Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

20 janvier 2009 2 20 /01 /janvier /2009 22:25
Azi seara am primit prin e-mail propunerea de a semna petitia de redenumire a strazii Puskin din centrul Chisinaului, cu numele celui care a fost poetul Grigore Vieru.

Eu nu semnez o astfel de petitie. Din mai multe motive. Imi displace spiritul multimilor, care altadata au scandat fara emotie: "Moarte regelui"! Apoi, imi place foarte tare sa stiu ca basarabenii au fost si au ramas toleranti si atenti cu marile valori; Chisinaul a fost gazda pentru rusi, sarbi, greci, bulgari, turci etc. Nu are rost sa enumar aici cate personalitati culturale, politice, revolutionare, mondene s-au perindat prin acest oras, iar istoria lui s-a intarit prin ele, purtandu-i faima...Prin urmare, strada Puskin trebuie sa fie exact cea care este si azi, ea a fost denumita astfel intre anii 1899-1924, si apoi, dupa reinstaurarea puterii comuniste in Basarabia (intre 1924-1944 ea a purtat numele Regelui Carol I), din 1944 pana acum! Puskin nu mai este demult doar cel mai mare poet al rusilor, ci numele lui apartine patrimoniului mondial al literaturii. Ar fi, cred eu, o impietate si o imoralitate din partea noastra sa-i dam numele la o parte...sa-l inlaturam din urbea noastra, sau sa-l exilam pe nu's ce stradela din "orasul de jos" (unde exista, se stie, Colina Puskin).

Consider ca numele lui Grigore Vieru nu trebuie sa devina acum un "berbece" in luptele fara de lupta ale basarabenilor, pe care acestia le poarta impotriva...morilor de vant. Exista o anchilozare si o inertie a "luptei nationale". Poetul Grigore Vieru, adormit intru Domnul, nu poate fi si nu trebuie sa devina o moneda de schimb in defavoarea lui Puskin! E stupid si nedrept sa fie asa. Vreau sa cred ca in aceste zile de doliu multa lume ii va lua cartile de pe rafturi, si-i va "revizita" cu luare aminte opera, poezia, optiunile politice etc.. La rece. Cu spirit critic, matur, si cu instrumentele profesionistului. Nu e nevoie sa ne pripim, sa ne exaltam la gandul ca printr-o redenumire de strada - vom intra automat in posesia drepturilor asupra unui patrimoniu pe care nu il percepem inca la justa lui valoare. Prefer sa nu merg doar pe o strada care sa-i poarte numele, dar sa-i stiu cat de cat opera si sa-i inteleg durerile pentru neamul sau. In locul unei banale semnaturi, prefer o ora de lectura din poezia lui Grigore Vieru...Constiinta mea asa-mi dicteaza.

Plus de asta, petitia cu pricina e si agramata, cuvantul poet apare ortografiat "poiet"! O fi vorba de un meta-sens la mijloc, dar mie imi scapa cu desavarsire. Lui Grigore Vieru, plecat spre genunea ingerilor - sigur - nu i-ar fi placut o atare eroare. Ma mir ca miile de semnatari nu au observat ce semneaza! 
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
18 janvier 2009 7 18 /01 /janvier /2009 12:15
Despre pasapoartele cu "date biometrice" se vorbeste deja de mai multi ani; in tarile UE si nu numai, implementarea acestui sistem e in toi. Cred ca si in Romania deja. Niciodata insa nu mi-am pus problema ca "pericolul" este atat de mare incat sa asist la o filipica inflacarata impotriva acestui sistem, din partea unui preot tanar, si pe de-asupra scolit in Occident. Parintele nu numai ca a vorbit despre "strasnicia" si nocivitatea "cipului biometric", dar mai si sugera ca intr-un viitor nu foarte indepartat tuturor oamenilor li se va insera sub piele un cip cu cei trei de sase! Acel parinte chema pe toti cei aflati in biserica sa nu se supuna, si daca va fi nevoie, indemna pe toata lumea sa treca la fapte concrete: petitii, refuzul acelor acte etc. 
Toata aceasta tevatura m-a intristat. Profund! Aproape ca-mi venea sa cred ca pericolul este unul inefabil, catastrofal. Am meditat prelung asupra celor spuse de acel parinte. Si mi-am dat seama ca nu avea dreptate sa bage frica-n enoriasi, caci nu de acolo vine pericolul cel real.
Mitropolitul Antonie de Suroj are urmatorul gand: "Daca incetam sa privim lumea cu ochii credintei si ai experientei duhovnicesti, ajungem sa deprindem punctul de vedere al veacului acestuia: secularizat, orbit, cu alte cuvinte, sustragem dimensiunea sfintitoare tuturor acelor lucruri pe care Dumnezeu le-a creat sfinte. Asta este o problema foarte serioasa: criza credintei in societatile crestine si in alte comunitati de credinciosi este urmarea crizei experintei duhovnicesti si, prin urmare, criza aceasta ne face laicizati, fapt care ne tine viata departe de trairea primara, nemediata, de prezenta lui Dumnezeu, a omului si de lumea materiala. Daca pierdem capacitatea aceasta, e pierduta pentru lumea intreaga. Daca sarea si-a pierdut taria, si nu mai e sarata, nu foloseste la nimic, ea trebuie aruncata afara (Matei, 5, 13). Asta este o adevarata rasplata pentru ca am tradat Cuvantul lui Dumnezeu - a ceea ce ne descopera Dumnezeu prin noi. (Slujirea crestinului in societatea seculara - prelegere tinuta in 1969, la Geneva). Au trecut patru decenii de atinci, realitatea a confirmat cele spuse IPS Antonie, si iata care se arata adevaratul pericol: laicizarea noastra completa. Devenim un teren spornic pentru experiente diverse. Tehnologia nu va face decat sa speculeze acest hiatus, sa-l umple cu cifre, coduri, identificare biometrica, formule, cipuri...Fiecare dintre noi sa-si faca evaluarea necesara, in ce masura este (sau poate fi) un recipient si palnie al Harului Dumnezeiesc, si cat receptor pentru cipuri...Atunci vom afla cat de mare e pericolul! Urmarirea totala e posibila, dar si de noi depinde daca acest deziderat va reusi sau ba. Asta e o problema cu adevarat esentiala pe care doresc sa o aud "developata", in predicile duminicale, in biserica. Dar cele pe care mi le-au auzit azi urechile, de la acel parinte tanar, imi vor fi dreapta "rasplata" pentru tradarea comunitatii de care apartin, din mijlocul careia am lipsit.
Azi nu am fost vrednic de un cuvant mai bun!        
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
12 janvier 2009 1 12 /01 /janvier /2009 10:48
Daniel Ştein, traducătorul este ultimul roman al Ludmilei Uliţkaia (2006), o scriitoare care a început să fie citită şi apreciată în România, mai multe cărţi deja i-au apărut la o editură bucureşteană. Ăsta este un roman atipic pentru această scriitoare, pentru că adună mărturii şi scrisori, note de jurnal despre un personaj concret, Daniel Rufaisen, polonez şi evreu prin naştere, ajuns printr'un şiretlic (afirmându-se ca jumătate polonez, jumătate german) traducător în gestapo, de unde reuşea să obţină informaţii spre a salva vieţi de evrei de la moarte, care e salvat el însuşi în ultimul moment de un maior german (!), ajuns apoi să se convertească la catolicism, şi să devină monah carmelit la Ierusalim, şi mai presus de orice - a creat în jurul său o comunitate transfrontalieră, cu oameni care trăiau (unii mai trăiesc încă) în Bielorusia, Polonia, Israel, SUA, Rusia), şi care îşi pun foarte serios problema credinţei în epoca contemporană. Slujea în ivrit, limba străveche a evreilor de dinainte de propovăduirile Apostolilor. Romanul e lung (peste 700 de pagini), aparent fără o tramă narativă, înşiruie lungi disertaţii sub formă de scrisori, file de jurnal, amintiri ale celor care l-au cunoscut personal pe Daniel Rufaisen, "rebotezat" de Uliţkaia cu numele de Ştein, căci şi în limba evreilor şi cea a germanilor, "Stein" înseamnă "piatră", făcându-se aluzie la căutarea eternă a "pietrei filozofale". Or, "traducătorul" în accepţiunea vechilor evrei era cel care vorbea în multe limbi, iar acest sens se regăseşte şi în motto-ul romanului: "Mulţumesc Dumnezeului meu că vorbesc în limbi mai mult decât voi toţi. Dar în biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât zeci de mii de cuvinte într'o limbă străină" (1 Corinteni, 14. 18-19). 

Esenţa acestei scrieri o găsim în următorul fragment, pe care-l traduc în premieră în româneşte. Cu siguranţă, romanul Daniel Ştein, traducătorul  va apărea integral la noi, căci ridică nişte probleme esenţiale pentru vremurile noastre.

"Daniel lucrează foarte mult. Acum că are un colţ al său în biserică, rămâne până mai târziu acolo. Face traduceri din Noul Legământ şi din alte texte, transpunându-le din greceşte în ivrit. Aceste traduceri există de multă vreme dar, crede Daniel, ele abundă de inexactităţi şi de erori. L-am întrebat cândva câte limbi cunoaşte. Mi-a răspuns că ştie bine doar trei - poloneza, germana şi ivrit. Iar celalte pe care le vorbeşte - le stăpâneşte foarte prost. Dar nu este deloc aşa: face ghidaje pentru grupurile de turişti în: italiană, spaniolă, greacă, franceză, engleză, română, a vorbit faţă de mine cu cehi, bulgari şi arabi, pre limba lor. Iar faptul că toată viaţa lui a slujit în latină - e de la sine înţeles. Mie mi se pare că el posedă acel dar al vorbirii în limbi, care a fost coborât asupra Apostolilor. Cei drept, manualele de învăţare a acestora totuşi se pot vedea la el pe poliţă. De unde reiese, că ceva i-a fost dat de la Dumnezeu, iar ceva a şi deprins el însuşi! Când a reuşit să înveţe toate aceste limbi? L'am întrebat, şi iată ce mi-a răspuns: 
- Îţi aminteşti de Cincizecime? - şi a râs.
De bună seamă că-mi amintesc de acest pasaj din Faptele Apostolilor, când limbile de foc au coborât asupra Apostolilor, iar ei au început să vorbească în graiuri felurite, iar străinii cu toţii şi-au auzit limbile materne. Iar Daniel parcă trăieşte continuu cu această flacără. 
Tot adevărat este că atunci când era programat să ne viziteze un grup de români, i-am cumpărat un manual de învăţare a românei; l-a ţinut două săptămâni la sine pe masă, iar serile îl lua în dormitor. 
- E foarte folositor să-ţi pui manualul sub pernă - dimineaţa te trezeşti, iar lecţiile sunt deja însuşite... - iată ce mi-a spus.
Privindu-l chiar începi să înţelegi că nu limba e esenţială, ci important este acel adaos care se află în spatele limbii. Întrevăd aici o oarecare contradicţie, dacă tot nu are relevanţă în ce limbă slujeşti, la ce bun să consumi atâtea energii să traduci totul în ivrit? Fac în permanenţă copii noi după slujbe în diferite limbi, pentru că el consideră important să se îneleagă fiecare cuvânt. Mai pot spune, că întrevăd contradiţii în unele păreri de-ale sale. Uneori spune una, alteori - susţine altceva, şi chiar nu reuşesc să ţin pasul după el
." (Partea a II-a, cap.26. 1969, Haifa. Din Jurnalul Hildei).    
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
9 janvier 2009 5 09 /01 /janvier /2009 20:55
Azi, Serghei Paradjanov, ar fi implinit 85 de ani, dar peste un an se incheie doua decenii de cand el nu mai este printre noi (20 iulie 1990).
In 1951 a realizat "Poveste moldoveneasca", iar in 1955 - "Andries", o ecranizare a unui poem in versuri pentru copii, de Andrei Lupan. Doua filme legate de spatiul basarabean. Mi-ar placea sa aflu ca si Posta Moldovei lanseaza un timbu, asa cum a facut cea a Ucrainei, acum un deceniu. Cine a vazut filmul sau "Umbrele stramosilor uitati" (1964), inchinat eposurilor taranesti ucrainene, va intelege semnificatia acestei evocari filatelice...
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
9 janvier 2009 5 09 /01 /janvier /2009 15:45

Presa sovietica din anii '50 bestelea cu varf si indesat tot ce venea din afara URSS. Muzica jazz a devenit si ea tinta atacurilor, ajungandu-se la titluri nu doar ridicole, gen: Azi interpretezi jazz, iar maine-ti vei trada Patria!; Jazzul ne este strain; Acestia ne fac de ras tineretul etc., dar s'a ajuns pana acolo incat insusi saxofonul era considerat o "arma alba"...Dansurile la moda, ale unei parti nesemnificative a tineretului, celui de dupa razboi, erau impartite conventional in 3 tipuri: "atomic", "canadian", "triplu hamburghez". Iar pentru ca discurile de vinil patrundeau foarte greu peste granitele URSS, s-a raspandit o tehnica de tirajare a sunetului pe suporturi subtiri si elastice de plastic: folia de radiografie...Era si caraghios si misterios totodata  - sa asculti muzica unor Charlie Parker sau Armstrong pe imaginile siluetelor osoase, de maini, gambe sau coloane vertebrale! "Discurile" astfel inregistrate erau denumite, in slang, "scheletul bunicii mele".
Istoria acestei perioade, "spuse" sub forma unui musical, o putem urmari in filmul Stileaghi («Стиляги»)*, premiera caruia a rulat in Rusia pe 1 ianuarie pe unul din importantele canale publice. Pentru prima oara acest termen, Stileaghi, a fost folosit in limba romana in cartea lui Vasile Ernu, Nascut in URSS (2006), cap.19. "Stileaga" provine de la cuvantul stileat', extras din limbajul jazzmenilor (cu referire la ideea de imprumut), si desemneaza o directie in subcultura tineretului sovietic - "robit" de muzica zgomotoasa (boogie-woogie), vestimentatia stridenta, cocurile ascutite, tuguiate, cravatele si camasile in carouri...Fabula filmului Stileaghi (regia: Valery Todorovsky) e simpla: un fost activist comsomolist se indragosteste de o ciuviha, "convertindu-se" la valorile acesteia, devenind el insusi, un ciuvak**. Filmul ne arata si "topografia" acestui "implant" al strainatatii in Tara Sovietelor: "Broadway" (asa numeau orice strada centrala din marile orase ale URSS cei impatimiti de modele apusene si americane), "Cocktail Hall", "Hata", "piata neagra" etc. Tagma asta de oameni era ca o insula nenumeroasa intr'un ocean gri si negru, cu oameni deveniti ca niste "siamezi", imbracati cu totii la fel, in gri-gri. Pe acesti "stileaghi" ii vedem ca pe niste dinozauri intr'o rezervatie artificiala, reconstituita parca de studiourile de la Hollywood. Mai presus de orice m'a interesat in acest film elogiul adus muzicii jazz, fara ca acest omagiu sa fie ceva asumat, declarat de catre realizatori. Dar ritmurile muzicii domina intreaga trama istorica, narativa si amoroasa. Prin forma sa, Stileaghi incearca sa devina parte din traditia cinematica, muzicala a veacului trecut. Aici sunt imprumuturi din Circul lui Alexandrov (1936) si din The Wall al lui Alain Parker (1982), astfel Todorovsky a incercat o incadrare a filmului sau intr-un context mai larg al vizualizarii alteritatii in cinema. Cand se aude jazzul - in film - imaginea devine arta pura, cromatica dezlantuita, un "incendiu in jungla". Pentru a ne bucura de un astfel de rezultat, trebuia ca cineva, candva, sa suporte calificativul de "maimuta" printre oameni...Cand a aparut termenul de Stileaga, in 1949, in revista sovietica Crocodil***, el se referea la cineva care provocase ilaritatea si dezaprobarea celor din jur, care dansase intr'un fel complet neobisnuit la o serbare scolareasca.
De la un caz izolat, singular, termenul a facut epoca, a devenit istoria unei perioade, a unei minoritati despre care se vorbeste, iata, si dupa mai bine de jumatate de secol. Si se va mai vorbi, dupa toata aparentele, inca mult si temeinic...Poate ca si acest fenomen a contribuit la prabusirea societatii intunecate, aflate mai mult de sapte decenii intr'o recluziune totalitara. De pus obligatoriu in arhiva acestei problematici...      
_________________________________________
* francezii au tradus denumirea acestui film prin Les Zazoux (Excentricii). E de consemnat tot aici ca titlul de lucru al filmului era  "Boogie pe oase", sugerandu-se din titlu acea gaselnita a lumii subterane, cu inregistrari facute pe radiografii...dar distribitorii au sustinut ca titlul respectiv trimite spre zona necrofiliei, a horror-ului, iar filmul va pierde, din acest motiv, un public numeros...Realizatorii au trebuit sa accepte, in cele din urma, titlul Stileaghi
** titulatura ce o primea un barbat dupa ce trecea de testul impus de "haita" zgomotosilor... 
*** revista umoristica care a aparut din 1922 pana in anii '90;  una din tribunele ideologice cele mai importante ale regimului sovietic. Unele caricaturi din aceasta publicatie au devenit simboluri iconice ale regimului totalitar.      
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
8 janvier 2009 4 08 /01 /janvier /2009 13:32

Nu cred că m'aş fi apucat să scriu ceva aici dacă nu începea ninsoarea. E minunat că au mai rămas lucruri care să ne pună să scriem, să inventăm fraze, să imaginăm verbal imagini! Pentru mine cel puţin, ninsoarea e unul dintre ele. Chiar dacă zăpezile de altă dată erau substanţiale şi mai longevive, nu ca acele de astăzi  -  anemice şi morganatice, - efectul şi l'au păstrat asupra mea...Îmi place când ninge rar, liniştit, paşnic, precum un slalom din afara competiţiei, când cronometrul a fost oprit...Chiar nu înţeleg de ce, dar liniştea zăpezii de afară mi'a evocat în memorie dezastrul descris de filmul cu desene animate Wall-E, creat de studiourile Pixar, în care roboţelul cu acelaşi nume, chiar dacă ruginit, singur, trist, continuă să-şi facă programul: să stivuiască deşeuri. Dar imediat mă împac la gândul că şi acoperită cu gunoaie planeta se va bucura ştrengăreşte de zăpadă, de albul autentic al acesteia, de răceala benefică pe care o lasă fulgii pe pielea noastră. Vorbesc de piele iar memoria îmi aleargă prin sertare-şi - de fapt nici nu e nevoie să "roiască" prea adând - spre a evoca Apocalypto, filmul lui Mel Gibson, despre ultimele secvenţe ale culturii Maya, în forma sa ancestrală, tenebroasă şi sângeroasă, dar nu mai puţin autentică, sinceră - înainte de colonizările europenilor...Aici înţelegi că pielea e un cod, o interfaţă. "Ecranul" pe suprafaţa căruia deosebeşti războinicii de negustori, căpeteniile de plebe etc. Europeanul nu are astfel de "dileme", el acoperă totul sub crusta unor haine de firmă sau fără marcă, el nu trăieşte în mijlocul pădurii precum altădată mayaşii...iar zăpada devine o calamitate, cel mai adesea. N'o mai percepe ca pe un dar. Ci ca pe ceva inexorabil, redundant...
Aseară am văzut O noapte furtunoasă (1943), în regia lui Jean Georgescu, unde Radu Beligan este "studintele în drept", Rică Venturianu. Şi m'am gândit, ce forţă au românii noştri: în plin război mondial lor le ardea "de-ale tinereţii valuri"...de intrigi amoroase, de "reacţiuni".  Râsul se asociază prea bine cu albul de afară!...[Indescif...abil]

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
24 décembre 2008 3 24 /12 /décembre /2008 15:08
Ca tot vin niste zile libere, sa lasam zgomotul si harmalaia de-o parte, sa gasim un sfert de ora pentru a vedea acest filmulet animat, in care doar muzica "vorbeste", cea a lui Bach si Mozart. In rest - soapte, mirari, gesturi, minuni, Minunea cea negraita. Cea a nasterii in iesle a Domnului nostru Iisus Hristos...Stingem lumina, si apasam aici (partea I) si aici (partea II).

Craciun intelegator si pasnic!
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
23 décembre 2008 2 23 /12 /décembre /2008 09:28

De regulă nu mă uit la televizor - consider că acea cutie este cea mai inutilă invenţie a omului! Aseară însă, după ce am văzut un film pe DVD (Insuportabila uşurătate a fiinţei (1988) - foarte prost!!!), l-am zărit pe Băsescu rânjind şi gesticulând la investirea noului guvern (guvernul Boc-bock-bok)...ca o continuare firească a filmului tocmai încheiat. Prezidentul părea bine relaxat, bine-dispus, tonic, mulţumit de o afacere di granda. Spunea că şi-a "văzut visul cu ochii". Care era acel vis? A văzut, în sfârşit, coaliţia dintre "roşii" şi "portocalii" realizată, întruchipată. Asta-şi dorea, se pare, demult. Mai spunea, că aversiunea şi tensiunea care durează de 16 ani dintre dreapta şi stânga - a luat sfârşit, spre "binele public". Dorinţă de oligofren, de tulburat la cap. Dar ce poţi face când şeful statului asta visează? Aproape că-l poţi compara, fără remuşcări, cu tovarăşul Iliescu, care dorea dintotdeauna "pacea-n ţară" - "tovarăşi, să fie linişte!". Ori e vreo diferenţă? Mă şi mir cum de nu e Iliescu şeful Parlamentului României...
Raţiunea (mai) este un atribut al materiei sau doar al aburilor denşi de alcool, tutun, parfum delicat de U(drea)? Sau, iarăşi, e doar o păcătoasă impresie!? 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
22 décembre 2008 1 22 /12 /décembre /2008 13:08
Un poem de Daniel TURCEA (1945-1979):

viaţa-mi
puţină
trupul
îngîndurat

îngroapă-le
vii
în lumină

de-ar muri
tot ce nu e
în mine
curat

ţărîna
şi gîndul
preaiubind
le sfinţeşti

să nu mai ştiu
să nu mai ştiu
dacă mai sînt
sau doar Tu eşti

viaţa-mi
puţină
trupul
îngîndurat

uşor
mi le-ngroapă
de vii
în lumină

Din volumul: Iubire. înţelepciune fără sfîrşit, Albatros, Bucureşti, 1991. 


Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
18 décembre 2008 4 18 /12 /décembre /2008 11:43

Cu ceva timp în urmă apărea în Georgia un "antiroman" (sintagmă folosită chiar de autor), semnat de Zaza Burchiuladze - Jazzul mineral. Până să am acces la textul întregului roman, mă voi rezuma la a spune că Burchuladze (n.1973) este considerat o personalitate de prim rang din noua generaţie de intelectuali pro-occidentali. A făcut studii la Academia de artă din Tbilisi.
Rumorile în jurul acestei scrieri au fost aşa de accentuate, încât la un moment dat s-a vorbit despre posibila excomunicare a individului din rândul bisericii locale, doar că Întâi-Stătătorul, Patriarhul-Katholikos al Georgiei, a decis că nu e cazul ca prin această decizie, de anatemizare, să-i crească tirajele cărţilor...
Chiar dacă Rusia a purtat recent un război-fulger cu Georgia, la Moscova lui Burchuladze i-au apărut deja 2 cărţi. Ambele volume - la editura Ad Marginem, unde s-a editat şi cartea lui Ernu. Trebuie adăogat că e primul scriitor georgian publcat în ultimii 17 ani la Moscova.
Textul "antiromanului" are 4 capitole, iar unul dintre ele l-am găsit în internet, şi l-am parcurs. Nu pot spune deloc că e o proză grozavă, care să merite valurile ca s-au făcut în jurul ei, şi care, desigur, îi va atrage traduceri în limbi de circulaţie...Omul scrie dezlânat, sare de la una la alta, face multiple "digresiuni" inutile, se rătăceşte în detalii, iar trama naraţiunii se pierde pe parcurs...dar repet, aceasta este o părere după lectura a mai puţin de un sfert din carte. Totuşi, un fragment din această scriere mi-a atras atenţia, şi chiar aş putea să spun că face o diagnosticare acolo cu care e imposibil să nu fii de acord! Şi pentru că această bucată literară se referă la jazz, am şi decis o rapidă tălmăcire a acesteia (după traducerea rusească): 

“Jazzul era altădată o muzică socială. Era ascultată de toată lumea. Era oglinda diferenţelor rasiale, dar şi a neorândurii vieţii. Dacă e să ne expimăm mai pitoresc, am putea spune că jazzul era ca o imensă turtă dulce, din care se hrăneau, fără discernământ – şi cocoane respectabile şi parvenite simpluţe – mulţumindu-i pe toţi, deopotrivă. Metaforic spus, turta hrănea albina, tot astfel cum albina dăruia mierea pentru turtă. Dar cum se întâmplă cu toate cele sub soare – fără sevă proaspătă orice în lumea asta, inevitabil, îmbătrâneşte şi moare. Supusă acestui proces este şi muzica. Atunci când s-au trădat semnele senectuţii, un popor numeros de escroci şi şmecheri (fireşte, nu-i putem melanja pe toţi într’un singur castron. Printre ei putem întâlni pe acei puţini, în sinceritatea cărora nu ne putem nicidecum îndoi, ar fi impudic şi nedrept. Au fost şi din cei care s’au aruncat în ajutor, deşi tentativele lor de a salva ceva au funcţionat mai repede ca un paleativ, nicidecum – ca un panaceu; rezultatul, evident, nu era deloc mulţumitor. Plus de asta, dacă privim din fereastra actualităţii, ceea ce ne captează atenţia nu este deloc puritatea intenţiilor sau a efortului depus, cât, mai ales, rezultatul, suma evenimentelor consumate în jurul jazzului. Atenţie: suma, nicidecum succesiunea evenimenţială, care este în mod eronat luată în calcul, atunci când e analizată chestiunea) au recurs şi apelat la diverse şi felurite subterfugii – cadriluri folclorice, elemente de muzică populară, motive etnice, chiar şi la muzica clasică - , pentru a le împăca cu jazzul, cosmetizându-i chipul, dorind să-l menţină tânăr. Cui nu-i era lene - nu precupeţea efortul să-şi lase sămânţa în acest trup atractiv şi fin. Oarecum, situaţia e pe potriva celei în care părintele dumneavoastră ar suferi de o boală încurabilă, şi aţi apela simultan şi la vraci şi la doctori, iar în speranţa întremării suferindului i-aţi administra, alternativ, şi otravă şi antidotul acesteia, lucru care duce, inevitabil, spre acelaşi final logic. De ce s’o mai lungim: chestiunea a ajuns în punctul în care jazzul nu mai are nicio legătură cu rădăcinile sale îndepărtate, iar în locul lui a apărut un fel de coctail fără chip. Şi când te gândeşti că dintru început lucrurile au stat anume aşa: „La început era jazzul, iar jazzul era de la Dumnezeu, Dumnezeu era jazz”. Din păcate, hemotransfuzia asta artificială nu a salvat nimic, nici măcar nu l’a putut menţine treaz. N’a rezistat, pur şi simplu, concurenţei. Până şi pe titani precum John Coltrane sau Thelonius Monk (strâmbăm din nas, cum altfel?, dar oricât ai încerca să nu pronunţi nume mari, orice ocolişuri şi trucuri se vor pomeni inutile, contraproductive. Ce să-i faci, când pronunţam cândva Lenin, înţelegeam partidul. Acum însă e totul altfel; dacă eşti o persoană onorabilă, şi nu o secătură, trebuie să spui lucrurilor pe nume, fără ezitare. Ce-ţi stă în cale să procedezi anume aşa?), şi pe aceia i-a absorbit muzica uşoară, ca pe ţânţari. Cândva, Inchiziţia a şters de pe faţa pământului mişcarea catharilor şi pe cea a albigensienilor, tot astfel pop-art-a a eliminat jazzul, deşi dacă e să ne dăm consecvenţi, atunci tabloul se schimbă niţel, şi vom obţine ceva asemănător cu glumiţa din cântecelul popular: „foaie verde de-un bujor!” Dar ne întrebăm unde-i bujorul? De fapt, acum nimic nu mai contează, deoarece, mă repet, esenţialul este rezultatul, nicidecum succesiunea şi cursul faptelor). Dacă întrebi astăzi o sută de oameni cine este Eric Dolphy sau Ornette Colemann, toţi vor răspunde sincer că habar nu au. Totuşi, suta aceea ştie pe dinafară cine e Snoop, şi fără efort va putea identifica şi cel mai îndepărtat „Buddha-Bar”. Într’un cuvânt, pasiunea pentru jazz este acum o ciudăţenie la fel de gogonată ca şi interesul şi atracţia pentru umbrele trecutului demult uitat. Deşi putem spune fără să ne abatem de la adevăr, că jazzul e „viu” şi astăzi, dar ne mai putem îndoi oare că a rămas doar un nume ce se trage din vremuri imemoriale? O sperietoare umplută cu vechituri şi talaş. Sicriu nichelat fără mort în el. Pe scurt, a fost jazz, adevenit „jazz”, nimic mai mult decât o industrie. Asta aşa – spre luare-aminte”[I, VI]. 

În imagine: coperta ediţiei apărute la Tbilisi.   
      

   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article