Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

30 novembre 2007 5 30 /11 /novembre /2007 09:14

 Ieri s-a împlinit un sfert de veac de la moartea sculptorului Lazăr Dubinovschi. În acel amurg de toamnă eram încă elev la şcoala de artă, dar îmi amintesc limpede că am asistat împreună cu alţi colegi la funeralii. Era multă lume, iar locul în care a fost înhumat se află foarte aproape de biserica din Cimitirul Central din Chişinău. Îmi pun problema acum, căci la acea dată eram prea mic să-o fi putut formula: cum un artist evreu a fost îmmormântat într-un cimitir ortodox? Am mai multe răspunsuri posibile: 1) epoca aceea era una atee, iar naţionalitatea şi apartenenţa la o anumită religie era ceva aproximativ şi irelevant, finalmente; 2) regimul comunist punea mai presus decât orice apartenenţa socială, profesională; 3) poate că omul se convertise la creştinism, deşi din investigaţiile făcute de mine în timpul cercetărilor pregătitoare pentru scrierea cărţii despre acest artist, apărută la editura ARC, mi-am dat seama de evreitatea asumată a sculptorului; lucrarea sa Recviem a fost realizată pentru muzeul comunităţii evreieşti din Bucureşti, în chiar anul precedent morţii sale...Nu-mi pot explica însă faptul că după moartea marelui artist (nu-mi este deloc frică de această sintagmă uzată!), numele său a intrat într-o desuetudine jenantă, stingheritoare. Monumentul de pe mormântul său a fost distrus, la fel sculptura de pe mormântul soţiei sale, Lila Dubinovshi, a fost sustrasă; monumentul lui Gorki din centrul Chişinăului a dispărut fără urmă...inscripţia de pe ansamblul sculptural de pe Bd. Renaşterii a fost românizată! Grupul statuar cu Marx şi Engels a sucombat brutal în zorii renaşterii moldovenismului, la începutul anilor'90. Furia neostoită a moldoveanului a generat multe stricăciuni, prăbuşiri şi deziluzii. Nu ştim să ne păstrăm valorile culturale, indiferent cine ni le-a dăruit. Dubinovschi a fost de-al nostru, n-am nici o îndoială! De aceea, îmi place să-l cinstim pe măsura celor lăsate de el. Odihneşte-te în pacea lui Dumnezeu, Maestre Dubinovschi! Cei care ştiu a preţui arta autentică, îşi vor aminti mereu...

 

 

Foto: Corneliu Baba, protretul lui Dubinovschi (Amintire dela colhoz), foaie de carnet, creion (19)59. Imaginea se reproduce pentru prima oară, inedită.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
29 novembre 2007 4 29 /11 /novembre /2007 20:39
Şi casele au expresia lor! Unele dintre acestea sunt de-a dreptul incredibile...dacă nu ar fi şi amuzante. Str. Bernardazzi, nr. 87. Chişinău, noiembrie, 2007.
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
29 novembre 2007 4 29 /11 /novembre /2007 13:52
Omul este un animal suprinzător şi pentru sine însuşi. Tocmai pentru că duhul său este o surpriză mereu vie, temătoare. Nu există bucurie mai mare decât cea care te împacă cu tine însuţi, şi nimic nu e mai frustrant decât sfidarea şi trădarea celor din jur, din imediata proximitate. Dar nu numai cei din preajmă îţi pot face existenţa insuportabilă, ci poţi contribui chiar tu la această "afacere" reprobabilă, gângavă. Prin propriile fapte, ziceri, cutezanţe, erori, pe care - ghidat de acea instanţă imparţială şi incoruptibilă - ajungem să le regretăm, să ne căim, zdrobiţi, de ele. Căinţa fierbinte e ca o spovedanie în faţa lui Hristos, te despoi de acea haină murdară şi îmbâcsită în care ai ajuns, spre a o schimba cu una curată, nouă, bine-înmiresmată. Duhul e de fapt omul din noi, autenticul om, iar noi suntem învelişul care îl ascunde...îl piteşte şi e cel care judecă! Judecă mereu strâmb, împotrivitor. Omul se contaminează pentru că duhul său e slab, că-i lipseşte "darul deosebirii". Căinţa e calea de a-l obţine, de a-l căuta cu dăruire, cel puţin...Dar nu există căinţă fără iubire, iubirea care le-iartă-pe-toate. Căci cine suntem noi de nu ne iertăm unii pe alţii? Vorba Patericului...de parcă am fi creat noi Cerul şi Pământul...de nu-i iertăm pe cei ce ne-au greşit, facem judecată înaintea Judecăţii. Cum e cu putinţă?  
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
22 novembre 2007 4 22 /11 /novembre /2007 10:07
Pe care îl găsiţi aici.
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
22 novembre 2007 4 22 /11 /novembre /2007 09:07
E foarte binevenită această apariţie editorială, frate Danion, acum la debutul postului Crăciunului!
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
20 novembre 2007 2 20 /11 /novembre /2007 10:33
Bunul meu prieten, Andrei Sârbu (1950-2000) nu a avut în timpul vieţii sale un web site. Acum a apărut unul, pe care-l recomand tuturor celor care doresc să descopere un mare artist, de talie europeană, dar care nu a avut şansa să trăiască şi să creeze într-o ţară mai recunoscătoare!
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
15 novembre 2007 4 15 /11 /novembre /2007 20:33

Încet, încet triez materialul fotografic adunat în luna septembrie, când am fost în Basarabia. Am dat şi peste această ano(r)malie arhitecturală, descoperită în satul Vorniceni, din r.Străşeni. M-am tot întrebat ce funcţie poate avea acest "ziggurat", aflat la ieşirea din sat, pe marginea şoselei. Locuinţă? Palat? "Turn de fildeş"? Îl poate defini cineva?

 Tipul acesta de "arhitectură" nu mai lasă nici un dubiu că nu banii lipsesc din preajma lor, ci elementarul bun-simţ, imaginaţia, profesionalismul, cunoaşterea disciplinei...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
13 novembre 2007 2 13 /11 /novembre /2007 10:52

432

Deşi filmul 432 rulează de ceva vreme în Bucureşti - am evitat de a mă duce să-l văd! M-am abţinut. În general, mă feresc de agitaţia/tapajul din jurul unei opere de artă: nu cetesc cărţi în vogă, nu mă uit la filme prea elogiate, trec repede cu vederea piesele de teatru la care nu găseşti niciodată bilete...Până să văd filmul, am găsit acest text din Newsweek-ul rusesc. Autorul, Yuri Gladilşikov, este unul din cei mai pertinenţi comentatori de film ai Rusiei, şi mi s-a părut foarte amuzant să constat că pe forumul săptămânalului Newsweek autorul deplângea faptul că unul din cele mai titrate filme din lumea cinematică a anului 2007 rulează în două-trei săli de cinema ale ţării, că distribuitorii de filme nu sunt interesaţi de filmele de artă, premiate şi remarcabile, ci doar de comerţ...Nu mă miră deloc această constatare, e valabilă şi în parohia noastră!

Textul lui Gradilşikov este mai lung, dar eu am spicuit doar câteva idei, relevante, cred, pentru a mă convinge pe mine însumi să văd filmul, dar şi pe cei care nu au apucat...

"432" te face să înţelegi mai mult ca oricare altul ce fel de filme sunt solicitate de marile festivaluri ale lumii. Sunt absoluit convins că dacă filmul nu ar fi nimerit la Cannes, ci la Berlin, şi acolo ar fi ieşit câştigător. "432"  - este reţeta cum se fabrică astfel de filme-câştigătoare-la-sigur. Altceva este să le şi poţi face! Pentru asta e nevoie de un veritabil profesionalism. Astea sunt legităţile: 1) filmul trebuie să-ţi lase impresia că spionezi realitatea: niciun aspect contrafăcut, nimic fals, detalii inutile; 2) actorii trebuie să joace de aşa manieră de ca şi cum nici n-ar juca, nici n-ar fi actori (în film există o pauză în care eroina principală are ocazia să mediteze asupra jerftfelor pe care trebuia să le facă - astfel de pauze psihologice, fantastică de-a dreptul în acest caz, nu am mai văzut demult în cinema); 3) detalii nu trebuie să conţină nicio iotă de aproximaţie - mai bine naturalism decât convenţionalism.

Se poate afirma că în cinema-ul european triumfă din nou neorealismul - de data asta, neoneorealismul.  "432" - arată cămine cu holuri lungi şi întunecoase, camere-dormitoare pentru câte patru suflete fiecare, săli de duş - câte una pentru un întreg etaj, şi un sistem de speculă inalienabil cu ţigări americane şi produse cosmetice (contrafăcute?). Mai vedem curţi înghesuite între blocurile din beton cu cinci nivele, cu garaje metalice şi bare fixe pe care se bat covoarele, - astfel de scene pot fi văzute cu nemiluita şi la noi. Mai arată şi hoteluri tipice socialiste, cu pereţii lucioşi. Interesant de remarcat, în România, în comparaţie cu URSS, se putea închiria o cameră la hotel (prietenele închiriază, anume pentru a face acolo avortul) chiar în oraşul în care aveai domiciliul stabil. În cele din urmă, asistăm la un fel de noapte sălbatică. Una din scenele cele mai terifiante din cinema-ul ultimilor ani ne-o arată pe eroina principală alergând prin nişte cotloane lugubre, în căutarea unui loc în care să-şi abandoneze plodul extras de prietena sa. Doctorul ilegal i-a zis hotărât să nu-l arunce la tomberon - acolo poate fi găsit de câini, iar aceştia ar putea pune pe urme miliţia. În aşteptarea a ceea ce poate fi mai rău (că eroina poate fi arestată sau chiar asasinată) involuntar te întrebi: de ce nu arde lumina? De-abia apoi, îţi dai seama că în sărăcia României socialiste curentul era distribuit raţionalizat.

Filmul lui Mingiu ar fi putut purta foarte bine marca "Dogmei" daneze - dacă aceasta ar mai fi existat, şi ar mai fi eliberat "ceritificatele" sale. Dar el seamnănă şi mai mult cu filmele fraţilor Dardenne, care deloc întâmplător (iată o tendinţă!) sunt răsfăţaţii principali ai festivalului de la Cannes din ultimul deceniu: două victorii principale plus încă un premiu pentru regie. Diferenţa e că filmele fraţilor Dardenne ("Copilul", "Fiul") se prezintă pe de-o parte ca nişte documentare, iar pe de alta - ca parabole. La Mungiu asistăm la un alt tip de generalizare. Acesta este filmul pentru care definiţia "cinema despre viaţă" se potriveşte în chip minunat."

Traducerea şi adaptarea îmi aparţin        

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
11 novembre 2007 7 11 /11 /novembre /2007 20:36
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
9 novembre 2007 5 09 /11 /novembre /2007 17:15

La foarte scurtă vreme de la lansarea pe piaţa românească, Millennium Bank promite bucureştenilor ceva grandios, cel mai mai înalt brad de Crăciun din Europa, amplasat în chiar inima capitalei. Cât de caraghios şi greu digerabil poate fi acesta se vede, sper, prea bine din imaginile oferite mai jos.  

Aleea de lângă această carcasă metalică este închisă accesului public de mai bine de trei săptămâni, iar prezenţa acestui colos face cu atât mai acută constatarea că ne pretăm la orice, de dragul imaginii, banilor şi a bunelor relaţii cu UE. Vreau să fiu contrazis!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article