Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

3 décembre 2008 3 03 /12 /décembre /2008 13:55
Desigur că prestaţia trio-ului condus de chitaristul Eivid Aarset nu poate să nu-ţi dea ghes spre a te întreba până unde (şi cum?) se poate defini jazz-ul actual, şi cum o astfel de muzică îşi găseşte locul într'un festival de jazz?! De unde până la ei pe scenă erau doar instrumentele şi boxele de amplificare, la ieşirea lor în ring - constatai că o veritabilă "navă spaţială" se pregăteşte să pună stăpânire pe urechile tale...MC-uri, deck-uri, para-şeck-uri erau împrăştiate ordonat în jurul muzicienilor, iar în fundal, pe peretele din spate, se proiectau imagini la fel de sintetice şi convulsive ca şi muzica emisă de muzicienii nordici. Şi nu suna deloc rău ce capta aparatul nostru auditiv, chiar dimpotrivă - suna atât de straniu, de netradiţional şi atipic. Da, atipic! Căci sunetul nu e pur şi simplu emis de instrumente, ci e de-construit şi re-modelat de diversele maşinării, pus în fire, difuzat puternic, după un scenariu abscons, atent vegheat. Nimic în plus, improvizaţia e din alt film. Muzica asta este jazz în măsura în care jazzul a devenit demult un limbaj universal, permisiv, un sistem lichid şi odorizant. Penetrant. În pofida certitudinilor formate, şi poate valabile în muzica de clubbing, în cazul acesta avem de'a face cu arhitecturi sonore generoase, dar controlate, compuse, deloc evazive. Aarset ştie exact această logică, şi o aplică precum se face o rezecţie chirurgicală, fermă, curajoasă. El însuşi are un look astral, cyborg-ian, căci cânţi ce eşti! Tot ce am făcut până acum este doar o vagă "efortare" de a de-scrie o muzică ce nu se lasă prea uşor catalogată, căci conţine şi o doză de "ceva", care scapă... : anul trecut această filă muzicală a fost "scrisă" de trompetistul Nils Petter Molvaer, alt inovator al sunetului, şi tot din Norvegia. E o muzică ce va forţa comentatorii să scrie sau să inventeze o "estetică" credibilă a acestui gen...  
Aarset meditează în grup...într'o beznă aproape desăvârşită. El are un album care se numeşte Electronique Noir, mai vechi (1998), dar el a fost programatic după cum se vede...      
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Jazzbolistică
commenter cet article
2 décembre 2008 2 02 /12 /décembre /2008 13:53

Între 28-30 noiembrie s-a consumat la Timişoara cea de-a 3-a ediţie a festivalului de jazz (TJF 2008). Marius Giura nu se dezminte, aduce artileria grea a jazzului actual în oraşul de pe Bega, şi o lasă să se desfăşoare în voie, într'o atmosferă fierbinte, acustică, primitoare - cei care au asistat la acele 3 şedinţe de jazz adevărat ştiu ce spun! Chiar dacă publicul a fost puţin numeros, vreau să cred că cei care au venit la această minunată ediţie - au trăit din plin atmosfera jazzului mare...căci nicăieri şi niciodată în România nu s-a mai văzut o aşa desfăşurare de nume mari. Muzicieni foarte cotaţi, impresionanţi şi inovatori. Şi ca să o iau sistematic, voi începe prin a spune câte ceva despre cei trei pianişti de prim rang pe care i'am putut asculta pe viu în amintitele seri...

Primul în topul preferinţelor proprii este, fără îndoială, Misha Alperin. A făcut la Timişoara un show de zile mari, şi am putut să-mi dau seama - în pofida faptului că Petrof-ul din dotare nu suna deloc grozav! - că un mare pianist iubeşte înainte de toate muzica, esenţa ei, iar instrumentul îi este subsumat...Svjatoslav Richter - unul din cei mai mari pianişti ai secolului XX - spunea că nu'i plac pianele, ci doar muzica pe care acestea o nasc...Trebuia văzut dialogul lui Misha cu instrumentul, cu tematica pe care o cântă, este un spectacol autentic, măreţ, încordat, empatic...Moldavian Wedding este o temă recurentă, obsesivă aproape, căci este acel halou melancolic pe care Misha îl poartă peste decenii după plecarea sa de pe plaiurile basarabene, nunţi la care a cântat la începuturile sale...Energetica şi insolitul unei nunţi moldoveneşti se transmite melomanului cu o maximă forţă, prospeţime şi empatie. Sursă inepuizabilă este folclorul! La el apelează mereu, dar o face precum un artist, se raportează creativ, imaginativ, "motivul" este îndelung digerat, remodelat, re-inventat. Măsura folclorului capătă alte dimensiuni. Cum? Pentru asta trebuie neapărat ascultat proaspăt apărutul album Village Variantions, editat de Jaro. Se poate scrie o întreagă disertaţie pe seama acestui album,  despre cum folclorul este ridicat la rangul de artă superioară, cultă, interpretată de un trio de jazz + o orchestră de cameră! În cazul acesta invitatul lui Moscow Art Trio a fost Norwegian Chamber Orchestra. Alperin îmi spunea că i'ar face o enormă plăcere să interpreteze acest material cu muzicieni clasici din România. E, oare, cu putinţă? Asta se întreba...când o va putea face, şi cât de sensibili şi open minded pot fi muzicienii noştri la astfel de compoziţii...

Apoi, după prelungi aşteptări, şi aproape că visul devenise el însuşi o valoare în sine, intră în scenă celebrul Bobo Stenson - unul din cei mai imaginativi şi cotaţi pianişti ai vechiului continent. Pentru mine, Bobo Stenson se identifică cu însuşi pianistul generic de jazz, mereu meditativ, romantic, melancolic, contagios...Muzica compusă de el este mereu recognoscibilă şi plăcută. Niciun album - şi nu are puţine! - nu seamănă cu celălalt. În calitate de lider, Stenson a fost regizorul impecabil pentru grupurile pe care le-a condus (în special, în formula de trio). În ultimii ani, alături de basistul Anders Jormin, a adus în faţa publicului spectacole dintre cele mai indimenticabile, puse pe albume precum: Serenity, War Orphans, Reflections, Goodbye, Cantando - toate la ECM. Stilul lui Bobo este subtil, sofisticat, ofensiv şi mereu graţios. A fost o imensă supriză să descopăr în preajma sa pe foarte tânărul şi sensibilul percuţionist Jon Fält. Un astfel de muzician putea descoperi doar un astfel de pianist, precum Bobo Stenson! Asta pentru că Bobo este demult o adevărată instituţie muzicală...Peste ani, piesele sale vor deveni teme Standards pentru întreaga lume jazzistică. 

După concert i-am oferit lui Stenson cartea lui Mike Ormsby, Never mind the Balkans, here's Romania, apărută la Compania. S'a arătat foarte încântat să descopere ţara în care tocmai a concertat, prin ochii unui expat stabilit de mai multă vreme aici!

Diferit de ceilalţi doi - prin stil, preferinţe şi tehnică de interpretare -, Lucian Ban este, după umila mea opinie, cel mai reliefat pianist român de jazz! Impecabil tehnician şi compozitor, plecat de mai mulţi ani la NY, Lucian Ban revine în ţara de naştere cu diverşi muzicieni americani, şi oferă spectacole de mare complexitate, încadrabile în atmosfera jazzistică a bebop-ului clasic. L'am urmărit pe Ban încă de pe vremea în care activa sub umbrela clubului "Green Hours", dar de atunci a trecut aproape un deceniu...Îl regăsesc perfect maturizat, sofisticat, pus pe "şotii" improvizatorice, galant raportându-se inclusiv la folclorul local - sursa de inspiraţie a jazzului dintotdeauna. Reuşeşte o simbioză moderată între melosul local şi tradiţia bătrână americană a jazzului. Poate că încă nu a găsit formula cea mai optimă de grup (mă refer la calitatea sa de lider!), dar ascultat ca pianist Ban face dovada unui potenţial creator şi componistic rafinat şi viril. Mi'a făcut o reală plăcere să'l reascult pe scena de la TJF 2008!

 

Cei trei pianişti au fost adevărata revelaţie a anului jazzistic care se duce...

 

Foto: Vladimir B.           

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article
27 novembre 2008 4 27 /11 /novembre /2008 12:56

Acest instrument este foarte bine mânuit de unii intelectuali.

Iată ce a spus în seara zilei de 25 noiembrie, la Stockholm, în marele salon al Academiei Suezede Salman Rushdie: "Majoritatea scriitorilor arabi trăiesc în exil. Când scot o nouă carte, mă întreabă: "Pe cine mai pui în cap de data asta?", iar eu le spun: dacă literatura nu-i poate consterna pe cei puternici, nu foloseşte la nimic. Pentru că aceia care au puterea vor să controleze felul în care se spun poveştile. Pentru că aşa controlează condiţia umană".

Cred că e o confuzie totală aici, sau chiar o manipulare cu bună ştiinţă? Asta mi-aminteşte de aplombul scriitorului sovietic de care depindeau, aşa se amăgea el! - destinele lumii. Scria, lua postura demiurgului, şi aştepta ecouri până'n străfundurile umanităţii. Prea apocaliptic! Rushdie chiar să nu înţeleagă că e o diferenţă majoră (şi ireconciliabilă) între scandal, gândire sectară, consternare şi literatură, care ori e ori nu e?! Nu se face să produci din ele o "salată de Macedonia"... 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
26 novembre 2008 3 26 /11 /novembre /2008 00:33

...in chiar zona veche a Chisinaului - casa din imagine nu mai exista, iar alaturi de ea s-au prabusit inca altele cateva: Str.Vlaicu Parcalab nr. 7, str. Bernardazzi nr. 85, 87, 89 - toate formand un front de case din primele decenii ale secolului XX, despartite de porti, aflate chiar in coasta Ambasadei Frantei la Chisinau. Acum acolo sunt buldozere, escavatoare, camioane care ridica molozul. Noapte buna, Chisinaul meu drag, cel cu casute cu un cat! Asediul betoanelor si a sticlei turcesti fumurii pare ireversibil! Pe masura ce pot, consemnez ce a fost si nu mai e...

imaginea asta a fost luata in 14.09.2008 [ v.b.]

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
25 novembre 2008 2 25 /11 /novembre /2008 22:20

Iata doua filme care abordeaza serios si implicat problema familiei trunchiate: Podul de flori (de Thomas Ciulei) si Arrivederci (de Valeriu Jireghi), ambele lansate in acest an. "Vesnicia s-a nascut la sat", spune la un moment dat un personaj tanar din filmul Podul de flori, amintind de sintagma lansata de Blaga. La sat se consuma cele doua fabule ale filmelor amintite. Mediul rural este cel mai afectat de problema migratiei, subdezvoltarii, a celor mai cumplite drame sociale.

Podul de flori aduce in prim-plan situatia unei familii, a unui tata cu trei copii, care face eforturi uriase sa ramana in datele normalitatii. Mama e plecata in Italia, ilegal evident, de 3 ani si patru luni! Cele doua fete si mezinul practic nu au o copilarie implinita, nici macar multumitoare. Viata lor se consuma intre scoala, casa si muncile campului. E adevarat ca Ciulei ne arata doua anotimpuri, iarna si primavara, cand copiii inca nu sunt foarte solicitati la istovitoarele munci agricole, dar e clar ca painea se castiga greu, iar cei trei juni participa activ la dobandirea ei...Tata, Costica Arghir, vorbeste direct spre spectator, si lamureste exact cu se confrunta: cel mai frica ii-e de imbolnavirea odraslelor, si ca intregul lui efort este indreptat in perspectiva educarii si scolirii acestora (dealtfel, acesta a fost si scopul plecarii mamei lor in Italia!). Familia lor este sudata, unita, masa rotunda - ancestrala - este punctul in care acestia se aduna: pentru mancare, vorba, memorie (pomenirea bunicilor adormiti). Masa circulara ba se rostogoleste spre a fi adusa in casa, ba este scoasa in cerdacul casei. E chiar locul de intalnire! Pe mama o auzim o singura data, la telefon, cand vorbeste cu fiecare copil in parte, iar apoi cu tatal, care se amaraste ca iar hartiile nu sunt gata - acele acte care dau emigrantului dreptul legal de a lucra pe teritoriul Italiei. Finalul filmului este apoteotic: Costica Arghir ceteste din Esenin, in original, la capataiul copiilor care adorm...e o editie bilingva, aparuta la Hyperion in 1990. Asta e adevaratul Pod de Flori - intre o lume care apune, si alta care inca nu s-a infiripat, basarabeanul penduleaza, evaziv, intre acestea...Titlul filmului este sublimat, subtil, si nu trebuie cautat in patternul acelei efuziuni sentimentale care s-a consumat la inceputul deceniului trecut, pe ambele maluri ale Prutului.

Arrivederci povesteste despre doi copii ramasi singuri, fara niciun parinte, si nevoiti sa faca fata nevoilor zilnice, elementare. Jireghi lucreaza cu doi copii absolut fantastici, din satul Butuceni, care isi iau foarte in serios rolurile si le interpreteaza cum fiecare poate mai bine. Sunt temerari si increzatori ca vor izbandi: spala, coc paine, cioplesc suvenire pentru turisti, iar unul il trimit mamei lor, in Italia. Intreaga naratiune este adusa in discutie de o terza persoana care urmareste pas cu pas comportamentul si caznele celor doi. Drama lor este sfasietoare si nedreapta: li se refuza orice drept la copilarie! Viseaza sa zboare, sa ajunga la mama lor. Cand o astfel de tema este adusa in discutie, si formulata atat de frontal aproape ca este indecent sa te referi la scaderile unei astfel de intreprinderi. Totusi, nu ma pot abtine sa nu remarc anumite ticuri din cinematografia moldoveneasca a anilor'60-'70, prezente in noul film al lui Jireghi. De pilda, imaginea alb-negru, panoramarile cerului, sugestia zborului, detaliile de zdrobire a strugurilor, curgerea mustului, Butucenii...Astea te fac sa te intrebi: ce a fost cu adevarat peremptoriu pentru regizor, tema in sine sau solutiile formale, stilistice, metabolismul imaginii? Persoana sau parerea proprie despre ea? Sufletul copilului sau atmosfera care-l inconjoara? Implicarea morala a autorulu e cam difuza, incerta, chiar daca problema familiei trunchiate ramane o realitate profunda, majora, si planeaza vanjos ca umbra lui Lenin, din acea cutremuratoare secventa din Podul de flori.  Haul este inca prezent, ne da frisoane, disconfort, remuscari, si e clar ca aceasta generatie de copii care creste fara ambii parinti va suferi o imensa mutatie psihologica, ireparabila, de a carei dimensini ne vom da seama deabia peste ani si ani de zile. Dar va fi tarziu! Atunci vom intelege (poate) sensul exodului la care acum asistam doar ca pasivi spectatori...Pana cand insa?

   

Nota: ambele imagini sunt din filmul documentar Podul de flori (2008) de Thomas Ciulei.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
24 novembre 2008 1 24 /11 /novembre /2008 23:39

Dupa Kennedy plays Bach (2000) - Nigel Kennedy Quintet, la Bucuresti. In asta seara. "Copilul teribil" al muzicii clasice, a aratat cat de virtuos este, cat de bufon poate fi, si cata dezinvoltura si imaginatie tradeaza pe scena. A cantat cu un cvartet de tineri polonezi, la o vioara electrica, care suna metalic, grosier, dur, dar si melancolic cateodata. Este o sinteza dintre Stephane Grappeli, Astor Piazzola si Jimmy Hendrix, dar intr'un dozaj perfect din fiecare dintre acestia. Este artistul care reuseste sa fie deopotriva un mare improvizator, scamator, om de echipa, dar si individualist desavarsit, feroce, caruia nu-i pasa in esenta de public, de gusturile acestuia, de ceea ce "vulgul" doreste sa auda. Isi face de fapt muzica lui! Kennedy vrea/tine sa fie mereu atipic, conconformist, provocator, imprevizibil, flexibil, degajat, proaspat, mobil...Sta mare parte la Cracovia, si are o pasiune deosebita pentru folclorul polonez (dar si romanesc*). A inregistrat si un album  East Meets East [ 2003 } alaturi de Kroke band, marii specialisti ai muzicii klezmer**.

 

La festivalul Enescu (2005), un roman, Remus Azoitei, a cantat dimpreuna cu Kennedy.

 

Una peste alta - Kennedy a innebunit azi publicul de la Sala Palatului, iar asta conteaza pana la coada cel mai mult...Enorm! Berea pe care o consuma pe scena era Beck's, la sticle de 0,33 l. De aici incolo eu ii voi spune: berea Nigel, si-mi voi aminti de fiecare data de el, si de acest concert memorabil, atunci cand voi vedea eticheta de la aceasta bere. Un mare (inegalabil!)muzician are dreptul sa-si imprime numele pe amintita bautura, daca-i face placere! Pe muzica a reusit...cu varf si indesat. Memoria sa nu ma sminteasca.

 

* are interpretari dupa Maria Tanase!

** si nu numai

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
23 novembre 2008 7 23 /11 /novembre /2008 19:50

Pe langa dementele demolari care se opereaza actualmente in centrul Chisinaului, desfingurandu-se voiniceste o urbe care-si avea de multa vreme specificul tau, exista si semne ale normalitatii! Le-am vazut cu propriii ochi. E vorba, printre altele, de restaurarea fatadei vilei negustorului A.Mimi, careia se incearca a i se reda aspectul initial, cel de la finele secolului al XIX. Actiunea este in toi, si ceea ce m-a bucurat cel mai mult a fost constatarea faptului ca proiectul beneficiaza de o sustinere financiara a UE, precum si de logistica unei organizatii de prestigiu ca Hist.Urban. Poate ca este un bun exemplu pentru alte proiecte, unde logica suficientei autohtone face ca efortul re-staurarii sa se transforme, in final, in mutilarea, carpaceala si transformarea lor - pana devin de nerecunoscut. Am scris despre astfel de ispravi. Vreau sa cred ca suntem pe drumul cel bun, sa salvam ce a mai ramas din urbea noastra, inainte sa devina o adunatura de constructii inepte, aberante, impersonale, empire post-sovietic...Chiar vis-a-vis de acest minunat edificiu arhitectural avem Crown Plaza, unul din cele mai ridicole, ca propunere formala, complexe rezidential-comerciale ale orasului...desi investitia pentru ridicarea celor doua turnuri (de 16 si 14 etaje), nu a fost prea modesta. 

 

Dar exista si lucruri minunate! 

 

Credit foto: Vladimir B.      

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
10 novembre 2008 1 10 /11 /novembre /2008 17:46

Poimaine se pune de o lansare mai speciala, la mnac, in Bucuresti. Se va pune pe tapet o carte cu titlul Iluzia anticomunismului. Volumul are o serie de autori redutabili (Daniel Barbu, Ovidiu Tichindeleanu, Ciprian Siulea, Vasile Ernu, Adrian Paul Iliescu, Gabriel Andreescu, Dan Ungureanu etc.), care iau la purecat si analizat celebrul "Raport Tismaneanu", de condamnare a comunismului. Din titlu trebuie sa ne dam seama ca anti-comunismul e o constructie ideologica, interesata si gaunoasa, resentimentara; oamenii de stanga, aparatori vajnici ai "socialismului real", si nu numai, sustin ca asta e o iluzie, ca nimic din tot ce a facut si dres comunismul nu are temeiuri reale, si ca toate suferintele traite intre 1917-1989 nu sunt decat fantomatice gangureli, murmure si rasfaturi dulci de domnisoare de pension...

Precizez, nu am cetit deocamdata cartea, am rasfoit-o doar, dar stiu ca exista aceasta tendinta - si e globalizata si ea, precum fast-food-ul este -, de a vorbi foarte molcom si detasat despre crimele si ororile petrecute in fosta constelatie comunista...si tot mai des se inoculeaza ideea ca totul a fost doar o "iluzie"! Nu pot sa nu dau dreptate lui Plesu care zice ca: "Stanga a supravietuit tonic tuturor crimelor ei".      

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
3 novembre 2008 1 03 /11 /novembre /2008 15:12

Criza financiară a afectat nu doar băncile, bursele, ci şi liniştea ateilor! Asociaţia Umaniştilor Britanici a declanşat o acţiune de colectare a fondurilor, pentru a face o campanie pe transportul public din Londra, care să conţină sloganul: Probabil, Dumnezeu nu există. Nu vă tulburaţi, şi bucuraţi-vă de viaţă. Se pare că mulţi britanici rezonează la această campanie, în acest moment adunându-se deja sume suficiente pentru a începe negocierile cu serviciul de transport public londonez. După toate probabilităţile, această acţiune a fost declanşată de ziarista şi scenarista unor sitcom-uri, Ariane Sherine, în Guardian, în 21 octombrie. Printre cei care susţin această poluare publică se numără şi Richard Dawkins, a cărui carte Himera credinţei în Dumnezeu a apărut de curând şi în româneşte. Ateişti din toate colţurile, uniţi-vă - la Londra, să vedeţi în curând sute de autobuze roşii defilând prin faţa abaţiei Westminster! Oare nu tot alegerile din SUA să fie sursa acestei amuzante "răzbunări" pe Dumnezeu? De văzut mai departe...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
31 octobre 2008 5 31 /10 /octobre /2008 13:17

Pentru mine gutuile se asociază cu pictura lui Andrei Sârbu (1950-2000), iar apariţia lor însemnează, precum un sigiliu monumental, instalarea domniei coanei Toamnă. E şi vremea culorilor fără hotar, a frigului ţepos, matinal, a mustului care se oploşeşte, spre maturare, în butoaie. Zilele tot mai scurte se compensează prin bogăţia de fructe şi legume, de care încă mai gem tarabele. Pentru scurtă vreme! Timpul călătoriilor s-a dus, ne concentrăm tot mai mult pe programul de iarnă, e vremea deciziilor, selecţiei, sintezei, coagulărilor...

Coada imensă pe care am văzut-o zilele trecute în Dealul Mitropoliei m-a făcut atent la faptul că aceasta a crescut an de an, şi că lumea multă care se nevoieşte ore lungi spre a se închina la sfintele moaşte, nădăjduieşte în eficienţa gestului lor. Dar tot mai des mă întreb (cu discreţie până în acest moment), dacă putem îndrăzni să afirmăm că asistăm la o renaştere a spiritului religios, sau e vorba doar de proliferarea unui turism spiritual mânat de pietism şi reziduurile unui neo-păgânism vânjos? Lumea se înghesuie la (unele) biserici, construcţia lăcaşelor de cult a atins cote nemaiântâlnite, se fac pelerinaje prin diverse locuri, PF Patriarh Daniel şi-a îmbălsămat chipul pe clopotele de la proaspăt-renovata biserică patriarhală, apar cărţi multe, originale şi traduceri - se poate crede că suntem în bună regulă cu toate.
Dar, oare, Binele se pregăteşte să triumfe printre noi? Oare simplitatea de a fi - împăcarea cu noi înşine, şi cu cei din preajma noastră (măcar) - e la fel de inconturnabilă precum firescul apariţiei ciclice a gutuilor acestea este? Liniştea din interiorul nostru este garantul dragostei care trebuie să îmbăţişeze cândva omenirea. Cu mai bine de o jumătate de secol în urmă un monah trapist susţinea: "Când societatea e alcătuită din oameni care nu cunosc ce e pacea lăuntrică, aceasta nu e sudată de sentimentul iubirii, de aceea - e dominată de violenţă..." (Thomas Merton, Thoughts in Solitude, NY, 1956).  

Foto: V.-B., 28 octombrie, 08   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Fragmente
commenter cet article