Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

14 mai 2008 3 14 /05 /mai /2008 10:59

Nikita Struve, cel care conduce de aproape o jumătate de veac IMCA Press, de la Paris - primul editor al Arhipelagului GULAG al lui Soljeniţân, susţine într-un interviu că emigraţia rusă nu mai e ce a fost, deşi prima generaţie era: "înţeleaptă, foarte cultă - din Rusia a emigrat elita intelectuală şi morală. Ofiţerii Armatei Albe erau nişte oameni foarte căliţi. Un astfel de potenţial nu l-a avut nicio altă emigraţie. Ea s'a manifestat o vreme îndelungată, dar acum începe să dispară, e la un pas de moarte. Moştenirea în bună măsură a fost conservată, de noi, urmaşii acelei generaţii. Juratecul încă mai mocneşte. Dar cea mai mare parte a emigraţiei actuale - care e la a patra sau chiar a cincea generaţie - nu mai are nimic în comun cu acel prim val. E departe de idealurile ei iniţiale - morale şi intelectuale. Emigraţia rusă e foarte nenumeroasă în Franţa actuală. Dacă e să luăm la socoteală starea de lucruri de la Catedrala Alexandru Nevsky de pe Rue Daru, avem constatarea că biserica acesta este vizitată în proporţie de 70 la sută de moldoveni (subl.mea, v.b.). În acel loc, cel mai adesea, nu vei mai auzi vorbindu-se limba rusă". 

Iată de unde întrebarea: care dintre moldoveni ajung la acea biserică a fostei emigraţii ruse? Să fie vorba de "generaţia transfugă" din era neo-comunismului moldovenesc? Am mari îndoieli în acest sens...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
8 mai 2008 4 08 /05 /mai /2008 09:08
în româneşte, la Curtea Veche - în traducerea fraţilor Vakulovschi! Citiţi fraţilor această carte, căci este cam tot ce a scris mai bun inegalabilul Sorokin. Mentalitatea de "opricnik" -deşi cu rădăcini tardomedievale - se regăseşte azi în jurul nostru la tot pasul. Cu vârf de măsură. E chiar lichelismul şi "graba de a acţiona" - bolile corozive ale zilelor noastre!
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
7 mai 2008 3 07 /05 /mai /2008 13:49
Astăzi poate mai bine ca niciodată am priceput cuvintele fotografului Boris Mihailov, care spunea cândva că pentru  reuşita unei fotografii trebuie să stai la pândă, precum pisica...să prinzi momentul - saltul/apasarea pe buton!
Pe lângă casă am urmărit îndelung - nu în goana mersului - cum o pisică curta o superbă coţofană, aflată într-un copac. Mi-a tras atenţia de departe croncănitul păsării, şi am înţeles că semnalizează ceva. Ciugulea tacticos dintr-o crenguţă, iar pisica dădea languros târcoale trunchiului acelui pom. La un moment dat, chemată probabil, a apărut o a doua coţofană - care a sustras atenţia felinei agitate, care deja încerca sa se cocoaţe rapid pe coaja copacului...hop-ţop, şi mâţa s-a pomenit păcălită, dar dădea din coadă şerpuitor, agale, înghiţea in sec. Exact ca un om flămând. Era un adevarat spectacol! Mintenaş cea chemată a coborât pe carosabil, şi a "chemat-o" după sine pe jucauşa pisicuţă. Cea dintâi tot mai croncănea zgomotos, se agita, dadea cu ciocul, şi se vedea prea bine că se jucau de fapt...pisica cu pasărea, dar nici una din ele nu lăsa garda jos - erau atente, pe fază, şi tărăgănau acţiunea. Sunt sigur - pisica nu era flămândă...Fiecare dintre participante savura momentul, arata ce avea mai bun: perspicacitate, şiretenie, agerime, graţie, curtoazie, spirit ludic:))

Lucruri simple, fireşti, primare, ca roua ce-o vezi dimineaţa pe frunze - dar nu ştii nici cum apare...nici cum dispare.     
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
4 mai 2008 7 04 /05 /mai /2008 19:31
După ani de zile Ionică Grigorescu deschide o expo personală la Paris, curatoriată de Ami Barak.
Evenimentul va avea loc în una din cele mai importante galerii din capitala Franţei - JGM Galerie.
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
2 mai 2008 5 02 /05 /mai /2008 20:09

Oraşul ăsta e al nimănui! Doar două exemple concludente.

Un fost partid de guvernământ, anume roşul psd, a organizat ieri după-amiază un miting propagandistic, cu scop electoral în coasta Casei Poporului - transformându-se locul, anume un parc al bucureştenilor, într-o uriaşă cocină acoperită de fum şi veselie deşartă.

Azi, în centrul vechi al capitalei a luat foc o casă cu faţada art deco, una din puţinele din acest oraş cosmopolit. La TV puteai vedea persoane tuciurii coborând pe funii făcute din cearceafuri din geamurile înnegrite de funingine. Aveai sentimentul ca era un film prost despre vreo periferie a unei cetăţi din lumea a treia...Doar ca se vorbea într-o română aproximativă, cântată, scuipată printre dinţi! Nu avem niciun motiv de amuzament, măi domnilor...   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
24 avril 2008 4 24 /04 /avril /2008 16:25

de Constantin Leontiev (1831-1891)

1 iunie 1872 - Sfântul Munte

"Iată sunt de mai bine de jumătate de an pe Athos, şi hălăduiesc uneori în împrejurimile acestuia; dar până şi cea mai scurtă îndepărtare de munte o suport cu greutate. 
Am învăţat multe, am şi uitat multe. Priceput-am lucruri care-mi păreau altădată stranii şi străine, iar acum mirarea mă cuprinde cum de se putea întâmpla astfel.
Am văzut multe şi am cetit multe. Pe masa mea zac alături Prudhon şi Proorocul David, Byron şi Gură-de-Aur; Ioan Damaschin şi Goethe, Homeakov şi Herţen. Aici sunt mai liniştit decât eram în lume: aici am şi iubire pentru lume, ca un tablou îndepărtat şi nevătămător...Cu plăcere gândesc uneori la viaţa marilor oraşe, la patria noastră îndepărtată, la foştii prieteni, la cei apropiaţi sau adormiţi... Athosul nici de chestiunile politice nu îl îndepărtează cu totul pe om, dacă acesta voieşte a le urmări; fireşte, veştile sunt mult mai puţine din părţile îndepărtate ale Rusiei. Aici auzi zilnic noutăţi despre problema Bulgară; despre schimbările de guvern de la Ţarigrad; sunt anumite nuanţe pe Athos; ziarele aduc veşti de prin Europa; fără încetare sosesc din Rusia pelerini şi asişti la judecăţile lor cu privire la treburile interne...Cu toate astea - liniştea e deplină; viaţa se scurge firesc, fără agitaţie şi tapaj. Nu e stagnare; viaţa nu adoarme, iar munca e prezentă peste tot (...)
Am deprins multe aci şi am priceput la fel de multe; mi-au şi scăpat destule; unii, sosind pe Athos, caută cu deosebită dragoste vestigiile trecutului; eu însă nu am călcat în nicio bibliotecă mănăstirească; manuscrise străvechi nu am văzut, nici nu intenţionez să consult aşa ceva. Eu cred pe cuvânt: toate astea sunt povăţuitoare şi nepreţuite.
Construcţia bisericii, supleţea cupolei, alegerea cromaticii pentru acoperiş şi ziduri - mă preocupă infinit mai mult. Vrednic lucru este a compara diferenţele dintre vechile construcţii bizantine cu cele de dată recentă, iconografia veche cu cea rusească mai recentă, deosebirile între casele de oaspeţi la ruşi şi greci. Putem cu hotărâre să afirmăm că aproape tot ce ţine de podoaba interioară a bisericilor - iconografia, iconostasele, odăjdiile, la ruşi sunt parcă mai graţioase, mai vii, şi am putea spune chiar, mai minunate. Cântările noastre, în comparaţie cu cele greceşti - prea bine ştii - nici nu le putem compara! Deşi construcţiile în sine la bulgari şi greci sunt mai bune ca ale noastre, au mai mult gust, sunt mult mai trainice, trădează mai multă fantezie orientală şi poezie arhitecturală; ale noastre, din păcate, amintesc de spiritul cazon autohton de sorginte semi-nemţească, de liniile cazarmelor, de pereţii drepţi tencuiţi cu alb, de acoperişurile şi cupolele verzi, iar dacă privim la verdeaţa naturală - este culoarea cea mai nepotrivită şi neplăcută ochiului, şi parcă prea aminteşte de casa de vacanţă a neamţului naturalizat în Rusia. În liniii mari vorbind, construcţiile ruseşti poartă amprenta arhitecturii administrative, pecetea celor care ridică în fiecare gubernie şi fundătură halte galbene, cazarme albe şi biserici cu pereţi albi şi cupole verzi...
În chiliile şi camerele pentru musafiri din mănăstirile greceşti şi bulgăreşti e mai mult suflu oriental şi o măreaţă simplitate turcească: un covor, o laviţă de-a lungul pereţilor, o sobă bună pe peretele median sau chiar o sobă rusească; în unele încăperi există un podium care desparte camera în două, o parte mai ridicată, unde se află o somptuoasă sofa, iar cealaltă parte - un soi de prag pentru aceasta. În hotelurile ruseşti pelerinii se simt confortabil şi bine; dar ruşii sunt prea ahtiaţi după mobila europeană de îndoielnică calitate, după sofale micuţe şi incomode cu volute diverse, după mulţime de scaune, acestea toate şi-ar fi găsit locul mai potrivit  în peşterile asceţilor, nicidecum în camerele menite primirii şi liniştirii musafirilor. Există şi o tentaţie majoră de a pune pe pereţi mici imagini şi mulţime de fotografii; dorinţa de a folosi acoperitori de masă ajurate sau cu aceeaşi funcţie - broboade ieftine femeieşti. Scurt spus, în ospelurile bulgăreşti şi greceşti parcă simţi prezenţa unui turc onorabil cu turban pe cap şi odăjdii largi pe el, care fumează narghilea; în timp ce în hotelurile ruseşti îl rememorezi mai degrabă pe cunoscutul tău, Karl Ivanovici, căruia Maria Ivanovna îi pregăteşte pentru onomastică o supriză croşetată cu chenar împletit.
Fără îndoială, graţia şi buna simplitate în acest caz este de partea orientalilor. Deşi, în privinţa calităţii construcţiilor, putem spune două lucruri întru îndrepăţirea monahilor ruşi. Sunt de părere că încăperea monahului trebuie să fie modestă, goală şi chiar, strâmtă...Dar întreaga mănăstire, dacă aceasta dispune de mijloace, bisericile sale şi anexele acesteia - trebuie să fie frumoase, elegante şi chiar măreţe. La bulgari şi greci, fie că e vorba de vechi zidiri, ridicate fie după modele ştiute, fie de cele mai noi, sub închipuirea zborului liber al ideii ideale - le sunt străine aripile inspiraţiei strivite de coasa utilitarismului actual. Dar ce modele au adus aici monahii ruşi? Putem să-i învinuim pe aceştia pentru insuficienţa lor de bun-gust, dacă cu chiu cu vai jumătate din elitele de dată recentă, dintre oamenii puterii, pictorii, creatorii - mai erau atenţi la  stilul bizantin? După modestele gusturi olandeze ale lui Petru cel Mare, am traversat Renaşterea (Renaissance, în textul original) Catedralei din Kazan şi rococoul, doar de foarte puţină vreme se pot observa semnele unei gândiri arhitecturale autohtone.
Unii oameni găsesc că tentativele acestea de înnoire sunt prea firave, şi că Soborul Isakievskii (din Sankt-Petersburg - nota tr.) reprezintă o simbioză dintre Catedrala Sfântul Petru şi o bancă englezească oarecare...
Nu sunt arhitect, nici arheolog; în aceste chestiuni sunt o voce din mulţime, dar am ochi şi simţăminte. Cunosc câte ceva, dar şi mai multe nu le cunosc. Îmi amintesc de multe denumiri ale căror sens îmi scapă, cunosc adesea idei pe care nu le pot formula. Dar eu, aşa cred, înţeleg totul când vorbesc cu arhitecţi sau arheologi. Şi vreau să spun un singur lucru: că direcţia arhitecturii ruseşti actuale este mai bună, mai rodnică, decât cea precedentă. Există tendinţa unei creaţii proprii în limitele tradiţiei sau a statutului; iar asta, după cum mi se pare, este condiţia esenţială a stilului propriu. (...) Putem spune: înalta noastră societate, ţara noastră şi Curtea Imperială, intelighenţia artistică, Academia - de-abia de au ieşit pe calea cea bună...deci, ce drept avem să judecăm cu asprime gusturile athoniţilor noştri, dacă căpeteniile lor au sosit aici de-abia prin anii '30-'40, şi au făcut ce au putut... 
O altă îndreptăţire pentru ei e aceasta.
Vechile construcţii ale bulgarilor şi grecilor - sunt cu adevărat vechi; sunt şi originale. Iar cele noi - la Zographu bulgăresc sau la Vatopedu grecesc - sunt, să admitem, minunate; ele sunt construite din piatră făţuită, cu gust, fără grabă, firesc, trainic. Cu osebire, cele noi de la Zographu sunt admirabile, împărăteşti!.. Ambele aceste aşezăminte au avut domenii întinse în Basarabia, cu venituri substanţiale şi sigure (subl.mea-v.b.). Iar frăţia călugărească e relativ nenumeroasă. Monahii ruşi se înghesuie aproape toţi în două mari chinovii: în Russikon şi în Serai sau în Schitul Sf. Andrei. În treacăt fie spus: ruşi nu prea sunt mulţi pe Sfântul Munte; din totalul de şapte sau opt mii de monahi, de-ai noştri sunt puţin peste o mie; chiar se vorbeşte că şi mai puţin decât atât! Grecii şi bulgarii, deşi în număr mare, dar sunt împrăştiaţi prin 19 mănăstiri, prin câteva schituri, numeroase chilii, colibe, corturi, peşteri; monahi ruşi sunt în Russikon circa 400 (fără a pune la socoteală pelerinii permanenţi, care trebuie şi ei amintiţi), iar la Schitul Sf.Andrei - mai bine de 200. Latifundii întinse nu are niciun aşezământ rusesc de pe Athos. S-au fondat de curând amândouă pe baza unor donaţii benevole din Rusia. Schitul, bunăoară, a crescut neînchipuit de repede, şi a  devenit aşezământ în jurul unei case patriarhale. La Russikon, unde monahii noştri au sosit, invitaţi de greci, au găsit doar sărăcie şi ruine. Acum acesta este cel mai numeros şi animat loc. Această mănăstire, precum şi Schitul Sf.Andrei se află în permanentă construcţie, şi tot mai este strâmt în ele.
Astfel se poate înţelege de ce construcţiile ruseşti trădează graba, aplecarea pentru materialele ieftine şi strictul necesar; culoare întunecoase şi strâmte în contrast cu galeriile largi şi deschise de la Zographu; cărămidă şi tencuială albă sau gri sau galbenă, în locul pietrei minunat făţuite de la Zographu şi Vatopedu; ferestre dreptunghiulare pe faţade amintind de cele ale cazărmilor, în locul unor ferestre graţioase, largi, rotunjite în partea superioară, uneori cu o colonetă pe mijloc - care te încântă la aşezămintele grecilor şi ale bulgarilor. Ruşii au de regulă nişte hornuri nearătoase pe acoperişuri, triste, în ele vezi folosul, căldura sobelor...În timp ce apropiindu-te de Vatopedu rămâi uimit de pădurea de colonete înalte, rotunde, cu capiteluri roşii în vârf, care surmontează acoperişurile unor corpuri de construcţii solide...Ce sunt acestea? Şi acestea sunt hornuri, dar sunt hornuri zidite fără grabă; hogeaguri artistice...
Da! Dacă e să scrutăm chestiunea doar din punctul de vedere al rezultatului şi al frumuseţii, aşezămintele ruşilor nu sunt tocmai grozave. Dar dacă e să avem în minte toate dificultăţile cu care se luptă monahii ruşi, circumstanţele care au dus la urgenţa construcţiilor, nenumăratele griji şi creşterea permanentă a numărului de vieţuitori; incertitudinea veniturilor, datoriile, cerinţa de a avea o doză delicată de diplomaţie pe fundalul tuturor celor amintite, atunci avântul critic amuţeşte, şi rămâne un singur simţământ - respectul pentru mintea practică şi puterea lor duhovnicească.
Voi mai adăoga: şi în Russikon, dar şi în Schitul Sf.Andrei grija pentru fumuseţea şi bogăţia bisericilor a avut întâietate; şi doar apoi s-au preocupat de confortul vizitatorilor şi de cazarea frăţiei. În ambele aşezăminte călugării au considerat a folosi cu prioritate banii jertfiţi - pentru împodobirea lăcaşelor de închinare.
Astfel înţeleg a lor îndatorire monahii athoniţi!  Pentru a pricepe mai limpede ce este aceea cinstitul monahism, este suficient să păşeşti din biserică, unde sclipesc aurul, argintul şi cristalul, precum şi ferecăturile icoanelor şi odăjdiile preţioase -, în chilia scundă şi strâmtă a nevoitorilor, sau să cobori în trapeză, unde fraţii mănâncă "ierburi cu ierburi", după cum scria dl.Blagoveşenskii în cartea sa despre "Athos".


Traducere şi adaptare: Vladimir Bulat

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
17 avril 2008 4 17 /04 /avril /2008 23:14
Puţină lume intelectuală de pe la noi acceptă faptul că ieromonahul Savatie nu mai e scriitorul Ştefan Baştovoi! M-am convins şi astăzi, când am auzit că-mi "place de Baştovoi, dar nu şi de Savatie". E greu să înţelegi cum, într-o lume tot mai neglijentă şi nepăsătoare faţă de prezenţa - totuşi CONTINUĂ a lui Dumnezeu printre noi - , cineva poate abandona imaginea pe care şi-a obţinut-o fulgerător, răsunător, şi să îmbrace definitiv schima monahicească. Cum a făcut Savatie, primind NOUL Botez. Dar nu a abandonat scrisul, adaogându-i acestuia: cateheza, munca editorială, şi iată, din nou, pictura. Ceea ce pentru mulţi este nebunie curată, anomalie, excentricitate, pentru Savatie este chiar firescul lucrurilor. A fi ieromonah şi om cu umor, dar şi un extatic apărător al lui Hristos, artist cu un gust plastic rar întâlnit, un meşter al rucodeliei, cărturar cu teamă în faţa desăvârşirii - sunt poate doar câteva caracteristici vagi pe care încerc acum, cu discreţie, să le dibuiesc. E riscant să spui - orice - despre un om care este atât de respectat, ascultat, cetit, şi oprit pe stradă pentru o binecuvântare, căci orice ai spune, ţi se poate îndrepta împotriva-ţi, prin propria neputinţă. Neputinţa de a nu putea spune destule, sau deja prea multe. Cert este că Savatie te învaţă (fără să dea poveţe) prin simpla lui prezenţă câte ceva din simplitatea profundă a Ortodoxiei, din bucuria ei năvalnică, înmiresmată, mângâietoare, din felul de a fi al călugărului dăruit cu daruri multe, neîmpovărătoare, luminoase. Am văzut azi o parte din picturile pe care se pregăteşte să le adune într-o expoziţie personală în Bucureşti. Nu se ştie însă când. Dar pot spune deja, că supriza va fi maximă. Şi nu pentru că părintele Savatie ne va copleşi prin noutate, inovaţie, prin viziuni bulversante, ci tocmai ne va arăta o pictură smerită (nu în sens prologist!), naivă chiar, o pictură-semn, înrudită foarte cu înscrisurile dornice de a îndulci măcar puţin bezna catacombelor de la începuturi...Au ceva în ele şi din sgrafitările de pe ceramica etruscă şi cea elină, ceva din scoarţele ţărăncilor basarabene, ceva din elanul desenului juvenil (cel care se pierde la majoritatea copiilor de la o anumită vârstă, dar se poate redobândi), din abandonurile celor care voia să simtă pe propria lor piele din fiorul omului primitiv. Mă opresc - nu mai povestesc, nici nu mai descriu nimic. Supriza trebuie să fie doar sugerată, căci se va dezvălui la timpul potrivit. Ca gustul poeziei sau ca licoarea unui vin nobil şi bătrân - gustat cu mici înghiţituri şi lăsat să se prelingă. 

Foto: V.B. - Părintele Savatie în preajma Cuţii Domneşti din Bucureşti, după lansarea unei cărţi a lui Antonie Bloom al Surojului.        
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
16 avril 2008 3 16 /04 /avril /2008 23:13

Ieromonahul Savatie Baştovoi (mănăstirea Noul-Neamţ) a fost printre bucureşteni în astă seară - în aula mare a facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti. A lansat volumele: Povestiri ortodoxe de Anton Pavlovici Cehov şi Ortodoxia pentru postmodernişti, ambele apărute la editura Catisma. Lume puhoi, mult cler, tineret - majoritatea. Savatie povesteşte amănunţit şi cu răbdare despre Cehov, biografia lui, pitoresc şi atractiv. Îl dă ca exemplu de "predică" fără morgă bisericească, ca trăitor printre oameni în duh creştinesc. Despre cartea sa vorbeşte în treacăt, cu mult umor şi supleţe. Este clar că este o faţă bisericească care evită cu delicateţe şi ştiinţă şabloanele, mereu cerându-şi scuze pentru neputinţele sale, şi afirmă că e gata să turneze un film creştin, că ce, "noi nu am putea face un film pe măsura Ostrovului a lui Pavel Lunghin?" . Film care a generat multe discuţii, fără a fi fost, la noi, pe marile ecrane - s-a receptat, ca pe vremuri, în clandestinitate... văzut şi prin mănăstiri, pe laptop. Savatie l-a evocat şi pe părintele Selafiil, despre care a povestit că a trăit să descopere telefonul mobil din auzite, şi că mare i-a fost mirarea să afle că se pot auzi voci aflate în Italia sau altundeva...Mare invenţie a omului, ar fi afirmat stareţul! Din nou şi din nou m-am convins cât de dezamăgitoare sunt aceste întâlniri, mai ales în partea lor de "întrebări şi răspunsuri". Căci de fiecare dată la acest capitol vorbitorul trebuie să dea dovadă de mare fineţe, să depună un efort uriaş, să recurgă la "acrobaţii" verbale şi logice - suplinind şi echilibrând astfel (cel mai adesea) "aflarea în treabă" a publicului întrebător...Inconsistenţa acestor întrebări este uneori monumentală şi ridicolă. Ovaţionăm şi râdem lesne, dar mult mai greu medităm şi formulăm întrebări care să conteze, şi să provoace cu adevărat dialogul.    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
15 avril 2008 2 15 /04 /avril /2008 14:47
Peste exact o lună - o impresionantă retrospectivă Mark Rothko la Hamburg, la Kunsthalle din acel oraş. Un regal al picturii de secol XX!
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Agenda
commenter cet article
13 avril 2008 7 13 /04 /avril /2008 23:18
Şi pentru că societatea de consum şi cu al său capitalism sălbatic galopează furioase prin capitalele lumii, propun ca pentru urbea noastră să mai umblăm cu aparatele fotografice sau de filmat, şi să îmbălsămăm tot ce ţine de trecut, să conservăm imaginea a ceea ce a mai rămas din fizionomia vechiului oraş Chişinău. Cel puţin centrul încă mai are câte ceva detalii: case, feronerii, decoruri şi elemente decorative. Mi-am propus să nu trec nepăsător pe lângă aceste vestigii încă bine conservate - spre a avea mărturia clară a gustului care l-a "bântuit " pe orăşeanul din alte vremuri. Pentru ca apoi, să putem reconstitui - fărâmă cu fărâmă, detaliu lângă detaliu - fondul construit şi decorativ al capitalei. Multe sunt deja în părăsire, aştepându-şi degrabnica dispariţie... 
Acest minunat coronament metalic de poartă l-am descoperit pe strada Bucureşti, nr. 38. Acesta datează din anul 1899.

Portic traforat, cu un medalion ce poartă anul realizării: 1895. Face parte din faţada casei din str.Şciusev, nr. 30 (vezi mai jos - imaginea treptelor).
Acesta este un grilaj de uşă, găsit tot pe strada Bucureşti, colţ cu Vlaicu Pârcălab. 

Balcon cu trafor metalic, ruginit şi simţitor degradat, păstrat la o clădire dezafectată de pe strada Alexandru cel Bun, nr. 51.
Trepte metalice cu elemente traforate şi relief plat realizate din fier forjat la uzina lui I.Krimarjewsky, pe strada Şciusev, nr. 30.

Poartă din fier forjat pe strada Bucureşti, 64 - face parte din ansamblul Clădirii fostului gimnaziu pentru fete al zemstvei basarabene (1864). Cred totuşi că poarta este de dată mai târzie.
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article