Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

2 mai 2008 5 02 /05 /mai /2008 20:09

Oraşul ăsta e al nimănui! Doar două exemple concludente.

Un fost partid de guvernământ, anume roşul psd, a organizat ieri după-amiază un miting propagandistic, cu scop electoral în coasta Casei Poporului - transformându-se locul, anume un parc al bucureştenilor, într-o uriaşă cocină acoperită de fum şi veselie deşartă.

Azi, în centrul vechi al capitalei a luat foc o casă cu faţada art deco, una din puţinele din acest oraş cosmopolit. La TV puteai vedea persoane tuciurii coborând pe funii făcute din cearceafuri din geamurile înnegrite de funingine. Aveai sentimentul ca era un film prost despre vreo periferie a unei cetăţi din lumea a treia...Doar ca se vorbea într-o română aproximativă, cântată, scuipată printre dinţi! Nu avem niciun motiv de amuzament, măi domnilor...   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
24 avril 2008 4 24 /04 /avril /2008 16:25

de Constantin Leontiev (1831-1891)

1 iunie 1872 - Sfântul Munte

"Iată sunt de mai bine de jumătate de an pe Athos, şi hălăduiesc uneori în împrejurimile acestuia; dar până şi cea mai scurtă îndepărtare de munte o suport cu greutate. 
Am învăţat multe, am şi uitat multe. Priceput-am lucruri care-mi păreau altădată stranii şi străine, iar acum mirarea mă cuprinde cum de se putea întâmpla astfel.
Am văzut multe şi am cetit multe. Pe masa mea zac alături Prudhon şi Proorocul David, Byron şi Gură-de-Aur; Ioan Damaschin şi Goethe, Homeakov şi Herţen. Aici sunt mai liniştit decât eram în lume: aici am şi iubire pentru lume, ca un tablou îndepărtat şi nevătămător...Cu plăcere gândesc uneori la viaţa marilor oraşe, la patria noastră îndepărtată, la foştii prieteni, la cei apropiaţi sau adormiţi... Athosul nici de chestiunile politice nu îl îndepărtează cu totul pe om, dacă acesta voieşte a le urmări; fireşte, veştile sunt mult mai puţine din părţile îndepărtate ale Rusiei. Aici auzi zilnic noutăţi despre problema Bulgară; despre schimbările de guvern de la Ţarigrad; sunt anumite nuanţe pe Athos; ziarele aduc veşti de prin Europa; fără încetare sosesc din Rusia pelerini şi asişti la judecăţile lor cu privire la treburile interne...Cu toate astea - liniştea e deplină; viaţa se scurge firesc, fără agitaţie şi tapaj. Nu e stagnare; viaţa nu adoarme, iar munca e prezentă peste tot (...)
Am deprins multe aci şi am priceput la fel de multe; mi-au şi scăpat destule; unii, sosind pe Athos, caută cu deosebită dragoste vestigiile trecutului; eu însă nu am călcat în nicio bibliotecă mănăstirească; manuscrise străvechi nu am văzut, nici nu intenţionez să consult aşa ceva. Eu cred pe cuvânt: toate astea sunt povăţuitoare şi nepreţuite.
Construcţia bisericii, supleţea cupolei, alegerea cromaticii pentru acoperiş şi ziduri - mă preocupă infinit mai mult. Vrednic lucru este a compara diferenţele dintre vechile construcţii bizantine cu cele de dată recentă, iconografia veche cu cea rusească mai recentă, deosebirile între casele de oaspeţi la ruşi şi greci. Putem cu hotărâre să afirmăm că aproape tot ce ţine de podoaba interioară a bisericilor - iconografia, iconostasele, odăjdiile, la ruşi sunt parcă mai graţioase, mai vii, şi am putea spune chiar, mai minunate. Cântările noastre, în comparaţie cu cele greceşti - prea bine ştii - nici nu le putem compara! Deşi construcţiile în sine la bulgari şi greci sunt mai bune ca ale noastre, au mai mult gust, sunt mult mai trainice, trădează mai multă fantezie orientală şi poezie arhitecturală; ale noastre, din păcate, amintesc de spiritul cazon autohton de sorginte semi-nemţească, de liniile cazarmelor, de pereţii drepţi tencuiţi cu alb, de acoperişurile şi cupolele verzi, iar dacă privim la verdeaţa naturală - este culoarea cea mai nepotrivită şi neplăcută ochiului, şi parcă prea aminteşte de casa de vacanţă a neamţului naturalizat în Rusia. În liniii mari vorbind, construcţiile ruseşti poartă amprenta arhitecturii administrative, pecetea celor care ridică în fiecare gubernie şi fundătură halte galbene, cazarme albe şi biserici cu pereţi albi şi cupole verzi...
În chiliile şi camerele pentru musafiri din mănăstirile greceşti şi bulgăreşti e mai mult suflu oriental şi o măreaţă simplitate turcească: un covor, o laviţă de-a lungul pereţilor, o sobă bună pe peretele median sau chiar o sobă rusească; în unele încăperi există un podium care desparte camera în două, o parte mai ridicată, unde se află o somptuoasă sofa, iar cealaltă parte - un soi de prag pentru aceasta. În hotelurile ruseşti pelerinii se simt confortabil şi bine; dar ruşii sunt prea ahtiaţi după mobila europeană de îndoielnică calitate, după sofale micuţe şi incomode cu volute diverse, după mulţime de scaune, acestea toate şi-ar fi găsit locul mai potrivit  în peşterile asceţilor, nicidecum în camerele menite primirii şi liniştirii musafirilor. Există şi o tentaţie majoră de a pune pe pereţi mici imagini şi mulţime de fotografii; dorinţa de a folosi acoperitori de masă ajurate sau cu aceeaşi funcţie - broboade ieftine femeieşti. Scurt spus, în ospelurile bulgăreşti şi greceşti parcă simţi prezenţa unui turc onorabil cu turban pe cap şi odăjdii largi pe el, care fumează narghilea; în timp ce în hotelurile ruseşti îl rememorezi mai degrabă pe cunoscutul tău, Karl Ivanovici, căruia Maria Ivanovna îi pregăteşte pentru onomastică o supriză croşetată cu chenar împletit.
Fără îndoială, graţia şi buna simplitate în acest caz este de partea orientalilor. Deşi, în privinţa calităţii construcţiilor, putem spune două lucruri întru îndrepăţirea monahilor ruşi. Sunt de părere că încăperea monahului trebuie să fie modestă, goală şi chiar, strâmtă...Dar întreaga mănăstire, dacă aceasta dispune de mijloace, bisericile sale şi anexele acesteia - trebuie să fie frumoase, elegante şi chiar măreţe. La bulgari şi greci, fie că e vorba de vechi zidiri, ridicate fie după modele ştiute, fie de cele mai noi, sub închipuirea zborului liber al ideii ideale - le sunt străine aripile inspiraţiei strivite de coasa utilitarismului actual. Dar ce modele au adus aici monahii ruşi? Putem să-i învinuim pe aceştia pentru insuficienţa lor de bun-gust, dacă cu chiu cu vai jumătate din elitele de dată recentă, dintre oamenii puterii, pictorii, creatorii - mai erau atenţi la  stilul bizantin? După modestele gusturi olandeze ale lui Petru cel Mare, am traversat Renaşterea (Renaissance, în textul original) Catedralei din Kazan şi rococoul, doar de foarte puţină vreme se pot observa semnele unei gândiri arhitecturale autohtone.
Unii oameni găsesc că tentativele acestea de înnoire sunt prea firave, şi că Soborul Isakievskii (din Sankt-Petersburg - nota tr.) reprezintă o simbioză dintre Catedrala Sfântul Petru şi o bancă englezească oarecare...
Nu sunt arhitect, nici arheolog; în aceste chestiuni sunt o voce din mulţime, dar am ochi şi simţăminte. Cunosc câte ceva, dar şi mai multe nu le cunosc. Îmi amintesc de multe denumiri ale căror sens îmi scapă, cunosc adesea idei pe care nu le pot formula. Dar eu, aşa cred, înţeleg totul când vorbesc cu arhitecţi sau arheologi. Şi vreau să spun un singur lucru: că direcţia arhitecturii ruseşti actuale este mai bună, mai rodnică, decât cea precedentă. Există tendinţa unei creaţii proprii în limitele tradiţiei sau a statutului; iar asta, după cum mi se pare, este condiţia esenţială a stilului propriu. (...) Putem spune: înalta noastră societate, ţara noastră şi Curtea Imperială, intelighenţia artistică, Academia - de-abia de au ieşit pe calea cea bună...deci, ce drept avem să judecăm cu asprime gusturile athoniţilor noştri, dacă căpeteniile lor au sosit aici de-abia prin anii '30-'40, şi au făcut ce au putut... 
O altă îndreptăţire pentru ei e aceasta.
Vechile construcţii ale bulgarilor şi grecilor - sunt cu adevărat vechi; sunt şi originale. Iar cele noi - la Zographu bulgăresc sau la Vatopedu grecesc - sunt, să admitem, minunate; ele sunt construite din piatră făţuită, cu gust, fără grabă, firesc, trainic. Cu osebire, cele noi de la Zographu sunt admirabile, împărăteşti!.. Ambele aceste aşezăminte au avut domenii întinse în Basarabia, cu venituri substanţiale şi sigure (subl.mea-v.b.). Iar frăţia călugărească e relativ nenumeroasă. Monahii ruşi se înghesuie aproape toţi în două mari chinovii: în Russikon şi în Serai sau în Schitul Sf. Andrei. În treacăt fie spus: ruşi nu prea sunt mulţi pe Sfântul Munte; din totalul de şapte sau opt mii de monahi, de-ai noştri sunt puţin peste o mie; chiar se vorbeşte că şi mai puţin decât atât! Grecii şi bulgarii, deşi în număr mare, dar sunt împrăştiaţi prin 19 mănăstiri, prin câteva schituri, numeroase chilii, colibe, corturi, peşteri; monahi ruşi sunt în Russikon circa 400 (fără a pune la socoteală pelerinii permanenţi, care trebuie şi ei amintiţi), iar la Schitul Sf.Andrei - mai bine de 200. Latifundii întinse nu are niciun aşezământ rusesc de pe Athos. S-au fondat de curând amândouă pe baza unor donaţii benevole din Rusia. Schitul, bunăoară, a crescut neînchipuit de repede, şi a  devenit aşezământ în jurul unei case patriarhale. La Russikon, unde monahii noştri au sosit, invitaţi de greci, au găsit doar sărăcie şi ruine. Acum acesta este cel mai numeros şi animat loc. Această mănăstire, precum şi Schitul Sf.Andrei se află în permanentă construcţie, şi tot mai este strâmt în ele.
Astfel se poate înţelege de ce construcţiile ruseşti trădează graba, aplecarea pentru materialele ieftine şi strictul necesar; culoare întunecoase şi strâmte în contrast cu galeriile largi şi deschise de la Zographu; cărămidă şi tencuială albă sau gri sau galbenă, în locul pietrei minunat făţuite de la Zographu şi Vatopedu; ferestre dreptunghiulare pe faţade amintind de cele ale cazărmilor, în locul unor ferestre graţioase, largi, rotunjite în partea superioară, uneori cu o colonetă pe mijloc - care te încântă la aşezămintele grecilor şi ale bulgarilor. Ruşii au de regulă nişte hornuri nearătoase pe acoperişuri, triste, în ele vezi folosul, căldura sobelor...În timp ce apropiindu-te de Vatopedu rămâi uimit de pădurea de colonete înalte, rotunde, cu capiteluri roşii în vârf, care surmontează acoperişurile unor corpuri de construcţii solide...Ce sunt acestea? Şi acestea sunt hornuri, dar sunt hornuri zidite fără grabă; hogeaguri artistice...
Da! Dacă e să scrutăm chestiunea doar din punctul de vedere al rezultatului şi al frumuseţii, aşezămintele ruşilor nu sunt tocmai grozave. Dar dacă e să avem în minte toate dificultăţile cu care se luptă monahii ruşi, circumstanţele care au dus la urgenţa construcţiilor, nenumăratele griji şi creşterea permanentă a numărului de vieţuitori; incertitudinea veniturilor, datoriile, cerinţa de a avea o doză delicată de diplomaţie pe fundalul tuturor celor amintite, atunci avântul critic amuţeşte, şi rămâne un singur simţământ - respectul pentru mintea practică şi puterea lor duhovnicească.
Voi mai adăoga: şi în Russikon, dar şi în Schitul Sf.Andrei grija pentru fumuseţea şi bogăţia bisericilor a avut întâietate; şi doar apoi s-au preocupat de confortul vizitatorilor şi de cazarea frăţiei. În ambele aşezăminte călugării au considerat a folosi cu prioritate banii jertfiţi - pentru împodobirea lăcaşelor de închinare.
Astfel înţeleg a lor îndatorire monahii athoniţi!  Pentru a pricepe mai limpede ce este aceea cinstitul monahism, este suficient să păşeşti din biserică, unde sclipesc aurul, argintul şi cristalul, precum şi ferecăturile icoanelor şi odăjdiile preţioase -, în chilia scundă şi strâmtă a nevoitorilor, sau să cobori în trapeză, unde fraţii mănâncă "ierburi cu ierburi", după cum scria dl.Blagoveşenskii în cartea sa despre "Athos".


Traducere şi adaptare: Vladimir Bulat

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
17 avril 2008 4 17 /04 /avril /2008 23:14
Puţină lume intelectuală de pe la noi acceptă faptul că ieromonahul Savatie nu mai e scriitorul Ştefan Baştovoi! M-am convins şi astăzi, când am auzit că-mi "place de Baştovoi, dar nu şi de Savatie". E greu să înţelegi cum, într-o lume tot mai neglijentă şi nepăsătoare faţă de prezenţa - totuşi CONTINUĂ a lui Dumnezeu printre noi - , cineva poate abandona imaginea pe care şi-a obţinut-o fulgerător, răsunător, şi să îmbrace definitiv schima monahicească. Cum a făcut Savatie, primind NOUL Botez. Dar nu a abandonat scrisul, adaogându-i acestuia: cateheza, munca editorială, şi iată, din nou, pictura. Ceea ce pentru mulţi este nebunie curată, anomalie, excentricitate, pentru Savatie este chiar firescul lucrurilor. A fi ieromonah şi om cu umor, dar şi un extatic apărător al lui Hristos, artist cu un gust plastic rar întâlnit, un meşter al rucodeliei, cărturar cu teamă în faţa desăvârşirii - sunt poate doar câteva caracteristici vagi pe care încerc acum, cu discreţie, să le dibuiesc. E riscant să spui - orice - despre un om care este atât de respectat, ascultat, cetit, şi oprit pe stradă pentru o binecuvântare, căci orice ai spune, ţi se poate îndrepta împotriva-ţi, prin propria neputinţă. Neputinţa de a nu putea spune destule, sau deja prea multe. Cert este că Savatie te învaţă (fără să dea poveţe) prin simpla lui prezenţă câte ceva din simplitatea profundă a Ortodoxiei, din bucuria ei năvalnică, înmiresmată, mângâietoare, din felul de a fi al călugărului dăruit cu daruri multe, neîmpovărătoare, luminoase. Am văzut azi o parte din picturile pe care se pregăteşte să le adune într-o expoziţie personală în Bucureşti. Nu se ştie însă când. Dar pot spune deja, că supriza va fi maximă. Şi nu pentru că părintele Savatie ne va copleşi prin noutate, inovaţie, prin viziuni bulversante, ci tocmai ne va arăta o pictură smerită (nu în sens prologist!), naivă chiar, o pictură-semn, înrudită foarte cu înscrisurile dornice de a îndulci măcar puţin bezna catacombelor de la începuturi...Au ceva în ele şi din sgrafitările de pe ceramica etruscă şi cea elină, ceva din scoarţele ţărăncilor basarabene, ceva din elanul desenului juvenil (cel care se pierde la majoritatea copiilor de la o anumită vârstă, dar se poate redobândi), din abandonurile celor care voia să simtă pe propria lor piele din fiorul omului primitiv. Mă opresc - nu mai povestesc, nici nu mai descriu nimic. Supriza trebuie să fie doar sugerată, căci se va dezvălui la timpul potrivit. Ca gustul poeziei sau ca licoarea unui vin nobil şi bătrân - gustat cu mici înghiţituri şi lăsat să se prelingă. 

Foto: V.B. - Părintele Savatie în preajma Cuţii Domneşti din Bucureşti, după lansarea unei cărţi a lui Antonie Bloom al Surojului.        
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
16 avril 2008 3 16 /04 /avril /2008 23:13

Ieromonahul Savatie Baştovoi (mănăstirea Noul-Neamţ) a fost printre bucureşteni în astă seară - în aula mare a facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti. A lansat volumele: Povestiri ortodoxe de Anton Pavlovici Cehov şi Ortodoxia pentru postmodernişti, ambele apărute la editura Catisma. Lume puhoi, mult cler, tineret - majoritatea. Savatie povesteşte amănunţit şi cu răbdare despre Cehov, biografia lui, pitoresc şi atractiv. Îl dă ca exemplu de "predică" fără morgă bisericească, ca trăitor printre oameni în duh creştinesc. Despre cartea sa vorbeşte în treacăt, cu mult umor şi supleţe. Este clar că este o faţă bisericească care evită cu delicateţe şi ştiinţă şabloanele, mereu cerându-şi scuze pentru neputinţele sale, şi afirmă că e gata să turneze un film creştin, că ce, "noi nu am putea face un film pe măsura Ostrovului a lui Pavel Lunghin?" . Film care a generat multe discuţii, fără a fi fost, la noi, pe marile ecrane - s-a receptat, ca pe vremuri, în clandestinitate... văzut şi prin mănăstiri, pe laptop. Savatie l-a evocat şi pe părintele Selafiil, despre care a povestit că a trăit să descopere telefonul mobil din auzite, şi că mare i-a fost mirarea să afle că se pot auzi voci aflate în Italia sau altundeva...Mare invenţie a omului, ar fi afirmat stareţul! Din nou şi din nou m-am convins cât de dezamăgitoare sunt aceste întâlniri, mai ales în partea lor de "întrebări şi răspunsuri". Căci de fiecare dată la acest capitol vorbitorul trebuie să dea dovadă de mare fineţe, să depună un efort uriaş, să recurgă la "acrobaţii" verbale şi logice - suplinind şi echilibrând astfel (cel mai adesea) "aflarea în treabă" a publicului întrebător...Inconsistenţa acestor întrebări este uneori monumentală şi ridicolă. Ovaţionăm şi râdem lesne, dar mult mai greu medităm şi formulăm întrebări care să conteze, şi să provoace cu adevărat dialogul.    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
15 avril 2008 2 15 /04 /avril /2008 14:47
Peste exact o lună - o impresionantă retrospectivă Mark Rothko la Hamburg, la Kunsthalle din acel oraş. Un regal al picturii de secol XX!
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Agenda
commenter cet article
13 avril 2008 7 13 /04 /avril /2008 23:18
Şi pentru că societatea de consum şi cu al său capitalism sălbatic galopează furioase prin capitalele lumii, propun ca pentru urbea noastră să mai umblăm cu aparatele fotografice sau de filmat, şi să îmbălsămăm tot ce ţine de trecut, să conservăm imaginea a ceea ce a mai rămas din fizionomia vechiului oraş Chişinău. Cel puţin centrul încă mai are câte ceva detalii: case, feronerii, decoruri şi elemente decorative. Mi-am propus să nu trec nepăsător pe lângă aceste vestigii încă bine conservate - spre a avea mărturia clară a gustului care l-a "bântuit " pe orăşeanul din alte vremuri. Pentru ca apoi, să putem reconstitui - fărâmă cu fărâmă, detaliu lângă detaliu - fondul construit şi decorativ al capitalei. Multe sunt deja în părăsire, aştepându-şi degrabnica dispariţie... 
Acest minunat coronament metalic de poartă l-am descoperit pe strada Bucureşti, nr. 38. Acesta datează din anul 1899.

Portic traforat, cu un medalion ce poartă anul realizării: 1895. Face parte din faţada casei din str.Şciusev, nr. 30 (vezi mai jos - imaginea treptelor).
Acesta este un grilaj de uşă, găsit tot pe strada Bucureşti, colţ cu Vlaicu Pârcălab. 

Balcon cu trafor metalic, ruginit şi simţitor degradat, păstrat la o clădire dezafectată de pe strada Alexandru cel Bun, nr. 51.
Trepte metalice cu elemente traforate şi relief plat realizate din fier forjat la uzina lui I.Krimarjewsky, pe strada Şciusev, nr. 30.

Poartă din fier forjat pe strada Bucureşti, 64 - face parte din ansamblul Clădirii fostului gimnaziu pentru fete al zemstvei basarabene (1864). Cred totuşi că poarta este de dată mai târzie.
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
9 avril 2008 3 09 /04 /avril /2008 23:13
...cam aşa aş defini eu tărăşenia artistică din seiful Kunstforum BankAustria din Viena, imaginată de Nedko Solakov şi Dan Perjovschi - cu ceva vreme în urmă. Acum s-a lansat catalogul Walls and Floor (Without the Ceiling), care este o carte minuţios concepută, diferită de kilometrii de cataloage care apar azi în lumea luminată. E o carte obiect pe care nu te mai saturi să o ţii în mână, şi o răsfoieşti cu poftă - chiar dacă, cel puţin în cazul meu, am văzut multe din ceea ce s-ar putea numi deja "brandul perjoteca". E aproape mereu acelaşi, şi neaşteptat de diferit, de proaspăt de fiece dată. Solakov şi Perjovschi se completează. I-am mai văzut foarte aproape unul de celălalt - la Bienala de la Istanbul, în 2005. Primul avea la dispoziţie un etaj întreg, într-o clădire quasi-părăsită, celălalt, la câteva sute de metri mai acana, pe o altă stradă - "acaparase" un soi de hol imaculat al unei instituţii financiare. Acolo, Perjovschi desenase şi pe tavanul de sticlă, iar efectul era sclipitor! La Viena cei doi s-au reîntâlnit în acelaşi recipient. Cu pereţi albi, şi podea aproape neagră. Şi au împărţit teritoriile pe din două, unul pereţii, secundul - pardoseala. Dan îmi mărturisise că a lucrat pentru prima oară cu flow-master auriu pe o podea închisă. Solakov a "povestit" despre starea agitată a pereţilor, a denivelărilor, asperităţilor, găurilor minuscule, urmelor de pensulă cu care s-au zugrăvit aceştia. Ca şi Perjovschi, Solakov este savuros după felul în care scrie şi comentează "starea lucrurilor" văzute. Dar el e "povestitorul", în timp ce Perjo - e "activistul" ludic, vehement uneori. Solakov e mai aproape de munţii Balcani, de parfumul rozelor, de aroma trabucelor levantine, de lentoarea cadânelor...Perjovschi se îngemănează cu sobrietatea imperiului, e adeptul unui comentariu concis, tăios, telegrafic. Alături fiind - se completeză în chip efemer, dar durabil. Oximoronul poate fi şi el prilej de bucurie şi eveniment sadea! 
Un catalog care documentează un show de zile mari, oferit de importanţi artişti ai vremurilor noastre.    
Credit foto: Imagine reprodusă prin bunăvoinţa KulturKontakt, Austria.
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
9 avril 2008 3 09 /04 /avril /2008 12:36

La puţin timp după ce am cetit  nuvela lui Vladimir Lorcenkov, Там город золотой  (propun un titlu nefericit: Oraşul cupolelor de aur) am ştiut cu fermitate că scrierea asta are un mare viitor! Şi nu numai pentru că este despre soarta moldovenilor din satul Larga (visând la o Italie prea-îndepărtată şi morganatică) deşi aş spune că toată naraţiunea închipuită de scriitor (cinematografică şi filmică de-a dreptul!) este proiecţia întregii Moldove post-sovietice - ci şi pentru că e o proză incitantă, vânjoasă, extrem de bine scrisă, şi sper, molipsitoare. Nuvela asta trebuie cât mai iute tradusă în româneşte, înainte ca ea să-şi înceapă periplul european. Nu am cetit o analiză (amuzantă şi tonică) mai exactă a fenomenelor sociale şi culturale care se întâmplă după disiparea unui imperiu. Proza post-colonială britanică ar avea de ce să fie cu buza umflată...Însuşi scriitorul îşi compară opera cu romanul lui John Steinbeck, The Grapes of Wrath (ecranizat), spunând că ar vrea ca scrierea sa să însemneze la fel de mult pentru "literatura moldovenească", ca romanul lui Steinbeck - pentru cea americană.

Este chiar momentul ca editurile noastre să se înghesuie, mai ales că au şi confirmarea la nivel înalt că e vorba de o proză de top, fiind răsplătită cu cel mai important premiu pentru literatura rusă, care se acordă scriitorilor din afara Rusiei. În acest an preşedintele juriului a fost uriaşul scriitor Chinghiz Aitmatov. Din juriu au mai făcut parte celebrul scriitor, deja tradus şi la noi, Andrei Kurkov, criticii literari Alexandr Arhangelsky şi Boris Kuzminsky, filologul francez, slavista Christine Mestre, poetul Bahât Kenjeev ş.a. Valoarea premiului oferit de organizatori câştigătorului din fiecare din cele trei compartimente ("proză lungă", "proză scurtă", "poezie") este de 5000 de dolari. Volumul a apărut la editura moscovită Livebook

Felicitări mele lui Vladimir Lorcenkov pentru premiul primit aseară

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
7 avril 2008 1 07 /04 /avril /2008 13:02

"Ştiinţa încă nu cunoaşte nicio metodă de a preface animalele în oameni..." - astea sunt cuvintele lui Mihail Bulgakov, frază pusă ca titlu unei cărţi apărute acum ceva vreme la editura Vagrius (cea care editeaza integrala Bulgakov). De bună seamă că tema îl preocupa pe marele scriitor, din moment ce a şi scris acea nuvelă - Inimă de câine, unde a încercat imposibilul pe care el însuşi nu îl credea. Medic fiind de meserie - cu studii de medicină - Bulgakov a intuit posibilitatea transgresării genurilor, iar Beghemot din Maestrul şi Margarita, e chiar o ipostază a diavolului, care se preface când în om,  când în cotoi, după necesitate. Chiar dacă romanul cel mai important al autorului nu este asumat o scriere creştină, sugestiile de acest gen nu sunt deloc puţine, nici insignifiante. Ba dimpotrivă. Se ştie că Bulgakov suferea de pe urma faptului că la Moscova se edita o publicaţie care se numea nici mai mult nici mai puţin Bezbojnik, adică - Ateul (de la grecescul - a-Theos). Problema "migrării" omului către diavolul, şi viceversa, se spune, a fost alimentată însă de apariţia voluminoasei cărţi, încă în primii ani ai secolului XX, semnate de un oarecare M.A. Orlov, Istoria snoshenii cheloveka s diavolom (Istoria relaţiilor omului cu diavolul), volum cunoscut foarte bine de Bulgakov. Pe care-l şi acea în biblioteca proprie. Maestrul şi Margarita poate fi considerat un "referat" extins al acestei cuprinzătoare cărţi, devenite clasice. Plus  - talentul genial al lui Bulgakov de a intui şi analiza realităţile în care a trăit. Dozajul perfect între ceea ce putea fi văzut, trăit şi exprimat, şi roadele imaginaţiei hrănite de o uriaşă intuiţie şi buna cunoaştere a culturii universale - iată "reţeta" pe care a avut-o ca armă în scrierea M&M. Din păcate, nu avem în limba română o prea fericită versiune a acestui roman. Cele trei traduceri - date de Natalia Radovici, Vsevolod Ciornei şi Ion Vartic - sunt departe de a fi mulţumitoare pentru înţelegerea acestei cărţi complexe şi deloc uşor de înţeles. În unul din numerele proxime ale revistei Steaua de la Cluj (nr.dublu 5-6) îmi va apărea un text mai amplu, despre cum a fost transpus acest roman pre româneşte. Titlul însuşi încă mai are de pătimit pe ogorul limbii române. Nu ştiu când se va înţelege că suntem în eroare?!          

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
6 avril 2008 7 06 /04 /avril /2008 22:06
Diana Iepure, vorbindu-mi de biserica din Predeal, m'a împins să'mi amintesc de o pătăranie hazlie legată de acest locaş. Eram acolo la o Liturghie, acum vreo doi ani, când la un moment dat văd în faţa iconostasului o fetiţă care îngenunchea la fiecare dintre icoanele împărăteşti, şi se ruga în tihnă, îşi făcea apoi cuviincios semnul crucii. Impresionant! Dar ce făcea acea imagine să fie ieşită din comun nu era asta. Lângă ea, fetiţa avea un cocoş din materiale textile, strident colorat; o jucărie de mari dimensiuni, care zăcea bleagă pe paviment cât copilul îşi spune rugăciunea. Apoi, după ce săruta icoana, fetiţa îndrepta şi cioculeţul roşu al cocoşului - făcându-l să "pupe" şi el chipul pictat. Aşa a făcut la fiecare icoană. Aţi mai văzut cocoşi evlavioşi în faţa icoanelor? Întâmplarea fericită a făcut să am la mine camera de fotografiat, şi nu m-am putut abţine dinaintea unei astfel de privelişti. Am "îmbălsămat" un filmuleţ de un minut şi ceva, poate că ar fi cazul să-l vadă mai multă lume. Astfel de întâmplări nu'ţi este dat să vezi prea des...
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article