Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

27 mai 2009 3 27 /05 /mai /2009 08:17

Consider că s-ar putea concepe o adevarata istorie a relaţiei oraşului cu natura, a intrepătrunderii habitatului uman cu vegetaţia, a bunei vecinătăţi a siturilor naturale preexistente şi premergatoare, cu actul construit, modelat. Stihia naturală convieţuia organic cu pretenţia confortului mundan. Prin aceste câteva exemple încerc să arăt cum vechile zidiri subsumau ideea expusă mai sus...  

Poarta de acces în curtea uneia din cele mai vechi biserici a Chişinăului (cu hramul Naşterii Maicii Domnului), biserica denumită Mazarachi, după numele celui care pe la anul 1752 rezidea pe acel loc un lăcaş de zid, înlocuind-o pe cea veche, probabil de lemn, dar a cărei datare rămâne încă incertă. Construcţia din imagine a fost ridicată pe la 1827 (cf.incripţiei de pe cheia de boltă), şi a rămas nemodificată până astăzi. Are un aspect simplu, dar bine înscris în ambianţa naturală, deopotrivă cu biserica poziţionată în interiorul unei curţi, mărginite de vârfurile unui deal. Există un zid de incintă din piatră, astfel încât monumentul e protejat din toate părţile. Trebuie menţionat că biserica Mazarachi e situată în vatra vechiului nucleu al Chişinăului, la poalele locului unde se afla cişmeaua care a şi dat numele urbei. În jurul acestui deal se aflau primele uliţe şi pieţe, construcţii civile şi biserici. Lucrul acesta se probează prin existenţa unei hărţi schematice, păstrate de la 1800. Probabil că va veni momentul să o plasez şi aici. Dar în alt context.
Casa asta "rustică" se află pe str. Moara Roşie, puţin mai spre vest de monumentul ce a dat numele străzii. O casă care defineşte după mine specificul arhaicului Chişinău, construită din paiantă şi lemn, cu intrarea direct din stradă, cu uşa încadrată de două ferestre mici. Acum accesul de la stradă a fost obturat, dar fisurile arată exact configuraţia iniţială a edificiului. Materialele naturale: lemnul, lutul şi olanele arse de pe acoperiş arată armonizarea acestui edificiu cu duhul periferiei, cum era acel loc la finele celui de-al XIX-lea veac. Astazi zona este în plină ascensiune, în jur se construiesc blocuri, iar vis-a-vis e ambasada Cehiei. Oaza asta arhitecturală trebuie şi merită conservată.
Unul din corpurile spitalului de boli infecţioase, situat la intersecţia dintre străzile Toma Ciorbă şi Mitropolit Dosoftei. Din punct de vedere arhitectural edificiul nu reprezintă interes, dar contopirea lui în natura sezonieră îl face pitoresc din perspectiva discuţiei noastre. Treptele ascunse printre bucuieni şi florile spontane, poteca năpădită şi ea de vegetaţie, zidurile cu a lor culoare nediscordantă -- fac din această secvenţă o imagine de neuitat, şi accentuează taman ceea ce defineşte şarmul de altădată al oraşului de pe Bâc. Specificitate tot mai tocită, mai discretă, complet ignorată de boom-ul actual imobiliar-constructiv. Or, Chişinăul meu e acesta, nicidecum cel pervertit şi impersonal care se instaurează cam aşa: insinuant, hidos, papagalicesc, corporatist, rece, anti-organicist.  
Edificiul acesta e considerat de importanţă naţională, e situat pe strada Alexandru cel Bun nr. 113. E din ultimele decade ale secolului al XIX-lea. Îmi place deosebit de mult poziţionarea lui la încrucişarea cu strada Sfatul Ţării. Treptat, această perlă arhitecturală va fi înghiţită de pământ, dar cât de fericiţi au fost şi sunt cei care au văzut-o şi admirat-o! Aspectul ei exterior ar fi o minunată lecţie pentru impotenţa şi sterilitatea arhitecţilor de azi, lipsiţi de imaginaţie şi spirit creator... 
Iată un element al mobilierului urban, printre puţinele supravieţuite la Chişinău. Pe stâlpii de lemn de înaltă tensiune se amplasau aceste, să le zicem, balconaşe cu cadru de oţel, destinate electricienilor. Dincolo de aspectul lor utilitar, eu le găsesc foarte expresive din perepectivă plastică, şi se impune conservarea lor măcar in situ, tocmai pentru a arăta prezenţa acestora în economia urbană a secolului XX. Această instalaţie este situată pe strada Sfatul Ţării, pe porţiunea dntre str. Columna şi Alexandru cel Bun. Ambianţa foarte verde e de remarcat şi în acest caz; Chişinăul în general rămâne foarte verde, practic nu se taie copaci. 
Vedere pe str. Bogdan Petriceicu Haşdeu, în fundal biserica Buna Vestire, sfinţită la 1810. Există şi o pisanie care confirmă această datare, scrisă în limba română, cu caractere slavoneşti. Dar şi mai important în acestă fotografie este faptul că arată straturi culturale distincte, epoci care coexistă organic, cu tot ce poate conţine o stradă, chiar şi pilonul din beton din prim-plan este semnficativ pentru civilizaţia urbană, care arată la ce adâncime e amplasată ţeava reţelei de gaz. Repere tehnice, duhovniceşti, arhitecturale... 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Chișinăul din alte vremuri
commenter cet article
25 mai 2009 1 25 /05 /mai /2009 08:15

Ajuns la Bucureşti după zece zile petrecute la cealaltă casă a mea, de la Chişinău, am găsit în internet acest articol. Şi pentru că tonul acestuia este acuzator şi pe bună dreptate, revoltat, aş dori să mai completez imaginea descrisă de autor cu ceva detalii de la faţa locului, căci eu chiar am fost la acel Birou de Migraţie şi Azil al Republicii Moldova. Am depus o cerere pentru a-mi invita soţia să-şi vadă socrii bătrâni şi bolnavi.

Acest birou este chiar în buricul capitalei basarabene, în coasta Ministerului de interne, dar în alt imobil, la etajul 2. De cum intri pe holul acelei instituiţii ai sentimentul că decazi în timp, că tabacul fumat de Soljeniţân, Saharov şi Şalamov, în Gulagul sovietic, îl simţi în nas...Eşti imediat întrebat ce invitaţie vrei să obţii, şi pentru cetăţenii cărui stat...spun scurt: România. Mi se spune să aştept, "operatorul" e momentan ocupat. Nu pot afirma că era aşa multă lume, după cum vor să afişeze autorităţile locale, că ar fi depăşite de afluenţa celor care vor să obţină invitaţii pentru Republica Moldova. Deci, la scurtă vreme îmi vine rândul, şi mă aflu într'o sală în care sunt mai multe birouri cu scaune, fiecare dintre acestea fiind prevăzut cu geam între funcţionar şi solicitant. Depun cererea tipizată completată la computer de acasă, şi imprimată în 3 exemplare. Mi se mai cere să anexez şi o fotocopie după paşaportul celui invitat, inclusiv paginile cu ultimele intrări în RM, plus de asta -- crezând că asta îmi va simplifica şi urgenta procedura de obţinere a doritului document -- adaog la cerere o fotocopie după actul de căsătorie, arătând gradul de rudenie cu cetăţeanul român. Nu are însă nicio importanţă pentru tânăra funcţionară (am avut noroc!, căci la celelalte birouri asistau bărbaţi în uniformele specifice poliţiei), îmi spune: reveniţi peste 30 de zile. Încerc să-i explic că aş dori să obţin invitaţia peste câteva zile. "Nu se poate", mi se răspunde. Nu există "termen de urgenţă, decât în cazuri de deces", adaogă salariata de la Interne. Ciudat mi s'a părut şi faptul că după ce depui acele 3 exemplare de cerere, mai completezi încă una de mâna, pe o coală A4, prin care ceri acelaşi lucru, dar pe scurt. Probabil, pentru analiza grafologică. Nu ţi se eliberează niciun nr. de înregistrare...Când l-am cerut, mi s'a răspuns sec: "Veniţi cu buletinul de identitate peste 30 de zile, şi spuneţi numele celui pe care-l invitaţi"! Insist să mi se facă invitaţie în regim de urgenţă, iar după ce, evident, am "scos-o din sărite" pe vajnica funcţionară, mi-a spus că dacă se aprobă aşa ceva, se va percepe o taxă de stat...şi asta după ce categoric mi s-a spus că "regimul de urgenţă" este exclus, nu se practică decât...Refuz, desigur, această favoare procedurală; refuz să plătesc fie şi un leu MD în folosul unei acţiuni care contravine oricăror norme juridice şi legale -- acţiune impusă aberant de aurorităţile moldovene după "contrarevoluţia de catifea" din 7 aprilie. Chiar şi fostul preşedinte Voronin se contrazice în privinţa acestei măsuri punitive, deşănţate şi castratoare, în primul rând pentru statul RM. 
Ca să fiu scurt: nu sunt sigur că voi obţine invitaţia pentru soţia mea, chiar dacă le-am lăsat la dispoziţia autorităţilor 2 luni (a scris cu creionul: 2 luni), căci nu cred că voi călca pe acolo mai devreme de acest termen. Iar actul oficial de la Biroul de Migraţie şi Azil se ridică personal. Cum e şi firesc...

Deocamdată, Chişinăul este izolat de lumea şi realităţile româneşti, la nivelul circulaţiei libere a cetăţenilor. Despre noile reglementări impuse de autorităţile române cetăţenilor moldoveni, pentru a putea obţine viza RO, merită o discuţie aparte. Şi nu e mai puţin pasionantă decât "epopeea" dezgustătoare de mai sus! Căci tot eu i-am asistat pe părinţii mei la consulatul RO de la Chişinău...Pe viu, în miezul "evenimentelor".  Încercăm posibilităţi încrucişate spre a ne putea vedea unii cu alţii, părinţii cu copiii.    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
24 mai 2009 7 24 /05 /mai /2009 22:54
Panoul acesta este amplasat pe strada Arthur Verona din Bucuresti, insa data fiind adecvarea mesajului la realitatile moldovenesti el ar sta foarte bine pe strazile centrale ale Chisinaului. Decuparea rosului este o urgenta de neamanat!
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
11 mai 2009 1 11 /05 /mai /2009 23:13
Intrarea in autostrada soarelui, dinspre Cernavoda, este marcata de aceasta milenarista viziune, pe care aproape ca nu o poti contrazice, caci nu ai de unde sti. Franchetea ei te dezarmeaza.

foto: v.b. 
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
8 mai 2009 5 08 /05 /mai /2009 12:21

ulei pe carton, 69 / 52 cm. nedatată, semnată stânga jos, cu roşu: S. Eleszkievicz


Vă spune ceva numele acesta: Stanislaw Eleszkievicz? Este autorul acestui tablou, pe care l-am expertizat azi, şi care m-a cutremurat. Subiectul este mai mult decât comun, un cuplu pe o bancă; o tânără cu capul niţel aplecat, acoperit de borurile largi ale pălăriei, un bărbat alb în cap, cu pălăria scoasă, ţinută în dreptul pieptului -- o protejează pe după umeri. Se citeşte o tristeţe-ntre ei, o tensiune a resemnării şi expectativa inevitabilului. Poate că e vorba de despărţire? Pensulaţia nervoasă, largă, cromatica pestriţă, expresivitatea formelor accentuează aceste stări, ce le emană această lucrare de artă. E o lucrare paradoxală şi contradictorie. Tocmai pentru că deşi suntem obişnuiţi cu imagini "clare" şi "lisse", şi le "citim" imediat mesajul, tema, subiectul; în acest caz avem de-a face cu un tablou quasi-expresionist, cu accente fauve, şi totuşi -- nu rămânem în afara lui. Ne prinde, ne "îmbrăţişează", precum acel bărbat o ţine drăgăstos pe juna şi trista femeie... O relaţie stranie, sufocantă. De la lumină la spleen.

Stanislaw Eleszkieviz a fost un artist polonez (1900-1963), care se redescoperă acum. Iar lucrările lui sunt chiar foarte expresive şi empatice. Consemnez trecerea şi pe la noi a unei piese lăsate de acest meditativ artist.    
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
4 mai 2009 1 04 /05 /mai /2009 09:47
Călătoriile contemporane diferă de cele de altădată. Descopăr treptat că multă lume preferă turismul auto, parcurgând mii şi mii de km. de-a lungul a mai multor ţări, înfruntând necunoscutul, neprevăzutul, misteriosul, dar şi bucuriile sunt cu atât mai mari, mai profunde. E altfel decât atunci când apelezi la globalizatul turism all inclusive. Graniţe, vame, campinguri, drumuri goale sau ambuteiate, spălat neconvenţional (râuri, ligheane, mări etc.), negociere a tarifelor de cazare etc. -- toate fac parte din călătorii, pelerinaje. Am descoperit şi noi acest gen de voiaj, anul trecut, când am vizitat Serbia, Muntenegru şi Turcia, de fapt, imensul Istanbul (căci face cât o ţară, şi două milenii de artă). Ce reconfortant şi bine este să hălăduieşti în voie pe meridianele lumii, să constaţi cât de limitat te simţi când stai pe loc. (Deşi constatarea asta poate fi contrazisă de biografia şi traseul spiritual al lui Kant, care nu a părăsit niciodată Koeningsbergul!). 

La actul ctitoriei m-am gândit când, de 1 mai, am ajuns la parohia Sfântul Nicolae de la Câmpina. Ştiam de multă vreme că e un loc emblematic din punct de vedere al coagulării unei comunităţi pravoslavnice, în jurul unui program spiritual şi arhitectural de mare anvergură. De fapt, despre o numeroasă familie creştină. Şi iată, am ajuns acolo. Totul s-a structurat în jurul a două repere: biserica veche şi casa parohială, ambele de secol XIX. Acum avem mai multe construcţii, şi o curte comună, care conţine: biserica nouă, cu două turle, grădiniţa de copii Waldorf, complex multifuncţional (trapeză, sală de conferinţe, loc de întîlnire), garaj, anexe gospodăreşti, teren de joacă pentru copii etc. Spaţiul dintre contrucţii este şi el "construit" şi parcelat după un plan coerent, după planurile unei arhitecturi jardiniere, cu multitudine de flori şi arbuşti exotici. Toate au la bază actul ctitoriei, a Darului -- ofranda omului pentru om. Ctitoria nu este doar actul pur al donaţiei dezinteresate, ci şi voinţa expresă de a transcende lucrarea timpului, de a scăpa de uitarea specific mundană, un mod de a te sustrage pierderii numelui...

Ştefan Câlţia m-a invitat personal în acest loc, căci şi-a lansat acolo albumul Desene la Herina. Astfel am putut vedea pe viu truda a peste un deceniu a soţiei sale, arhitecta Livia Câlţia. Şi trebuie să recunosc că cele văzute m-au făcut să cred că atâta vreme cât mai există astfel de oameni, tradiţia mai pâlpâie; tradiţia formelor, tradiţia măsurii, tradiţia nuanţelor, tradiţia armoniei...gustul şi priceperea, imaginaţia şi profesionalismul, experienţa şi inovaţia -- sunt tot atâtea dimensiuni şi calităţi pe care le poţi proba aievea, dacă treci de poarta parohiei ortodoxe Sfântul Nicolae de la Câmpina. Un loc minunat şi primitor care se primeneşte continuu, precum o veritabilă work in progress. Cine mai poate susţine că arta contemporană nu se hrăneşte din tradiţia seculară? 
Fotografii: Vladimir Bulat   
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
30 avril 2009 4 30 /04 /avril /2009 14:29
O recentă publicaţie care semnala un portret de Tonitza necunoscut marelui public, un portret de bărbat pe care şi eu l'am văzut, avându-l spre expertizare, şi trebuie să spun că e o lucrare mai mult decât onorabilă, mi-a amintit că acum câtăva vreme am mai văzut două piese semnate de Nicolae Tonitza. Era vorba de 2 lucrări semnate de autor în 1919, lucrate în culori de apă, aproape monocrome. Acest diptic a fost dărut de autor mişcării socialiste din România, taman de sărbătoarea de 1 mai în anul 1927. Aceste documente se află într-o colecţie privată.
E greu de aflat acum cum de această donaţie s-a  făcut peste 8 ani de la realizarea lucrărilor, dar se poate crede că această amânare se datorează devastării în 1919 a Clubului Socialist, amănunt aflat tot din publicaţia amintită. Oricum, personal pe mine mă interesează calitatea artistică a operei, nicidecum resorturile care au generat această iconografie, absolut abstrasă ideologiei şi logicii mişcării socialiste.

Asta este lucrarea semnată şi datată, şi pe spatele căreia autorul a făcut textul dedicaţiei. Chiar dacă cea de-a doua nu conţine decât autograful lui Tonitza -- nu există niciun dubiu că ambele lucrări au fost gândite simultan. Mai mult decât atât, în opinia mea, aceste lucări sunt mult mai mult decât pedestre documente de epocă.  
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
29 avril 2009 3 29 /04 /avril /2009 09:31
Acum mai bine de 6 ani eram la Moscova, şi mă plimbam cu Cristina pe Sofiiskaja Naberejnaya (Cheiul Sfintei Sofia), vis-a-vis de zidurile Kremlinului. O zonă foarte elegantă, cu case înstărite, ale burgheziei de secol XIX, destul de jerpelite la acea dată, când am fost noi, în 2003. O imensă clopotniţă (1862-1868) ne-a captat atenţia, aflată la Nr.32. Un gang neprietenos ne-a îmbiat să vedem şi o bisericuţă, ca de jucărie aproape cu multe turnuleţe...aflăm că e fosta biserică cu hramul Sfânta Sofia-Înţelepciunea Dumnezeiască (la acest link se pot vedea imagini bune), construită la 1682-1683, închisă şi scoasă din cult în 1929. Din 1999 au început lucrările de restaurare. S-a redat serviciului religios în 2004. Dar la acea dată avea faţadele decopertate, cu apareiajul de cărămidă despuiat. Am petrecut minute multe în acea curte părăginită, secătuită de vlaga vieţii, iar mie mi-a trecut prin cap acest gând al Nadejdei Mandelştam:

"Ce este intelighenţia? Orice indiciu care-i aparţine nu este doar al ei, ci şi al altor pături sociale: gradul cunoscut de cultură, gândirea critică şi îngrijorarea legată de ea, cugetul liber, umanismul şi eticul...Caracteristicile din urmă sunt deosebit de importante acum, pentru că am văzut că dispariţia lor duce la disiparea însăşi a inteleghenţiei. Ea este purtătoarea valorilor. Orice tentativă de supralicitare a lor duce imediat la degenerare (subl.mea) şi piere -- cum s-a întâmplat în ţara noastră. Nu doar intelighenţia este păstrătoarea valorilor. În popor acestea şi-au păstrat tăriile chiar şi în timpurile cele mai sumbre, într-o vreme în care ele erau trădate până şi în sferele cele mai înalte ale culturii... Poate chestiunea se prezintă altfel: intelighenţia este lipsită de stabilitate, iar valorile capătă o putere dinamică. Ea e predispusă şi la autodezvoltare şi la autodistrugere. Acei oameni care au săvârşit revoluţia şi au activat în anii'20, aparţineau intelighenţei, dar ei au renunţat la un şir de valori de dragul altora -- considerate supreme pentru ei. Era o cotitură spre autonimicire. Ce era comun între un oarecare Tihonov sau Fedin şi un intelighent rus normal? Poate doar ochelarii şi proteza dentară."

Aceste cumplite adevăruri mi-au evocat şi jucăuşul aforism al lui Yurie Oleşa: "Tovarăşi! În epoca vitezelor ameţitoare, artistul trebuie să cugete încetişor"... 

       

Vedere spre Cheiul Sfintei Sofia. Autor: D. Indeytsev, cca.1850, acuarelă. Sursa:

Памятники архитектуры Москвы. Замоскворечье, 1994. ISBN 5-210-02548-9.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
23 avril 2009 4 23 /04 /avril /2009 15:07
Ziua a început cel puţin ciudat pentru mine! Cu un accident rutier la care am fost martor. Traversam Şos. Kiseleff pe trecerea de pietoni, grabit, că ţine puţin verdele pentru noi...(deşi lumea e creată de pietoni, vorba inegalabililor Ilf şi Petrov!), iar imediat ce am păşit pe trotuarul de vis-a-vis, aud în preajmă o buşitură puternică, un ins a intrat din plin cu maşina în semaforul din faţa lui...Nu am nicio explicaţie pentru această tamponare, cert este că toţi cei trei aflaţi în autoturism erau şocaţi, şi din fericire, nimeni nu a fost traumatizat fizic. Probabil că a dorit să depăşească pe unul din faţă, în trombă, şi a pierdut controlul maşinii. Inexplicabil.

Am mers la slujbă. La marea biserică a Sfântului Gheorghe din inima capitalei, unde e şi monumentului "Kilometrul 0" era o coadă imensă, la lumânări. În interior -- iarăşi lume puhoi, animaţie şi o agitaţie nefirească. Mereu m'am gândit la acest aspect: de ce se înghesuie lumea de marile sărbători la biserici, ei chiar cred că minunile se întâmplă doar atunci când le aştepţi sau le invoci, când te laşi purtat de valurile habotniciei şi a mojiciei care explodează realmente în astfel de zile!? Mai cuviincios ar fi să credem că acestea se întâmplă la fel de subit şi pe neprins de veste, ca şi accidentul evocat în treacăt mai sus. 

Până la urmă am renunţat să îmi tot fac loc printre oamenii în continuă mişcare, numai slujbă nu se putea numi atmosfera de acolo, şi am ieşit. La Biserica Rusă (paraclisul universitar) era lume puţină, dar cuminte şi atent-ascultătoare. Se predica când am ajuns eu. Imediat după citirea pericopei evaghelice. Cuvântul era despre Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, evident. Mi-am amintit atunci că prima mea lucrare de an, la facultate, la Kiev fiind, a fost taman despre o icoană cu reprezentarea Sfântului Gheorghe, executata de zugravul Mihail Leontovici la anul 1806, din colecţia Muzeului Naţional de artă din Chişinău. Atunci, în 1989, citisem pentru prima oară viaţa minunată a acestui prea-iubit sfânt în întreaga lume ortodoxă, şi nu numai. Şi atunci, ca şi astăzi, m-a suprins accentul pus pe minunea sa cea mai mare: omorârea balaurului. Dar, doar acum am înţeles profund sensul acestei minuni. Căci nu balaurul era marea problemă a acelei cetăţi, ci faptul că toţi locuitorii ei erau nişte închinători la idoli. Prin bărbăţia şi exemplul său de luptător, Mucenicul a convertit întreaga comunitate la dreapta-credinţă, iar uciderea monstrului în piaţa centrală a cetăţii a fost pentru ei toţi argumentul major pentru trecerea la Hristos-Domnul! Când iconarul înţelegea asta, el reprezenta lume pohoi pe zidurile cetăţii asediate de Rău, când era mai puţin încredinţat -- punea accentul doar pe lupta Mucenicului cu Balaurul, arătând, mult mai subtil, lupta Binelui cu Răul.   
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
17 avril 2009 5 17 /04 /avril /2009 10:20
Lucrare de Elena Murariu.
@ Elena Murariu, 2008
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article