Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

1 février 2008 5 01 /02 /février /2008 13:17
                                                                                                      Acum mi-am dat seama că despre filmele lui Tarantino trebuie să scrii imediat ce le vezi, fără să citeşti nimic, fără să-ţi acorzi răgazul ieşirii din starea pe care acestea ţi le inoculează, brutal. Death Proof (2007), tradus la noi ca Maşina morţii, are două părţi. În una, un maniac ucide (Kurt Russeli, în cel mai umilitor rol al său!) fără milă, în special gagici frumuşele, păpuşele şi vedete de provincie, în cealaltă, care debutează în negru-alb, el însuşi este măcelărit cu cea mai sălbatică cruzime - de trei tinere răzbunătoare, cărora maniacul-vitezoman le-a cam călcat pe bătături...Cam asta e "povestea" lui Tarantino, care apare şi el, mai pe la început, să dea pe gât un lichior, "Chartres", sinonimul lui verde-gălbui, cum spune impochimenul...distrându-se cu fetele. Apoi, apar picioare zburând, sticlă multă pe şosea, patru fete zdrobite - trimise pe lumea cealaltă. De dragul distracţiei. Dur. Dar la Tarantino totul e convenţie, ironie, cinism pe seama prostiei umane, scrâşnire (părelnică) din dinţi. Oare nu e aşa? Există însă un miez profund, în acelaşi timp. America are o problemă eternă, pare să spună acest sâmbure. Oamenii care o populează, sugerează Tarantino. Discuţii de muieri care se entuziasmează de prostia bărbaţilor, extazul lor în faţa unui număr curent din Vogue, ediţia italiană, pentru care sunt dispuse să plătească la suprapreţ, pălăvrăgeli despre pipăit şi lipsă de senzaţii etc. Şi asta pe un fundal sufocat, atenţie!, de publicitate măruntă, de îndemnuri nedemne, gen: Quite please, reserved for clergy...harley davidson only No parking...Glumiţe de Tarantino! Cert este că maniacul nostru poartă o geacă rurală cu un blazon mare şi trufaş: ICY HOT. Jocurile astea cu aluziile îmi plac cel mai mult la autorul lui Pulp Fiction (1994). Tocmai de aceea, nu m-am mirat că la finalul filmului cel care ţinea o agendă roşie cu fetiţele masacrate, maniacul recidivist, un zomby cum ar veni, este el însuşi ucis cu voluptate, în bătaie. Rănit întâi, frăgezit la şase mâini, doborât în bătaie. Asta după ce cele trei fete iniţial alergate, l-au alergat până la coadă pe el însuşi - cu toţii la volanele a două maşini-bijuterii:  una din ele, "Dodge Challangers", model 1970 (celălat model de maşină - vezi atent pe afiş). Toată lumea îşi are talentele sale, spune Kim, negresa cârlionţata cu diplomă de studii superioare. Şi are dreptate. Pentru a ne arăta adevărata Americă, Tarantino se plimbă pentru noi, ne pune muzică veche, determină oamenii să vorbească. Zoe, fii bărbat! Mai e nevoie de dovezi că "clasicul" încă ne mai dă încă dureri de cap, şi nu ne lasă să dormim bine nopţile?
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
25 janvier 2008 5 25 /01 /janvier /2008 10:39

"Absurditatea estetizarii unei drame reale. Excesul de zel in momentul
traducerii in cadre estetice a unei realitati dure nu poate fi decat
absurd. In cazul expozitiei de fata, estetizarea, care se alimenteaza din
situatii ce modifica existente umane, imbraca o forma fantomatica si
aberanta. Aceasta  forma reuseste, in mod paradoxal, sa-si modifice sursa
existentiala. Proiectul incearca sa creeze un spatiu care sa permita
capturarea unei fantome institutionale cu vechi rani istorice sociale si
politice: fantoma pseudodistinctiei "moldovenesc-romanesc
."

[Dumitru Oboroc]

Dumitru Oboroc s-a nascut in 1981 in Republica Moldova (CCCP); vine in
Romania in 1997 cu scopul urmarii studiilor. In 2005 devine absolvent al
sectiei de Sociologie din cadrul Universitatii „Al. I. Cuza" Iasi. In
2007 obtine licenta in Arte Plastice in cadrul Universitatii de Arta „G.
Enescu" Iasi. In prezent este masterand in Arte Plastice in cadrul
aceleiasi universitati, precum si in Filosofia Artei, in cadrul
Universitatii " Al.I. Cuza".

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
21 janvier 2008 1 21 /01 /janvier /2008 09:20

Nu prea mă atrag filmele istorice, căci cam toate sunt la fel. Adică: cu mult zgomot de fond, cu figuraţie bogată, cu scenografie mai degrabă falsă şi cu personaje de prim-plan caraghioase şi cel mai adesea, fantomatice. False. De cele româneşti, nici nu mai are rost să deschidem discuţia...

Mongolul, filmul recent al lui Serghei Bodrov (premiera mondială la 8 septembrie, 2007), este o realizare atipică în sensul celor sugerate mai sus. Vedem ascensiunea, mai exact şi mai degrabă o intuim - căci se produce în spatele camerei - unui copil răsfăţat de mic, dar ajuns ulterior rob, crescut la demnitatea unui domnitor a peste o jumătate de lume. Este "povestea" lui Genghis Khan. Imaginile ne poartă în inima celui de-al doisprezecelea veac, într-o vreme pe care Barbara Tuchmann o numea "Acel întunecat ev mediu".  Temudjin (Tadanobu Asano), mic fiind, este dus de tatăl său să-şi aleagă nevastă, dintre fetele triburilor învecinate, dându-i un sfat, nevasta trebuie să aibă chipul cât mai teşit, ochii cât mai migdalaţi, iar picioarele, foarte vânjoase şi zvelte. Nu ţine cont de cele spuse de părintele său, şi o preferă pe Börte (Khulan Chuluun), mai mare cu un an decât el, şi foarte frumoasă. Îi promite să revină după ea după cinci ani, şi să o ia de soţie. Atunci ar fi fost ambii maturi. La scurtă vreme tatăl lui Temurdjin este otrăvit de rivalii săi, şi acesta moare, cu demnitate, lăsând cu glas de moarte că el trebuie să-l moştenească în toate, anume el trebuie să devină Marele Khan. În drumul său spre această ţintă copilul mult pătimeşte, trece de câteva ori ca prin urechile acului pe lângă moarte, şi reuşeşte să supraveţuiască. O găseşte de fiecare dată pe Börte a lui, şi îi lasă acesteia o amuletă: un os de găscă, parcă. Prin frecare, acesta ar fi trebuit să-i împlinească orice dorinţă! Probabil, de fiecare dată Börte îl aducea pe iubitul său din lumea cealaltă, pentru a-şi împlini misiunea.

Interesant de remarcat că în acest film deşi se întâmplă multe scene de bătălie, nu există mult sânge la vedere, ci doar evantaie de roşu vânturate prin faţa camarei de filmat. Lupta nu e, aici, decât sugestia înfruntării, şi nu un abator atroce. Temurdjin se luptă, adesea, pentru a-şi recupera soţia din prinsori, ceea ce contavenea, după vechi cutume, demnităţii războinicului mongol. Mongolii nu luptau pentru femei. Înţelegem de aci, că Genghis Khan a ajuns ceea a fost datorită iubirii, voluptăţii, familiei. Ceea ce contravine mitologiei general acceptate, că era un monstru sângeros, neîndurător şi fără milă. Îl vedem eliberându-şi din prizonierat pe cel mai mare duşman, pe "fratele" său, care l-a trădat şi care a luptat împotriva sa. Minunat lucru: mereu scapă din mrejele morţii, fără să vedem, şi ajunge să domine o jumătate de lume, cum suntem informaţi la finele filmului - păstrând intactă mănăstirea cea promisă să o lase în picioare, din care se trăgea monahul-oracol, cel care l-a sfătuit de bine atunci când era la ananghie. Chiar dacă Temurdjin nu ştia să cetească, o spune el însuşi, ştia cu fermitate, sau intuia în orice caz, că e Cineva acolo sus care l-a susţinut, întărit, împins spre mari izbânzi. Sunt amănunte subtil strecurate în naraţiunea filmică, dar care fac din acest film "aparent" doar istoric, o foarte bună realizare cinematică, cu sugestii mitice, psihologice. Şi partea etnografic-peisagistică este fabuloasă. De văzut neapărat!

P.S. Filmul Mongolul figurează pe lista celor 9 piese cinematografice care au rămas în cursa finală pentru Oscar, secţiunea film străin. Alături de filmul "12", a lui Nikita Mihalkov şi "Necunoscuta", a lui Tornatore - ambele comentate pe blogul meu.    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
17 janvier 2008 4 17 /01 /janvier /2008 15:41
După ce am citit în numărul dintre ani al revistei Observator Cultural (nr. 403-404) un proteic text al lui Péter NÁDAS, intitulat Crima din Ajunul Crăciunului , meditaţie despre executarea soţilor Ceauşescu, pe baza filmării făcute la faţa locului, mă aşteptam ca interviul cu acest distins scriitor maghiar, publicat tot de acea publicaţie, să fie cel puţin la fel de incitant şi interesant! Dar nici întrebările nu au fost pe măsura celor câte le putea spune Péter NÁDAS, dar nici răspunsurile sale nu m-au mulţimit deloc. Sunt nedumerit, pentru că nu am aflat NIMIC despre literatura maghiară actuală, nimic despre relaţia dintre scriitori, nimic despre cum e percepută literatura lor în exterior, şi chiar nimic despre preferatul meu scriitor, Imre Kertesz...Nu am aflat decât lucruri pe care le ştiam deja, în special, despre comunismul special al ungurilor! 
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
16 janvier 2008 3 16 /01 /janvier /2008 15:49
De la preluarea de către polirom a editurii cartea românească, în opinia mea, aceasta este cartea cea mai preţioasă! Un volum reeditat în condiţii grafice pe măsura valorii cărţii. O carte de memorii scrisă cu vervă, pasiune, şi care diseminează multe tâlcuri, idei şi prilejuri de meditaţie asupra României şi românilor. A nu se rata! Cărţi din acestea apar foarte rar...
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
15 janvier 2008 2 15 /01 /janvier /2008 13:47

[14.05.07] Piaţa Unirii. Opreşte o maşină albă, cu doi indivizi: o femeie şi un tip. O cheamă prin telefon pe o tipă băieţoasă, cu pantalonii foarte mulaţi şi un maieu strâmt, care i-a pus în valoare un bust opulent şi exresiv. A mutat din maşina celor doi o pereche de bagaje, unul pe rotile, mai greu, celălalt, de umăr. Le-a închis în portbagajul unui autoturism negru, deosebit de murdar: B51 REF. Cred că era un bmv, model mai vechi. După ce "comisionarii" au plecat, dama cu veşminte mulate a urcat la volanul maşinii sale şi a dat drumul la motor. A deschis geamul portierei, şi şi-a aprins o ţigară slim. Ochelarii de soare i-au coborât lent pe ochi...Mai aştepta pe cineva. Acesta nu s-a lăsat îndelung aşteptat: era un bărbat la costum, cu cravată. Avea aerul unui mărunt om de afaceri, din noua generaţie, americanizată. Mergeau cu o mină fudulă, părea distrat, sufucient şi plin de sine. Tipesa i-a spus să conducă el, cedându-i locul la volan, ea migrase în dreapta - unde a şi coborât geamul, continuând să fumeze agale. Omul s-a aşezat, şi şi-a fixat dintru început centura de siguranţă, după care au demarat în trombă, bine dispuşi, ambii, mulţumiţi de ceva ce restul lumii n-ar fi trebuit să ştie, nici măcar să bănuiască...

Vladimir Voronin a depus azi flori la bustul lui Mihai Eminescu din Chişinău. La cel de pe Aleea Clasicilor, din grădina publică, evident. Printre alţii, l-a însoţit şi obositul peste măsură ministru al culturii, Artur Cozma. Probabil că "taina mare" ce voia să i-o comunice, era că i se pregăteşte debarcarea. Trebuia să o facă cu martori, cum altfel? În preajma lui Mihai Eminescu! Şi să mai spună cineva că lui V.V. nu-i place poezia română...  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Fragmente
commenter cet article
14 janvier 2008 1 14 /01 /janvier /2008 09:30

De azi, în limba română, The New York Times BOOK REVIEW. Este cel puţin o supriză total neaşteptată, căci cine să se fi aşteptat la aşa ceva, ştiindu-se bine ce impact are faimosul supliment literar al nu mai puţin celebrului cotidian american? Societatea românească se rafinează...Aşteptăm paginile cu referire la producţia literară românească, după cum promite editorul autohton!

Am înţeles cu vârf de măsură, în zilele de week-end, ce înseamnă cu adevărat inversiunea termică. Am simţit pe pielea mea cum e să pleci din Bucureşti pe -10 grade, ceaţă şi promoroacă, şi să ajungi în Bucegi, pe traseul Pârâul rece-Diham, pentru a constata că e soare şi lumină ca vara. Lumea era la cabană în mânecă scurtă, şi savura căldura solară, ca şi cum ar fi fost undeva în Caraibe sau altundeva...aidoma. În atmosfera aceasta, vârfurile Colţii Morarului, Postăvaru şi, ceva mai încolo, masivul Piatra Craiului, erau minunate, copleşitoare şi mesmerice. De la aşa o vreme mai că nici nu te dădeai dus - spre o capitală agresivă, înceţoşată, rece şi îmbâcsită.

De la Andrei Pleşu cetire: "Isus s-a născut nu doar într-o lume păcătoasă, secătuită, dezorientată. S-a născut într-o lume fundamental plictisită. Pe acest fond de plictiseală, el a venit cu un enorm potenţial de noutate: a adus „scandal“ intelectual, surpriză morală, speranţă nesăbuită. De aici, efectul său trezitor, prospeţimea sa epidemică. Creştinismul a forţat marginile intelectului, a demontat morala convenţională şi a impus, drept ţintă, imposibilul". Întregul articol se poate vedea aici. De meditat! Nu că ar spune ceva nou, ci într-un alt fel.
 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Fragmente
commenter cet article
8 janvier 2008 2 08 /01 /janvier /2008 11:57

Filmele sociale sunt tot mai puţin aduse pe marile ecrane, iar problemele pe care acestea le aduc în discuţie nu se împuţinează. Ba dimpotrivă. Copii abandonaţi, vagabonzi şi transformaţi în cerşetori  - trădează realitatea în care trăim. Filmul KUKA (regizor Jaroslav Cevajevsky, remarcat mai ales în domeniul reclamei), lansat pe marile ecrane ale Rusiei în 29 noiembrie povesteşte despre o fetiţă de numai 6 ani care trăieşte singură într-o baracă de paznic, înfruntând întreaga problematică a lumii în care a rămas...Bunica ei, singura care rămăsese să aibă grijă de copil a murit cu mai multe luni în urmă, chiar acolo, iar Kuka (aşa îi place ei să-şi zică) continuă să trăiască de ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat: să se joace, să meargă la cumpărături, să ridice pensia bunicii (pe care Kuka o declară încă bolnavă, ţintuită la pat), să urmărească spectacolul lumii, inclusiv relaţia altor copii cu ai lor părinţi...Are şi ora de filme cu desene animate: şi-a amenajat într-un copac un soi de observator, din care vede filme animate prin fereastra unui copil dintr-o familie asigurată. Nimic nu pare să-i lipsească. Până apare Lena (Dina Corzun), o tânără femeie de 38 de ani, cu o situaţie materială foarte bună. Dar rătăcită, nefericită. Aceasta din urmă abandonează viaţa ei moscovită, spre a se arunca în vâltoarea vieţii simple, la Sankt-Petersburg, unde se angajează ca asistent social. Consimte să ducă bidoane cu ciorbă, se speteşte sub povara pachetelor cu hrişcă, alege să renunţe la multele delicii ale vieţii cu care era foarte bine obişnuită. O zăreşte întâmplător pe Kuka (Nastea Dobrynina, în imagine) pe stradă, cu al său ursuleţ sărăcăcios, dărăpănat, al cărui ochi scos este înlocuit cu un nasture - şi viaţa ei se schimbă brusc, şi iremediabil. Kuka dispare, iar Lena îşi propune să o găsească. Să o ajute, să afle cât mai multe despre ea. O găseşte în acel mizerabil adăpost, străjuită de un câine care o păzeşte, şi cu care nu se prea înţelegea la începuturi...Lena decide pe loc să o adopte, să o scoată din acea beznă în care copilul nimerise, spre a fugi de casa de copii. Un copil singur schimbă radical viaţa acestei femei simandicoase, îndestulate, dar lipsite de iubire. O găseşte alături de această minunată fetiţă, şi alături de un prieten, Roman (Dmitri Diujev, cunoscut după rolul monahului pizmuitor din Ostrov), care o iubeşte de multă vreme, dar care este respins de Lena. Copilul îi uneşte pe toţi trei, finalul filmului fiind, evident, un happy-end. Dar dincolo de toate, din perspectivă filmică, am văzut un "film sovietic" de bună calitate, şi mi-am dat seama că există o substanţă filmică care perpetuează, recidivează şi reuşeşte încă să bucure, ca un cod genetic care se multiplică şi nu se împuţinează...E adevărat, că în era URSS un astfel de subiect ar fi fost cu neputinţă de abordat. Bine că se poate dezbate acum, şi se poate face ceva pentru aceşti copii abandonaţi, care trăiesc lângă noi, alături de noi. 

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
4 janvier 2008 5 04 /01 /janvier /2008 14:04

A nins voiniceşte ieri noapte, astfel încât Bucureştiul s-a pomenit cufundat într-un strat consistent de omăt. Cât de ciudate sunt efectele acestei minuni pentru plaiurile astea! Ninsoarea te aruncă imediat înapoi, în timp. Se instaurează o amorţeală îndelungată, caraghioasă, nesimţitoare. Dacă priveşti vechi fotografii, cu Bucureştiul erei îngheţate, observi cam aceeaşi atmosferă: cu străzi nedezăpezite, cu oameni înaintând anevoie prin nămeţi, servicii publice practic inexistente, trasport în comun paralizat...Salt înapoi. Am observat minute în şir o ambulanţă care s-a chinuit îndelung să ia o curbă, se împotmolise rău în plămada răscolită şi murdară. Voiam să împing la cutia metalică, să pun umărul, dar şoferul era aşa nervos şi pornit, încât am renunţat. Se întâmpla pe strada pe care stă acel vice-primar, responsabil cu zăpezile pe Capitală...

Trotuarul din faţa şi de-a lungul reşedinţei ambasadorului SUA era curăţat foarte bine (multe sute de metri), ca să vadă omu' când o ieşi pe balcon...spiritul gospodăresc al românilor. Involuntar, mi-am amintit de imaginile fotografice ale lui Andrei Pandele, expoziţia căruia poate fi văzută până în 3 februarie la Artexpo. Fotografiile lui arată şi ceauşista iarnă românească. Tot atunci, mi-au trecut prin minte şi crâmpeie din cartea părintelui Dimitrie Bejan, Oranki, amintiri din captivitate, vol2. Cel mai greu, în captivitate, e să suporţi frigul, gerul, munca în imensitatea zăpezilor. Aceleaşi lucruri le-au evocat şi Varlam Şalamov şi Nadejda Mandelştam...Zăpezile sunt frumoase, dar când sunt lăsate în voia lor - devin deprimante.

Dar să nu te întristăm. Bucuria de a respira un aer mai curat, ozonizat, datorat atmosferei îngheţate şi zăpezilor, şi faptului că infinit mai puţine maşini circulă şi ne poluează, trebuie să covârşească restul...Zău aşa! 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
31 décembre 2007 1 31 /12 /décembre /2007 16:17

Nu pot încheia acest an fără să împărtăşesc din bucuria descoperii unui spaţiu cultural neaşteptat de bogat şi colorat: Etiopia creştină. Vechiul şi bunul meu prieten, Adi Pora, stabilit de câţiva ani în Canada, mi-a trimis o sumedenie de fotografii făcute acolo, şi am rămas uluit de plasticitatea arhitecturii vernaculare, şi de expresivitatea compoziţiilor din scenele religioase. Mă înclin în faţa "conservatorismului" acestei culturi, şi încerc cu smerenie să-mi imaginez cum e să slujeşti lui Hristos în acel spaţiu deşetic, arid şi mereu cotropit de arşiţă şi apă puţină...Fragment de faţadă a unei biserici copte la Yeha.

Figură de Arhanghel în interiorul bisericii Maryam-m-Medhane-Alem.

Intrarea în biserica Yemrehanna-Kristos.

 Tot acolo.

Detaliu de apareiaj. Biserica mănăstirii Debre-Damo.

Ferestre cu ancadramente cioplite în piatră. Biserica Bet-Giyorgis. Biserică construită în formă de cruce, mai jos de nivelul de călcare...

 Bet-Giyorgis văzută de sus.

Maica Domnului cu Pruncul. Fragment de frescă în interiorul bisericii Abuna Yemata Guh.

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article