Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

18 juin 2008 3 18 /06 /juin /2008 13:23

Oarecum acest titlu aminteşte de Milan Kundera, de romanul său - Viaţa e în altă parte. De acord. Cum la fel de adevărat este că sfera internautică, dar şi mass-media consideră că deţin adevărul  - în ultimă instanţă. Multe sunt însă simple ficţiuni, închipuiri, perdele de fum, petarde zgomotoase. În general, miza este în altă parte. Cel mai adesea mă amuză pasiunile, visceralitatea şi isteria ce pot fi cetite pe site-uri, bloguri, liste de discuţii, forumuri...Internetul a creat acest debuşeu, l-a stimulat, şi a configurat până la coadă o altă realitate. Iar mizele, cum spuneam, nu încap în acel mediu - ele sunt în altă parte.    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
14 juin 2008 6 14 /06 /juin /2008 19:14

Acum cateva zile se anunta deschiderea unui magazin Louis Vuitton la Bucuresti. Dar inaugurarea asta le sta, cred, in gat celor de la carma brandului de lux, caci imensul sipet cu insemnele firmei - amplasat in jurul statuii Eroilor Pompieri a creat o adevarata isterie in randul bucurestenilor zelosi, patriotarzi si academicieni.

Unul chiar a venit cu o barda si a "spart" cu furie veninoasa epiderma capitalistei dihanii...Situatia cu valiza a luat repede proportii comice, nationale, ajungandu-se la scrisori deschise si alte tertipuri de actionare a realei democratii.  

Cei de la Vuitton insa nu sunt baieti cretini, dimpotriva, au demontat repede scenografia ucigatoare de valori nationale - in caz contrar, pompierii amenintau sa ocupe parcela de pamant alocata, altadata, "Catedralei Miluirii Neamului", pentru a-si reamplasa acolo nepretioasa bijuterie sculpturala. Schelele si celelalte au disparut, si monumentul "rasufla" acum usurat ca a scapat din stramtoarea LV.

Pana la a face mult zgomot pentru nimic, si furtuni in paharul fara apa, e de discutat de unde si pana unde presa romaneasca e indrituita sa confunde franzelaria cu benzinaria, si sa provoace scandaluri acolo unde ele nu au temei...Si inainte de asta sa se documenteze temeinic asupra implicatiilor chestiei. Sa afle ca numitul concept de "impachetare" a unor monumente nu este deloc nou sub soare, si ca artistul Christo, care nu numai ca a cutezat sa impacheteze intreaga cladire a Reichstagului de la Berlin, ci si Pont Neuf din Paris, dar si Monumentul lui Vittorio Emanuele din Milano.  Nu se aude? Astea erau, adevarat, acte pur artistice, necomerciale, dezinteresate...Dar a existat si un refuz, la Geneva nu i s-a permis sa impacheteze monumentul lui Calvin, Luther si alti protestanti celebri. Acum, firma Louis Vuitton "impacheteaza" pentru cateva zile Monumentul Eroilor Pompieri din Bucuresti - ca gest comercial, agresiv poate, dar o face legal, cu acte in regula, pentru scurta vreme! Deci, care e motivul REAL al isteriei, protestelor, indignarilor, interpelarilor, parelor si jalbelor inaintate Presedintelui si Prim-Ministrului? Este limpede ca autoritatile noastre nu sunt pregatite sa gestioneze astfel de situatii inedite, neasteptate, tocmai de aceea MCC a declarat ca avizul legal eliberat "constituie o eroare si este un fapt regretabil". Nu vom fi mai patrioti daca vom lasa ca praful, nepasarea si uitarea sa se aseze peste monumentele noastre, dar vom sari iute cu barda si furia proletara la oricine ni le "profaneaza" in scopuri comerciale... Pacat ca am pierdut si aschia de umor lasata de unii ca N.T. Orasanu sau I.L. Caragiale! Cine cunoaste, stie ce vreau sa spun...
Monumentul lui Luther &Co de la Geneva, neimpachetat de Christo.

Foto: Vladimir Bulat, iulie, 2004  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
11 juin 2008 3 11 /06 /juin /2008 10:22

Autorul romanelor care ne-au făcut să credem că Perestroika gorbaciovistă, O zi mai lungă decât veacul (I dolishe veka dlitsea deni, 1980) şi Eşafodul (Plaha, 1986), nu este o iluzie, ci va duce la prăbuşirea sistemului sovietic, Chingiz Torekulovici Aitmatov, a murit aseară...Pot spune cu mâna pe inimă, că anume scrierile acestui scriitor m-au maturizat şi m-au format ca intelectual, de aceea, îmi e foarte dificil să scriu acum la timpul trecut despre el, dar nimeni nu e perfect, nici moartea nu ne poate ocoli. Şi voi cita o maximă a celui care a fost Chingiz Torekulovici Aitmatov (1928-2008): "Toţi scriitorii au o neîmplinire - să lase ceva nefinalizat".

Dumnezeu să-l odihnească în Rai, iar noi să ne amintim mereu de el, citindu-i minunata operă! sr spune că există și lucrări care vor apărea postum...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Necropolistică
commenter cet article
7 juin 2008 6 07 /06 /juin /2008 17:11

Simt un gol in plex - rog sa fiu crezut, e ceva organic! Am simtit aceasta stare de disconfort si sila cand am vazut pe rafturile editurii Humanitas (deja) versiunea hardcover a romanului Maestrul si Margarita. Intreband daca se mai gaseste pe piata si versiunea cu coperti moi - mi s'a raspuns franc: "Ah, nu, ambele tiraje au fost inghitite de piata!". Deci, din noiembrie - cand a fost lansata versiunea romanului in traducerea lui Ion Covaci - si pana acum, au fost trase doua tiraje, si epuizate deja. Lumea nu are habar pe ce da banii! Titlul, si acela stalcit - am obosit sa tot scriu despre asta - este suficient ca Humanitas sa faca bani! Bani multi. Chiar de curand semnalam deficientele majore ale felului in care este servita aceasta capodopera publicului romanesc, si ce folos? Cainii latra, camilele inainteaza impasibile. Fara remuscari, fara scrupule. Ziceam acum cateva zile ca voi plasa pe blog versiunea textului meu publicat in revista STEAUA, dar intentionam sa aman aceasta afisare - acum am decis sa o fac. Poate ajunge pledoaria mea macar la cativa fideli ai lui Bulgakov, si ii va opri sa-si scoata banutii din chimire - spre a-i da pe un produs editorial nedemn, imposibil de conciliat cu "duhul" cartii lui Bulgakov?! Deci, lectura atenta si intructiva...

Combinaţiile lui Woland?  

 

Cu trei versiuni de traduceri „la activ”, romanul cel mai important al lui Mihail Bulgakov, Maestrul şi Margarita, s-ar putea spune că ar trebui să aibă un destin grandios, aşa după cum, în mod inspirat, Ezdra Pound zicea că „fiecare generaţie are dreptul său la propria citire a clasicilor”. Românii au şi ei acest drept, cred eu.

Literatura secolului al XX-lea nu s-ar mai putea despărţi nicidecum de această piesă, la care Bulgakov a lucrat efectiv vreo 12 ani, dar în realitate, a pregătit acest roman întreaga lui viaţă. Versiunea finală, la care a scris, şi apoi, a dictat, până în ultimele luni ale vieţii, şi după care se fac traducerile acestei capodopere. Versiunea asta a fost dictată doar de moartea autorului. În prezent sunt catalogate 8 variante ale romanului, din care reiese clar cât de greu a ajuns Bulgakov la soluţia de care avem parte acum. Dificultatea nu era dată doar de complexitatea temei alese (relaţia omului cu diavolul), ci şi de circumstanţele în care scriitorul a activat (imperiul răului roşu, condus de Stalin). Suprapunerile acestor două planuri au dat naştere unei opere deloc uşor de citit, şi cu atât mai dificil de înţeles şi de transpus. Şi asta cu atât mai mult cu cât scriitorul însuşi a avut o poziţionare destul de ambiguă faţă de subiectul tratat. Se spune că primele schiţe ale romanului au circulat într-un fel de samizdat printre prietenii scriitorului; spionajul sovietic depistează scrierea „subversivă”, şi astfel se poate data apariţia primei versiuni a viitorului roman Maestrul şi Margarita, 1929. Variantele despre care s-au păstrat mărturii se numeau foarte diferit: „Magul negru”, „Jonglorul cu copite”, „Seara înfricoşătoarei sâmbete”, „Marele cancelar”, Săgeata de aur”, „Fiul lui V(eliar)”, „Turneul (lui Voland)”...În jurul lui 1930 Bulgakov întrerupe lucrul asupra „romanului despre diavol”. După un an, munca se reînnoadă şi scrierea nu se va mai opri, căci anumite complicaţii legate de sănătatea sa îl fac să devină mult mai nerăbdător şi mai râvnitor de a finaliza „cel din urmă roman crepuscular”, cum l-a numit el însuşi într-o scrisoare, din 15 iunie 1938, către soţia sa. Există o sumedenie de interpretări ale acestei opere literare, publicate de-a lungul deceniilor, dar toate se învârt în jurul ideilor de roman „inaugural”, „satiric”, „politic-religios”, „inovator”, „figural”.  

Nu caracterizările romanului sau interpretările multiple ale acestuia ne interesează aici. Ci felurile în care această capodoperă a fost tradusă/transpusă în româneşte, şi cum versiunile existente în română reuşesc să ne transmită cât mai mult din opera finală a lui Bulgakov. Când ai cele trei versiuni în faţă, cele semnate de Natalia Radovici[1], Vsevolod Ciornei[2] şi Ion Covaci[3], ai semntimentul, nu tocmai reconfortant, că fiecare dintre ei a tradus câte un alt roman, dintr-o limbă rusă diferită; dacă aşa ceva e cu putinţă, se probează acum. O spun din start, versiunea oferită de Natalia Radovici este (după gustul meu) cea mai îngrijită şi mai atentă, celelalte două trădează cu vârf de măsură faptul că ambii traducători sunt poeţi, şi că au simţit necesitatea de a „picura” în textul bulgakovian câte ceva din „fiorul poetic” propriu. Or, cât e de admis într-un astfel de roman, unde fiecare frază, toată construcţia stilistică, şi chiar numele fiecărui personaj – sunt rodul unor distilări prelungi, bine chibzuite, şlefuite, „incifrate”? Când ai originalul rus în faţă – este cel mai lesne să-ţi dai seama de aceste lucruri. Textul lui Bulgakov este un text limpede, dens, simplu, direct, deşi (doar) pe alocuri, obscur şi misterios. Dar e cert că densitatea ascunsă a acestuia nu mizează pe o lectură poetizantă, ci mai degrabă pe una meditativ-simbolică. Romanul lui Bulgakov este o parodie în primul şi în primul rând, o parodie crudă, frisonantă, veninoasă, deşi foarte subtil servită. Cu graţie. Pentru a-i gusta adevărata savoare trebuie să ştii foarte bine nuanţele limbii ruse, care e o limbă extrem de evocatoare şi de polimorfă. Problema e că deşi Bulgakov scria în deceniul al III-lea al secolului XX, lexicul lui este foarte variat şi paradoxal, şi autorul jonglează cu cuvinte contemporane lui, deopotrivă cu cele care au o vechime considerabilă, arhaisme demult ieşite din uz. Personal, am folosit dicţionare chiar şi de secol XIX, pentru a desluşi sensurile anumitor cuvinte pe care traducătorii noştri fie le ocultau, fie le transpuneau după ureche, inexact, aleatoriu. Trebuie menţionat şi faptul că romanul s-a scris cu o grijă nemaivăzută, tipicăreşte, fără niciun fel de compromisuri, tocmai pentru că autorul nu-şi închipuia că acesta se va publica vreodată. În vremurile acelea dure, Bulgakov nu se aştepta ca Maestrul şi Margarita să devină (cândva) un roman pentru masse. De aceea, scria ca pentru sine. Sau pentru ai săi. Pentru oamenii epocii apuse odată cu instaurarea cruntei dictaturi staliniste... Am întâlnit în trama cărţii un lung şir de cuvinte ieşite din uz, dar care făceau sens tocmai prin semantica lor difuză, uitată, arhetipală. Tocmai de aceea, Maestrul şi Margarita nu se poate citi pe sărite, selectiv, şi fără a se urmări rând cu rând, cuvânt cu cuvânt, căci ţesătura verbală – care e monolită, se destramă, se face zdrenţe. Voi încerca în cele ce urmează o înşiruire de pasaje în care – printr-o traducere twisted[4], merçi Marc! – Bulgakov nu mai sună propriu pre limba lui.

Cred că unul din neajunsurile cele mai mari ale tuturor variantelor este lipsa unui aparat critic şi a notelor de subsol, a lămuririlor, necesare publicului românesc. Căci M&M are mare nevoie de aşa ceva. Covaci mai scapă pe ici-colo câte o notă, dar acestea nu salvează impresia unui automatism al traducătorului, care mai degrabă intuieşte sensurile depuse de autor, decât le şi înţelege în profunzime. Iar la paginile 31 şi 35 şi-a permis chiar omisiuni. Fraze care lipsesc. Dar să mergem mai departe. Versiunea proaspăt pusă la dispoziţia cititorilor suferă şi de lipsa unei redactări generale. Iau câteva exemple, spicuite la întâmplare, căci dacă aş aduce în cuprinsul acestui articol toate erorile, aceasta ar ocupa, poate, zeci de pagini. Şi nu încerc să mă erijez aici în dispecerul erratelor, ci voiesc a semnala doar lipsa de acurateţe cu care se traduc operele clasice. Nu mai aduc în discuţie faptul că, în acest caz, până şi titlul lăsat de Bulgakov a fost schimonosit încă de la prima versiune românească a romanului, şi care rămâne aşa până în acest moment[5].

Una din „lămuririle” hilare pe care le dă Covaci o găsim la pag. 65. Bulgakov spune că individul pe care-l întâlneşte Bezdomnîi pe malul râului Moscova, poartă o tolstovkă. Este vorba de o bluză largă, cu pliuri, care se încinge pe talie, şi e numită după tipul celei purtate cândva de contele Lev Tolstoi. În loc ca această explicaţie să se găsească într-o simplă notă de subsol, traducătorul o „topeşte” în textul bulgakovian, de parcă şi cel care citeşte romanul în original ar fi avut nevoie de o astfel de „iluminare”. Puţin mai în faţă, când Bulgakov ne spune că acţiunea se petrece pe o străduţă slab luminată, Covaci „înfloreşte” mistic atmosfera, şi ne anunţă că aceasta era „zgârcit miluită cu becuri chioare” (pag. 63). În ambele versiuni definitive rămase de la Bulgakov, capitolul al XIII-lea (deloc întâmplător e acest număr, infernal!), se numeşte Apariţia eroului. Covaci îşi îngăduie să fie ceva mai „explicit”, şi îl intitulează Apare Maestrul. Îl bate pe umăr, cum ar veni, pe Bulgakov...Ceilalţi doi traducători, rămân la formula bulgakoviană. Misteriosul vizitator se înfăţişează în salonul lui Bezdomnîi, la ospiciu; şi aflăm că pe femeia care are grijă de bolnavi nu o cheamă, ca la Bulgakov, Parascovia Feodorovna, ci Ivanovna, că aşa l-a „botezat” Covaci pe tatăl acesteia (p.162). Iar peste câteva rânduri, îi pune în gură Maestrului următoarea frază: Aşadar, dacă tot suntem la index, stăm puţin de vorbă? (p.163). La Ciornei fraza sună mai franc: „Deci, stăm?” (p.170). Natalia Radovici încearcă să fie şi mai aproape de sensul dat de Bulgakov: „Aşadar, stăm[6] închişi?” (p.142). Tot pe aceeaşi pagină, Bezdomnîi întreabă: „Profesiunea?”, iar Covaci înţelege: „Profesor?”. E o evidenţă, nu e acelaşi lucru. Iar camera 119, în care fusese „priponit” nefericitul „ascunzător de valută”, Nikanor Ivanovici Bosoi, ajunge re-numerotată de Covaci, şi devine, 199 (p.164). Lapşionnikova, cea care l-a anunţat pe Maestru că manuscrisul lui e respins de la publicare, aflăm că e de fapt Lepşonnikova (p.176). Maestrul avansează cu povestitul, şi ajunge să precizeze că au apărut o serie de articole, în unul dintre ele, criticul Mstislav Lavrovici, aminteşte de „pilaterie” (la Radovici, „pilatism”; „pilaterie” e şi la Ciornei), şi de cuvântul, practic intraductibil, „bogomaz”[7], pe care doar Ciornei îl traduce ca iconar (p.184), ceilalţi doi pur şi simplu îl omit. Folosirea de către Bulgakov a acestui arhaism este o aluzie la ideea de creaţie, dar este şi o ironie, căci bogomaz, ar echivala şi cu „mâzgălitor sau zugrav de chipuri”. Ei bine, în tandem, cele două cuvinte (pilaterie şi bogomaz) voiau să accentuieze atitudinea/mobilizarea negativă a lectorilor romanului despre Ponţiu Pilat şi, implicit, era o critică furioasă la adresa lui Bulgakov. Se ştie prea bine că Bulgakov a avut multe de suferit de pe urma pieselor şi romanelor sale...

Când începuseră chinurile, provocate de hărţuirea şi intoxicarea prin presă la care era supus, Maestrul se trezeşte la ora 2 după miezul nopţii, iar Covaci îşi informează cititorii că s-ar fi întâmplat la 7 ceasuri ale dimineţii (p.180). Fără sens. Cum fără sens rămâne, oarecum, şi toastul lui Woland – în traducerea românească, fireşte - când messir ridică pocalul făcut din craniul lui Berlioz, şi declamă: „Beau în sănătatea dumneavoastră, domnilor, zise Woland cu glas egal...” (p.341). Toate cele trei traduceri ne aduc în faţă această expresie arhicunoscută, „în sănătatea”, dar Bulgakov foloseşte exact formula: „beau sănătatea dumneavoastră”, şi aici avem de-a face cu un joc prea subtil de cuvinte şi de sensuri: Woland bea sănătatea, care e sângele, iar sângele este viaţă, Woland bea sănătatea pentru propria sănătate, am putea conchide. Pentru cea veşnică. Astfel îl contrazice pe Berlioz, care susţinea că nu există viaţă dincolo de moarte. Că e anume aşa, o confirmă chiar următoarea frază: Atunci s-a produs metamorfoza. Ciudat, dar aceste subtilităţi nu au fost remarcate sau sesizate de traducătorii noştri. Păcat. La Bulgakov nu e nimic întâmplător sau comun. Ci multe lucruri sunt încifrate, ascunse, tăinuite. Poate cel mai tainic cuvânt din acest roman apare în fiţuica pe care motanul Behemoth o dictează Hellei, petru a-i folosi lui Nicolai Ivanovici; este cel numit de Bulgakov „borov”, tradus de toţi traducătorii noştri prin „vier”. De bună seamă, dicţionarele moderne şi contemporane indică acest termen, însă cele mai vechi aduc la suprafaţă semantica străveche a acesui cuvînt, care este exact pentru a desemna natura malefică a celui ce semnează „adeverinţa”. Termenul ne spune că nu e vorba de porc, ci de seminţiile caprelor sau ale oilor, oves, caprae[8]. În cazul nostru e, incontestabil, vorba de ţap! Şi e mai firesc să fie aşa, căci ţapul „în Evul Mediu este însuşi Răul, Satana. Iar diavolul se va vedea reprezentat, în iconografia clasică, cu coarne şi picioare de ţap”[9].  Ce alt chip putea lua Nicolai Ivanovici, după ce fusese uns cu crema lui Azazello, de către Natalia Prokofievna (Nataşa)? „Într-o clipă, chipul respectabilului locatar de la parter luase formă de rât, iar mâinile şi picioarele i se împodobiseră la extremităţi cu copite” (Covaci, pag. 303). Termenul borov apare la Bulgakov de 10 ori pe întinsul a doar două pagini! Deci, nu pare o vocabulă inocentă... Termenul revine după balul satanei, în atmosfera întâlnirii Maestrului cu Woland, şi începem să înţelegem, subtil, că autorul romanului despre Pilat este chiar...satana. Apariţia în miez de noapte în salonul lui Bedomnîi, povestirea despre găsirea biletului de loterie în rufele murdare[10], coşmarurile nocturne, caracatiţa care pusese stăpânire pe el – toate pregătesc înţelegerea aceasta.

„- Întunericul venit dinspre Marea Mediterană acoperise oraşul pe care procuratorul îl ura...Da, întunericul...” (Ciornei, pag. 379).

„Tenebrele venite dinspre Mediterana învăluiseră oraşul atât de odios procuratorului...Da, tenebrele...” (Covaci, 370).  

Ultimele stricăciuni, Koroviev şi Behemoth le fac în Moscova, în magazinul Torgsin (abr. de la: torgovyi sindikat = sindicate comerciale), înainte de părăsirea definitivă a oraşului[11]. Iarăşi, din traducerile existente nu aflăm ce fel de magazin e ăsta, deşi în politica economică a primelor cincinale sovietice această reţea comercială a avut o menire foarte importantă. Tocmai pentru că Bulgakov a încercat să fie cât se poate de critic faţă de anomaliile pe care le-au generat aceste „torgsinuri” pentru populaţie, aduce în acţiune maleficul cuplu, care provoacă un tărăboi asurzitor şi fumigen în unul din ele. Covaci îl numeşte: „Splendid shop! Un shop foarte, foarte şic!” (p.429). Or, pînă la apariţia shop-urilor, a celor din amurgul comunismului, mai era vreme multă de aşteptat. De unde atunci această „înflorire”, cu de la sine putere, a unor realităţi aparţinătoare altor epoci, din partea traducătorului. Care se interpune autorului...Din nou şi din nou? Să fie iarăşi mâna lui Woland, oare? Sau e doar dezinhibarea traducătorului?

 

 

Nu îmi propusesem să analizez pagină cu pagină ediţiile româneşti ale capodoperei M & M., ci doar să semnalez rapid faptul că nu stăm prea bine cu transpunerea în limba actuală a operelor clasice, şi că pledoaria mea este să se facă, pe viitor – pentru clasici, cu precădere – ediţii critice, îngrijite cu mai multă acurateţe, acribie şi fără tendinţe expresioniste, poetizante, colocviale. Ediţii care să fie exacte nu numai în raport cu stilul, atitudinea şi plurivalenţa semantică a originalelor, ci şi pline de respect faţă de autorii lor. Nu poţi poetiza pe seama lui Bulgakov, când acesta a fost un prea sobru prozator. Şi o uriaşă conştiinţă civică!

 

 

 


[1] Am folosit ediţia Humanitas, 2001, colecţia Cartea de pe noptieră. Toate trimiterile vor face referire la această ediţie. Ediţia aceasta o urmează pe cea prima oară apărută la editura Minerva, colecţia BPT, în 1972, prefaţă şi tabel cronologic de Alexandru Sincu. Nr. Catalog 719.

[2] Am avut la dispoziţie ediţia editurii Cartier, Chişinău, 2003.

[3] Ediţia Humanitas Fiction, 2007, postfaţă de Ion Vartic.

[4] Caracterizarea este valabilă pentru noua versiune a romanului, datorată traducătorului Ion Covaci.

[5] Deşi şi eu şi Ruxandra Cesereanu am încercat în repetate rânduri să semnalăm că romanul lui Bugakov este Maestrul şi Margarita, nu Maestrul şi Margareta! Poate prin „contaminare” forţată cu Margareta lui Goethe, poate prin perfectă asemănare cu prenumele unora dintre româncele noastre? Cine ştie?

[6] Verbul rus, sideti, desemnează şi a şedea, şi a fi încarcerat. Trebuie menţionat că Bulgakov a fost un maestru desăvârşit al jocurilor de cuvinte, şi că de capcanele acestora nu-ţi poţi da seama decât după lecturi repetate. Vom vedea mai încolo.

[7] Termenul este polivalent: Bog (Dumnezeu) şi maz de la verbul mazati (a murdări, a mânji, a picta prost, de mântuială ).  Sensul peiorativ al sintagmei trimite cu gândul la lucrul prost făcut, dar sugerează şi, prin opoziţie, actul de a zugrăvi icoane. Literar: Pictor. Pentru nimeni însă nu este un secret că romanul poartă un puternic substrat de natură religioasă. Referinţele sunt nenumărate. Există şi studii care au dezbătut aceste aspecte, venite în special din zona teologică.  

[8] Cred că nu e forţată interpetarea care duce cu gîndul la pericopa evanghelică cu separarea oilor de capre, la Înfricăşătoarea Judecată (Matei, 25, 31-46). Termenul se întâlneşte în limba slavonă veche încă de pe la 1270, anume cu acest sens, oarecum malefic, cf.I.I.Sreznevsky, S.P.1893. vol.II, A-K, pag.152.

[9] Cf.Jean-Paul Cl bert, Bestiar fabulos. Dicţionar de simboluri animaliere, Editurile Artemis şi Cavaliotti, Buc., 1995, pag. 314.

[10] Există într-o versiune păstrată a romanului, din 1938, o referinţă la biletul de loterie care conţinea, printre numerele câştigătoare, şi perechea numerică „13” – cf. ediţiei editurii Vagrius, Moi bednîi, bednîi master...(Sărmanul, sărmanul meu maestru), Moscova, 2006, pag. 462.

[11] Reţea de magazine care au funcţionat în URSS între 1931-1936, care iniţial erau destinate exclusiv străinilor, pentru cumpărături pe valută sau aur, apoi, la scurtă vreme, ele au început să primească şi lumea autohtonă.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
6 juin 2008 5 06 /06 /juin /2008 21:55

La Galeria SubCarturesti, str.Arthur Verona # 13, in perioada 6-13 iunie.
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
2 juin 2008 1 02 /06 /juin /2008 10:05


Cred
cu tărie că a venit vremea unei analize a "fenomenului bienalelor" în România. Căci numărul lor a crescut la 3, iar perspectiva "ancorării" lor în contextul vizual local este încă destul de neclară. O bienală locală tinde să nu aibă "priză" dacă nu se raporteză la mediul în care se desfăşoară. Căci, cum spunea şi Jean-Hubert Martin în interviul amplasat de mine acum câteva zile, "sunt puţine locuri sub soare, şi ştiţi prea bine câte bienale există astăzi în lume. Robert Storr a numărat, se pare, cam 110, deşi în realitate sunt cu siguranţă mai multe". Prin urmare, orice tip de proiect de acest gen trebuie să-şi definească cât mai clar poziţionarea în această "cavalcadă a bienalelor". În această ordine de idei e legitim să ne întrebăm - ce înseamnă o bienală de artă contemporană făcută în România? La Bucureşti sau la Iaşi? 
Proiectul BB3 a readus pe tapet discuţia. Care este impactul acesteia? Cui se adresează? Are nevoie mediul local de un astfel de eveniment? Cum îl percepe? Cum se oglindeşte în mass-media sau în presa de specialitate? Poate că sunt întrebări şi interogaţii prea generale, expeditive, dar ele au darul să dibuiască nişte răspunsuri la marea întrebare: avem o bienală internaţională, ce facem cu ea?! Am observat tendinţa micilor bienale - iar cele din România se înscriu în această categorie - de a lucra cu specialişti-curatori invitaţi din exterior, iar aceştia la rândul lor se implică foarte puţin în "sondarea" mediului local, şi încearcă nişte scheme şi formule valabile pentru bienalele mari (cum sunt cele de la Venezia, Sao Paolo, Sidney; "Manifesta" etc.): cu teme foarte generale, cu nume sonore de artişti, cu o orientare precumpanitoare spre mediile de informare externe...Şansa bienalelor mici este, în opinia mea, invitarea de curatori străini, dar care să lucreze ceva mai aplicat cu artişti locali, iar mass-media internaţională îşi va manifesta cu atât mai mult "curiozitatea", căci o panoplie interesantă de nume "aborigene" poate furniza către marile bienale, în viitorul apropiat, "aer proaspăt", problematici inedite. Altfel spus, o bienală de acest gen ar atrage asupra sa atenţia curatorilor momentului. În cazul BB3, din cei trei artişti români doar unul este total necunoscut mediului internaţional (Adrian Matei). E oare întâmplător faptul că cea mai "năbădăioasă" şi problematizantă expoziţie din Bienala de la Venezia se organizează , de regulă, anume în Pavilionul Italiei? Nu e deloc un accident că anume aceasta este platforma cea mai analizată şi vizitată. Cea mai discutată şi criticată. Vrei nu vrei, publicul de bază în bienala unei ţări este cel local. Pe cale de consecinţă, BB3 se adresează (sau ar trebui să o facă!) cu precădere publicului românesc. Dar în ce măsură acest (potenţial) public a fost luat în calcul atunci când s-a pregătit şi oferit acest proiect? Fireşte, orice iniţiativă de acest gen, privată fiind, îşi poate configura după bunul său plac priorităţile, interesele, ideile, tematicile. Dar din moment ce proiectarea şi materializarea BB3 se face în mediul bucureştean, organizatorii lui nu pot şi nu trebuie să facă abstracţie de acest mediu. Au nevoie de el: pentru confruntare, dialog, background, resurse. Şi orice finanţator sau creditor trebuie să-şi pună aceleaşi întrebări. Căci finanţarea artei nu se face ca un gest pauşal sau unul de natură umanistă - ci mereu pentru a obţine un capital simbolic, de imagine, prestigiu, investiţie pe termen lung... Deocamdată, BB3 ca şi cele anterioare - au dat dovadă de autism şi neglijare a mediului artistic local, or acest lucru nu este deloc în avantajul instituţiei care o organizează şi o promovează! Dimpotrivă chiar...
Voi reveni. 

Fotografie: Vladimir Bulat

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
29 mai 2008 4 29 /05 /mai /2008 10:34

Cu acest titlu mi-a aparut in revista literara STEAUA (nr. 5-6, 2008) un eseu in care m-am ocupat mai aplicat de modul in care s-a tradus pre romaneste romanul Maestrul si Margarita al lui Mihail Bulgakov. Nu prea stiu ce distributie are in tara aceasta revista editata la Cluj, dar am simtit ca pe o datorie personala sa ma aplec mai pe indelete asupra celor 3 versiuni existente - si sa constat ca nu l-am prea regasit pe adevaratul Bulgakov in ele, si ca transpunerea lui in limba noastra inca lasa multe si bune de dorit! E si cazul altor scrieri - nu numai al capodoperei vietii scriitorului...Poate ca voi pune, in timp, intregul text al eseului pe blog. Daca lumea va fi interesata!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
26 mai 2008 1 26 /05 /mai /2008 14:08

Meditam mai aplicat asupra necesităţilor de a face bienale astăzi. Şi am dat peste un interviu cu Jean-Hubert Martin, curatorul desemnat al viitoarei Bienale de la Moscova. Ea va avea loc în anul 2009, şi va fi cea de-a treia ediţie. Deşi acest dialog nu este prea întins, am selectat doar câteva idei, la care subscriu, şi care ar fi, cred, utile unei discuţii mai atente asupra artei contemporane din România şi de aiurea. Dialogul a fost susţinut de Irina Kulik, curator şi teoretician.
(...)
Întrebare: La ce aţi meditat? Aveţi deja o temă, ideea de bază a viitoarei expoziţii?

Răspuns: Nu am o temă, dar am o idee. Îmi displac temele alambicate ale expoziţiilor, scopul oricărei bienale este unul singur, acelaşi - o prezentare în perspectivă asupra a ceea ce se întâmplă în lumea artei. Mi-ar plăcea să arăt în Rusia autori mai puţin cunoscuţi aici - artişti din Africa, Asia, Oceania. Dar într-un mod diferit de cum se prezintă în lume arta contemporană din China sau India. Aş dori să arăt nu doar artişti absorbiţi de sistemul artistic, ci şi lucruri care se crează în afara metropolelor, într-un alt mediu, şi cu alte scopuri - cum ar fi, de pildă, tot ce e legat de practicile religioase. 

Întrebare:  Bienala moscovită va fi centrată pe arta religioasă? Cu siguranţă, ştiţi deja, cât de tensionate devin în Rusia relaţiile dintre artiştii contemporani, care încearcă să se apropie de religie, şi comunitatea ortodoxă... 

Răspuns: Da, ştiu despre toate astea, şi m-am gândit că expoziţia pe care o fac să fie într-un fel sau altul legată de aceste discuţii. Dar nu doresc ca întreaga tematică să graviteze în jurul acestora - în artă există o sumedenie de lucruri care nu sunt în niciun fel legate de religie, de care pomenisem - pentru a-mi exemplifica punctul de vedere.

Întrebare: Această bienală va include doar reprezentanţi ai unor culturi exotice sau li se vor alătura acestora şi nume cunoscute tuturor din lumea occidentală?

Răspuns: Doar am demarat lucrul asupra pregătirii bienalei, şi nu pot nominaliza pe nimeni. Urmează să mă întâlnesc cu artiştii, să discut cu ei ideile pe care le am, atunci voi vedea cum aceştia vor reacţiona la ecoul lor. Dar, fără îndoială, vor fi şi artişti apuseni, şi ruşi - cu speranţa că dintre ruşi să fie mai numeroşi decât au fost la precedentele doua bienale.

Întrebare: În ce fel lucraţi cu artiştii? Preferaţi să aduceţi lucrări existente care să se potrivească concepţiei dumnevoastră, sau elaboraţi împreună cu artiştii?

Răspuns: În privinţa artiştilor ruşi - aş dori fie comandate lucrări noi, fie, în cazuri extreme, să arătăm piese absolut nearătate, nu dintre acelea cu care cunoscătorii sunt demult familiarizaţi. În ceea ce priveşte artiştii străini, mă simt mult mai liber - există multe lucrări total necunoscute publicului din Moscova. Da, acum 30 de ani să arăţi la Venezia o lucrare ce a figurat anterior la Dokumenta - era considerat de prost gust. Dar în condiţiile de azi - când numărul lor depăşeşte cu mult suta - nu există niciun pericol în arăta la Moscova ceva care a fost expus, să spunem, la Kwanju sau Yokohama. Noi trebuie să lucrăm cu operativitate, şi de aceea am nevoie de câteva lucrări gata făcute, pe care să mă pot bizui atunci când elaborez expoziţia. Atunci când toţi artiştii primesc carte-blanche, este imposibil să gândeşti anticipat dramaturgia expunerii. Iar, dată fiind geografia foarte laxă a expoziţiei mele, nu pot aduce la Moscova pe toţi expozanţii, şi asta din raţiuni financiare. În aceeaşi situaţie de află toate bienalele.

Întrebare: Prin ce Bienala de la Moscova se poate deosebi de alte bienale existente în lume, - şi nu vorbesc de doar proiectul dumneavoastră, ci mai larg, despre rolul ei în contextul mondial al scenei artistice?

Răspuns: Nu trebuie să ne amăgim, şi să credem că Bienala de la Moscova va putea să o egaleze prea curând pe cea de la Venezia, sau să ajungă pe acelaşi palier cu Dokumenta. Sunt puţine locuri sub soare, şi ştiţi prea bine câte bienale există astăzi în lume. Robert Storr a numărat, se pare, cam 110, deşi în realitate sunt cu siguranţă mai multe. În orice caz, Bienala aceasta conferă un statut aparte scenei de artă ruseşti, precum şi oraşului Moscova. Dar pentru mine aceasta va fi în primul rând o expoziţie, care va permite numerosului public moscovit să cunoască noi opere aduse din înteaga lume, create de artişti de mare clasă; să vadă o expoziţie care formulează întrebări despre lumea de azi - din perspectiva artei şi culturii."

(...)

Adaptare şi traducere: Vladimir Bulat       

  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
23 mai 2008 5 23 /05 /mai /2008 09:56
Curatorul Jan-Erik Lundström - in fata lucrarii lui Jan Svenungsson, Psycho-Mapping Scandinavia, 1996.

BB3 s-a deschis. Amplasata in cateva locatii ale capitalei acesta bienala are toate datele sa devina unul din evenimentele cele mai importante ale ultimilor ani. Chiar daca - o spun din start - mediul local a cam ingnorat-o: prin neprezenta masiva la vernisaj! Fireste, curiozitatea benigna ii va impinge pe cei din breasla sa mearga sa vada acest proiect axat pe "geografie", "cartografiere", "scanare a spatiului", "documentare a lumii globalizate", "stocare de date". Este poate cel mai ne-vizual ansamblu expozitional din cate mi-a fost data sa vad, dar acest fapt nu ma face decat si mai curios. Chiar daca ma macina ideea ca lumea NU va sti mai multa geografie decat pana acum. Pasiunea asta va ramane si pe mai departe un fapt insular. Caci exista un paradox - intuiesc, quasi-general - pe care l-as formula in felul urmator: cu cat lumea este mai in miscare, si practica turismul la scara mare, cu atat mai putin ea stie geografie. Lucrul asta este lasat in seama agentiilor de turism, ghizilor, comisionarilor de toate spetele etc. Nu la fel stau lucrurile cu artistii. Se vede si din aceasta Bienala ca tot mai multi artisti isi "focuseaza" atentia si par tot mai preocupati de investigarea locurilor/spatiilor in care calatoresc sau se stabilesc temporar (in stagii, burse, exiluri, escapes...). Universul acesta este unul al cercetarii, documentarii, crearii de banci de date. Pozitionarea artistului este insa mereu (sau aproape) interesata, politizata. Scopul lui nu este doar sa informeze, sa arate cum stau lucrurile - precum o fac ghidurile, atlasurile, hartile, tabelele, schemele. Artistul afirma ceva. Pune degetul pe rana - sau pe buton.
Johan Jarnestad, Values, 2007, print, 70 x 70 cm. Courtesy the artist & Dagens Nyheter.

Artistul are o pozitionare activa, revolutionara. De aceea, de cele mai multe ori actele sale artistice se leaga de evenimente istorice, politice, economice, sociale. Harta, din aceasta perspectiva, poate deveni un argument major, o demonstratie, sau chiar o arma. Munca de cartograf sau geograf este un efort regresiv, pasiv, inert. Iar daca "fraiele" unui astfel de efort sunt preluate de artist - controlul poate scapa. Poate deveni periculos.
Adrian Matei, Hygienic, toilet paper manual printed, metal and ceramic support, 15,5 x 11 x 7 cm, 2008. Courtesy the artist. 

De pilda, cum am fi reactionat la o astfel de lucrare, daca ea ar fi fost realizata de un artist strain? De un american, albanez sau filipinez? Putem crede ca, adesea, artistii prefera sa mearga pe lama cutitului, si sa exprime o opinie, decat sa stea onest si rece in fata riglei, echerului si a uneltelor (tot mai sofisticate ale) geografului. De exemplu, Renaud Auguste-Dormeuil, cu seria sa de fotografii simulate ale cerului instelat, The Day Before..., a intreprins o incercare de a "ceti" 'n-stele "semnele" tragediilor ce aveau sa se abata asupra Guernicii (1937), Hiroshimei (1945), NY (2001) etc. Asta nu mai e o constatare, ci o invitatie si o provocare la meditatie. Se stie, "cetitul in stele" era o componenta foarte importanta a omului vechi, ancestral, medieval...De ce nu ar mai face-o si astazi?!  

Bureau D'Études, extract from the publication “The Ring”, 2006.

BB3 este o Bienala intelectualista, provocatoare, foarte actuala si un insert necesar in arealul lumii de azi. Ea pune si formuleaza intrebari, interogatii, idei - sa le descoperim.  

Fotografii: Vladimir Bulat 
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
21 mai 2008 3 21 /05 /mai /2008 19:13

Moara lui Assan din Bucuresti a trecut prin zile grele de curand. A ars aproape in intregime unul din cele cateva corpuri ale ansamblului din zona Lizeanu-Stefan cel Mare. Cazul se discuta pe larg, iar acheta politiei este in plina desfasurare. Nu este pentru nimeni un secret cum si de ce sunt "pescuite" loturile de teren din zona centrala a Capitalei, precum si din proximitatea acesteia. Dar asta este o alta discutie.

Acest caz nefericit a scos la iveala existenta in acea cladire a unei piese tehnice - unicat. E vorba despre un "tobogan" executat integral din lemn de stejar, care slujea la coborirea sacilor cu faina de la etajul morii spre parterul acesteia. 
Vedem aici lamele de metal de care era suspendat "toboganul" - tot ce era componenta din lemn, a ars! Iar ceea ce a supravietuit - este o adevarata opera de arta. S-a pastrat doar acest mic fragment, dar e suficient pentru a ne da seama de inventivitatea, ingeniozitatea si dibacia mesterilor de alta data. 
Asa arata partea "lucrativa" a "toboganului" - suprafata polisata si perfect modelata asigura glisarea rapida a sarcinii pe suprafata ei. Este construita din alaturarea una langa alta a stinghiilor de lemn.

Asta este partea dorsala a toboganului-elice. Toata arhitectura este structurata in jurul unui ax central, cu o tija metalica. Acest modul - fragmentul pastrat - este, in opinia mea, o sculptura prin excelenta, si merita reluata (ca solutie formala!) intr-o lucrare contemporana. 
Unghiul care nu lasa niciun dubiu asupra calitatii si originalitatii lucrarii-agregat; opera celor care ne-au lasat obiecte despre care noi nici habar nu avem cum s-au facut, nici capabili nu suntem sa le pastram asa cum au fost facute, in forma lor irepetabila, fara cusur! Doar focul a fost in stare sa le macine... 

Fotografii: Sergiu Luchian, consilier la DCCPCN-MB.
(ii multumesc si pe aceasta cale pentru materialul pus la dispozitie)

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article