Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

4 février 2016 4 04 /02 /février /2016 12:30

A nu se rata, nici expoziția, nici publicația care o va însoți. Volumul: Carte de pictură. Bazele iconografiei. Este un tratat pe care autorul l-a scris special pentru uzul studenților săi de la Școala Superioară de Arte & Conservare a Bisericii Ordoxe Sîrbe, din Belgrad. Cartea reprezintă un munte de erudiție, informație, dar și o abordare esențialmente diferită, proprie - pe care autorul îndeamnă pe oricine o va ceti, să nu-l urmeze întocmai. Metodă pe care oricare cetitor să o privească cu detașare, spirit critic &  cu un calm stoic. Se poate crede că acest tratat este unul în continuarea celor tardo-medievale, de care mustea odinioară iconografia Răsăritului, doar că poartă o infuzie de mentalitate & persuasiune contemporane... 

Cartea de pictură se găsește la librăria BIZANTINĂ, din București.

Mitrović reușește printr-un altoi de pricepere, hărnicie, smerenie și un dar venit de sus, să propună o înnoitoare viziune iconografică creștin-ortodoxă, care fermentează benefic! E o deschidere...

Todor Mitrović, o altă viziune
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
3 février 2016 3 03 /02 /février /2016 15:28
foto: © vladimir bulat, iunie, 2014

foto: © vladimir bulat, iunie, 2014

Gara auto centru din Chișinău este un nod de transport tensionat & multidicutat. Halucinant!

De fapt, Piața Centrală este un alt loc nevralgic, pitoresc & totodată dătător de dureri de cap autorităților locale & centrale, de care se ocupă urbaniștii, politicienii, artiștii, precum și sociologii. Pînă una-alta, avem un teritoriu uriaș în centrul istoric al Chișinăului care este un topos care a apărut în fotografii, filme, reportaje etc, dar pare că e fără un viitor...

Public o imagine cu interiorul Gării Auto Centrale, cu acel mozaic din epoca realismului socialist, într-o vreme în care acele interioare erau într-o fază de refacere, reînnoire, părelnică restaurare...cu prima ocazie cînd voi ajunge acolo, voi face o nouă fotografie, să vedem ce mai a rămas din imaginea acelui monument, cînd am fotografiat acel interior... 

Compoziția în tehnica mozaicului, de mari dimensiuni, se numește Orașul se construiește și înflorește, a fost realizată în anul 1974, și l-a avut ca autor pe plasticianul Mihail Burea, împreună cu echipa.

Repost 0
2 février 2016 2 02 /02 /février /2016 16:18
 
Cea  mai tare noutate a zilei: portretul lui Bulgakov, în loc de cel al lui Șolohov; este adevărat, ambii aveau prenumele de Mihail. 

Doar că unul a fost un răsfățat al regimului sovietic, și pe de-asupra a luat, în 1965, și premiul Nobel pentru literatură, iar Bulgakov era deja mort de un sfert de veac în acel moment...
http://www.magazine-litteraire.com/mensuel/564/nobel-apparatchik-01-02-2016-138105

 
Astfel, francezii, de fapt, o respectabilă revistă literară, scriu sub portretul lui Bulgakov acest cumplit cuvînt: apparatchik!!!
 
Mare e grădina TA, DOAMNE!
 
pt comparație, portretul lui Bulgakov, aici.
 
Update: azi, 03 februarie - portretul lui Bulgakov a dispărut de pe site-ul publicației. Tot să fie, oare, coada lui Volland?
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
30 janvier 2016 6 30 /01 /janvier /2016 10:07
foto: © vladimir bulat, ianuarie, 2016

foto: © vladimir bulat, ianuarie, 2016

Citesc acest minunat roman al unui scriitor francez răsfățat de piață, publicitate și tiraje impresionante, David Foenkinos. Sunt și în românește traduse cîteva cărți ale acestui copil teribil al literaturii franceze contemporane...

Prin acest roman autorul recuperează spectaculos un personaj al artei degenerate, cum au numit-o naziștii, acel gen de artă pe care-l practica în epocă un Max Beckmann, de pildă (printre primii!) - sub numele celei care a fost Charlotte Salomon.  

Artista a dispărut în malaxorul uman de la Auschwitz, la 26 de ani, lăsînd un număr impresionant de foi grafice. Operă ei este pînă în acest moment quasi-necunoscută.

Foenkinos reface ca într-un puzzle uriaș biografia Charlottei în Berlinul epocii naziste, într-un soi de ragtime lexical; 

                                      acest text este un imens poem, cu fraze scurte, atent decupate, structurate și epurate în chip poetic, încercînd în cele din urmă să proiecteze și asupra operei plastice a Charlottei mai multă poezie, decît se regăsește în opera însăși a acesteia. Ceea ce a lăsat Charlotta S. este mai degrabă ceva visceral, sentimental, dramatic și destul de artizanal.

 

                                     Dar romanul impresionează prin tentativa de a infiltra în această operă plastică o consistență majoră, metalică, sobră, terifiantă..

AutoPortretul” de pe copertă este cea mai bună ilustrare a acestei consistențe de netăgăduit!  Textul susține magistral imaginea, o re-clădește de fapt, spre a fi ea însăși lecturată într-o anume cheie. Cea dorită de Foenkinos. El nu scrie un text de critic de artă, și tocmai de aceea mie personal îmi place enorm. Nu aș ceti niciodată un text academic despre Charlotta S. Dar Foenkinos a reușit să-mi aducă aproape creația acesteia. Foarte aproape. Rămîne să vorbesc ulterior despre opera ei plastică.

                                       Scrierea acum tradusă și apărută la Nemira - merită să o cetească orice istoric de artă serios. Pentru că Foenkinos dă o magistrală lecție despre cum e să scrii altfel despre un artist, o redescoperire.   

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
28 janvier 2016 4 28 /01 /janvier /2016 07:11
foto: © vladimir bulat, ianuarie, 2016

foto: © vladimir bulat, ianuarie, 2016

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
26 janvier 2016 2 26 /01 /janvier /2016 07:46

Tatiana Fiodorova este o artistă din noua generație a artei contemporane de dincolo de Prut.

Este fotograf, curator, autor de cărți-unicat, activistă, performer... 

După expoziții de grup și personale în toată Europa, acum deschide ciclul de expoziții din programul-platformă futuremuseum, inițiat de Centrul Cultural Ceh.

Va fi o expoziție cu putere de impact, problematică, cu adevărat contemporană, un bun exemplu și pentru alte instituții (mai ales românești!), pentru felul în care trebuie promovat, susținut & stimulat un artist de acest calibru.

Se deschide mîine, la Future Museum București (str. Ion Ghica, 11, lîngă biserica universitară).

Tatiana Fiodorova: „When a book becomes a message”
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
19 janvier 2016 2 19 /01 /janvier /2016 22:03

Sunt depășit, nu știu cum se face, dar acest an a debutat cu o serie de morți mărețe!

Boulez, Bowie, Rickman...Parcă nici nu se mai întîmplă și altceva, ci doar decese. Resimt o oarece jenă, că mă transform în scriitor de ferpare. Dar nici să mă prefac că aceste dispariții nu ar exista, nu pot.

Rezist, mă gîndesc la ce și cît a însemnat fiecare dintre cei plecați a însemnat personal pentru mine, mai ales Michel Tournier, pe care-l consider la ora actuală drept ultimul mare scriitor al secolului XX, care iată nu numai că a apucat și secolul XXI, dar și începutul celui de-al zecilea deceniu al vieții proprii. În 19 decembrie trecut a împlinit 91 de ani, fiind născut în anul în care Lenin părăsea această lume, 1924.

A locuit de decenii într-o casă parohială în cătunul Choisel, foarte retras, sobru, ca un sihastru, fără tapaj & publicitate. Nu avea nevoie de așa ceva. Trăia, scria & vorbea cu semenii. Atît cît dorea, fix cît avea nevoie. Firescul existenței i-a creat un confort pentru creație, care i-a oferit o autentică viață de scriitor. Bună parte din opera lui este cunoscută la noi, atît cea romanescă, proza scurtă, cît și creația eseistică. Urmează includerea lui în legendara « Bibliothèque de La Pléiade » de la Gallimard.  

 

Michel Tournier, foto de Olivier Roller

Michel Tournier, foto de Olivier Roller

A trăit cîteva decenii izolat de așa-zisa viață literară a capitalei, nu simțea deloc atracția Parisului, deși acolo era născut.  Scrierile lui sunt despre cum e să fii liber să gîndești și să-ți imaginezi lumi, istorii, mitologii și situații, ca și cum nimic altceva nu ar mai conta sub soare, și nimic nu le-ar condiționa apariția, existența, metabolismul. Lumile sale imaginare dau fiori & emoții, pentru că țîșnesc dintr-un spirit complex, detașat și blajin. Chipul lui de om probează toate aceste dimensiuni psihologice, caracteriologice (vezi foto!). Nu știu ce credință avea Tournier, sau dacă era un om credincios, nici nu are vreo relevanță acum. Chiar deloc. Opera sa va depune mărturie, atunci cînd sufletul lui onest și sincer va sta în fața Judecății celei din urmă.

Toate scrierile sale sunt mărturisiri, spovedanii în public.  Jurnal extim și micile bijuterii incluse în Celebrări (cu ale sale 82 de texticules) sau Le Vent Paraclet - sunt chezășiile rapide ale acestui soi de constatare, autobiografii sau hagiografii.

Nu e deloc simplu să scrii despre proza sa, despre sintaxă & moduri de exprimare, frazare; dar se poate rapid disipa ideea existenței acolo a unui virus căruia i-aș spune tournierită. Acesta te infectează, îți sloboade-n minte un soi de bacili, de care nu mai scapi. Multă vreme sau deloc. Literatura lui, practica sa scripturală, sunt contagioase, și te urmărește această mașinărie chiar și atunci cînd ai sentimentul că nu mai ții minte nimic din ce și mai ales cum a scris omul M. T.

În cele din urmă sesizez că de-abia acum, cu moartea lui Tournier, ne vom lua rămas bun de la epoca Renașterii, a sensibilității de maximă anvergură a omului renascentist...

Exemplar în toate!      

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
12 janvier 2016 2 12 /01 /janvier /2016 15:43

Cu cîteva zile înaintea celor 12 zile de sărbători, de la cumpăna anilor, de la Nașterea Domnului (nu Crăciun) pînă la Epifania Domnului (nu Bobotează), pe zidurile împrejmuitoare ale unei școli de fițe din preajma casei noastre au apărut aceste, zic eu, rînduri înțelepte

Dar aseară acestea au fost date cu vopsea gri. Prea mult frison gîndiristic dă dureri de cap edililor școlii, cum se vede. De aceea, s-au decis să le ascundă. Au vopsit zidul. Au vopsit și poarta metalică. În negru!

Noroc că am apucat să le consemnez fotografic. Oricum, gîndirea nu poate fi vopsită, nici sufocată de var sau humă, ea se transmite. Și așa va fi pururea.

Forever young

foto: © vladimir bulat, ianuarie, 2016

foto: © vladimir bulat, ianuarie, 2016

foto: © vladimir bulat, ianuarie, 2016

foto: © vladimir bulat, ianuarie, 2016

foto: © vladimir bulat, ianuarie, 2016

foto: © vladimir bulat, ianuarie, 2016

montaj foto: © vladimir bulat, ianuarie, 2016montaj foto: © vladimir bulat, ianuarie, 2016

montaj foto: © vladimir bulat, ianuarie, 2016

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
11 janvier 2016 1 11 /01 /janvier /2016 12:20
foto: © vladimir bulat, ianuarie, 2016

foto: © vladimir bulat, ianuarie, 2016

Nu am fost un fan al lui David Bowie, nu i-am urmărit opera, creația, trecerea prin timp. 

Dar acum că nu mai este printre cei vii, îmi îngădui cîteva rînduri despre ce a însemnat prezența lui în sistemul meu de valori. L-am admirat ca actor, ca prezență scenică, ca artist căruia îi repugna plictisul, banalul, mișcarea rectilinie, apa călîie...Propria lui persoană a întruchipat toată estetica Pop, chiar dacă, pe alocuri, cu accente kitsch, acestea din urmă mereu asumate, profund conștientizate etc. Nu se poate desprinde creația lui din anii ''70-80, de cam tot ce s-a întîmplat în materie de muzică, artă, film, modă, gender, underground. Bowie construia mereu alte măști, alte personaje, chiar și atunci cînd infesta tineretul berlinez, el tot atipic rămînea, magic, seducător...A locuit la Berlin între 1976-1979, alături de Iggy Pop. A fost o perioadă prolifică, nebună, decadentă, perversă.

În 1983 a jucat în colosalul film al lui Nagisa Oshima, Merry Christmas Mr. Lawrence (Furyo). După mine este unul din rolurile lui Bowie cele mai bune, iar alături de el apare pianistul japonez Ryuichi Sakamoto. Bowie era soldat, în carnea și oasele lui. În acest film mi-am dat seama că expresionismul lui Bowie se datorează și faptului că avea doi ochi diferiți la culoare. Un fenomen. În The Hunger, unde a apărut alături de Catherine Deveuve, Bowie este vampir egiptean, o parascovenie de film care-ți rămîne multă vreme în labirinturile și vintrea memoriei...iar cînd a venit vremea să joace rolul inenarabilului artist pe cît de brut, pe atît de spectacular, care a fost Andy Warhol, anume Bowie s-a potrivit cel mai bine pentru această postură (Bosquiat, 1996), deși Warhol mai era în viață (e adevărat, nu pentru multă vreme, căci în iarna lui 1987 pleca și el spre o lume mai bună, la 58 de ani).

Aș încheia prin a spune că nicio artă nu l-a îmbrățișat plenar. A rămas de „neprins”, a tot fugit, s-a tot metamorfozat, ascuns, furișat, și poate că doar realitatea virtuală i-a fost cea mai prielnică, căci prin ea s-a putut strecura în genunea pixelilor...dar biologia proprie l-a biruit în cele din urmă. L-a scos de pe orbită, și l-a țintuit la pat. I-a oprit mersul spre Blackstar, ieri.

Heroes” nu mai e printre noi...în timp ce „Love is Lost.

 

P.S. imaginea care ilustrează acest ferpar este emblematică pentru realitatea noastră, care nu a dat niciodată un personaj atît de creativ și alergic cum a fost Bowie, de aceea trecerile de pietoni se desființează, firesc, prin implementarea gardurilor... 

P.S. 1. Mi-a plăcut că anul trecut, în nr. de mai al revistei Le Magazine Litteraire, romanciera franceză Brigitte Giraud a scris un eseu intitulat Sous L'Etoile de BOWIE, care confirmă că și în lumea franceză valorile britanice sunt idolatrizate. Eseul este reluat azi, în chip de omagiu.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
6 janvier 2016 3 06 /01 /janvier /2016 18:38

Orice și oricine au un sfîrșit, și tocmai de aceea încep anul cu știrea despre dispariția din această lume a compozitorului și marelui experimentator muzical, Pierre Boulez, la al 91-lea an al vieții sale (era născut în 1925). 

Considerat o personalitate emblematică pentru transformările și întregul metabolism al muzicii secolului XX, Boulez s-a impus pe scena lumii încă de pe la începutul anilor 1950, cînd s-a remarcat prin dipticul muzical, Structures I & II (pentru două piane, I (1952), respectiv II (1961) sau Third Piano Sonata (1955–57/63). Devenea limpede că anumite transformări ale muzicii clasice urmează a se produce, că plăcile tectonice ale melosului se pun treptat în mișcare... Anume Boulez a contribuit la această mișcare în chip esențial, prin talentul, controlul suprem și gustul de care a dat dovadă. El a stat la cumpăna dintre cultura europeană și cea americană, care venea puternic în urma Europei, voind să-și facă un loc cît mai vizibil într-un moment crucial de metamorfoze și de regîndire a ritmicii muzicale (vezi John Cage). Apoi, el a fost acela care a infiltrat în muzica europeană ritmica și melosul japonez, indonezian, african, asiatic etc. Tot el a folosit tehnologia alta decît cea a instrumentelor muzicale, pentru a elabora idei muzicale inedite, acustici nemaiexperimentate în spațiul european, rezonanțe electronice prin care a controlat și dirijat hazardul sonor...

Pe cale de consecință, întreaga operă a lui Pierre Boulez este proiecția unei forțe majore a artei muzicale a perioadei de după al II-lea Război Mondial. Noi vom continua să-i ascultăm muzica, vom încerca de a o pricepe mai mult, de a-i analiza parcursul în punctele sale nodale, cînd a intrat într-o joncțiune fertilă cu artele plastice, cu avangardele vizuale etc. 

Dumnezeu să-l odihnească printre îngerii săi muzicali.  

sursa foto: resmusica.com (http://www.resmusica.com/2013/07/09/pierre-boulez-composer-and-conductor/)

sursa foto: resmusica.com (http://www.resmusica.com/2013/07/09/pierre-boulez-composer-and-conductor/)

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article