Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

3 février 2009 2 03 /02 /février /2009 21:03

Un ochi atent de strain poate observa pe strazile unor orase din Elvetia acest panou deloc publicitar. Vedem harta "insangerata" a Tarii Cantoanelor atacata de ciorile hapsine care personifica alogenii acelor teritorii. Libera trecere pentru oricine, suna intrebarea. Iar raspunsul vine mare, infricosator, amenintator: NU. Cred ca e de meditat asupra acestei "ospitalitati" contemporane a federalismului elvetian...Sau acest panou, de-o maniera subliminala, face reclama la branzeturile foarte ravnite din Alpi?
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
2 février 2009 1 02 /02 /février /2009 10:34
Filmul lui Mel Brooks The Twelve Chairs, după romanul omonim (1927) al lui Ilf şi Petrov, a impus un Ostap Bender chipeş, perspicace, iubăreţ şi "mare combinator". În anul 1970 când a apărut ecranizarea lui Brooks omenirea nu ştia de acest misterios personaj cum arată, descrierea marilor scriitori nu este atât de vizuală, cum este tipajul adus pe ecran de Frank Langella. Mi-a plăcut enorm prima lui apariţie în film (diferită de cea din carte): se dădea orb într'o piaţă a oraşului Stargorod, şi - minune - i-a apărut vederea imediat ce a "zărit" o superbă "prinţesă" ce levita radioasă printre tarabe... Alăturarea de Ippolit Vorobyaninov este şi ea ca de la sine înţeleasă, firească (în subtext - o enormă ironie, căci ce ar putea avea în comun un fost aristocrat, deposedat de tot  - iar în filmul rusesc acest lucru este foarte bine pus în valoare - şi un escroc la drumul mare?!), se lipeşte de el ca şi cum ar fi fost prieteni de o viaţă. Îl însoţeşte răbdător şi ritos pe Vorobyaninov de-a lungul întregului drum în căutarea scaunelor, disparate şi împrăştiate la mare distanţă. Ambii urmăresc capturarea bijuteriilor şi pietrelor preţioase - ascunse de mama lui Vorobyaninov în unul din cele 12 scaune. Doar că în urma spovedaniei celei din urmă, părintele Fiodor află şi el de comoara ascunsă în şezutul unuia dintre scaune; astfel, porneşte şi el pe urmele acelei averi. Trebuie să menţionez că personajul şi actorul din filmul lui Brooks avea aproape vârsta indicată de autori, în carte se declară a avea 27 de ani, iar Langella puţin peste 30. Spun asta pentru că toate ecranizările ulterioare ni-l arată pe Bender niţel mai în vârstă decât ar fi trebuit să fie, iar acest lucru nu prea corespunde adevărului căci prototipul lui Bender a fost un personaj concret: Osip Şor, un escroc autentic, născut la 1899, care la momentul scrierii romanului de către Ilf şi Petrov avea exact 28 de ani. Şor reuşise să intre la Institutul Tehnologic din Petersburg, dar când a început revoluţia din 1917 a trebuit să se întoarcă în Odessa natală, iar drumul lui spre casă a durat 3 ani! În acest rătimp s'a şi petrecut aventura vieţii lui...Trebuie spus că deşi ecranizarea lui Brooks a simplificat mult povestea din roman, Ostap Bender rămâne un personaj viabil, viguros, credibil, hazos. Prototipul lui Bender, Osip Şor, a avut numeroase ocupaţii (jucător de şah, pictor, membru în diverse organizaţii clandestine, mire etc), iar acestea se regăsesc toate în romanul scris de Ilf şi Petrov, căci E.Petrov l-a cunoscut personal pe Osip Şor, iar acesta din urmă a fost un povestitor desăvârşit...Probabil că tocmai datorită acestei "portretizări multiple" (viziune datorată întâlnirii dintre talentul celor doi scriitori şi relatărilor veridice ale lui Osip Şor) personajul lui Bender a apărut atât de complex, imprevizivil, indimenticabil, cu adânci ecouri în timp. Romanul 12 scaune  s'a ecranizat de mai multe ori, dar această producţie americană rămâne în topul celor mai bune! În acest week-end am avut ocazia să mă conving de acest lucru...Închei prin a spune că filmul s-a făcut în epoca "războiului rece", şi Brooks a apelat pentru o veridicitate mai mare probabil (?) la actori sârbi, pentru unele roluri secundare, care vorbesc pe alocuri ruseşte, dar limba lor este rudimentară, barbară, grotescă. Găsesc că e unul din punctele regretabile ale acestei producţii. În rest, filmul rămâne perfect în picioare - la aproape 40 de ani de la turnarea lui! De văzut obligatoriu pentru fanii lui Ostap.          
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
27 janvier 2009 2 27 /01 /janvier /2009 21:51
Si cutiile de chibrituri pot provoca delicii vizuale. Daca avem rabdare si ochi. Daca cineva a avut patima colectionarii, noi de ce sa nu privim macar, pe indelete, acest design al ambalajelor, mai ales ca provin din colorata si paradoxala Indie?
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
26 janvier 2009 1 26 /01 /janvier /2009 12:39
În anul 2002 apărea romanul documentar Coco and Igor scris de englezul Chris Greenhalgh, în care se lansează ideea relaţiei amoroase dintre tânărul compozitor Igor Stravinsky şi regina modei şi a glamour-ului francez, Coco Chanel. Se pare că dovezi documentare în acest sens nu există, doar nişte scrisori din care se deduce acest fapt - indirect. Subiectul nu a mocnit prea îndelung, şi producătoarea franceză Claude Ossard (cea care ne-a oferit printre altele minunatele: Le fabuleux destin d'Amélie Poulain (2001) şi Paris je t'aime (2006) a purces la realizarea unei ecranizări a acestei cărţi. Se preconizează premiera lui la Cannes 2009. Există o sumedenie de dedesubturi interesante ale acestul film, adevărate referinţe culturale: 

* rolul lui Igor nu este jucat de un actor rus, ci de Mads Dittmann Mikkelsen, un danez care a învăţat ruseşte în trei luni, şi să cânte la pian pentru acest rol;
* bijuteriile pe care le poartă în film Coco sunt autentice, actriţa (Anna Mouglalis) a fost aprobată de casa Chanel, iar K.Lagerfeld a consimţit să-i facă acesteia personal coafurile, costumele, accesoriile;
* Hotel de Bourrienne, castelul construit înainte de Revoluţia Franceză - restaurat şi pus în valoare special pentru aceste filmări; aproape toate scenele de interior s-au turnat în sălile acestui palat.
* Interpretul lui Igor Stravinsky actează pe un pian Steinway din perioada aflării compozitorului la Paris;
* Sticlăria toată este autentică, de la Lalique, din aceeaşi epocă - epoca de glorie a cristalelor franceze!
* Pe unul din pereţii apartamentului lui Deaghilev este agăţat un tablou de Malevici - nu este autentic, ci o foarte bună replică;
* Anna Mouglalis s-a îndrăgostit cu adevărat de muzica lui Stravinsky, pe care până la acest rol de-abia dacă auzise...;
* În scena finală în care Coco îşi ia rămas bun de la Igor ea primeşte de la marele muzician o icoană - este exact aceeaşi care a fost găsită la moartea divei pe toaleta din dormitorul său! O icoană rusească pe mobilierul uneia dintre vedetele Parisului de la începutul secolului XX;
* se consideră că pandantul capodoperei lui Stravinsky - baletul Primăvara sfântă (la premiera căreia cei doi s-au şi întâlnit!) - este tocmai parfumul Coco Chanel nr. 5.  

Acum nu ne rămâne decât să ne punem multă răbdare de-o parte, şi să aşteptăm premiera acestui film, pe care-l regizează (nici nu contează, de aceea l-am lăsat la urmă!) olandezul Jan Kounen... 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
22 janvier 2009 4 22 /01 /janvier /2009 19:11
 Lansarea va avea loc in data de 28 ianuarie, la libraria Sophia din Bucuresti, la ora 17.00
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
20 janvier 2009 2 20 /01 /janvier /2009 22:25
Azi seara am primit prin e-mail propunerea de a semna petitia de redenumire a strazii Puskin din centrul Chisinaului, cu numele celui care a fost poetul Grigore Vieru.

Eu nu semnez o astfel de petitie. Din mai multe motive. Imi displace spiritul multimilor, care altadata au scandat fara emotie: "Moarte regelui"! Apoi, imi place foarte tare sa stiu ca basarabenii au fost si au ramas toleranti si atenti cu marile valori; Chisinaul a fost gazda pentru rusi, sarbi, greci, bulgari, turci etc. Nu are rost sa enumar aici cate personalitati culturale, politice, revolutionare, mondene s-au perindat prin acest oras, iar istoria lui s-a intarit prin ele, purtandu-i faima...Prin urmare, strada Puskin trebuie sa fie exact cea care este si azi, ea a fost denumita astfel intre anii 1899-1924, si apoi, dupa reinstaurarea puterii comuniste in Basarabia (intre 1924-1944 ea a purtat numele Regelui Carol I), din 1944 pana acum! Puskin nu mai este demult doar cel mai mare poet al rusilor, ci numele lui apartine patrimoniului mondial al literaturii. Ar fi, cred eu, o impietate si o imoralitate din partea noastra sa-i dam numele la o parte...sa-l inlaturam din urbea noastra, sau sa-l exilam pe nu's ce stradela din "orasul de jos" (unde exista, se stie, Colina Puskin).

Consider ca numele lui Grigore Vieru nu trebuie sa devina acum un "berbece" in luptele fara de lupta ale basarabenilor, pe care acestia le poarta impotriva...morilor de vant. Exista o anchilozare si o inertie a "luptei nationale". Poetul Grigore Vieru, adormit intru Domnul, nu poate fi si nu trebuie sa devina o moneda de schimb in defavoarea lui Puskin! E stupid si nedrept sa fie asa. Vreau sa cred ca in aceste zile de doliu multa lume ii va lua cartile de pe rafturi, si-i va "revizita" cu luare aminte opera, poezia, optiunile politice etc.. La rece. Cu spirit critic, matur, si cu instrumentele profesionistului. Nu e nevoie sa ne pripim, sa ne exaltam la gandul ca printr-o redenumire de strada - vom intra automat in posesia drepturilor asupra unui patrimoniu pe care nu il percepem inca la justa lui valoare. Prefer sa nu merg doar pe o strada care sa-i poarte numele, dar sa-i stiu cat de cat opera si sa-i inteleg durerile pentru neamul sau. In locul unei banale semnaturi, prefer o ora de lectura din poezia lui Grigore Vieru...Constiinta mea asa-mi dicteaza.

Plus de asta, petitia cu pricina e si agramata, cuvantul poet apare ortografiat "poiet"! O fi vorba de un meta-sens la mijloc, dar mie imi scapa cu desavarsire. Lui Grigore Vieru, plecat spre genunea ingerilor - sigur - nu i-ar fi placut o atare eroare. Ma mir ca miile de semnatari nu au observat ce semneaza! 
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
18 janvier 2009 7 18 /01 /janvier /2009 12:15
Despre pasapoartele cu "date biometrice" se vorbeste deja de mai multi ani; in tarile UE si nu numai, implementarea acestui sistem e in toi. Cred ca si in Romania deja. Niciodata insa nu mi-am pus problema ca "pericolul" este atat de mare incat sa asist la o filipica inflacarata impotriva acestui sistem, din partea unui preot tanar, si pe de-asupra scolit in Occident. Parintele nu numai ca a vorbit despre "strasnicia" si nocivitatea "cipului biometric", dar mai si sugera ca intr-un viitor nu foarte indepartat tuturor oamenilor li se va insera sub piele un cip cu cei trei de sase! Acel parinte chema pe toti cei aflati in biserica sa nu se supuna, si daca va fi nevoie, indemna pe toata lumea sa treca la fapte concrete: petitii, refuzul acelor acte etc. 
Toata aceasta tevatura m-a intristat. Profund! Aproape ca-mi venea sa cred ca pericolul este unul inefabil, catastrofal. Am meditat prelung asupra celor spuse de acel parinte. Si mi-am dat seama ca nu avea dreptate sa bage frica-n enoriasi, caci nu de acolo vine pericolul cel real.
Mitropolitul Antonie de Suroj are urmatorul gand: "Daca incetam sa privim lumea cu ochii credintei si ai experientei duhovnicesti, ajungem sa deprindem punctul de vedere al veacului acestuia: secularizat, orbit, cu alte cuvinte, sustragem dimensiunea sfintitoare tuturor acelor lucruri pe care Dumnezeu le-a creat sfinte. Asta este o problema foarte serioasa: criza credintei in societatile crestine si in alte comunitati de credinciosi este urmarea crizei experintei duhovnicesti si, prin urmare, criza aceasta ne face laicizati, fapt care ne tine viata departe de trairea primara, nemediata, de prezenta lui Dumnezeu, a omului si de lumea materiala. Daca pierdem capacitatea aceasta, e pierduta pentru lumea intreaga. Daca sarea si-a pierdut taria, si nu mai e sarata, nu foloseste la nimic, ea trebuie aruncata afara (Matei, 5, 13). Asta este o adevarata rasplata pentru ca am tradat Cuvantul lui Dumnezeu - a ceea ce ne descopera Dumnezeu prin noi. (Slujirea crestinului in societatea seculara - prelegere tinuta in 1969, la Geneva). Au trecut patru decenii de atinci, realitatea a confirmat cele spuse IPS Antonie, si iata care se arata adevaratul pericol: laicizarea noastra completa. Devenim un teren spornic pentru experiente diverse. Tehnologia nu va face decat sa speculeze acest hiatus, sa-l umple cu cifre, coduri, identificare biometrica, formule, cipuri...Fiecare dintre noi sa-si faca evaluarea necesara, in ce masura este (sau poate fi) un recipient si palnie al Harului Dumnezeiesc, si cat receptor pentru cipuri...Atunci vom afla cat de mare e pericolul! Urmarirea totala e posibila, dar si de noi depinde daca acest deziderat va reusi sau ba. Asta e o problema cu adevarat esentiala pe care doresc sa o aud "developata", in predicile duminicale, in biserica. Dar cele pe care mi le-au auzit azi urechile, de la acel parinte tanar, imi vor fi dreapta "rasplata" pentru tradarea comunitatii de care apartin, din mijlocul careia am lipsit.
Azi nu am fost vrednic de un cuvant mai bun!        
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
12 janvier 2009 1 12 /01 /janvier /2009 10:48
Daniel Ştein, traducătorul este ultimul roman al Ludmilei Uliţkaia (2006), o scriitoare care a început să fie citită şi apreciată în România, mai multe cărţi deja i-au apărut la o editură bucureşteană. Ăsta este un roman atipic pentru această scriitoare, pentru că adună mărturii şi scrisori, note de jurnal despre un personaj concret, Daniel Rufaisen, polonez şi evreu prin naştere, ajuns printr'un şiretlic (afirmându-se ca jumătate polonez, jumătate german) traducător în gestapo, de unde reuşea să obţină informaţii spre a salva vieţi de evrei de la moarte, care e salvat el însuşi în ultimul moment de un maior german (!), ajuns apoi să se convertească la catolicism, şi să devină monah carmelit la Ierusalim, şi mai presus de orice - a creat în jurul său o comunitate transfrontalieră, cu oameni care trăiau (unii mai trăiesc încă) în Bielorusia, Polonia, Israel, SUA, Rusia), şi care îşi pun foarte serios problema credinţei în epoca contemporană. Slujea în ivrit, limba străveche a evreilor de dinainte de propovăduirile Apostolilor. Romanul e lung (peste 700 de pagini), aparent fără o tramă narativă, înşiruie lungi disertaţii sub formă de scrisori, file de jurnal, amintiri ale celor care l-au cunoscut personal pe Daniel Rufaisen, "rebotezat" de Uliţkaia cu numele de Ştein, căci şi în limba evreilor şi cea a germanilor, "Stein" înseamnă "piatră", făcându-se aluzie la căutarea eternă a "pietrei filozofale". Or, "traducătorul" în accepţiunea vechilor evrei era cel care vorbea în multe limbi, iar acest sens se regăseşte şi în motto-ul romanului: "Mulţumesc Dumnezeului meu că vorbesc în limbi mai mult decât voi toţi. Dar în biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât zeci de mii de cuvinte într'o limbă străină" (1 Corinteni, 14. 18-19). 

Esenţa acestei scrieri o găsim în următorul fragment, pe care-l traduc în premieră în româneşte. Cu siguranţă, romanul Daniel Ştein, traducătorul  va apărea integral la noi, căci ridică nişte probleme esenţiale pentru vremurile noastre.

"Daniel lucrează foarte mult. Acum că are un colţ al său în biserică, rămâne până mai târziu acolo. Face traduceri din Noul Legământ şi din alte texte, transpunându-le din greceşte în ivrit. Aceste traduceri există de multă vreme dar, crede Daniel, ele abundă de inexactităţi şi de erori. L-am întrebat cândva câte limbi cunoaşte. Mi-a răspuns că ştie bine doar trei - poloneza, germana şi ivrit. Iar celalte pe care le vorbeşte - le stăpâneşte foarte prost. Dar nu este deloc aşa: face ghidaje pentru grupurile de turişti în: italiană, spaniolă, greacă, franceză, engleză, română, a vorbit faţă de mine cu cehi, bulgari şi arabi, pre limba lor. Iar faptul că toată viaţa lui a slujit în latină - e de la sine înţeles. Mie mi se pare că el posedă acel dar al vorbirii în limbi, care a fost coborât asupra Apostolilor. Cei drept, manualele de învăţare a acestora totuşi se pot vedea la el pe poliţă. De unde reiese, că ceva i-a fost dat de la Dumnezeu, iar ceva a şi deprins el însuşi! Când a reuşit să înveţe toate aceste limbi? L'am întrebat, şi iată ce mi-a răspuns: 
- Îţi aminteşti de Cincizecime? - şi a râs.
De bună seamă că-mi amintesc de acest pasaj din Faptele Apostolilor, când limbile de foc au coborât asupra Apostolilor, iar ei au început să vorbească în graiuri felurite, iar străinii cu toţii şi-au auzit limbile materne. Iar Daniel parcă trăieşte continuu cu această flacără. 
Tot adevărat este că atunci când era programat să ne viziteze un grup de români, i-am cumpărat un manual de învăţare a românei; l-a ţinut două săptămâni la sine pe masă, iar serile îl lua în dormitor. 
- E foarte folositor să-ţi pui manualul sub pernă - dimineaţa te trezeşti, iar lecţiile sunt deja însuşite... - iată ce mi-a spus.
Privindu-l chiar începi să înţelegi că nu limba e esenţială, ci important este acel adaos care se află în spatele limbii. Întrevăd aici o oarecare contradicţie, dacă tot nu are relevanţă în ce limbă slujeşti, la ce bun să consumi atâtea energii să traduci totul în ivrit? Fac în permanenţă copii noi după slujbe în diferite limbi, pentru că el consideră important să se îneleagă fiecare cuvânt. Mai pot spune, că întrevăd contradiţii în unele păreri de-ale sale. Uneori spune una, alteori - susţine altceva, şi chiar nu reuşesc să ţin pasul după el
." (Partea a II-a, cap.26. 1969, Haifa. Din Jurnalul Hildei).    
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
9 janvier 2009 5 09 /01 /janvier /2009 20:55
Azi, Serghei Paradjanov, ar fi implinit 85 de ani, dar peste un an se incheie doua decenii de cand el nu mai este printre noi (20 iulie 1990).
In 1951 a realizat "Poveste moldoveneasca", iar in 1955 - "Andries", o ecranizare a unui poem in versuri pentru copii, de Andrei Lupan. Doua filme legate de spatiul basarabean. Mi-ar placea sa aflu ca si Posta Moldovei lanseaza un timbu, asa cum a facut cea a Ucrainei, acum un deceniu. Cine a vazut filmul sau "Umbrele stramosilor uitati" (1964), inchinat eposurilor taranesti ucrainene, va intelege semnificatia acestei evocari filatelice...
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
9 janvier 2009 5 09 /01 /janvier /2009 15:45

Presa sovietica din anii '50 bestelea cu varf si indesat tot ce venea din afara URSS. Muzica jazz a devenit si ea tinta atacurilor, ajungandu-se la titluri nu doar ridicole, gen: Azi interpretezi jazz, iar maine-ti vei trada Patria!; Jazzul ne este strain; Acestia ne fac de ras tineretul etc., dar s'a ajuns pana acolo incat insusi saxofonul era considerat o "arma alba"...Dansurile la moda, ale unei parti nesemnificative a tineretului, celui de dupa razboi, erau impartite conventional in 3 tipuri: "atomic", "canadian", "triplu hamburghez". Iar pentru ca discurile de vinil patrundeau foarte greu peste granitele URSS, s-a raspandit o tehnica de tirajare a sunetului pe suporturi subtiri si elastice de plastic: folia de radiografie...Era si caraghios si misterios totodata  - sa asculti muzica unor Charlie Parker sau Armstrong pe imaginile siluetelor osoase, de maini, gambe sau coloane vertebrale! "Discurile" astfel inregistrate erau denumite, in slang, "scheletul bunicii mele".
Istoria acestei perioade, "spuse" sub forma unui musical, o putem urmari in filmul Stileaghi («Стиляги»)*, premiera caruia a rulat in Rusia pe 1 ianuarie pe unul din importantele canale publice. Pentru prima oara acest termen, Stileaghi, a fost folosit in limba romana in cartea lui Vasile Ernu, Nascut in URSS (2006), cap.19. "Stileaga" provine de la cuvantul stileat', extras din limbajul jazzmenilor (cu referire la ideea de imprumut), si desemneaza o directie in subcultura tineretului sovietic - "robit" de muzica zgomotoasa (boogie-woogie), vestimentatia stridenta, cocurile ascutite, tuguiate, cravatele si camasile in carouri...Fabula filmului Stileaghi (regia: Valery Todorovsky) e simpla: un fost activist comsomolist se indragosteste de o ciuviha, "convertindu-se" la valorile acesteia, devenind el insusi, un ciuvak**. Filmul ne arata si "topografia" acestui "implant" al strainatatii in Tara Sovietelor: "Broadway" (asa numeau orice strada centrala din marile orase ale URSS cei impatimiti de modele apusene si americane), "Cocktail Hall", "Hata", "piata neagra" etc. Tagma asta de oameni era ca o insula nenumeroasa intr'un ocean gri si negru, cu oameni deveniti ca niste "siamezi", imbracati cu totii la fel, in gri-gri. Pe acesti "stileaghi" ii vedem ca pe niste dinozauri intr'o rezervatie artificiala, reconstituita parca de studiourile de la Hollywood. Mai presus de orice m'a interesat in acest film elogiul adus muzicii jazz, fara ca acest omagiu sa fie ceva asumat, declarat de catre realizatori. Dar ritmurile muzicii domina intreaga trama istorica, narativa si amoroasa. Prin forma sa, Stileaghi incearca sa devina parte din traditia cinematica, muzicala a veacului trecut. Aici sunt imprumuturi din Circul lui Alexandrov (1936) si din The Wall al lui Alain Parker (1982), astfel Todorovsky a incercat o incadrare a filmului sau intr-un context mai larg al vizualizarii alteritatii in cinema. Cand se aude jazzul - in film - imaginea devine arta pura, cromatica dezlantuita, un "incendiu in jungla". Pentru a ne bucura de un astfel de rezultat, trebuia ca cineva, candva, sa suporte calificativul de "maimuta" printre oameni...Cand a aparut termenul de Stileaga, in 1949, in revista sovietica Crocodil***, el se referea la cineva care provocase ilaritatea si dezaprobarea celor din jur, care dansase intr'un fel complet neobisnuit la o serbare scolareasca.
De la un caz izolat, singular, termenul a facut epoca, a devenit istoria unei perioade, a unei minoritati despre care se vorbeste, iata, si dupa mai bine de jumatate de secol. Si se va mai vorbi, dupa toata aparentele, inca mult si temeinic...Poate ca si acest fenomen a contribuit la prabusirea societatii intunecate, aflate mai mult de sapte decenii intr'o recluziune totalitara. De pus obligatoriu in arhiva acestei problematici...      
_________________________________________
* francezii au tradus denumirea acestui film prin Les Zazoux (Excentricii). E de consemnat tot aici ca titlul de lucru al filmului era  "Boogie pe oase", sugerandu-se din titlu acea gaselnita a lumii subterane, cu inregistrari facute pe radiografii...dar distribitorii au sustinut ca titlul respectiv trimite spre zona necrofiliei, a horror-ului, iar filmul va pierde, din acest motiv, un public numeros...Realizatorii au trebuit sa accepte, in cele din urma, titlul Stileaghi
** titulatura ce o primea un barbat dupa ce trecea de testul impus de "haita" zgomotosilor... 
*** revista umoristica care a aparut din 1922 pana in anii '90;  una din tribunele ideologice cele mai importante ale regimului sovietic. Unele caricaturi din aceasta publicatie au devenit simboluri iconice ale regimului totalitar.      
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article