Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

12 février 2009 4 12 /02 /février /2009 12:15

Discutam zilele trecute cu buna mea amică, Miriam Gamburd, sculptor, scriitor şi profesor la Academia de artă Bezalel din Ierusalim despre alegerile parlamentare din Israel. Din vorba'n vorbă am ajuns să invocăm numele lui Avigdor Liberman, unul din liderii opoziţiei din Knesset. După ce am întrebat-o dacă va vota cu acest neînfricat luptător cu "internaţionalismul elitei israilene", Miriam a tăcut pentru o vreme. Crezând că am supărat'o invocând numele lui Lieberman, i-am sugerat să citească un interviu cu artista video Yael Bartana, de pe unul din cele mai bune site-uri de cultură ruseşti. Astfel, i'am servit mingea la fileu, şi am determinat'o să spargă tăcerea. Am aflat că aproape întreaga intelectualitate israileană actuală este de stânga (că aşa e la modă şi în Europa, iar Israelul e şi el în Europa, nu-i aşa?), şi că simpatiile pro-arabe sunt omniprezente...
Miriam mi'a sugerat să traduc această scrisoare a ei, şi să o plasez împreună cu acest comentariu al meu. O fac cu plăcere, din solidaritate.

 

*  *  *
Dragă Vlad, am tot  meditat la cum să vă explic platforma politică a lui Avigdor Liberman – şi chiar Dumneavoastră înşivă m-aţi ajutat. Iată deci, Liberman îi consideră pe cei ca artista Yael Bartana trădători ai statului Israel. Aceştia din urmă i-au atribuit politicianului eticheta de fascist (să-l poreclească naţionalist li s-a părut prea  puţin).

Yael este o reprezentantă tipică a elitei intelectuale israiliene, a extremei stângi, care nu este deloc inocentă, căci în bună măsură votează pentru partidele musulmane şi pentru Hamas. Strâmbînd din nas la naţionalismul evreiesc, elita aceasta s-a încuscrit voios cu naţionalismul arab. E o poziţie pe care o cultivă Europa, şi care e răsplătită cu generozitate. Poziţia impozantă a lui Liberman înclină puntea politicii israilene către dreapta.  Liberman – e deschis împotriva arabilor, dar şi contra unei democraţii excesive, care permite reprezentanţilor Hamas să fie reprezentaţi în Knesset. Se poate imagina, oare, ca reprezentanţi ai al-Qaida să troneze în Senatul american? Dar în Knesset aceştia deţin fotolii parlamentare, şi adoptă legi după care să trăim.

Liberman este un politician consecvent, şi primeşte cu îndârjire atacuri dure; nu se comportă precum o prostituată politică. Pentru asta este urât.

Eu lucrez şi trăiesc în chiar bârlogul stângii israiliene. Întregul corp de profesori şi studenţii Academiei Bezalel din Ierusalim, precum şi anturajul meu din Tel-Aviv sunt pro-palestinieni. Eu am votat, ca-n totdeauna, cu Liberman.

Miriam Gamburd,
docent al Academiei Bezalel    

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
10 février 2009 2 10 /02 /février /2009 21:08

Mi-am petrecut o bună parte a adolescenţei pe strada Mateevici (pe atunci se numea Livezilor/Sadovaia), de aceea îmi amintesc foarte clar de efigia clădirii fostului gimnaziu de fete, aflat la numărul 85. Frontonul intrării principale, cu patru coloane circulare, albe, cu capiteluri dorice, îmi amintea de cele mai bune exemple ale neo-clasicismului arhitectural rusesc, pe care-l deprinsesem din cărţi, de la cursul de istoria artelor. Fiind elev la liceul de artă îmi plăcea să mă plimb pe străzile limitrofe casei mele, iar aceasta era chiar foarte aproape. Îmi plăcea să mă opresc în dreptul porţii metalice, mai mereu deschise, şi să privesc cum studenţii intrau şi se ascundeau în spatele uşii de acces. Nu am ştiut niciodată dacă acest corp a aparţinut Conservatorului aflat în aceeaşi curte sau este o instituţie aparte. Cert este că pe la finele anilor ’90 clădirea devenea tot mai pustie, serile nu se mai vedeau lumini şi chipuri în geamuri. Treptat – a fost părăsită. Lăsată la voia întâmplării, să moară latent. Până când, pe la mijlocul deceniului trecut, i-a fost dat să treacă printr-un cumplit incendiu, care i-a dat lovitura fatală. Din acel moment nu s-a mai putut folosi. Descurajarea a luat-o în braţele sale. Se ştie prea bine că o casă dacă nu e locuită, moare. Traversează o agonie prelungită, i se prăbuşeşte tavanul, îi dispar ferestrele, uşile, devine adăpost pentru câini şi oamenii fără căpătâi. În utimii ani clădirea rămăsese doar un schelet, cu faţada încă în picioare, iar restul – prăbuşit şi carbonizat.

Aflu zilele astea că s-a decis demolarea completă a monumentului – de importanţă naţională – şi asanarea terenului pentru o altă construcţie, necesară statului. Să încercăm să privim lucrurile din perspectiva conservării patrimoniului. Cei care au lăsat să se degradeze în acest hal clădirea trebuie traşi la răspundere, e un caz penal, căci protejarea imobilului avut în custodie reprezintă o obligaţie, o permanentă urgenţă. Cine administra clădirea până a decăzut, cine s-a ocupat de dosarul de declasare a acesteia de pe lista monumentelor istorice? Căci nicio demolare, nicăieri în lume, nu se poate face printr-un simplu ucaz administrativ, ci doar ca urmare a unei documentaţii argumentate, serioase, cu un studiu istoric exhaustiv, din care să reiasă inaplicabilitatea statutului de monument de importanţă naţională, cum este încă clădirea fostului gimnaziu de fete, care a funcţionat spre folosul comunităţii chişinăuiene tocmai din ultima decadă a secolului al XIX-lea. Opinia publică trebuie să aibă o informare largă în acest sens, căci patrimoniul construit al unei urbe nu aparţine unor vremelnici guvernanţi sau efemeri şi aroganţi funcţionari ai statului, ci întregii comunităţi a acestui oraş. De aceea, nu se poate decide cu de la sine putere că o veche clădire, care întruchipează o istorie vie şi care a imprimat memoria locului, trebuie demolată (helas!) spre a se construi pe acea parcelă altceva, chipurile mai important sau mai necesar contemporaneităţii...

Deja se înteţesc atacurile asupra patrimoniului acestui oraş, şi teamă mi-e că foarte curând vom fi siliţi să ne punem pe ticluirea Cărţii Negre a patrimoniului arhitectural din Chişinău! Instituţiile statului care sunt abilitate cu responsabilităţi în protejarea vestigiilor trecutului trebuie să aibă acum opinii ferme, întemeiate, univoce, căci în caz contrar Parlamentul va deveni singura noastră „mamă”...Atunci ne vor rămâne doar regretele.  

Imagine: fotografia a fost facuta in 10.02.07, @ vladimir bulat

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
9 février 2009 1 09 /02 /février /2009 22:11
Un salt scurt in vremea lui Hans Memling (1430-1494), reconstituind sonor un portret al acestui mare artist german tardo-medieval - proiect datorat sopranei Paula Bar-Giese si Hans Meijer, care o acompaniaza la vihuela.Imaginea este de neuitat, precum si sunetul. Proiectul se numeste 'Mille regrets'.
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
7 février 2009 6 07 /02 /février /2009 11:01
Cred ca "epopeea" patriarhala a lui V.Voronin a inceput in ziua de 21 ianuarie 2008, cand PF Alexei I l-a convocat pe presedintele moldovean impreuna cu sotia, la Moscova, pentru a-i decerna o importanta distinctie - Pentru o activitate sustinuta in intarirea dreptei credinte intre popoare - si unde inaltul demnitar moldovean  a sustinut o scurta alocutiune despre "actul anticanonic de creare a Mitropoliei Basarabiei, si despre atitudinea agresiva a Romaniei fata de suveranitatea Republicii Moldova". Intuiesc ca atunci s-au dezghetat si relatiile dintre RM si Rusia, puse sub obroc mai multa vreme, dupa "scandalul vinurilor". Relatiile oficiale moldovenesti au inceput sa inscrie o curba ascendenta, plina de optimism... 
Ca anume este asa, a vazut o lume intreaga pe data de 1 februarie, cand s-a intronizat PF Chiril in Catedrala Mantuitorului de la Moscova, la care V.Voronin a asistat alaturi de Medevedev, Putin sotiile acestora.

IPS Vladimir al Chisinaului si Moldovei nu e nici el prea departe de noul Patriarh, caci l-am vazut foarte aproape de acesta, slujind alaturi de ceilalti inalti ierarhi ai BORuse si straini Sfanta Liturghie, la ceremonia de intronizare a lui Chiril. In aceasta secventa se vede foarte bine ca cei doi se privesc foarte indeaproape. PF Chiril e cel din stanga, cu capul descoperit, iar pe IPS Vladimir il vedem din profil, patruns de insemnatatea acestei intalniri.   
Cu un cuvant de felicitare a venit si V.Voronin in fata celui de-al 16-lea Patriarh al BORuse, Chiril, dupa ce acesta a primit insemnele patriarhale (engolpioanele si tiara), ramanand in fata Preafericitului vreme de cateva minute, asigurandu-l, probabil, pe inaltul prelat de loialitatea sa neabatuta fata de ideologia si politica pe care o va promova in viitor...  

Imagini captate de pe ecran: V.B.
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
4 février 2009 3 04 /02 /février /2009 19:45
Asa numitii "lipoveni" formeaza intre Dunare, Prut si Nistru o "Mesopotamie ruseasca", si se afla in aceste teritorii inca din cel de-al XVIII-lea veac. O lucrare recenta, aparuta la Moscova in 2007, se ocupa serios de studiul manuscriselor si al traditiei vocale (cantarilor bisericesti) din spatiul vechii Basarabii. Cei doi cercetatori de la Universitatea din Moscova, E.B.Smileanskaia si N.G.Denisov, au intreprins expeditii prin localitatile compact populate de ortocsii de rit vechi intre 1971-2000, si au cules un material impresionant si pretios, care s-a materializat in acest volum intitulat Ortodocsii de rit vechi din Basarabia: traditia cartii si a cantarilor. Se stie despre "lipoveni" ca au un mod de viata foarte conservator si sever, ca pastreaza portul, folclorul, obiceiurile, felul de a intemeia o familie, de a canta si de a picta icoane. Pana in acest moment icoanele lipovenesti (krasnuski) sunt niste monumente unice in intreaga ortodoxie, si s-au raspandit si in gurile Dunarii. Volumul arata ca aceste comunitati, care se indeletniceau cu agricultura, viticultura si pescuitul, nu erau complet autarhice, ci intretineau legaturi spirituale cu importante centre de rit vechi: manastirea Belokrinitski din Austro-Ungaria, manastirea Vetka din Polonia, Rogojskoe din Rusia etc. Tot atatea centre de conservare a stravechilor traditii si a ritului religios, din care se irigau si comunitatile basarabene si cele din Delta Dunarii. De consemnat ca iconografia locala a fost benefic "contaminata" de cea a lipovenilor, caci ea conserva cel mai bine schemele compozitionale si ritmul, ramase aproape intacte inca din secolele XIV-XV. Iar cromatica acestor krasnuski atragea prin  vioiciune si diversitate. Spiritul tolerant al populatiei bastinase nu a avut decat de profitat de pe urma acestor diversitati etnice, de la care a invatat unele meserii, rigoarea si iubirea de Dumnezeu, care devenise in era moderna un atavism marcat de moliciune si stinghereala.
Cartea asta trebuie citita si inteleasa ca un document istoric mai presus de orice, si sa se priceapa ca studiul "lipovenilor" nu este un obligatoriu reflex muzeal, ci o investigatie empatica a unei comunitati inca vii, vivace, care are un folclor bogat, o limba arhaica complexa, o iconografie si o cantare religioasa originale. Cine se preocupa de soarta acestei comunitati in Romania contemporana? Sunt oamenii de langa noi. Semenii nostri. 

















In imagini
:
coperta cartii, aparute la editura Indrik, Moscova, 432 pag.cu ilustratii
Comunitatea "lipovenilor" de la Bender (Tighina), fotografie reprodusa in carte.
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
3 février 2009 2 03 /02 /février /2009 21:03

Un ochi atent de strain poate observa pe strazile unor orase din Elvetia acest panou deloc publicitar. Vedem harta "insangerata" a Tarii Cantoanelor atacata de ciorile hapsine care personifica alogenii acelor teritorii. Libera trecere pentru oricine, suna intrebarea. Iar raspunsul vine mare, infricosator, amenintator: NU. Cred ca e de meditat asupra acestei "ospitalitati" contemporane a federalismului elvetian...Sau acest panou, de-o maniera subliminala, face reclama la branzeturile foarte ravnite din Alpi?
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
2 février 2009 1 02 /02 /février /2009 10:34
Filmul lui Mel Brooks The Twelve Chairs, după romanul omonim (1927) al lui Ilf şi Petrov, a impus un Ostap Bender chipeş, perspicace, iubăreţ şi "mare combinator". În anul 1970 când a apărut ecranizarea lui Brooks omenirea nu ştia de acest misterios personaj cum arată, descrierea marilor scriitori nu este atât de vizuală, cum este tipajul adus pe ecran de Frank Langella. Mi-a plăcut enorm prima lui apariţie în film (diferită de cea din carte): se dădea orb într'o piaţă a oraşului Stargorod, şi - minune - i-a apărut vederea imediat ce a "zărit" o superbă "prinţesă" ce levita radioasă printre tarabe... Alăturarea de Ippolit Vorobyaninov este şi ea ca de la sine înţeleasă, firească (în subtext - o enormă ironie, căci ce ar putea avea în comun un fost aristocrat, deposedat de tot  - iar în filmul rusesc acest lucru este foarte bine pus în valoare - şi un escroc la drumul mare?!), se lipeşte de el ca şi cum ar fi fost prieteni de o viaţă. Îl însoţeşte răbdător şi ritos pe Vorobyaninov de-a lungul întregului drum în căutarea scaunelor, disparate şi împrăştiate la mare distanţă. Ambii urmăresc capturarea bijuteriilor şi pietrelor preţioase - ascunse de mama lui Vorobyaninov în unul din cele 12 scaune. Doar că în urma spovedaniei celei din urmă, părintele Fiodor află şi el de comoara ascunsă în şezutul unuia dintre scaune; astfel, porneşte şi el pe urmele acelei averi. Trebuie să menţionez că personajul şi actorul din filmul lui Brooks avea aproape vârsta indicată de autori, în carte se declară a avea 27 de ani, iar Langella puţin peste 30. Spun asta pentru că toate ecranizările ulterioare ni-l arată pe Bender niţel mai în vârstă decât ar fi trebuit să fie, iar acest lucru nu prea corespunde adevărului căci prototipul lui Bender a fost un personaj concret: Osip Şor, un escroc autentic, născut la 1899, care la momentul scrierii romanului de către Ilf şi Petrov avea exact 28 de ani. Şor reuşise să intre la Institutul Tehnologic din Petersburg, dar când a început revoluţia din 1917 a trebuit să se întoarcă în Odessa natală, iar drumul lui spre casă a durat 3 ani! În acest rătimp s'a şi petrecut aventura vieţii lui...Trebuie spus că deşi ecranizarea lui Brooks a simplificat mult povestea din roman, Ostap Bender rămâne un personaj viabil, viguros, credibil, hazos. Prototipul lui Bender, Osip Şor, a avut numeroase ocupaţii (jucător de şah, pictor, membru în diverse organizaţii clandestine, mire etc), iar acestea se regăsesc toate în romanul scris de Ilf şi Petrov, căci E.Petrov l-a cunoscut personal pe Osip Şor, iar acesta din urmă a fost un povestitor desăvârşit...Probabil că tocmai datorită acestei "portretizări multiple" (viziune datorată întâlnirii dintre talentul celor doi scriitori şi relatărilor veridice ale lui Osip Şor) personajul lui Bender a apărut atât de complex, imprevizivil, indimenticabil, cu adânci ecouri în timp. Romanul 12 scaune  s'a ecranizat de mai multe ori, dar această producţie americană rămâne în topul celor mai bune! În acest week-end am avut ocazia să mă conving de acest lucru...Închei prin a spune că filmul s-a făcut în epoca "războiului rece", şi Brooks a apelat pentru o veridicitate mai mare probabil (?) la actori sârbi, pentru unele roluri secundare, care vorbesc pe alocuri ruseşte, dar limba lor este rudimentară, barbară, grotescă. Găsesc că e unul din punctele regretabile ale acestei producţii. În rest, filmul rămâne perfect în picioare - la aproape 40 de ani de la turnarea lui! De văzut obligatoriu pentru fanii lui Ostap.          
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
27 janvier 2009 2 27 /01 /janvier /2009 21:51
Si cutiile de chibrituri pot provoca delicii vizuale. Daca avem rabdare si ochi. Daca cineva a avut patima colectionarii, noi de ce sa nu privim macar, pe indelete, acest design al ambalajelor, mai ales ca provin din colorata si paradoxala Indie?
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
26 janvier 2009 1 26 /01 /janvier /2009 12:39
În anul 2002 apărea romanul documentar Coco and Igor scris de englezul Chris Greenhalgh, în care se lansează ideea relaţiei amoroase dintre tânărul compozitor Igor Stravinsky şi regina modei şi a glamour-ului francez, Coco Chanel. Se pare că dovezi documentare în acest sens nu există, doar nişte scrisori din care se deduce acest fapt - indirect. Subiectul nu a mocnit prea îndelung, şi producătoarea franceză Claude Ossard (cea care ne-a oferit printre altele minunatele: Le fabuleux destin d'Amélie Poulain (2001) şi Paris je t'aime (2006) a purces la realizarea unei ecranizări a acestei cărţi. Se preconizează premiera lui la Cannes 2009. Există o sumedenie de dedesubturi interesante ale acestul film, adevărate referinţe culturale: 

* rolul lui Igor nu este jucat de un actor rus, ci de Mads Dittmann Mikkelsen, un danez care a învăţat ruseşte în trei luni, şi să cânte la pian pentru acest rol;
* bijuteriile pe care le poartă în film Coco sunt autentice, actriţa (Anna Mouglalis) a fost aprobată de casa Chanel, iar K.Lagerfeld a consimţit să-i facă acesteia personal coafurile, costumele, accesoriile;
* Hotel de Bourrienne, castelul construit înainte de Revoluţia Franceză - restaurat şi pus în valoare special pentru aceste filmări; aproape toate scenele de interior s-au turnat în sălile acestui palat.
* Interpretul lui Igor Stravinsky actează pe un pian Steinway din perioada aflării compozitorului la Paris;
* Sticlăria toată este autentică, de la Lalique, din aceeaşi epocă - epoca de glorie a cristalelor franceze!
* Pe unul din pereţii apartamentului lui Deaghilev este agăţat un tablou de Malevici - nu este autentic, ci o foarte bună replică;
* Anna Mouglalis s-a îndrăgostit cu adevărat de muzica lui Stravinsky, pe care până la acest rol de-abia dacă auzise...;
* În scena finală în care Coco îşi ia rămas bun de la Igor ea primeşte de la marele muzician o icoană - este exact aceeaşi care a fost găsită la moartea divei pe toaleta din dormitorul său! O icoană rusească pe mobilierul uneia dintre vedetele Parisului de la începutul secolului XX;
* se consideră că pandantul capodoperei lui Stravinsky - baletul Primăvara sfântă (la premiera căreia cei doi s-au şi întâlnit!) - este tocmai parfumul Coco Chanel nr. 5.  

Acum nu ne rămâne decât să ne punem multă răbdare de-o parte, şi să aşteptăm premiera acestui film, pe care-l regizează (nici nu contează, de aceea l-am lăsat la urmă!) olandezul Jan Kounen... 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
22 janvier 2009 4 22 /01 /janvier /2009 19:11
 Lansarea va avea loc in data de 28 ianuarie, la libraria Sophia din Bucuresti, la ora 17.00
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article