Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

17 décembre 2008 3 17 /12 /décembre /2008 11:01
E o expoziţie care trebuie văzută, analizată, discutată, susţinută...


Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
12 décembre 2008 5 12 /12 /décembre /2008 11:22

În romanul lui Vassili Grossman Viaţă şi destin aflăm că în puşcărie nu există nume, ci numere, apelul exilaţilor este o cavalcadă de numere, devenite coduri; în spatele fiecăruia stau destine, biografii, vieţi...Căpitanul Stasi, Gerd Wiesler, întruchipează şi el un cod, pe care îl va găsi scriitorul şi dramaturgul Georg Dreyman atunci când după căderea Zidului Berlinului decide să-şi consulte dosarul din arhivele fostei securităţi est-germane. După doi ani de la această descoperire uluitoare scriitorul îi dedică fostului său securist personal un roman intitulat Sonată pentru un om bun. Despre ce este vorba în filmul Das Leben der Anderen (2006), regizat de Florian Henckel von Donnersmarck (1973)? Este, în opinia mea, cel mai bun film despre dedesubturile şi măruntaiele mecanismului de supraveghere a oamenilor într'un regim represiv. Sunt trei personaje principale aici, şi din mişcările fiecăruia începem să înţelegem ce însemna să devii un obiect în colosalul sistem de monitorizare al statului comunist. Obiect este cel care este urmărit, dar şi ce ce urmăreşte. Gerd Wiesler ni se arată dintru început precum un zbir: imperturbabil, dur, neobosit şi bun profesionist al torturii. Luptă până obţine, nu ezită, nici nu are îndoieli. Până apare în vizorul său cuplul Georg Dreyman (dramaturg şi scriitor) - Christa Maria Sieland (actriţă). Din acel moment viaţa cuplului devine precum un veritabil insectar, studiat cu de-amănuntul de un biolog sagace, tipicar şi pedant. Fiecare discuţie a acestora, viaţa lor intimă, relaţiile cu ceilalţi - devin un bun al statului, consemnate meticulos, arhivate şi disecate. Doar că la scurtă vreme, căpitanul Wiesler începe să trăiască revelaţia simpatiei pentru acei oameni, pe care el îi urmăreşte şi a căror viaţă e pusă sub lupa unei investigaţii ce are ca scop anihilarea "duşmanului". Dar cine e duşmanul? Cine poate fi considerat astfel? În ce constă vina unor oameni care vor să trăiască onest, şi să nu cunoască minciuna unui sistem care numai uman nu era? Chiar dacă pare ireal, dar călăul Wiesler se transformă treptat, şi devine complicele lui Dreyman în efortul său de a informa Vestul asupra adevăratei feţe a sistemului de dincoace de Zid. Wiesler începe să mintă în faţa superiorilor săi, şi să funcţioneze precum o stavilă pentru mişcarea clandestină din Berlinul răsăritean. Cel puţin pentru o parte activă a acesteia. Merge până întracolo încât să extragă maşina de scris (corpul delict care l-ar fi pus sub acuzare pe Dreyman!) din locul ştiut (aflat de Sieland, după prelungi interogatorii, la sediul Stasi), şi să-l facă scăpat pe un "insurgent al socialismului", orânduire pe care, la începutul filmului, Wiesler o slujea cu atâta străşnicie şi devotament...Curajul acesta şi părtinirea cu care a trecut în baricada celorlalţi îl va costa aruncarea din orice funcţie de răspundere, devine un paria (pentru viitorii 20 de ani, i se spune de către şeful său!), şi ajunge să dezlipească plicuri, spre a fi cetite de cenzura comunista. Nici nu putea fi nimic mai degradant pentru un fost căpitan Stasi. Se supune docil, rămâne la fel de tăcut, parcă aşteptând momentul izbăvirii. Căderea Zidului îl suprinde descleind plicuri...alături de un tânăr care spusese bancuri cu Erick Honecker în cantina din departamentului de informatii. "Soarele" pe care-l saluta DDR Parteichef, şi care finalmente, îi întoarse spatele, plecând în vest, a ajuns să lumineze şi Berlinul de Est, din iarna anului 1989.

Wiesler rămâne pe dinafară, distribuie poşta, iar Dreyman după ce o va pierde pe Christa Maria (care, mustrată de conştiinţă, după ce a semnat un pact cu diavolul, s-a aruncat în faţa unei maşini chiar în timpul percheziţiei care trebuia să justifice aruncarea după gratii a dramaturgului), se dedică regândirii trecutului, şi află că întreaga lui existenţă din ultimii ani ai comunismului (după 1984, ni se spune la început) a fost îndeaproape urmărită, mirosită, cercetată, consemnată...Dar mai află că sistemul nu a avut doar călăi, iscoade cu sânge de şopârlă, brute, sub-oameni, ci norocul lor, al insurgenţilor, a constat taman în existenţa celor care erau opusul categoriilor amintite...Breşa sistemului a fost exact dramul de umanitate a celor care aveau puterea deciziei! Sistemul nu a fost perfect tocmai pentru că oamenii sunt, fatalmente, imperfecţi. Şi nu e dat ca o abstracţiune (statul) să atingă perfecţiunea. Wiesler a închis ochii şi a colaborat, subreptice, cu dizidenţa, cu vrăjmaşii pe care era plătit să-i anihileze, să-i pună cu botul pe labe. Iată o schimbare radicală de perspectivă pe care ne-o propune noua generaţie de cineaşti germani, iar în acest caz - concret: regizorul Florian Maria Georg Christian Graf Henckel von Donnersmarck, pre numele său complet. Un tânăr nobil dintr'o veche stirpe vine să nuanţeze discuţia, să-i aducă noi perspective, şi să ne spună că până şi în interiorul buncărelor universului concentraţionar existau oameni cu suflet, sensibili (Wiesler îi fură din casă lui Dreyman un volum, galben, cu poezia lui Brecht!), capabili să-şi trăiască propria viaţa prin alţii, şi pentru alţii. Capabili de jertfă. Ăsta e şi sensul profund al titlului - Viaţa altora - , acestui excelent film, care are o coloană sonoră pe măsură, semnată de Gabriel Yared. După aflarea veştii că bunul său prieten, Albert Jerska, s-a sinucis, Dreyman s'a aşezat la pian şi a interpretat Sonată pentru un om bun, exact titlul ce va da denumirea cărţii pe care o va scrie ulterior...dedicată iscoadei sale, care nu putea fi un ticălos. E de meditat pe îndelete asupra acestei paralele subtile, profunde, dezarmante.

Muzica şi viaţa sunt contigue, ni se sugerează, de aceea ea nu poate fi separată de întreaga şi tulburătoarea naraţiune dramatică din Das Leben der Anderen.    

Secventa din film, foto: vladimir bulat

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
11 décembre 2008 4 11 /12 /décembre /2008 12:54

Finalul îngheţat al erei brejneviene a prilejuit apariţia în URSS a cel puţin două capodopere despre (şi cu)  adolescenţi şi minori. Primul - «Пацаны» (Puştanii, reg.Dinara Asanova, 1983), cel de-al doilea, despre care încerc o succintă analiză - «Чу́чело» (Sperietoarea, reg. Rolan Bykov, 1983). Ambele realizări cinematice pot fi considerate nişte vârfuri ale cinema-ului sovietic, şi asta mai ales că au apărut într'o vreme a anchiloze maxime şi disoluţie a sistemului, dar şi pentru că abordează problematici mai delicate, sensibile: şi copiii există într'un sistem totalitar, şi ei au universul lor, care nu e cu nimic mai prejos decât cel al oamenilor maturi!
Rolan Bykov mărturisea după mulţi ani de la turnarea filmului cât de greu i-a fost să găsească o fetiţă de 12 ani, pentru rolul principal, care să aibă imprimată în ochi inocenţa, puritatea angelică! A văzut câteva mii de adolescente, şi tot nu găsea ceea ce căuta, acea fiinţă care să se plieze pe rolul din filmul ce urma să-l facă...Finalmente s'a oprit la Cristina Orbakaite, care a jucat magistral rolul Lenei Bessoltseva.
Sperietoarea este un film despre onoare, demnitate, individualism şi francheţe. Eleva Lena Bessonova apare într'un orăşel de provincie, unde se ajunge pe vaporetă, într'un mediu patriarhal, vetust, limitat - stă la bunicul său, colecţionar de vechi tablouri, un ciudat, pe care cei din urbe îl numesc "cârpaciul". Apariţia ei în clasă e întâmpinată cu zeflemea şi refuz, dar fetiţa e dispusă să înghită toate, căci este delicată, fină şi foarte bine educată. Doreşte să se integreze rapid în acel grup. Întreaga clasă chiuleşte la un moment dat de la ore, iar "capul relelor", cel care a propus să meargă cu toţii la un film, a fost unul din baieţii din clasă (Dima), pe care Lena îl simpatiza, şi asta chiar din ziua în care păşise pragul şi intrase în acea comunitate. Diriginta va certa a doua zi întreaga clasă, şi drept răsplată pentru asta îi anunţă că toată lumea va suporta consecinţele: nu vor merge la Moscova, în excursia pe care o aşteptau cu nerăbdare, şi pentru care se pregăteau de mai multă vreme. Lena se declară vinovată de cele întâmplate în faţa întregii clase, spunând tuturor că ea ar fi "turnat" dirigintei amănunte legate de evadarea lor, iar întreaga clasă o reneagă ca pe o trădătoare, "o râioasă", şi o pun în faţa unui boicot general  - şi e poreclită Sperietoarea. Băiatul Dima însă nu se grăbeşte să-i ia de pe umeri această povară a demnităţii. Un gest prea curajos pentru frageda ei vârstă! Dima se comportă ca şi cum nimic nu s'ar fi întâmplat, mai mult, participă activ la un ritual de incendiere a unei sperietori, ce'o întruchipa pe Lena. Scena aceasta este tulburătoare, de o cruzime dezarmantă*, căci simţim cum acel copil devine brusc matur...ascunzând lipsa de curaj a celui la care ţine, dar ea nu abdică, şi nu îl trădează. Aşteaptă ca Dima să iasă în faţa colegilor să' şi mărturisească singur pâra şi laşitatea. Lena suferă cumplit, e bătută, batjocorită, ignorată, urât privită. Ea îi povesteşte, răvăşită, despre toate prin câte i-a fost dat să treacă bunicului său, iar bunicul o înţelege şi o admiră. Vedem un dialog între doi oameni maturi, încercaţi, solemni, sobri şi demni. Finalul este plin de înţelepciune: bunicul donează întreaga sa colecţie de tablouri oraşului, iar portretul bunicii acestei demne fetiţe - şcolii pe care aceasta tocmai o părăseşte! Ambii se iau de mâini şi pleacă în iarnă, lasă în urma lor minciuna, băşcălia, micimea, trădarea, laşitatea, spiritul de turmă, bucuria proştilor - şi toate câte dau sens(uri), de cele mai multe ori, epocilor şi vremurilor...
După 25 de ani de la apariţia acestui film el rămâne una din realizările cele mai emblematice şi radicale ale cinematografiei secolului XX.    

* Filmele americane, prin comparaţie, care au făcut epocă în ultimul deceniu (Elephant, Ken Park, Paranoid Park, The Life Before Her Eyes etc), şi care au ca subiect central teenagers problems - mi se par aproape sterile, vidate de autenticitate, neatinse fiorul viului, în raport cu tensiunea zgomotoasă din Sperietoarea.  Filmul acesta sovietic este de o frumuseţe înfiorătoare...dar şi ziditoare. "A terrible beauty is born", cum ar fi spus Yeats (1916). Dar poate că vremea filmelor seroase a trecut, şi nu ne'am dat încă seama?

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
9 décembre 2008 2 09 /12 /décembre /2008 09:53

Vassili Grossman (1905-1964) este fiul oraşului ucrainean Berdichev, care a mai dat mari personalităţi culturale: Şalom Alehem, Joseph Conrad, Vladimir Horowitz, iar Balzac s'a căsătorit în această urbe...Am dat acest amănunt pentru că are legătură directă cu spectacolul despre care voi face vorbire. Viaţă şi destin, romanul-fluviu al lui Grossman (încheiat în 1960, şi publicat în Rusia în 1988), montat de regizorul Lev Dodin, între altele, conţine şi o lunga scrisoare a mamei personajului principal, Victor Ştrum, un fizician de renume - chipul ei ca un alter-ego, al mamei scriitorului, înghiţite de lagărele hitleriste... Scrisoarea asta este un capitol [18] aparte în romanul lui Grossman, şi care vorbeşte despre ucrainitate, iar Lev Dodin o fracţionează în mai multe fragmente, şi o diseminează în ţesătura densă a spectacolului... Anna Ştrum apare pe tot parcursul reprezentaţiei, precum un oracol, şi vorbeşte parcă de dincolo...(magistral jucată de Tatiana Şestakova!). Vorbeşte fiului său schimonosit şi desfigurat moral de sistem. E parcă singurul reper neschimbat într'o lume fluctuantă, terifiantă şi desfigurată de teroare. În care prizonierii nazismului şi cei ai stalinismului - sunt aceiaşi, accentuîndu-se astfel ideea cumplită că faţa hâdă a Răului nu are naţionalitate, nici o poziţionare geografică clară. E ca o eternă imagine în oglindă...Cum rezistă omul într'un astfel de univers mortuar, insinuat ca un dat? Cum îşi mai păstrează (sau le spulberă?) principiile, morala şi verticalitatea intacte, atunci când înşuşi Stalin îţi urează "succese în munca de cercetare" la telefon? Ştrum (întruchipat de fabulosul actor Sergey Kuryshev, total atipic!) parcă-şi râde în permanenţă de propria evreitate, de rădăcinile sale adânci - puse mereu pe negociere, dialog, oportinism, gheşeft etc. Dodin reuşeşte să arate această indecizie/nehotărâre amestecată cu mania superiorităţii, unicităţii la personajul principal din romanul lui Grossman. Strivit în hăul dintre teroare şi libertatea omului. Hăul este mereu o graniţă, ca prăpastia de netrecut dintre Rai şi Iad, o arată şi plasa de volei care împarte, perpendicular, scena; trecerea dintr'o parte în alta este condiţionată, de regulă, de factori externi - şi doar în cazuri personale, de decizii luate pe cont propriu. Ştrum a fost înfrânt de Sistem, de euforia care l-a cuprins după discuţia telefonică cu Stalin însuşi. Căci a înţeles limpede regula jocului: ori privelegii şi condiţii de muncă, ori Gulag. Macularea morală asigura integritatea fizică. Or, numai ea era la vedere...Ca şi libertatea, care nu se vede...
Pentru a face acest spectacol Lev Dodin a făcut o muncă uriaşă şi istovitoare pe teren: Auschwitz, Norilsk, Taimyr, le-a dat să citească actorilor o bibliografie impresionantă - pentru a înţelege cum a funcţionat mecanismul de desfigurare a omului de către om. Le-a dat sarcina să înveţe să danseze, să cânte la alămuri, totul pentru a oferi cât mai multă veridicitate jocului actoricesc. La un moment dat pe scenă se aude cântată Messa în Si-Minor a lui Bach, de către puşcăriaşi...Spectacolul acesta nu trebuia să povestească romanul lui Grossman, ci să producă tulburări, stupoare. După o astfel de experienţă ieşi stors ca o legumă, căci devii martorul unor experienţe crunte, strivitoare, bulversante. Căci - e una să ştii, să citeşti, şi cu totul altceva, e să vezi, să simţi cum fiorii îţi basculează pe spate, cum tâmplele se umezesc, şi inima începe să bată progresiv. E o muncă de comprimare incedibilă, să compactizezi aproape 800 de pagini în 3 ore şi jumătate de dramă! Iar aceste ceasuri sunt de o densitate maximă, pe care o simţi organic, carnal, ca un frison cumplit, ca pe o disecţie fără anestezie. Doar că nu curge sânge! Altă dată - în epoca despre care vorbeşte Grossman s-a scurs mult sânge, şi lumea s-a umbrit de cadavre.  Viaţă şi destin  -  este documentul unei imense conştiinţe, îndreptarul memoriei colective. 

Romanul a fost tradus în româneşte în anul 2000, la editura Univers, în colaborare cu Fundaţia Culturală Română. POate că a venit vremea reeditării acestei opere? Deocamdată, am avut fericirea de a o vedea montată pe scenă de unul din cei mai neconvenţionali regizori ai lumii, Lev Dodin!  Secvenţe fotografice din spectacol se pot vedea pe site-ul Teatrului Mic din Sankt-Petersburg.   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
8 décembre 2008 1 08 /12 /décembre /2008 12:05

Un recent număr al Dilemei Vechi ia în colimator invazia şi de fapt omniprezenţa pe plan global a mărfurilor chinezeşti. Nu mă opresc asupra acelui dosar subţirel, ci vreau să semnalez apariţia unei cărţi pe tema dată, apărută recent la Curtea Veche, şi care discută taman despre cât de dificil este să trăieşti, fie şi un an, fără produse aduse din China. Este o întreagă aventură şi durerile de cap s'au ţinut lanţ când o familie americană (infestată poate iremediabil de consumerismul asiatic) a încercat să trăiescă un an fără produse "Made in China"...despre implicaţiile acestei iniţiative - a se vedea volumul. Sara Bongiorni, autoarea cărţii în discuţie, pune o problemă reală: economia globală este dependentă de acea ţară, de forţa ei de muncă ieftină, de materia primă accesibilă, iar mai nou - cele mai luxoase cărţi şi albume se tipăresc acolo, în China. Capitalismul global are nevoie de energetica şi dinamismul acelei ţări. E o lume în expansiune, şi probabil că deschiderea lor este direct proporţională cu ce pot oferi ei lumii în materie de orice! 

Legat tot de exotism. Am fost sâmbătă într'un local numit Ramayana, pe lângă Gara de Nord, pe o stradă numită Baldovin Pârcălabul. Nu ştiu dacă ajungeam acolo vreodată dacă nu aş fi fost invitat de Călin Torsan, scriitorul şi muzicianul de mare forţă impovizatorică. Făcea o cântare acolo, împreună cu grupul din care face parte - Einuiea. Discul lor a apărut recent la Macondo Media. Andrei Kivu a funcţionat ca invitat special pe acest album. Se pot face multe speculaţii şi analize în jurul acestui album, care nu este neapărat interesant în sine, ci ca mărturie a unui fenomen ce tinde să se clasicizeze, fără să aibă o tradiţie în zonă. E vorba de muzica de improvizaţie, cu influenţe orientale, stilizate, interpretări pe instrumente originale, necunoscute altădată pe aceste meleaguri. Trilogia Codona, Stephan Micus, Trilog Gurtu, Cuong Vu - constituie nişte repere pe care le putem invoca drept modele pentru aceşti tineri curajoşi, temerari şi inventivi. Şi asta într'o atmosferă de lipsă totală de emulaţie, de săli de concerte specifice, de absenţa unei case de discuri care să propage o astfel de muzică...Imaginaţia şi calitatea muzicii pe care o fac cei de la Einuiea ar putea descreţi frunţile multora, şi să-i facă să înţeleagă ce este cu adevărat muzica, muzica contemporană...Ei vin să întărească necesitatea acelui MultiSonicFestival care se ţine cu mari dificultăţi în Bucureşti, de câţiva ani încoace! Aici se vede interacţiunea artelor, dialogul lor, întrepătrunderea...     

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Fragmente
commenter cet article
3 décembre 2008 3 03 /12 /décembre /2008 13:55
Desigur că prestaţia trio-ului condus de chitaristul Eivid Aarset nu poate să nu-ţi dea ghes spre a te întreba până unde (şi cum?) se poate defini jazz-ul actual, şi cum o astfel de muzică îşi găseşte locul într'un festival de jazz?! De unde până la ei pe scenă erau doar instrumentele şi boxele de amplificare, la ieşirea lor în ring - constatai că o veritabilă "navă spaţială" se pregăteşte să pună stăpânire pe urechile tale...MC-uri, deck-uri, para-şeck-uri erau împrăştiate ordonat în jurul muzicienilor, iar în fundal, pe peretele din spate, se proiectau imagini la fel de sintetice şi convulsive ca şi muzica emisă de muzicienii nordici. Şi nu suna deloc rău ce capta aparatul nostru auditiv, chiar dimpotrivă - suna atât de straniu, de netradiţional şi atipic. Da, atipic! Căci sunetul nu e pur şi simplu emis de instrumente, ci e de-construit şi re-modelat de diversele maşinării, pus în fire, difuzat puternic, după un scenariu abscons, atent vegheat. Nimic în plus, improvizaţia e din alt film. Muzica asta este jazz în măsura în care jazzul a devenit demult un limbaj universal, permisiv, un sistem lichid şi odorizant. Penetrant. În pofida certitudinilor formate, şi poate valabile în muzica de clubbing, în cazul acesta avem de'a face cu arhitecturi sonore generoase, dar controlate, compuse, deloc evazive. Aarset ştie exact această logică, şi o aplică precum se face o rezecţie chirurgicală, fermă, curajoasă. El însuşi are un look astral, cyborg-ian, căci cânţi ce eşti! Tot ce am făcut până acum este doar o vagă "efortare" de a de-scrie o muzică ce nu se lasă prea uşor catalogată, căci conţine şi o doză de "ceva", care scapă... : anul trecut această filă muzicală a fost "scrisă" de trompetistul Nils Petter Molvaer, alt inovator al sunetului, şi tot din Norvegia. E o muzică ce va forţa comentatorii să scrie sau să inventeze o "estetică" credibilă a acestui gen...  
Aarset meditează în grup...într'o beznă aproape desăvârşită. El are un album care se numeşte Electronique Noir, mai vechi (1998), dar el a fost programatic după cum se vede...      
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Jazzbolistică
commenter cet article
2 décembre 2008 2 02 /12 /décembre /2008 13:53

Între 28-30 noiembrie s-a consumat la Timişoara cea de-a 3-a ediţie a festivalului de jazz (TJF 2008). Marius Giura nu se dezminte, aduce artileria grea a jazzului actual în oraşul de pe Bega, şi o lasă să se desfăşoare în voie, într'o atmosferă fierbinte, acustică, primitoare - cei care au asistat la acele 3 şedinţe de jazz adevărat ştiu ce spun! Chiar dacă publicul a fost puţin numeros, vreau să cred că cei care au venit la această minunată ediţie - au trăit din plin atmosfera jazzului mare...căci nicăieri şi niciodată în România nu s-a mai văzut o aşa desfăşurare de nume mari. Muzicieni foarte cotaţi, impresionanţi şi inovatori. Şi ca să o iau sistematic, voi începe prin a spune câte ceva despre cei trei pianişti de prim rang pe care i'am putut asculta pe viu în amintitele seri...

Primul în topul preferinţelor proprii este, fără îndoială, Misha Alperin. A făcut la Timişoara un show de zile mari, şi am putut să-mi dau seama - în pofida faptului că Petrof-ul din dotare nu suna deloc grozav! - că un mare pianist iubeşte înainte de toate muzica, esenţa ei, iar instrumentul îi este subsumat...Svjatoslav Richter - unul din cei mai mari pianişti ai secolului XX - spunea că nu'i plac pianele, ci doar muzica pe care acestea o nasc...Trebuia văzut dialogul lui Misha cu instrumentul, cu tematica pe care o cântă, este un spectacol autentic, măreţ, încordat, empatic...Moldavian Wedding este o temă recurentă, obsesivă aproape, căci este acel halou melancolic pe care Misha îl poartă peste decenii după plecarea sa de pe plaiurile basarabene, nunţi la care a cântat la începuturile sale...Energetica şi insolitul unei nunţi moldoveneşti se transmite melomanului cu o maximă forţă, prospeţime şi empatie. Sursă inepuizabilă este folclorul! La el apelează mereu, dar o face precum un artist, se raportează creativ, imaginativ, "motivul" este îndelung digerat, remodelat, re-inventat. Măsura folclorului capătă alte dimensiuni. Cum? Pentru asta trebuie neapărat ascultat proaspăt apărutul album Village Variantions, editat de Jaro. Se poate scrie o întreagă disertaţie pe seama acestui album,  despre cum folclorul este ridicat la rangul de artă superioară, cultă, interpretată de un trio de jazz + o orchestră de cameră! În cazul acesta invitatul lui Moscow Art Trio a fost Norwegian Chamber Orchestra. Alperin îmi spunea că i'ar face o enormă plăcere să interpreteze acest material cu muzicieni clasici din România. E, oare, cu putinţă? Asta se întreba...când o va putea face, şi cât de sensibili şi open minded pot fi muzicienii noştri la astfel de compoziţii...

Apoi, după prelungi aşteptări, şi aproape că visul devenise el însuşi o valoare în sine, intră în scenă celebrul Bobo Stenson - unul din cei mai imaginativi şi cotaţi pianişti ai vechiului continent. Pentru mine, Bobo Stenson se identifică cu însuşi pianistul generic de jazz, mereu meditativ, romantic, melancolic, contagios...Muzica compusă de el este mereu recognoscibilă şi plăcută. Niciun album - şi nu are puţine! - nu seamănă cu celălalt. În calitate de lider, Stenson a fost regizorul impecabil pentru grupurile pe care le-a condus (în special, în formula de trio). În ultimii ani, alături de basistul Anders Jormin, a adus în faţa publicului spectacole dintre cele mai indimenticabile, puse pe albume precum: Serenity, War Orphans, Reflections, Goodbye, Cantando - toate la ECM. Stilul lui Bobo este subtil, sofisticat, ofensiv şi mereu graţios. A fost o imensă supriză să descopăr în preajma sa pe foarte tânărul şi sensibilul percuţionist Jon Fält. Un astfel de muzician putea descoperi doar un astfel de pianist, precum Bobo Stenson! Asta pentru că Bobo este demult o adevărată instituţie muzicală...Peste ani, piesele sale vor deveni teme Standards pentru întreaga lume jazzistică. 

După concert i-am oferit lui Stenson cartea lui Mike Ormsby, Never mind the Balkans, here's Romania, apărută la Compania. S'a arătat foarte încântat să descopere ţara în care tocmai a concertat, prin ochii unui expat stabilit de mai multă vreme aici!

Diferit de ceilalţi doi - prin stil, preferinţe şi tehnică de interpretare -, Lucian Ban este, după umila mea opinie, cel mai reliefat pianist român de jazz! Impecabil tehnician şi compozitor, plecat de mai mulţi ani la NY, Lucian Ban revine în ţara de naştere cu diverşi muzicieni americani, şi oferă spectacole de mare complexitate, încadrabile în atmosfera jazzistică a bebop-ului clasic. L'am urmărit pe Ban încă de pe vremea în care activa sub umbrela clubului "Green Hours", dar de atunci a trecut aproape un deceniu...Îl regăsesc perfect maturizat, sofisticat, pus pe "şotii" improvizatorice, galant raportându-se inclusiv la folclorul local - sursa de inspiraţie a jazzului dintotdeauna. Reuşeşte o simbioză moderată între melosul local şi tradiţia bătrână americană a jazzului. Poate că încă nu a găsit formula cea mai optimă de grup (mă refer la calitatea sa de lider!), dar ascultat ca pianist Ban face dovada unui potenţial creator şi componistic rafinat şi viril. Mi'a făcut o reală plăcere să'l reascult pe scena de la TJF 2008!

 

Cei trei pianişti au fost adevărata revelaţie a anului jazzistic care se duce...

 

Foto: Vladimir B.           

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article
27 novembre 2008 4 27 /11 /novembre /2008 12:56

Acest instrument este foarte bine mânuit de unii intelectuali.

Iată ce a spus în seara zilei de 25 noiembrie, la Stockholm, în marele salon al Academiei Suezede Salman Rushdie: "Majoritatea scriitorilor arabi trăiesc în exil. Când scot o nouă carte, mă întreabă: "Pe cine mai pui în cap de data asta?", iar eu le spun: dacă literatura nu-i poate consterna pe cei puternici, nu foloseşte la nimic. Pentru că aceia care au puterea vor să controleze felul în care se spun poveştile. Pentru că aşa controlează condiţia umană".

Cred că e o confuzie totală aici, sau chiar o manipulare cu bună ştiinţă? Asta mi-aminteşte de aplombul scriitorului sovietic de care depindeau, aşa se amăgea el! - destinele lumii. Scria, lua postura demiurgului, şi aştepta ecouri până'n străfundurile umanităţii. Prea apocaliptic! Rushdie chiar să nu înţeleagă că e o diferenţă majoră (şi ireconciliabilă) între scandal, gândire sectară, consternare şi literatură, care ori e ori nu e?! Nu se face să produci din ele o "salată de Macedonia"... 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
26 novembre 2008 3 26 /11 /novembre /2008 00:33

...in chiar zona veche a Chisinaului - casa din imagine nu mai exista, iar alaturi de ea s-au prabusit inca altele cateva: Str.Vlaicu Parcalab nr. 7, str. Bernardazzi nr. 85, 87, 89 - toate formand un front de case din primele decenii ale secolului XX, despartite de porti, aflate chiar in coasta Ambasadei Frantei la Chisinau. Acum acolo sunt buldozere, escavatoare, camioane care ridica molozul. Noapte buna, Chisinaul meu drag, cel cu casute cu un cat! Asediul betoanelor si a sticlei turcesti fumurii pare ireversibil! Pe masura ce pot, consemnez ce a fost si nu mai e...

imaginea asta a fost luata in 14.09.2008 [ v.b.]

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
25 novembre 2008 2 25 /11 /novembre /2008 22:20

Iata doua filme care abordeaza serios si implicat problema familiei trunchiate: Podul de flori (de Thomas Ciulei) si Arrivederci (de Valeriu Jireghi), ambele lansate in acest an. "Vesnicia s-a nascut la sat", spune la un moment dat un personaj tanar din filmul Podul de flori, amintind de sintagma lansata de Blaga. La sat se consuma cele doua fabule ale filmelor amintite. Mediul rural este cel mai afectat de problema migratiei, subdezvoltarii, a celor mai cumplite drame sociale.

Podul de flori aduce in prim-plan situatia unei familii, a unui tata cu trei copii, care face eforturi uriase sa ramana in datele normalitatii. Mama e plecata in Italia, ilegal evident, de 3 ani si patru luni! Cele doua fete si mezinul practic nu au o copilarie implinita, nici macar multumitoare. Viata lor se consuma intre scoala, casa si muncile campului. E adevarat ca Ciulei ne arata doua anotimpuri, iarna si primavara, cand copiii inca nu sunt foarte solicitati la istovitoarele munci agricole, dar e clar ca painea se castiga greu, iar cei trei juni participa activ la dobandirea ei...Tata, Costica Arghir, vorbeste direct spre spectator, si lamureste exact cu se confrunta: cel mai frica ii-e de imbolnavirea odraslelor, si ca intregul lui efort este indreptat in perspectiva educarii si scolirii acestora (dealtfel, acesta a fost si scopul plecarii mamei lor in Italia!). Familia lor este sudata, unita, masa rotunda - ancestrala - este punctul in care acestia se aduna: pentru mancare, vorba, memorie (pomenirea bunicilor adormiti). Masa circulara ba se rostogoleste spre a fi adusa in casa, ba este scoasa in cerdacul casei. E chiar locul de intalnire! Pe mama o auzim o singura data, la telefon, cand vorbeste cu fiecare copil in parte, iar apoi cu tatal, care se amaraste ca iar hartiile nu sunt gata - acele acte care dau emigrantului dreptul legal de a lucra pe teritoriul Italiei. Finalul filmului este apoteotic: Costica Arghir ceteste din Esenin, in original, la capataiul copiilor care adorm...e o editie bilingva, aparuta la Hyperion in 1990. Asta e adevaratul Pod de Flori - intre o lume care apune, si alta care inca nu s-a infiripat, basarabeanul penduleaza, evaziv, intre acestea...Titlul filmului este sublimat, subtil, si nu trebuie cautat in patternul acelei efuziuni sentimentale care s-a consumat la inceputul deceniului trecut, pe ambele maluri ale Prutului.

Arrivederci povesteste despre doi copii ramasi singuri, fara niciun parinte, si nevoiti sa faca fata nevoilor zilnice, elementare. Jireghi lucreaza cu doi copii absolut fantastici, din satul Butuceni, care isi iau foarte in serios rolurile si le interpreteaza cum fiecare poate mai bine. Sunt temerari si increzatori ca vor izbandi: spala, coc paine, cioplesc suvenire pentru turisti, iar unul il trimit mamei lor, in Italia. Intreaga naratiune este adusa in discutie de o terza persoana care urmareste pas cu pas comportamentul si caznele celor doi. Drama lor este sfasietoare si nedreapta: li se refuza orice drept la copilarie! Viseaza sa zboare, sa ajunga la mama lor. Cand o astfel de tema este adusa in discutie, si formulata atat de frontal aproape ca este indecent sa te referi la scaderile unei astfel de intreprinderi. Totusi, nu ma pot abtine sa nu remarc anumite ticuri din cinematografia moldoveneasca a anilor'60-'70, prezente in noul film al lui Jireghi. De pilda, imaginea alb-negru, panoramarile cerului, sugestia zborului, detaliile de zdrobire a strugurilor, curgerea mustului, Butucenii...Astea te fac sa te intrebi: ce a fost cu adevarat peremptoriu pentru regizor, tema in sine sau solutiile formale, stilistice, metabolismul imaginii? Persoana sau parerea proprie despre ea? Sufletul copilului sau atmosfera care-l inconjoara? Implicarea morala a autorulu e cam difuza, incerta, chiar daca problema familiei trunchiate ramane o realitate profunda, majora, si planeaza vanjos ca umbra lui Lenin, din acea cutremuratoare secventa din Podul de flori.  Haul este inca prezent, ne da frisoane, disconfort, remuscari, si e clar ca aceasta generatie de copii care creste fara ambii parinti va suferi o imensa mutatie psihologica, ireparabila, de a carei dimensini ne vom da seama deabia peste ani si ani de zile. Dar va fi tarziu! Atunci vom intelege (poate) sensul exodului la care acum asistam doar ca pasivi spectatori...Pana cand insa?

   

Nota: ambele imagini sunt din filmul documentar Podul de flori (2008) de Thomas Ciulei.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article