Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

9 janvier 2009 5 09 /01 /janvier /2009 15:45

Presa sovietica din anii '50 bestelea cu varf si indesat tot ce venea din afara URSS. Muzica jazz a devenit si ea tinta atacurilor, ajungandu-se la titluri nu doar ridicole, gen: Azi interpretezi jazz, iar maine-ti vei trada Patria!; Jazzul ne este strain; Acestia ne fac de ras tineretul etc., dar s'a ajuns pana acolo incat insusi saxofonul era considerat o "arma alba"...Dansurile la moda, ale unei parti nesemnificative a tineretului, celui de dupa razboi, erau impartite conventional in 3 tipuri: "atomic", "canadian", "triplu hamburghez". Iar pentru ca discurile de vinil patrundeau foarte greu peste granitele URSS, s-a raspandit o tehnica de tirajare a sunetului pe suporturi subtiri si elastice de plastic: folia de radiografie...Era si caraghios si misterios totodata  - sa asculti muzica unor Charlie Parker sau Armstrong pe imaginile siluetelor osoase, de maini, gambe sau coloane vertebrale! "Discurile" astfel inregistrate erau denumite, in slang, "scheletul bunicii mele".
Istoria acestei perioade, "spuse" sub forma unui musical, o putem urmari in filmul Stileaghi («Стиляги»)*, premiera caruia a rulat in Rusia pe 1 ianuarie pe unul din importantele canale publice. Pentru prima oara acest termen, Stileaghi, a fost folosit in limba romana in cartea lui Vasile Ernu, Nascut in URSS (2006), cap.19. "Stileaga" provine de la cuvantul stileat', extras din limbajul jazzmenilor (cu referire la ideea de imprumut), si desemneaza o directie in subcultura tineretului sovietic - "robit" de muzica zgomotoasa (boogie-woogie), vestimentatia stridenta, cocurile ascutite, tuguiate, cravatele si camasile in carouri...Fabula filmului Stileaghi (regia: Valery Todorovsky) e simpla: un fost activist comsomolist se indragosteste de o ciuviha, "convertindu-se" la valorile acesteia, devenind el insusi, un ciuvak**. Filmul ne arata si "topografia" acestui "implant" al strainatatii in Tara Sovietelor: "Broadway" (asa numeau orice strada centrala din marile orase ale URSS cei impatimiti de modele apusene si americane), "Cocktail Hall", "Hata", "piata neagra" etc. Tagma asta de oameni era ca o insula nenumeroasa intr'un ocean gri si negru, cu oameni deveniti ca niste "siamezi", imbracati cu totii la fel, in gri-gri. Pe acesti "stileaghi" ii vedem ca pe niste dinozauri intr'o rezervatie artificiala, reconstituita parca de studiourile de la Hollywood. Mai presus de orice m'a interesat in acest film elogiul adus muzicii jazz, fara ca acest omagiu sa fie ceva asumat, declarat de catre realizatori. Dar ritmurile muzicii domina intreaga trama istorica, narativa si amoroasa. Prin forma sa, Stileaghi incearca sa devina parte din traditia cinematica, muzicala a veacului trecut. Aici sunt imprumuturi din Circul lui Alexandrov (1936) si din The Wall al lui Alain Parker (1982), astfel Todorovsky a incercat o incadrare a filmului sau intr-un context mai larg al vizualizarii alteritatii in cinema. Cand se aude jazzul - in film - imaginea devine arta pura, cromatica dezlantuita, un "incendiu in jungla". Pentru a ne bucura de un astfel de rezultat, trebuia ca cineva, candva, sa suporte calificativul de "maimuta" printre oameni...Cand a aparut termenul de Stileaga, in 1949, in revista sovietica Crocodil***, el se referea la cineva care provocase ilaritatea si dezaprobarea celor din jur, care dansase intr'un fel complet neobisnuit la o serbare scolareasca.
De la un caz izolat, singular, termenul a facut epoca, a devenit istoria unei perioade, a unei minoritati despre care se vorbeste, iata, si dupa mai bine de jumatate de secol. Si se va mai vorbi, dupa toata aparentele, inca mult si temeinic...Poate ca si acest fenomen a contribuit la prabusirea societatii intunecate, aflate mai mult de sapte decenii intr'o recluziune totalitara. De pus obligatoriu in arhiva acestei problematici...      
_________________________________________
* francezii au tradus denumirea acestui film prin Les Zazoux (Excentricii). E de consemnat tot aici ca titlul de lucru al filmului era  "Boogie pe oase", sugerandu-se din titlu acea gaselnita a lumii subterane, cu inregistrari facute pe radiografii...dar distribitorii au sustinut ca titlul respectiv trimite spre zona necrofiliei, a horror-ului, iar filmul va pierde, din acest motiv, un public numeros...Realizatorii au trebuit sa accepte, in cele din urma, titlul Stileaghi
** titulatura ce o primea un barbat dupa ce trecea de testul impus de "haita" zgomotosilor... 
*** revista umoristica care a aparut din 1922 pana in anii '90;  una din tribunele ideologice cele mai importante ale regimului sovietic. Unele caricaturi din aceasta publicatie au devenit simboluri iconice ale regimului totalitar.      
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
8 janvier 2009 4 08 /01 /janvier /2009 13:32

Nu cred că m'aş fi apucat să scriu ceva aici dacă nu începea ninsoarea. E minunat că au mai rămas lucruri care să ne pună să scriem, să inventăm fraze, să imaginăm verbal imagini! Pentru mine cel puţin, ninsoarea e unul dintre ele. Chiar dacă zăpezile de altă dată erau substanţiale şi mai longevive, nu ca acele de astăzi  -  anemice şi morganatice, - efectul şi l'au păstrat asupra mea...Îmi place când ninge rar, liniştit, paşnic, precum un slalom din afara competiţiei, când cronometrul a fost oprit...Chiar nu înţeleg de ce, dar liniştea zăpezii de afară mi'a evocat în memorie dezastrul descris de filmul cu desene animate Wall-E, creat de studiourile Pixar, în care roboţelul cu acelaşi nume, chiar dacă ruginit, singur, trist, continuă să-şi facă programul: să stivuiască deşeuri. Dar imediat mă împac la gândul că şi acoperită cu gunoaie planeta se va bucura ştrengăreşte de zăpadă, de albul autentic al acesteia, de răceala benefică pe care o lasă fulgii pe pielea noastră. Vorbesc de piele iar memoria îmi aleargă prin sertare-şi - de fapt nici nu e nevoie să "roiască" prea adând - spre a evoca Apocalypto, filmul lui Mel Gibson, despre ultimele secvenţe ale culturii Maya, în forma sa ancestrală, tenebroasă şi sângeroasă, dar nu mai puţin autentică, sinceră - înainte de colonizările europenilor...Aici înţelegi că pielea e un cod, o interfaţă. "Ecranul" pe suprafaţa căruia deosebeşti războinicii de negustori, căpeteniile de plebe etc. Europeanul nu are astfel de "dileme", el acoperă totul sub crusta unor haine de firmă sau fără marcă, el nu trăieşte în mijlocul pădurii precum altădată mayaşii...iar zăpada devine o calamitate, cel mai adesea. N'o mai percepe ca pe un dar. Ci ca pe ceva inexorabil, redundant...
Aseară am văzut O noapte furtunoasă (1943), în regia lui Jean Georgescu, unde Radu Beligan este "studintele în drept", Rică Venturianu. Şi m'am gândit, ce forţă au românii noştri: în plin război mondial lor le ardea "de-ale tinereţii valuri"...de intrigi amoroase, de "reacţiuni".  Râsul se asociază prea bine cu albul de afară!...[Indescif...abil]

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
24 décembre 2008 3 24 /12 /décembre /2008 15:08
Ca tot vin niste zile libere, sa lasam zgomotul si harmalaia de-o parte, sa gasim un sfert de ora pentru a vedea acest filmulet animat, in care doar muzica "vorbeste", cea a lui Bach si Mozart. In rest - soapte, mirari, gesturi, minuni, Minunea cea negraita. Cea a nasterii in iesle a Domnului nostru Iisus Hristos...Stingem lumina, si apasam aici (partea I) si aici (partea II).

Craciun intelegator si pasnic!
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
23 décembre 2008 2 23 /12 /décembre /2008 09:28

De regulă nu mă uit la televizor - consider că acea cutie este cea mai inutilă invenţie a omului! Aseară însă, după ce am văzut un film pe DVD (Insuportabila uşurătate a fiinţei (1988) - foarte prost!!!), l-am zărit pe Băsescu rânjind şi gesticulând la investirea noului guvern (guvernul Boc-bock-bok)...ca o continuare firească a filmului tocmai încheiat. Prezidentul părea bine relaxat, bine-dispus, tonic, mulţumit de o afacere di granda. Spunea că şi-a "văzut visul cu ochii". Care era acel vis? A văzut, în sfârşit, coaliţia dintre "roşii" şi "portocalii" realizată, întruchipată. Asta-şi dorea, se pare, demult. Mai spunea, că aversiunea şi tensiunea care durează de 16 ani dintre dreapta şi stânga - a luat sfârşit, spre "binele public". Dorinţă de oligofren, de tulburat la cap. Dar ce poţi face când şeful statului asta visează? Aproape că-l poţi compara, fără remuşcări, cu tovarăşul Iliescu, care dorea dintotdeauna "pacea-n ţară" - "tovarăşi, să fie linişte!". Ori e vreo diferenţă? Mă şi mir cum de nu e Iliescu şeful Parlamentului României...
Raţiunea (mai) este un atribut al materiei sau doar al aburilor denşi de alcool, tutun, parfum delicat de U(drea)? Sau, iarăşi, e doar o păcătoasă impresie!? 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
22 décembre 2008 1 22 /12 /décembre /2008 13:08
Un poem de Daniel TURCEA (1945-1979):

viaţa-mi
puţină
trupul
îngîndurat

îngroapă-le
vii
în lumină

de-ar muri
tot ce nu e
în mine
curat

ţărîna
şi gîndul
preaiubind
le sfinţeşti

să nu mai ştiu
să nu mai ştiu
dacă mai sînt
sau doar Tu eşti

viaţa-mi
puţină
trupul
îngîndurat

uşor
mi le-ngroapă
de vii
în lumină

Din volumul: Iubire. înţelepciune fără sfîrşit, Albatros, Bucureşti, 1991. 


Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
18 décembre 2008 4 18 /12 /décembre /2008 11:43

Cu ceva timp în urmă apărea în Georgia un "antiroman" (sintagmă folosită chiar de autor), semnat de Zaza Burchiuladze - Jazzul mineral. Până să am acces la textul întregului roman, mă voi rezuma la a spune că Burchuladze (n.1973) este considerat o personalitate de prim rang din noua generaţie de intelectuali pro-occidentali. A făcut studii la Academia de artă din Tbilisi.
Rumorile în jurul acestei scrieri au fost aşa de accentuate, încât la un moment dat s-a vorbit despre posibila excomunicare a individului din rândul bisericii locale, doar că Întâi-Stătătorul, Patriarhul-Katholikos al Georgiei, a decis că nu e cazul ca prin această decizie, de anatemizare, să-i crească tirajele cărţilor...
Chiar dacă Rusia a purtat recent un război-fulger cu Georgia, la Moscova lui Burchuladze i-au apărut deja 2 cărţi. Ambele volume - la editura Ad Marginem, unde s-a editat şi cartea lui Ernu. Trebuie adăogat că e primul scriitor georgian publcat în ultimii 17 ani la Moscova.
Textul "antiromanului" are 4 capitole, iar unul dintre ele l-am găsit în internet, şi l-am parcurs. Nu pot spune deloc că e o proză grozavă, care să merite valurile ca s-au făcut în jurul ei, şi care, desigur, îi va atrage traduceri în limbi de circulaţie...Omul scrie dezlânat, sare de la una la alta, face multiple "digresiuni" inutile, se rătăceşte în detalii, iar trama naraţiunii se pierde pe parcurs...dar repet, aceasta este o părere după lectura a mai puţin de un sfert din carte. Totuşi, un fragment din această scriere mi-a atras atenţia, şi chiar aş putea să spun că face o diagnosticare acolo cu care e imposibil să nu fii de acord! Şi pentru că această bucată literară se referă la jazz, am şi decis o rapidă tălmăcire a acesteia (după traducerea rusească): 

“Jazzul era altădată o muzică socială. Era ascultată de toată lumea. Era oglinda diferenţelor rasiale, dar şi a neorândurii vieţii. Dacă e să ne expimăm mai pitoresc, am putea spune că jazzul era ca o imensă turtă dulce, din care se hrăneau, fără discernământ – şi cocoane respectabile şi parvenite simpluţe – mulţumindu-i pe toţi, deopotrivă. Metaforic spus, turta hrănea albina, tot astfel cum albina dăruia mierea pentru turtă. Dar cum se întâmplă cu toate cele sub soare – fără sevă proaspătă orice în lumea asta, inevitabil, îmbătrâneşte şi moare. Supusă acestui proces este şi muzica. Atunci când s-au trădat semnele senectuţii, un popor numeros de escroci şi şmecheri (fireşte, nu-i putem melanja pe toţi într’un singur castron. Printre ei putem întâlni pe acei puţini, în sinceritatea cărora nu ne putem nicidecum îndoi, ar fi impudic şi nedrept. Au fost şi din cei care s’au aruncat în ajutor, deşi tentativele lor de a salva ceva au funcţionat mai repede ca un paleativ, nicidecum – ca un panaceu; rezultatul, evident, nu era deloc mulţumitor. Plus de asta, dacă privim din fereastra actualităţii, ceea ce ne captează atenţia nu este deloc puritatea intenţiilor sau a efortului depus, cât, mai ales, rezultatul, suma evenimentelor consumate în jurul jazzului. Atenţie: suma, nicidecum succesiunea evenimenţială, care este în mod eronat luată în calcul, atunci când e analizată chestiunea) au recurs şi apelat la diverse şi felurite subterfugii – cadriluri folclorice, elemente de muzică populară, motive etnice, chiar şi la muzica clasică - , pentru a le împăca cu jazzul, cosmetizându-i chipul, dorind să-l menţină tânăr. Cui nu-i era lene - nu precupeţea efortul să-şi lase sămânţa în acest trup atractiv şi fin. Oarecum, situaţia e pe potriva celei în care părintele dumneavoastră ar suferi de o boală încurabilă, şi aţi apela simultan şi la vraci şi la doctori, iar în speranţa întremării suferindului i-aţi administra, alternativ, şi otravă şi antidotul acesteia, lucru care duce, inevitabil, spre acelaşi final logic. De ce s’o mai lungim: chestiunea a ajuns în punctul în care jazzul nu mai are nicio legătură cu rădăcinile sale îndepărtate, iar în locul lui a apărut un fel de coctail fără chip. Şi când te gândeşti că dintru început lucrurile au stat anume aşa: „La început era jazzul, iar jazzul era de la Dumnezeu, Dumnezeu era jazz”. Din păcate, hemotransfuzia asta artificială nu a salvat nimic, nici măcar nu l’a putut menţine treaz. N’a rezistat, pur şi simplu, concurenţei. Până şi pe titani precum John Coltrane sau Thelonius Monk (strâmbăm din nas, cum altfel?, dar oricât ai încerca să nu pronunţi nume mari, orice ocolişuri şi trucuri se vor pomeni inutile, contraproductive. Ce să-i faci, când pronunţam cândva Lenin, înţelegeam partidul. Acum însă e totul altfel; dacă eşti o persoană onorabilă, şi nu o secătură, trebuie să spui lucrurilor pe nume, fără ezitare. Ce-ţi stă în cale să procedezi anume aşa?), şi pe aceia i-a absorbit muzica uşoară, ca pe ţânţari. Cândva, Inchiziţia a şters de pe faţa pământului mişcarea catharilor şi pe cea a albigensienilor, tot astfel pop-art-a a eliminat jazzul, deşi dacă e să ne dăm consecvenţi, atunci tabloul se schimbă niţel, şi vom obţine ceva asemănător cu glumiţa din cântecelul popular: „foaie verde de-un bujor!” Dar ne întrebăm unde-i bujorul? De fapt, acum nimic nu mai contează, deoarece, mă repet, esenţialul este rezultatul, nicidecum succesiunea şi cursul faptelor). Dacă întrebi astăzi o sută de oameni cine este Eric Dolphy sau Ornette Colemann, toţi vor răspunde sincer că habar nu au. Totuşi, suta aceea ştie pe dinafară cine e Snoop, şi fără efort va putea identifica şi cel mai îndepărtat „Buddha-Bar”. Într’un cuvânt, pasiunea pentru jazz este acum o ciudăţenie la fel de gogonată ca şi interesul şi atracţia pentru umbrele trecutului demult uitat. Deşi putem spune fără să ne abatem de la adevăr, că jazzul e „viu” şi astăzi, dar ne mai putem îndoi oare că a rămas doar un nume ce se trage din vremuri imemoriale? O sperietoare umplută cu vechituri şi talaş. Sicriu nichelat fără mort în el. Pe scurt, a fost jazz, adevenit „jazz”, nimic mai mult decât o industrie. Asta aşa – spre luare-aminte”[I, VI]. 

În imagine: coperta ediţiei apărute la Tbilisi.   
      

   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
17 décembre 2008 3 17 /12 /décembre /2008 11:01
E o expoziţie care trebuie văzută, analizată, discutată, susţinută...


Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
12 décembre 2008 5 12 /12 /décembre /2008 11:22

În romanul lui Vassili Grossman Viaţă şi destin aflăm că în puşcărie nu există nume, ci numere, apelul exilaţilor este o cavalcadă de numere, devenite coduri; în spatele fiecăruia stau destine, biografii, vieţi...Căpitanul Stasi, Gerd Wiesler, întruchipează şi el un cod, pe care îl va găsi scriitorul şi dramaturgul Georg Dreyman atunci când după căderea Zidului Berlinului decide să-şi consulte dosarul din arhivele fostei securităţi est-germane. După doi ani de la această descoperire uluitoare scriitorul îi dedică fostului său securist personal un roman intitulat Sonată pentru un om bun. Despre ce este vorba în filmul Das Leben der Anderen (2006), regizat de Florian Henckel von Donnersmarck (1973)? Este, în opinia mea, cel mai bun film despre dedesubturile şi măruntaiele mecanismului de supraveghere a oamenilor într'un regim represiv. Sunt trei personaje principale aici, şi din mişcările fiecăruia începem să înţelegem ce însemna să devii un obiect în colosalul sistem de monitorizare al statului comunist. Obiect este cel care este urmărit, dar şi ce ce urmăreşte. Gerd Wiesler ni se arată dintru început precum un zbir: imperturbabil, dur, neobosit şi bun profesionist al torturii. Luptă până obţine, nu ezită, nici nu are îndoieli. Până apare în vizorul său cuplul Georg Dreyman (dramaturg şi scriitor) - Christa Maria Sieland (actriţă). Din acel moment viaţa cuplului devine precum un veritabil insectar, studiat cu de-amănuntul de un biolog sagace, tipicar şi pedant. Fiecare discuţie a acestora, viaţa lor intimă, relaţiile cu ceilalţi - devin un bun al statului, consemnate meticulos, arhivate şi disecate. Doar că la scurtă vreme, căpitanul Wiesler începe să trăiască revelaţia simpatiei pentru acei oameni, pe care el îi urmăreşte şi a căror viaţă e pusă sub lupa unei investigaţii ce are ca scop anihilarea "duşmanului". Dar cine e duşmanul? Cine poate fi considerat astfel? În ce constă vina unor oameni care vor să trăiască onest, şi să nu cunoască minciuna unui sistem care numai uman nu era? Chiar dacă pare ireal, dar călăul Wiesler se transformă treptat, şi devine complicele lui Dreyman în efortul său de a informa Vestul asupra adevăratei feţe a sistemului de dincoace de Zid. Wiesler începe să mintă în faţa superiorilor săi, şi să funcţioneze precum o stavilă pentru mişcarea clandestină din Berlinul răsăritean. Cel puţin pentru o parte activă a acesteia. Merge până întracolo încât să extragă maşina de scris (corpul delict care l-ar fi pus sub acuzare pe Dreyman!) din locul ştiut (aflat de Sieland, după prelungi interogatorii, la sediul Stasi), şi să-l facă scăpat pe un "insurgent al socialismului", orânduire pe care, la începutul filmului, Wiesler o slujea cu atâta străşnicie şi devotament...Curajul acesta şi părtinirea cu care a trecut în baricada celorlalţi îl va costa aruncarea din orice funcţie de răspundere, devine un paria (pentru viitorii 20 de ani, i se spune de către şeful său!), şi ajunge să dezlipească plicuri, spre a fi cetite de cenzura comunista. Nici nu putea fi nimic mai degradant pentru un fost căpitan Stasi. Se supune docil, rămâne la fel de tăcut, parcă aşteptând momentul izbăvirii. Căderea Zidului îl suprinde descleind plicuri...alături de un tânăr care spusese bancuri cu Erick Honecker în cantina din departamentului de informatii. "Soarele" pe care-l saluta DDR Parteichef, şi care finalmente, îi întoarse spatele, plecând în vest, a ajuns să lumineze şi Berlinul de Est, din iarna anului 1989.

Wiesler rămâne pe dinafară, distribuie poşta, iar Dreyman după ce o va pierde pe Christa Maria (care, mustrată de conştiinţă, după ce a semnat un pact cu diavolul, s-a aruncat în faţa unei maşini chiar în timpul percheziţiei care trebuia să justifice aruncarea după gratii a dramaturgului), se dedică regândirii trecutului, şi află că întreaga lui existenţă din ultimii ani ai comunismului (după 1984, ni se spune la început) a fost îndeaproape urmărită, mirosită, cercetată, consemnată...Dar mai află că sistemul nu a avut doar călăi, iscoade cu sânge de şopârlă, brute, sub-oameni, ci norocul lor, al insurgenţilor, a constat taman în existenţa celor care erau opusul categoriilor amintite...Breşa sistemului a fost exact dramul de umanitate a celor care aveau puterea deciziei! Sistemul nu a fost perfect tocmai pentru că oamenii sunt, fatalmente, imperfecţi. Şi nu e dat ca o abstracţiune (statul) să atingă perfecţiunea. Wiesler a închis ochii şi a colaborat, subreptice, cu dizidenţa, cu vrăjmaşii pe care era plătit să-i anihileze, să-i pună cu botul pe labe. Iată o schimbare radicală de perspectivă pe care ne-o propune noua generaţie de cineaşti germani, iar în acest caz - concret: regizorul Florian Maria Georg Christian Graf Henckel von Donnersmarck, pre numele său complet. Un tânăr nobil dintr'o veche stirpe vine să nuanţeze discuţia, să-i aducă noi perspective, şi să ne spună că până şi în interiorul buncărelor universului concentraţionar existau oameni cu suflet, sensibili (Wiesler îi fură din casă lui Dreyman un volum, galben, cu poezia lui Brecht!), capabili să-şi trăiască propria viaţa prin alţii, şi pentru alţii. Capabili de jertfă. Ăsta e şi sensul profund al titlului - Viaţa altora - , acestui excelent film, care are o coloană sonoră pe măsură, semnată de Gabriel Yared. După aflarea veştii că bunul său prieten, Albert Jerska, s-a sinucis, Dreyman s'a aşezat la pian şi a interpretat Sonată pentru un om bun, exact titlul ce va da denumirea cărţii pe care o va scrie ulterior...dedicată iscoadei sale, care nu putea fi un ticălos. E de meditat pe îndelete asupra acestei paralele subtile, profunde, dezarmante.

Muzica şi viaţa sunt contigue, ni se sugerează, de aceea ea nu poate fi separată de întreaga şi tulburătoarea naraţiune dramatică din Das Leben der Anderen.    

Secventa din film, foto: vladimir bulat

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
11 décembre 2008 4 11 /12 /décembre /2008 12:54

Finalul îngheţat al erei brejneviene a prilejuit apariţia în URSS a cel puţin două capodopere despre (şi cu)  adolescenţi şi minori. Primul - «Пацаны» (Puştanii, reg.Dinara Asanova, 1983), cel de-al doilea, despre care încerc o succintă analiză - «Чу́чело» (Sperietoarea, reg. Rolan Bykov, 1983). Ambele realizări cinematice pot fi considerate nişte vârfuri ale cinema-ului sovietic, şi asta mai ales că au apărut într'o vreme a anchiloze maxime şi disoluţie a sistemului, dar şi pentru că abordează problematici mai delicate, sensibile: şi copiii există într'un sistem totalitar, şi ei au universul lor, care nu e cu nimic mai prejos decât cel al oamenilor maturi!
Rolan Bykov mărturisea după mulţi ani de la turnarea filmului cât de greu i-a fost să găsească o fetiţă de 12 ani, pentru rolul principal, care să aibă imprimată în ochi inocenţa, puritatea angelică! A văzut câteva mii de adolescente, şi tot nu găsea ceea ce căuta, acea fiinţă care să se plieze pe rolul din filmul ce urma să-l facă...Finalmente s'a oprit la Cristina Orbakaite, care a jucat magistral rolul Lenei Bessoltseva.
Sperietoarea este un film despre onoare, demnitate, individualism şi francheţe. Eleva Lena Bessonova apare într'un orăşel de provincie, unde se ajunge pe vaporetă, într'un mediu patriarhal, vetust, limitat - stă la bunicul său, colecţionar de vechi tablouri, un ciudat, pe care cei din urbe îl numesc "cârpaciul". Apariţia ei în clasă e întâmpinată cu zeflemea şi refuz, dar fetiţa e dispusă să înghită toate, căci este delicată, fină şi foarte bine educată. Doreşte să se integreze rapid în acel grup. Întreaga clasă chiuleşte la un moment dat de la ore, iar "capul relelor", cel care a propus să meargă cu toţii la un film, a fost unul din baieţii din clasă (Dima), pe care Lena îl simpatiza, şi asta chiar din ziua în care păşise pragul şi intrase în acea comunitate. Diriginta va certa a doua zi întreaga clasă, şi drept răsplată pentru asta îi anunţă că toată lumea va suporta consecinţele: nu vor merge la Moscova, în excursia pe care o aşteptau cu nerăbdare, şi pentru care se pregăteau de mai multă vreme. Lena se declară vinovată de cele întâmplate în faţa întregii clase, spunând tuturor că ea ar fi "turnat" dirigintei amănunte legate de evadarea lor, iar întreaga clasă o reneagă ca pe o trădătoare, "o râioasă", şi o pun în faţa unui boicot general  - şi e poreclită Sperietoarea. Băiatul Dima însă nu se grăbeşte să-i ia de pe umeri această povară a demnităţii. Un gest prea curajos pentru frageda ei vârstă! Dima se comportă ca şi cum nimic nu s'ar fi întâmplat, mai mult, participă activ la un ritual de incendiere a unei sperietori, ce'o întruchipa pe Lena. Scena aceasta este tulburătoare, de o cruzime dezarmantă*, căci simţim cum acel copil devine brusc matur...ascunzând lipsa de curaj a celui la care ţine, dar ea nu abdică, şi nu îl trădează. Aşteaptă ca Dima să iasă în faţa colegilor să' şi mărturisească singur pâra şi laşitatea. Lena suferă cumplit, e bătută, batjocorită, ignorată, urât privită. Ea îi povesteşte, răvăşită, despre toate prin câte i-a fost dat să treacă bunicului său, iar bunicul o înţelege şi o admiră. Vedem un dialog între doi oameni maturi, încercaţi, solemni, sobri şi demni. Finalul este plin de înţelepciune: bunicul donează întreaga sa colecţie de tablouri oraşului, iar portretul bunicii acestei demne fetiţe - şcolii pe care aceasta tocmai o părăseşte! Ambii se iau de mâini şi pleacă în iarnă, lasă în urma lor minciuna, băşcălia, micimea, trădarea, laşitatea, spiritul de turmă, bucuria proştilor - şi toate câte dau sens(uri), de cele mai multe ori, epocilor şi vremurilor...
După 25 de ani de la apariţia acestui film el rămâne una din realizările cele mai emblematice şi radicale ale cinematografiei secolului XX.    

* Filmele americane, prin comparaţie, care au făcut epocă în ultimul deceniu (Elephant, Ken Park, Paranoid Park, The Life Before Her Eyes etc), şi care au ca subiect central teenagers problems - mi se par aproape sterile, vidate de autenticitate, neatinse fiorul viului, în raport cu tensiunea zgomotoasă din Sperietoarea.  Filmul acesta sovietic este de o frumuseţe înfiorătoare...dar şi ziditoare. "A terrible beauty is born", cum ar fi spus Yeats (1916). Dar poate că vremea filmelor seroase a trecut, şi nu ne'am dat încă seama?

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
9 décembre 2008 2 09 /12 /décembre /2008 09:53

Vassili Grossman (1905-1964) este fiul oraşului ucrainean Berdichev, care a mai dat mari personalităţi culturale: Şalom Alehem, Joseph Conrad, Vladimir Horowitz, iar Balzac s'a căsătorit în această urbe...Am dat acest amănunt pentru că are legătură directă cu spectacolul despre care voi face vorbire. Viaţă şi destin, romanul-fluviu al lui Grossman (încheiat în 1960, şi publicat în Rusia în 1988), montat de regizorul Lev Dodin, între altele, conţine şi o lunga scrisoare a mamei personajului principal, Victor Ştrum, un fizician de renume - chipul ei ca un alter-ego, al mamei scriitorului, înghiţite de lagărele hitleriste... Scrisoarea asta este un capitol [18] aparte în romanul lui Grossman, şi care vorbeşte despre ucrainitate, iar Lev Dodin o fracţionează în mai multe fragmente, şi o diseminează în ţesătura densă a spectacolului... Anna Ştrum apare pe tot parcursul reprezentaţiei, precum un oracol, şi vorbeşte parcă de dincolo...(magistral jucată de Tatiana Şestakova!). Vorbeşte fiului său schimonosit şi desfigurat moral de sistem. E parcă singurul reper neschimbat într'o lume fluctuantă, terifiantă şi desfigurată de teroare. În care prizonierii nazismului şi cei ai stalinismului - sunt aceiaşi, accentuîndu-se astfel ideea cumplită că faţa hâdă a Răului nu are naţionalitate, nici o poziţionare geografică clară. E ca o eternă imagine în oglindă...Cum rezistă omul într'un astfel de univers mortuar, insinuat ca un dat? Cum îşi mai păstrează (sau le spulberă?) principiile, morala şi verticalitatea intacte, atunci când înşuşi Stalin îţi urează "succese în munca de cercetare" la telefon? Ştrum (întruchipat de fabulosul actor Sergey Kuryshev, total atipic!) parcă-şi râde în permanenţă de propria evreitate, de rădăcinile sale adânci - puse mereu pe negociere, dialog, oportinism, gheşeft etc. Dodin reuşeşte să arate această indecizie/nehotărâre amestecată cu mania superiorităţii, unicităţii la personajul principal din romanul lui Grossman. Strivit în hăul dintre teroare şi libertatea omului. Hăul este mereu o graniţă, ca prăpastia de netrecut dintre Rai şi Iad, o arată şi plasa de volei care împarte, perpendicular, scena; trecerea dintr'o parte în alta este condiţionată, de regulă, de factori externi - şi doar în cazuri personale, de decizii luate pe cont propriu. Ştrum a fost înfrânt de Sistem, de euforia care l-a cuprins după discuţia telefonică cu Stalin însuşi. Căci a înţeles limpede regula jocului: ori privelegii şi condiţii de muncă, ori Gulag. Macularea morală asigura integritatea fizică. Or, numai ea era la vedere...Ca şi libertatea, care nu se vede...
Pentru a face acest spectacol Lev Dodin a făcut o muncă uriaşă şi istovitoare pe teren: Auschwitz, Norilsk, Taimyr, le-a dat să citească actorilor o bibliografie impresionantă - pentru a înţelege cum a funcţionat mecanismul de desfigurare a omului de către om. Le-a dat sarcina să înveţe să danseze, să cânte la alămuri, totul pentru a oferi cât mai multă veridicitate jocului actoricesc. La un moment dat pe scenă se aude cântată Messa în Si-Minor a lui Bach, de către puşcăriaşi...Spectacolul acesta nu trebuia să povestească romanul lui Grossman, ci să producă tulburări, stupoare. După o astfel de experienţă ieşi stors ca o legumă, căci devii martorul unor experienţe crunte, strivitoare, bulversante. Căci - e una să ştii, să citeşti, şi cu totul altceva, e să vezi, să simţi cum fiorii îţi basculează pe spate, cum tâmplele se umezesc, şi inima începe să bată progresiv. E o muncă de comprimare incedibilă, să compactizezi aproape 800 de pagini în 3 ore şi jumătate de dramă! Iar aceste ceasuri sunt de o densitate maximă, pe care o simţi organic, carnal, ca un frison cumplit, ca pe o disecţie fără anestezie. Doar că nu curge sânge! Altă dată - în epoca despre care vorbeşte Grossman s-a scurs mult sânge, şi lumea s-a umbrit de cadavre.  Viaţă şi destin  -  este documentul unei imense conştiinţe, îndreptarul memoriei colective. 

Romanul a fost tradus în româneşte în anul 2000, la editura Univers, în colaborare cu Fundaţia Culturală Română. POate că a venit vremea reeditării acestei opere? Deocamdată, am avut fericirea de a o vedea montată pe scenă de unul din cei mai neconvenţionali regizori ai lumii, Lev Dodin!  Secvenţe fotografice din spectacol se pot vedea pe site-ul Teatrului Mic din Sankt-Petersburg.   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article