Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

9 février 2016 2 09 /02 /février /2016 09:03
foto: © vladimir bulat, 09 februarie, 2016

foto: © vladimir bulat, 09 februarie, 2016

Desigur, acestea sunt semnele clare ale primăverii! Cam timpurii, ce-i drept...

În grădină au apărut ghioceii. Indiferent ce ni se întîmplă nouă, ei tot apar. Au ritmul lor. Neabătut. 

Biodinamismul naturii e peste necazurile, nevoile, suferințele, plîngerile,disconfortul & neodihna pe care le putem pune mereu în față, ca posibilă motivație de a întîrzia, a amîna sau de a nu fi pur și simplu pe fază.

Al nostru este ipoteticul „dacă”, al naturii, pur și simplu neobositul „ESTE”.    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia ochiuldeveghe Diariu
commenter cet article
8 février 2016 1 08 /02 /février /2016 13:25
foto: © vladimir bulat, februarie, 2016

foto: © vladimir bulat, februarie, 2016

Aflu că există de un an de zile aproape. Mai exact din 12 martie, 2015, în curtea bisericii Mavrogheni, din București. Bustul lui Brâncuși.

Pe care l-am văzut astăzi. Cu 10 zile înainte să se împlinească 140 de ani de la nașterea sa. Este lucrat de Silvia Radu, văduva lui Vasile Gorduz, basarabeanul.

Dar întîi am văzut soclul, care este vechi, precum un fus de coloană elină. Are o materialitate și o textură catifelată, pastelată. Inelele de la bază sunt nițel ciobite, trecerea vremii și-a lăsat amprente care fac din această coloană un artefact în sine. Un obiect estetic, de muzeu. Antablamentul este însă nou, șlefuit cu lustru, doar cu unghiurile teșite. Deasupra acestuia se înalță bustul din bronz. Am crezut inițial că e Leonardo da Vinci, așa cum îl știam din gravurile de epocă, așa cum l-au înveșnicit pe geniul Renașterii. Apoi, ochii au picat pe plăcuța de la baza coloanei, care pe o plăcuță dreptunghiulară anunță că cel reprezentat este Constantin Brâncuși (1876-1957). 

Scrutez cu luare aminte bustul. Nu știu de cine este lucrat. Mă învîrt în jurul lucrării turnate din bronz, în căutarea semnăturii autorului. Nu găsesc, dar constat că portretul este o coajă, pe dinăuntru gol. Revin la chip. Nu-l recunosc pe Brâncuși! Am același deja vu, cu Leonardo din memorie. Cad pe gînduri. Cum funcționează memoria vizuală, cum recunoaștem chipurile, persoanele, toată informația care ne este furnizată prin intermediul ochilor? „Procesorul” meu mental refuză identificarea cu Brâncuși. Poate și pentru că nu știam că el, maestrul înnoitor, a revenit în curtea de la Mavrogheni, doar că sub formă de monument...Știam că a cîntat aici, cînd era student la Belle Arte în București. A fost psalt. Prezența monumentului aici asta-și dorește: să ne reamintească că Brâncuși a fost un om al bisericii. Un mic slujitor al lui Dumnezeu. În ierarhia bisericească psalții ocupă treapta cea mai de jos. Pe treapta asta a rămas și după ce s-a stabilit la Paris, adică a continuat să psalmodieze, smerit, la biserica românească. 

Nu l-am recunoscut pe Brâncuși. Dar cred că a fost un bun creștin. Un autentic creștin. Iar calitatea asta a lui, lăuntrică, duhovnicească, se regăsește, cred, și în opera lui esențială. Depinde însă de cine și cu ce grad de pricepere o comentează & o interpretează. Personal cred că bustul lui Brâncuși nu are decît o legătură meteorologică cu Brâncuși, ci mai ales cu alchimia plastică și atît de rugoasă a Silviei Radu & chiar cu cea a lui Vasile Gorduz. Îmi vin în cap busturile celui din urmă: Mircea Eliade, Petre Țuțea, Ioan Alexandru...Silvia Radu a continuat această galerie. A închis-o. Cu chipul celui mai important sculptor al acestui neam: Constantin Brâncuși. Devenit un idol pentru toată seminția românească. Dar care neam nu i-a dedicat pînă acum niciun muzeu, niciun loc în care să te lămurești cine a fost și de ce este important pentru noi! Pînă și Cumințenia Pămîntului așteaptă să i se decidă soarta! Pînă mai ieri putea fi văzută la Muzeul Național de artă al României.

Busturi avem, străzi avem. Encore, Brâncuși, again! Nu-l avem pe Brâncuși, duhul lui Brâncuși, duhul operei lui este în altă parte...   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
5 février 2016 5 05 /02 /février /2016 22:28
Tristan TZARA, 1915. Fotografie de epocă.

Tristan TZARA, 1915. Fotografie de epocă.

În exact ziua în care se împlinește un veac de la inaugurarea Cabaretului Voltaire, la Zürich (5 februarie, 1916), în București s-a inaugurat expoziția TZARA.DADA.ETC., curatoriată de Erwin Kessler, asistat de Cătălin Davidescu.

Este o expoziție gigantică, blockbuster, cum i-a zis curatorul, dar nu ca dimensiuni, ci ca intensitate, anvergură, impact & noutate absolută. O expoziție-eseu, care arată solidul demers anti-artistic (în fapt, post-artistic) al lui Tzara, asistat de un grup de afini, la fel de războinici & alergici la pulsația tentaculelor răsuflate ale artei de tip clasic. DEmersul lui, al lor, au venit în contradicție cu orice formă de artă cunoscută, practicată, promulgată & instituționalizată.

Tzara venea dintr-o țară genuină din punct de vedere cultural, inocentă din toate punctele de vedere; el s-a prezentat precum o mireasa castă, care nu mai voia să rămînă fată mare! A fost primit cu brațele deschise, a fost aplaudat, aclamat, primit în rîndurile scandalagiilor, pentru că era nevoie de acea spontaneitate dadaistă, pe care o aducea, atunci, cu sine Tzara. Tristan transportă cu sine  întreaga țară - universul ancestral al păstorilor, al transhumanței, al viei de demult, universul incomesurabil al prelucrării pămîntului, care nu aduce întotdeauna rod...

Expoziția TZARA. DADA.ETC. prezintă un număr apreciabil de documente unicat, fotografii, desene, stampe, manuscrise, dedicații olografe, cărți poștale etc., care documentează într-un registru absolut inedit la noi în România, fenomenul DADA. Toate acestea provin din colecția lui Emilian Radu. 

Tristan Tzara a fost un calofil, un om cu un simț acut al materialităților, proporțiilor, nuanțelor & ritmului poetic. TACTica poeziei sale s-a răsfrînt în chip definitoriu, indelebil, asupra felului în care își concepea publicațiile, plachetele de versuri, compozițiile grafice...Cînd era nevoie - apela la amicii săi, artiști plastici, graficieni, pictori, arhitecți. Picabia, Sonia Delaunay, Tanguy, Arp, Matisse, Janco, Ion Vinea, Jacques Costin, Picasso,  Breton, Giacometti, Miro, Aragon, Eluard...doar o parte dintre cei care au gravitat în jurul & în fenomenul DADA, a cărui însuflețitor & creator a fost Tristan Tzara. Tzara - înnoitorul, farseurul, grafomanul, neliniștitul, anecdoticul, fermecătorul artist, a cărui contribuție la subminarea fundamentelor vechi ale artei nu se poate îndeajuns evalua nici pînă astăzi, după un veac de la ieșirea la rampă...

Să sperăm că în 18 februarie, conferința domnului Marius Hențea să aducă mai multă lumină în elucidarea acestui fenomen, atît de complex & pe cît de iluzoriu, pe atît de robust implementat în conștiința artistică a Europei cel puțin. În cadrul expoziției, această conferință, va suna ca o confirmare, precum o mărturie teoretică asupra a ceea ce intuiția (deopotrivă cu erudiția) ofereau ca previziune, fără să se poată formula în cuvinte. Imaginea va căpăta, să sperăm, un suport scriptic situat la înălțimea enunțului plastic. 

Domnul Marius Hențea este autorul celei mai ample cercetări asupra personalității artistice a lui Tristan Tzara: TaTa Dada. The Real Life and Celestial Adventures of Tristan Tzara, MIT Press, 2014.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme Simeze Agenda
commenter cet article
4 février 2016 4 04 /02 /février /2016 12:30

A nu se rata, nici expoziția, nici publicația care o va însoți. Volumul: Carte de pictură. Bazele iconografiei. Este un tratat pe care autorul l-a scris special pentru uzul studenților săi de la Școala Superioară de Arte & Conservare a Bisericii Ordoxe Sîrbe, din Belgrad. Cartea reprezintă un munte de erudiție, informație, dar și o abordare esențialmente diferită, proprie - pe care autorul îndeamnă pe oricine o va ceti, să nu-l urmeze întocmai. Metodă pe care oricare cetitor să o privească cu detașare, spirit critic &  cu un calm stoic. Se poate crede că acest tratat este unul în continuarea celor tardo-medievale, de care mustea odinioară iconografia Răsăritului, doar că poartă o infuzie de mentalitate & persuasiune contemporane... 

Cartea de pictură se găsește la librăria BIZANTINĂ, din București.

Mitrović reușește printr-un altoi de pricepere, hărnicie, smerenie și un dar venit de sus, să propună o înnoitoare viziune iconografică creștin-ortodoxă, care fermentează benefic! E o deschidere...

Todor Mitrović, o altă viziune
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
3 février 2016 3 03 /02 /février /2016 15:28
foto: © vladimir bulat, iunie, 2014

foto: © vladimir bulat, iunie, 2014

Gara auto centru din Chișinău este un nod de transport tensionat & multidicutat. Halucinant!

De fapt, Piața Centrală este un alt loc nevralgic, pitoresc & totodată dătător de dureri de cap autorităților locale & centrale, de care se ocupă urbaniștii, politicienii, artiștii, precum și sociologii. Pînă una-alta, avem un teritoriu uriaș în centrul istoric al Chișinăului care este un topos care a apărut în fotografii, filme, reportaje etc, dar pare că e fără un viitor...

Public o imagine cu interiorul Gării Auto Centrale, cu acel mozaic din epoca realismului socialist, într-o vreme în care acele interioare erau într-o fază de refacere, reînnoire, părelnică restaurare...cu prima ocazie cînd voi ajunge acolo, voi face o nouă fotografie, să vedem ce mai a rămas din imaginea acelui monument, cînd am fotografiat acel interior... 

Compoziția în tehnica mozaicului, de mari dimensiuni, se numește Orașul se construiește și înflorește, a fost realizată în anul 1974, și l-a avut ca autor pe plasticianul Mihail Burea, împreună cu echipa.

Repost 0
2 février 2016 2 02 /02 /février /2016 16:18
 
Cea  mai tare noutate a zilei: portretul lui Bulgakov, în loc de cel al lui Șolohov; este adevărat, ambii aveau prenumele de Mihail. 

Doar că unul a fost un răsfățat al regimului sovietic, și pe de-asupra a luat, în 1965, și premiul Nobel pentru literatură, iar Bulgakov era deja mort de un sfert de veac în acel moment...
http://www.magazine-litteraire.com/mensuel/564/nobel-apparatchik-01-02-2016-138105

 
Astfel, francezii, de fapt, o respectabilă revistă literară, scriu sub portretul lui Bulgakov acest cumplit cuvînt: apparatchik!!!
 
Mare e grădina TA, DOAMNE!
 
pt comparație, portretul lui Bulgakov, aici.
 
Update: azi, 03 februarie - portretul lui Bulgakov a dispărut de pe site-ul publicației. Tot să fie, oare, coada lui Volland?
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
30 janvier 2016 6 30 /01 /janvier /2016 10:07
foto: © vladimir bulat, ianuarie, 2016

foto: © vladimir bulat, ianuarie, 2016

Citesc acest minunat roman al unui scriitor francez răsfățat de piață, publicitate și tiraje impresionante, David Foenkinos. Sunt și în românește traduse cîteva cărți ale acestui copil teribil al literaturii franceze contemporane...

Prin acest roman autorul recuperează spectaculos un personaj al artei degenerate, cum au numit-o naziștii, acel gen de artă pe care-l practica în epocă un Max Beckmann, de pildă (printre primii!) - sub numele celei care a fost Charlotte Salomon.  

Artista a dispărut în malaxorul uman de la Auschwitz, la 26 de ani, lăsînd un număr impresionant de foi grafice. Operă ei este pînă în acest moment quasi-necunoscută.

Foenkinos reface ca într-un puzzle uriaș biografia Charlottei în Berlinul epocii naziste, într-un soi de ragtime lexical; 

                                      acest text este un imens poem, cu fraze scurte, atent decupate, structurate și epurate în chip poetic, încercînd în cele din urmă să proiecteze și asupra operei plastice a Charlottei mai multă poezie, decît se regăsește în opera însăși a acesteia. Ceea ce a lăsat Charlotta S. este mai degrabă ceva visceral, sentimental, dramatic și destul de artizanal.

 

                                     Dar romanul impresionează prin tentativa de a infiltra în această operă plastică o consistență majoră, metalică, sobră, terifiantă..

AutoPortretul” de pe copertă este cea mai bună ilustrare a acestei consistențe de netăgăduit!  Textul susține magistral imaginea, o re-clădește de fapt, spre a fi ea însăși lecturată într-o anume cheie. Cea dorită de Foenkinos. El nu scrie un text de critic de artă, și tocmai de aceea mie personal îmi place enorm. Nu aș ceti niciodată un text academic despre Charlotta S. Dar Foenkinos a reușit să-mi aducă aproape creația acesteia. Foarte aproape. Rămîne să vorbesc ulterior despre opera ei plastică.

                                       Scrierea acum tradusă și apărută la Nemira - merită să o cetească orice istoric de artă serios. Pentru că Foenkinos dă o magistrală lecție despre cum e să scrii altfel despre un artist, o redescoperire.   

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
28 janvier 2016 4 28 /01 /janvier /2016 07:11
foto: © vladimir bulat, ianuarie, 2016

foto: © vladimir bulat, ianuarie, 2016

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
26 janvier 2016 2 26 /01 /janvier /2016 07:46

Tatiana Fiodorova este o artistă din noua generație a artei contemporane de dincolo de Prut.

Este fotograf, curator, autor de cărți-unicat, activistă, performer... 

După expoziții de grup și personale în toată Europa, acum deschide ciclul de expoziții din programul-platformă futuremuseum, inițiat de Centrul Cultural Ceh.

Va fi o expoziție cu putere de impact, problematică, cu adevărat contemporană, un bun exemplu și pentru alte instituții (mai ales românești!), pentru felul în care trebuie promovat, susținut & stimulat un artist de acest calibru.

Se deschide mîine, la Future Museum București (str. Ion Ghica, 11, lîngă biserica universitară).

Tatiana Fiodorova: „When a book becomes a message”
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
19 janvier 2016 2 19 /01 /janvier /2016 22:03

Sunt depășit, nu știu cum se face, dar acest an a debutat cu o serie de morți mărețe!

Boulez, Bowie, Rickman...Parcă nici nu se mai întîmplă și altceva, ci doar decese. Resimt o oarece jenă, că mă transform în scriitor de ferpare. Dar nici să mă prefac că aceste dispariții nu ar exista, nu pot.

Rezist, mă gîndesc la ce și cît a însemnat fiecare dintre cei plecați a însemnat personal pentru mine, mai ales Michel Tournier, pe care-l consider la ora actuală drept ultimul mare scriitor al secolului XX, care iată nu numai că a apucat și secolul XXI, dar și începutul celui de-al zecilea deceniu al vieții proprii. În 19 decembrie trecut a împlinit 91 de ani, fiind născut în anul în care Lenin părăsea această lume, 1924.

A locuit de decenii într-o casă parohială în cătunul Choisel, foarte retras, sobru, ca un sihastru, fără tapaj & publicitate. Nu avea nevoie de așa ceva. Trăia, scria & vorbea cu semenii. Atît cît dorea, fix cît avea nevoie. Firescul existenței i-a creat un confort pentru creație, care i-a oferit o autentică viață de scriitor. Bună parte din opera lui este cunoscută la noi, atît cea romanescă, proza scurtă, cît și creația eseistică. Urmează includerea lui în legendara « Bibliothèque de La Pléiade » de la Gallimard.  

 

Michel Tournier, foto de Olivier Roller

Michel Tournier, foto de Olivier Roller

A trăit cîteva decenii izolat de așa-zisa viață literară a capitalei, nu simțea deloc atracția Parisului, deși acolo era născut.  Scrierile lui sunt despre cum e să fii liber să gîndești și să-ți imaginezi lumi, istorii, mitologii și situații, ca și cum nimic altceva nu ar mai conta sub soare, și nimic nu le-ar condiționa apariția, existența, metabolismul. Lumile sale imaginare dau fiori & emoții, pentru că țîșnesc dintr-un spirit complex, detașat și blajin. Chipul lui de om probează toate aceste dimensiuni psihologice, caracteriologice (vezi foto!). Nu știu ce credință avea Tournier, sau dacă era un om credincios, nici nu are vreo relevanță acum. Chiar deloc. Opera sa va depune mărturie, atunci cînd sufletul lui onest și sincer va sta în fața Judecății celei din urmă.

Toate scrierile sale sunt mărturisiri, spovedanii în public.  Jurnal extim și micile bijuterii incluse în Celebrări (cu ale sale 82 de texticules) sau Le Vent Paraclet - sunt chezășiile rapide ale acestui soi de constatare, autobiografii sau hagiografii.

Nu e deloc simplu să scrii despre proza sa, despre sintaxă & moduri de exprimare, frazare; dar se poate rapid disipa ideea existenței acolo a unui virus căruia i-aș spune tournierită. Acesta te infectează, îți sloboade-n minte un soi de bacili, de care nu mai scapi. Multă vreme sau deloc. Literatura lui, practica sa scripturală, sunt contagioase, și te urmărește această mașinărie chiar și atunci cînd ai sentimentul că nu mai ții minte nimic din ce și mai ales cum a scris omul M. T.

În cele din urmă sesizez că de-abia acum, cu moartea lui Tournier, ne vom lua rămas bun de la epoca Renașterii, a sensibilității de maximă anvergură a omului renascentist...

Exemplar în toate!      

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article