 février 2016 2 09 /02 /février /2016 09:03
foto: © vladimir bulat, 09 februarie, 2016

foto: © vladimir bulat, 09 februarie, 2016

Desigur, acestea sunt semnele clare ale primăverii! Cam timpurii, ce-i drept...

În grădină au apărut ghioceii. Indiferent ce ni se întîmplă nouă, ei tot apar. Au ritmul lor. Neabătut. 

Biodinamismul naturii e peste necazurile, nevoile, suferințele, plîngerile,disconfortul & neodihna pe care le putem pune mereu în față, ca posibilă motivație de a întîrzia, a amîna sau de a nu fi pur și simplu pe fază.

Al nostru este ipoteticul „dacă”, al naturii, pur și simplu neobositul „ESTE”.    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia ochiuldeveghe Diariu
commenter cet article