Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

17 février 2016 3 17 /02 /février /2016 18:12
foto: © vladimir bulat, 12.01.2014.

foto: © vladimir bulat, 12.01.2014.

Astăzi chiar nu simt nevoia să scriu lucruri deștepte (și mă îndoiesc serios, că le-aș fi scris vreodată).

Am stat îndelung însă și am studit această fotografie, făcută acum mai bine de doi ani, într-o zi de ianuarie, cu soare ca cel care a fost ieri. Privit, studiat cu luare aminte, și nu-mi prea venea să cred că zidurile din dreapta imaginii erau cîndva interioare, pereți interiori; o confirmă și cele două uși obturate cu plasă metalică, din planul secund. Ori s-au surpat, ori s-au dat jos, cert este că a rezultat un soi de buzunar în țesătura urbană, o parodie de curte interioară, care s-a și astfaltat proaspăt, după care a venit cineva și scris cu majuscule: „NU PARCAT IIII”. Iar ca spectacolul josnicei vanități să fie complet, în mijlocul țarcului s-au încastrat două ghizduri din beton (probabil, sunt guri de canalizare; dar de ce două alături, și de ce amplasate în chiar centrul îngrăditurii?). 

A rezultat un spațiu între două calcanuri involuntare, și la ce va folosi? Piață alimentară? Un Hyde-park? O parcare pentru mașini, desigur? Nu-mi dau seama, cum într-un oraș ca al nostru inutilitatea, ridicolul pot lua locul unei eficiente folosințe a spațiului. Altfel spus, ne permitem luxul să improvizăm sagace? Buzunare au apărut peste tot, ca o plagă. 

Ah, da, am uitat să spun, că buzunarul din fotografie este chiar în proximitatea axei Buzești-Berzei, tot un fel de scobitură mai mult inutilă în inima orașului, care nu a rezolvat nici problema traficului, nici cea a construcțiilor de pe laturi, nici nu a șters deocamdată rușinea unor demolări inexplicabile, forțate, penibile... Dezmembrări urbane nejustificate, pripite. Și în locul cărora nu cred că se va pune ceva prea curînd. „Trecutul devine deja o țară străină” (David Lowenthal). Insignifianța a pus stăpînire pe întregul oraș, ceva rizibil & tulburător permanent ne întîmpină, la fiece pas. Și tot nu mă pot obișnui.   

De fapt, buzunarele acestea se nasc din voia întîlmplării, sau ca proiecție a unor vinovate neputințe omenești? (da, vinovate...).

Pe bună dreptate, nimic nu poate jusifica schimonosirea, batjocorirea, mutilarea, urîțirea trecutului, a orașului care a fost.      

Repost 0
16 février 2016 2 16 /02 /février /2016 09:31
foto: © vladimir bulat, 23 ianuarie, 2016

foto: © vladimir bulat, 23 ianuarie, 2016

O bornă în fața unui refugiu-stație de tramvai.

De regulă acestea sunt lovite de mașini, poate chiar sparte. 

Plasticul tare nu rezistă niciodată. Chiar dacă e armat cu ceva metal.

hArtiștii urbani fac corecturi!

Înspre o re-voluție,

sau e-voluție.

Vopseaua se scurge, ultramarin,

seamnănă confuzie

transfuzie

circumlocuție

puniție

ex-tincție

Azi!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
15 février 2016 1 15 /02 /février /2016 12:53

Am cetit cu mult interes zilele trecute interviul cu pianistul Benedikt Jahnel, matematician, jazzman, compozitor, om cu mult spirit & dăruit integralmente muzicii & științelor exacte.

Fraza din titlu este definitorie pentru creația acestui artist: „Matematica mă face să dispun de multă gîndire abstractă, pe care o inserez în muzica mea”.

Am rememorat deîndată primele mele experiențe cu muzica acestui grup, secondat de Jahnel, dar care o avea la „cîrmă” pe Symin Samawatie, în proiectul de debut la ECM a acestei cîntărețe absolut atipice - As Ney (2009). Quartetul poartă aprenta numelui acestei dive a jazzului contemporan: Cyminologie. E de adăogat în acest context, că acei patru muzicieni au debutat împreună în 2002, și pînă la accederea lor în „panoplia” ECM, au scos împreună încă 2 discuri, Per Se și Benum.   

M-a cucerit deîndată stilul lor compozit, melanjat, un coupage barricat - de rafinament persan și logică glacială germană, o ritmică aparent spontană, dar în realitate îndelung distilată, spiritualizată, „învechită” de niște muzicieni versați, provenind din tradiții aparent ireconciliabile: iraniană, germană, indiană...i-a unit școala occidentală, cultura Occidentului care e atît de deschisă de atîtea decenii la inserturile, influențele & sevele înnoitoare care se scurg dinspre Orient către lumea Apusului. De la Ravi Shankar, Nusrat și Ustad Fateh Ali Khan încoace lumea Occidentului nu a mai fost la fel! Ei bine, anume ECM a fost printre primele case de discuri din Apus care au „metisat” cultura muzicală occidentală. I-au conferit un alt sens, o dimensiune polifațetată. Iar acest fenomen a fost prezent pe scenele lumii înainte ca el să fie perceput ca „fapt cultural egal în drepturi” cu întreaga tradiție veche a Europei. Altfel spus, la început a fost muzica, doar muzica pură, apoi au venit conceptele, ideile, clasificările, stilurile, alăturările, comparațiile...

Toate aceste lucruri le-am redescoperit cu o și mai mare intensitate după ce am ascultat cele două albume editate de Cyminologie, la ECM: As Ney și Saburi (2011). În 2015 a apărut cel de-al treilea album la această casă, PHOENIX, album pe care alături de quartetul deja știut, îl întîlnim pe violonistul german Martin Stegner, de la Berlin Philarmoniker, ceea ce ridică și mai sus ștacheta muzicii pe care Syminologie ne-o propune, și o consacră în chip definitiv în creuzetul culturii contemporane.

În acest fenomen complex,  pianistul Benedikt Jahnel ocupă și el un loc central. Este adevărat că în afară de Cyminologie acesta are o activitate individuală la fel de rodnică, fructuoasă, temerară, iar discul Equlibrium, apărut în 2012, tot la ECM, îl proiectează pe Jahnel în plutonul celor mai valoroși și mai plini de vervă pianiști de jazz ai Europei. Pe acest disc, alături de el, evoluează Antonio Miguel, la bass și Owen Howard, la tobe, fapt care arată marea deschidere internațională a acestui muzician, care vine în România cu două recitaluri, în 21 februarie, la Cluj și 22 - la București.

De această dată Benedikt Jahnel va fi secondat de Henning Sieverts, la bass, și de versatilul Jonas Burgwinkel, care va presta la tobe.

Dincolo de orice party pris-uri & simpatii, trebuie spus acum că bucuria pe care ne-o vor oferi cei trei germani, cu Jahnel în frunte, desigur, s-a pus la cale de neobosita gașcă de la jazz fun rising. O coterie - enervant de elevată, decandentă uneori & sensibilă la adevăratele valori muzicale, care se uită mai ales chiorîș, consecvent, dar deloc nu cu timiditate la cam tot ceea ce contează în materie de cultură sonoră actuală.

Ne vom lua Trabantul, bicicletele, vor urca pe băț, oricum, dar trebuie să fim la aceste două seri în sală...          

Benedikt Jahnel at piano

Benedikt Jahnel at piano

sursa imaginii: aici.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
11 février 2016 4 11 /02 /février /2016 11:42

Am avut deja ocazia să scriu despre ascensiunea lui Adrian Ghenie, în vara lui 2014.

Mă întrebam cum funcționează 

                                               „această "rinocenizare" a pieței de artă atît asupra conaţionalilior, a concitadinilor, cît şi asupra pieţei mari de artă? Că doar nu e un virus, o bacterie devastatoare, o pandemie?” - interogam atunci, iar acum pot răspunde: da, este vorba despre ceva care nu are de-a face cu arta, cu funcțiile ei, ci cu ceva extra-artistic, sau chiar post-artistic, are de-a face cu circulația capitalului, cu suprplusul acestuia care se deversează  în venele (vintrele) artei.

De data asta, o pictură de-a lui Ghenie și-a schimbat proprietarul pentru suma de 3.117.000 lire sterline (sumă totală, cu comisioanele casei de licitație!). A aparținut unei importante colecții private din Europa, aflăm din pagina Sotheby”s. Tot acolo ni se relatează povestea titlului acestei picturi, pictate în 2014. A fost expusă prima oară tot în acel an, la Galeria Judin, din Potsdamer Strasse 83, Berlin.

Nu este deloc importantă suma tranzacției, în acest context, ci demersul artistic, narațiunea din spatele ei. Vorba e că pictura aceasta a făcut parte din unul dintre loturile furate de naziști, și ascunse prin locuri în care operele de artă trebuiau să supraviețuiască războiului, și apoi, să bucure ochii rafinați ai celor care au avut nevoie de acest război. În 1937 o lucrare de Van Gogh, anume Floarea Soarelui (1888, National Gallery, London), a fost furată și împreună cu alte lucrări de la Stedelijk Collection din Amsterdam, a stat zăvorîtă într-un buncăr de lîngă Castricum.

Lucrarea aceasta este un evident omagiu celui mai nedreptățit artist în timpul vieții, Vincent Van Gogh. Să reamintesc, în acest context, că genialul olandez a vîndut în viața sa o singură lucrare: Viile roșii din Arles (olandeză: De Rode Vijngaard, 1888), în anuarie 1890, la prețul de 400 de franci. Piesa a fost achiziționată de artista belgiană Anna Boch, iar suma pare destul de impresionantă pentru acele vremuri (azi ar însemna cam 2000 $). O cifră oarecum ridicolă azi, pentru o piață „rinocerizată”...Mai e de amintit că familia Boch, cea care a cumpărat această operă, vîndută apoi negustorului & colecționarului rus Ivan Morozov, este aceiași care de cinci generații produce minunata ceramică & porțelanuri cunoscute sub sigla Villeroy & Boch

Fără a fi, cred, excesiv, acest recurs la istoria operei picturale a lui Van Gogh era necesar pentru a arăta că pictura în sine nu a avut un prea destin fericit, decît în măsura în care posteritatea a știut să-l redescopere și să-i fructifice (mai ales pecuniar) această dimensiune.

Ghenie a produs un tablou de mari dimensiuni, 280 / 280 cm, după capodopera lui Van Gogh, Floarea Soarelui . Poate că a pictat-o după o reproducere, sau poate chiar după ce a văzut-o în original. Lucrarea lui Van Gogh are 92,1 / 73 cm., nu este pătrată. Ghenie, ca postmodernist ce se crede, a preferat pătratul. La Van Gogh e un dreptunghi. Nervozitatea lui Van Gogh (subzistentă aproape permanent în acești ultimi ani ai vieții) rămîne totuși solară, curată, inundată de o hemoglobină sănătoasă, senină. Cromatica lui Ghenie este însă morbidă, gloduroasă, cu mult violet, brun și negru; în afară de negru - de negăsit în opera lui Van Gogh. În definitiv, Ghenie s-a pictat pe sine, iar succesul comercial pe care opinia publică îl pune pe seama operei acestui artist, nu are în esență nicio atingere cu aceasta. Una este arta, alta e comerțul, calculele & contabilitatea.

Astăzi este epoca narațiunilor sequel, iar pictura lui Ghenie se înscrie de minune, firesc, în această tendință, ce tinde să devină forța motrice a metabolismului (pervertit, desigur) al artei contemporane.     

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe Diariu Pamflet
commenter cet article
9 février 2016 2 09 /02 /février /2016 09:03
foto: © vladimir bulat, 09 februarie, 2016

foto: © vladimir bulat, 09 februarie, 2016

Desigur, acestea sunt semnele clare ale primăverii! Cam timpurii, ce-i drept...

În grădină au apărut ghioceii. Indiferent ce ni se întîmplă nouă, ei tot apar. Au ritmul lor. Neabătut. 

Biodinamismul naturii e peste necazurile, nevoile, suferințele, plîngerile,disconfortul & neodihna pe care le putem pune mereu în față, ca posibilă motivație de a întîrzia, a amîna sau de a nu fi pur și simplu pe fază.

Al nostru este ipoteticul „dacă”, al naturii, pur și simplu neobositul „ESTE”.    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia ochiuldeveghe Diariu
commenter cet article
8 février 2016 1 08 /02 /février /2016 13:25
foto: © vladimir bulat, februarie, 2016

foto: © vladimir bulat, februarie, 2016

Aflu că există de un an de zile aproape. Mai exact din 12 martie, 2015, în curtea bisericii Mavrogheni, din București. Bustul lui Brâncuși.

Pe care l-am văzut astăzi. Cu 10 zile înainte să se împlinească 140 de ani de la nașterea sa. Este lucrat de Silvia Radu, văduva lui Vasile Gorduz, basarabeanul.

Dar întîi am văzut soclul, care este vechi, precum un fus de coloană elină. Are o materialitate și o textură catifelată, pastelată. Inelele de la bază sunt nițel ciobite, trecerea vremii și-a lăsat amprente care fac din această coloană un artefact în sine. Un obiect estetic, de muzeu. Antablamentul este însă nou, șlefuit cu lustru, doar cu unghiurile teșite. Deasupra acestuia se înalță bustul din bronz. Am crezut inițial că e Leonardo da Vinci, așa cum îl știam din gravurile de epocă, așa cum l-au înveșnicit pe geniul Renașterii. Apoi, ochii au picat pe plăcuța de la baza coloanei, care pe o plăcuță dreptunghiulară anunță că cel reprezentat este Constantin Brâncuși (1876-1957). 

Scrutez cu luare aminte bustul. Nu știu de cine este lucrat. Mă învîrt în jurul lucrării turnate din bronz, în căutarea semnăturii autorului. Nu găsesc, dar constat că portretul este o coajă, pe dinăuntru gol. Revin la chip. Nu-l recunosc pe Brâncuși! Am același deja vu, cu Leonardo din memorie. Cad pe gînduri. Cum funcționează memoria vizuală, cum recunoaștem chipurile, persoanele, toată informația care ne este furnizată prin intermediul ochilor? „Procesorul” meu mental refuză identificarea cu Brâncuși. Poate și pentru că nu știam că el, maestrul înnoitor, a revenit în curtea de la Mavrogheni, doar că sub formă de monument...Știam că a cîntat aici, cînd era student la Belle Arte în București. A fost psalt. Prezența monumentului aici asta-și dorește: să ne reamintească că Brâncuși a fost un om al bisericii. Un mic slujitor al lui Dumnezeu. În ierarhia bisericească psalții ocupă treapta cea mai de jos. Pe treapta asta a rămas și după ce s-a stabilit la Paris, adică a continuat să psalmodieze, smerit, la biserica românească. 

Nu l-am recunoscut pe Brâncuși. Dar cred că a fost un bun creștin. Un autentic creștin. Iar calitatea asta a lui, lăuntrică, duhovnicească, se regăsește, cred, și în opera lui esențială. Depinde însă de cine și cu ce grad de pricepere o comentează & o interpretează. Personal cred că bustul lui Brâncuși nu are decît o legătură meteorologică cu Brâncuși, ci mai ales cu alchimia plastică și atît de rugoasă a Silviei Radu & chiar cu cea a lui Vasile Gorduz. Îmi vin în cap busturile celui din urmă: Mircea Eliade, Petre Țuțea, Ioan Alexandru...Silvia Radu a continuat această galerie. A închis-o. Cu chipul celui mai important sculptor al acestui neam: Constantin Brâncuși. Devenit un idol pentru toată seminția românească. Dar care neam nu i-a dedicat pînă acum niciun muzeu, niciun loc în care să te lămurești cine a fost și de ce este important pentru noi! Pînă și Cumințenia Pămîntului așteaptă să i se decidă soarta! Pînă mai ieri putea fi văzută la Muzeul Național de artă al României.

Busturi avem, străzi avem. Encore, Brâncuși, again! Nu-l avem pe Brâncuși, duhul lui Brâncuși, duhul operei lui este în altă parte...   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
5 février 2016 5 05 /02 /février /2016 22:28
Tristan TZARA, 1915. Fotografie de epocă.

Tristan TZARA, 1915. Fotografie de epocă.

În exact ziua în care se împlinește un veac de la inaugurarea Cabaretului Voltaire, la Zürich (5 februarie, 1916), în București s-a inaugurat expoziția TZARA.DADA.ETC., curatoriată de Erwin Kessler, asistat de Cătălin Davidescu.

Este o expoziție gigantică, blockbuster, cum i-a zis curatorul, dar nu ca dimensiuni, ci ca intensitate, anvergură, impact & noutate absolută. O expoziție-eseu, care arată solidul demers anti-artistic (în fapt, post-artistic) al lui Tzara, asistat de un grup de afini, la fel de războinici & alergici la pulsația tentaculelor răsuflate ale artei de tip clasic. DEmersul lui, al lor, au venit în contradicție cu orice formă de artă cunoscută, practicată, promulgată & instituționalizată.

Tzara venea dintr-o țară genuină din punct de vedere cultural, inocentă din toate punctele de vedere; el s-a prezentat precum o mireasa castă, care nu mai voia să rămînă fată mare! A fost primit cu brațele deschise, a fost aplaudat, aclamat, primit în rîndurile scandalagiilor, pentru că era nevoie de acea spontaneitate dadaistă, pe care o aducea, atunci, cu sine Tzara. Tristan transportă cu sine  întreaga țară - universul ancestral al păstorilor, al transhumanței, al viei de demult, universul incomesurabil al prelucrării pămîntului, care nu aduce întotdeauna rod...

Expoziția TZARA. DADA.ETC. prezintă un număr apreciabil de documente unicat, fotografii, desene, stampe, manuscrise, dedicații olografe, cărți poștale etc., care documentează într-un registru absolut inedit la noi în România, fenomenul DADA. Toate acestea provin din colecția lui Emilian Radu. 

Tristan Tzara a fost un calofil, un om cu un simț acut al materialităților, proporțiilor, nuanțelor & ritmului poetic. TACTica poeziei sale s-a răsfrînt în chip definitoriu, indelebil, asupra felului în care își concepea publicațiile, plachetele de versuri, compozițiile grafice...Cînd era nevoie - apela la amicii săi, artiști plastici, graficieni, pictori, arhitecți. Picabia, Sonia Delaunay, Tanguy, Arp, Matisse, Janco, Ion Vinea, Jacques Costin, Picasso,  Breton, Giacometti, Miro, Aragon, Eluard...doar o parte dintre cei care au gravitat în jurul & în fenomenul DADA, a cărui însuflețitor & creator a fost Tristan Tzara. Tzara - înnoitorul, farseurul, grafomanul, neliniștitul, anecdoticul, fermecătorul artist, a cărui contribuție la subminarea fundamentelor vechi ale artei nu se poate îndeajuns evalua nici pînă astăzi, după un veac de la ieșirea la rampă...

Să sperăm că în 18 februarie, conferința domnului Marius Hențea să aducă mai multă lumină în elucidarea acestui fenomen, atît de complex & pe cît de iluzoriu, pe atît de robust implementat în conștiința artistică a Europei cel puțin. În cadrul expoziției, această conferință, va suna ca o confirmare, precum o mărturie teoretică asupra a ceea ce intuiția (deopotrivă cu erudiția) ofereau ca previziune, fără să se poată formula în cuvinte. Imaginea va căpăta, să sperăm, un suport scriptic situat la înălțimea enunțului plastic. 

Domnul Marius Hențea este autorul celei mai ample cercetări asupra personalității artistice a lui Tristan Tzara: TaTa Dada. The Real Life and Celestial Adventures of Tristan Tzara, MIT Press, 2014.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme Simeze Agenda
commenter cet article
4 février 2016 4 04 /02 /février /2016 12:30

A nu se rata, nici expoziția, nici publicația care o va însoți. Volumul: Carte de pictură. Bazele iconografiei. Este un tratat pe care autorul l-a scris special pentru uzul studenților săi de la Școala Superioară de Arte & Conservare a Bisericii Ordoxe Sîrbe, din Belgrad. Cartea reprezintă un munte de erudiție, informație, dar și o abordare esențialmente diferită, proprie - pe care autorul îndeamnă pe oricine o va ceti, să nu-l urmeze întocmai. Metodă pe care oricare cetitor să o privească cu detașare, spirit critic &  cu un calm stoic. Se poate crede că acest tratat este unul în continuarea celor tardo-medievale, de care mustea odinioară iconografia Răsăritului, doar că poartă o infuzie de mentalitate & persuasiune contemporane... 

Cartea de pictură se găsește la librăria BIZANTINĂ, din București.

Mitrović reușește printr-un altoi de pricepere, hărnicie, smerenie și un dar venit de sus, să propună o înnoitoare viziune iconografică creștin-ortodoxă, care fermentează benefic! E o deschidere...

Todor Mitrović, o altă viziune
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
3 février 2016 3 03 /02 /février /2016 15:28
foto: © vladimir bulat, iunie, 2014

foto: © vladimir bulat, iunie, 2014

Gara auto centru din Chișinău este un nod de transport tensionat & multidicutat. Halucinant!

De fapt, Piața Centrală este un alt loc nevralgic, pitoresc & totodată dătător de dureri de cap autorităților locale & centrale, de care se ocupă urbaniștii, politicienii, artiștii, precum și sociologii. Pînă una-alta, avem un teritoriu uriaș în centrul istoric al Chișinăului care este un topos care a apărut în fotografii, filme, reportaje etc, dar pare că e fără un viitor...

Public o imagine cu interiorul Gării Auto Centrale, cu acel mozaic din epoca realismului socialist, într-o vreme în care acele interioare erau într-o fază de refacere, reînnoire, părelnică restaurare...cu prima ocazie cînd voi ajunge acolo, voi face o nouă fotografie, să vedem ce mai a rămas din imaginea acelui monument, cînd am fotografiat acel interior... 

Compoziția în tehnica mozaicului, de mari dimensiuni, se numește Orașul se construiește și înflorește, a fost realizată în anul 1974, și l-a avut ca autor pe plasticianul Mihail Burea, împreună cu echipa.

Repost 0
2 février 2016 2 02 /02 /février /2016 16:18
 
Cea  mai tare noutate a zilei: portretul lui Bulgakov, în loc de cel al lui Șolohov; este adevărat, ambii aveau prenumele de Mihail. 

Doar că unul a fost un răsfățat al regimului sovietic, și pe de-asupra a luat, în 1965, și premiul Nobel pentru literatură, iar Bulgakov era deja mort de un sfert de veac în acel moment...
http://www.magazine-litteraire.com/mensuel/564/nobel-apparatchik-01-02-2016-138105

 
Astfel, francezii, de fapt, o respectabilă revistă literară, scriu sub portretul lui Bulgakov acest cumplit cuvînt: apparatchik!!!
 
Mare e grădina TA, DOAMNE!
 
pt comparație, portretul lui Bulgakov, aici.
 
Update: azi, 03 februarie - portretul lui Bulgakov a dispărut de pe site-ul publicației. Tot să fie, oare, coada lui Volland?
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article