Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

4 décembre 2007 2 04 /12 /décembre /2007 08:49

Există tot mai puţine filme cu miză morală, spirituală care pot fi văzute de publicul larg la cinema sau pe DVD. Acestea se abandonează exclusiv festivalurilor sau pirateriei culte. Şi primul şi celălalt este un public nenumeros, neplătitor...Dar anume aceştia menţin fervoarea regizorilor de a face cinema, în răspăr cu industria cinematică, devoratoare, spălătoare de creiere, castratoare de minţi... Cinema-ul este, prin urmare, reacţionar. Dar şi redundant, s-ar spune. Şi exclusivist. Este aşa chiar şi atunci când abordează teme conjuncturale. La Cannes 60 din acest an au fost două filme premiate care au abordat dimensiunea morală a avortului. Românescul 432 al lui Mungiu şi rusescul Izgonirea (din Rai) semnat de Andrei Zveaghinţev. 

Pentru cine a văzut precedentul film al lui Zveaghinţev, Reîntoarcerea (Vozvrashenie), ştie că e vorba de unul din cei mai serioşi cineaşti ai momentului din Europa, iar filmul nu numai că a fost premiat dar a şi propus o revenire la coordonatele cinema-ului purist, meditativ, spiritual. Anul acesta la Cannes noul film al lui Zveaghinţev a luat un premiu pentru cel mai bun rol masculin, pentru personajul lui Alex, jucat de Constantin Lavronenko - acelaşi care a strălucit şi în Reîntoarcerea. Aici Lavronenko apare în postura unui tată cu doi copii mici, şi a unui soţ ursuz, enigmatic, violent, introvertit. Soţia sa, Vera (credinţă, în rusă), interpretată curat dar inexpresiv de suedeza Maria Bonnevie, este o fire melan(h)colică - iar aceste firi diferite ale celor doi soţi fac ca relaţia lor să fie una rece, formală şi lipsită de iubire. Vedem această familie retrasă în timpul verii la o casă în mijlocul naturii (superbele peisaje ale sudului Basarabiei, unde s-au făcut filmările de plenair!) . Casa este de fapt o moară dezafectată, unde au crescut cei doi fraţi, Alex şi Mark, rămaşi de timpuriu fără mamă. Mark apare la începutul filmului în casa fratelui său cu un glonte în antebraţ, pe care i-l extrage Alex pe viu...Amănuntul acesta inclus de regizor va da o notă de dramatism filmului, întregii naraţiuni, şi asta mai ales pentru că nu vom afla din niciun indiciu ce anume a păţit Mark. Dar e clar că e vorba de acel cui în călcâi pe care-l simţim la un moment dat, dar nu ştim de unde şi când l-am încasat!

Vera îl anunţă pe Alex că e gravidă, dar că nu de la el este sarcina. O noapte întreagă animalul-înşelat bântuie pe coclauri, aiurit de vestea aflată, iar dimineaţa apare în casă la fel de furios, şi nepitincios de a lua vreo decizie. Se întâlneşte cu Mark, căutându-i sfatul, acela îi răspunde nepăsător: "Vrei s-o ucizi, ucide-o, dar dacă vrei să-o ierţi, iart-o, orice hotărâre vei lua - dreptatea va fi de partea ta". Alex propune Verei să avorteze, şi să trăiască mai departe ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Să fie părinţi pentru copiii lor. Să avorteze chiar acolo, în casa de la ţară. Aflăm că imediat după avort Vera moare, dar nu din cauza complicaţiei de după chiuretaj, ci se sinucide...act survenit din cauza unei drame interioare, sfâşietoare - fundalul căreia îl aflăm din conversaţia-spovedanie pe care Vera a avut-o cu prietenul familiei, Robert. Vera i s-a plâns că aceşti copii nu sunt ai lor, ci ai fiecăruia dintre ei, că Alex îi tratează ca pe nişte obiecte personale pe toţi. Ca pe proprietatea lui exclusivă. De aceea, i-a spus că copilul nu e a lui...Deşi era, o aflăm din buletinul medical găsit de doctorul care constatase moartea Verei, şi care a dedus că aceasta a luat o supradoză de somnifere. În timpul suferinţei Verei copiii erau plecaţi la vecini, şi făceau cu copiii lor un mega-puzzle cu scena Bunei-Vestiri, după un tablou de Botticelli. Iar înainte de somn copiii sunt îndemnaţi să cetească un pasaj din Epistola I a Apostolului Pavel către Corinteni, cel despre iubire ["4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. 5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.  6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.  7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă".Cap.13]. Înmormântarea are loc în mare taină, discret, cu preotul satului. Copiii lor nici nu au fost anunţaţi, iar Mark moare şi el în drumul de la cimitir, face stop cardiac. Izgonirea din Rai aici este asemuită împrăştierii minţii, neiubirii. În lumea lor, înconjurată de o frumuseţe desăvârşită, iubirea lipseşte, atracţia e un banal act de procreere. Alex se căieşte când află că a "omorât-o" pe Vera, că a determinat-o să facă ceva fiind în oroare, s-a înfricoşat şi s-a cutremurat.

La finele filmului apare o scenă de o simplitate dezarmantă: cosirea fânului. Femeile încep să cânte - cântarea lor mie mi-a amintit de corul antic, ca o revenire la starea de dinaintea venirii Mântuitorului. Dar pot fi văzute şi ca bocitoare...Expierea poate da o şansă, drama este răsplata pentru scindare, refuzul iubirii. Tonalitatea epică a cântării ne face să credem că există viaţă după moarte. Viaţa veşnică...         

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
30 novembre 2007 5 30 /11 /novembre /2007 09:14

 Ieri s-a împlinit un sfert de veac de la moartea sculptorului Lazăr Dubinovschi. În acel amurg de toamnă eram încă elev la şcoala de artă, dar îmi amintesc limpede că am asistat împreună cu alţi colegi la funeralii. Era multă lume, iar locul în care a fost înhumat se află foarte aproape de biserica din Cimitirul Central din Chişinău. Îmi pun problema acum, căci la acea dată eram prea mic să-o fi putut formula: cum un artist evreu a fost îmmormântat într-un cimitir ortodox? Am mai multe răspunsuri posibile: 1) epoca aceea era una atee, iar naţionalitatea şi apartenenţa la o anumită religie era ceva aproximativ şi irelevant, finalmente; 2) regimul comunist punea mai presus decât orice apartenenţa socială, profesională; 3) poate că omul se convertise la creştinism, deşi din investigaţiile făcute de mine în timpul cercetărilor pregătitoare pentru scrierea cărţii despre acest artist, apărută la editura ARC, mi-am dat seama de evreitatea asumată a sculptorului; lucrarea sa Recviem a fost realizată pentru muzeul comunităţii evreieşti din Bucureşti, în chiar anul precedent morţii sale...Nu-mi pot explica însă faptul că după moartea marelui artist (nu-mi este deloc frică de această sintagmă uzată!), numele său a intrat într-o desuetudine jenantă, stingheritoare. Monumentul de pe mormântul său a fost distrus, la fel sculptura de pe mormântul soţiei sale, Lila Dubinovshi, a fost sustrasă; monumentul lui Gorki din centrul Chişinăului a dispărut fără urmă...inscripţia de pe ansamblul sculptural de pe Bd. Renaşterii a fost românizată! Grupul statuar cu Marx şi Engels a sucombat brutal în zorii renaşterii moldovenismului, la începutul anilor'90. Furia neostoită a moldoveanului a generat multe stricăciuni, prăbuşiri şi deziluzii. Nu ştim să ne păstrăm valorile culturale, indiferent cine ni le-a dăruit. Dubinovschi a fost de-al nostru, n-am nici o îndoială! De aceea, îmi place să-l cinstim pe măsura celor lăsate de el. Odihneşte-te în pacea lui Dumnezeu, Maestre Dubinovschi! Cei care ştiu a preţui arta autentică, îşi vor aminti mereu...

 

 

Foto: Corneliu Baba, protretul lui Dubinovschi (Amintire dela colhoz), foaie de carnet, creion (19)59. Imaginea se reproduce pentru prima oară, inedită.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
29 novembre 2007 4 29 /11 /novembre /2007 20:39
Şi casele au expresia lor! Unele dintre acestea sunt de-a dreptul incredibile...dacă nu ar fi şi amuzante. Str. Bernardazzi, nr. 87. Chişinău, noiembrie, 2007.
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
29 novembre 2007 4 29 /11 /novembre /2007 13:52
Omul este un animal suprinzător şi pentru sine însuşi. Tocmai pentru că duhul său este o surpriză mereu vie, temătoare. Nu există bucurie mai mare decât cea care te împacă cu tine însuţi, şi nimic nu e mai frustrant decât sfidarea şi trădarea celor din jur, din imediata proximitate. Dar nu numai cei din preajmă îţi pot face existenţa insuportabilă, ci poţi contribui chiar tu la această "afacere" reprobabilă, gângavă. Prin propriile fapte, ziceri, cutezanţe, erori, pe care - ghidat de acea instanţă imparţială şi incoruptibilă - ajungem să le regretăm, să ne căim, zdrobiţi, de ele. Căinţa fierbinte e ca o spovedanie în faţa lui Hristos, te despoi de acea haină murdară şi îmbâcsită în care ai ajuns, spre a o schimba cu una curată, nouă, bine-înmiresmată. Duhul e de fapt omul din noi, autenticul om, iar noi suntem învelişul care îl ascunde...îl piteşte şi e cel care judecă! Judecă mereu strâmb, împotrivitor. Omul se contaminează pentru că duhul său e slab, că-i lipseşte "darul deosebirii". Căinţa e calea de a-l obţine, de a-l căuta cu dăruire, cel puţin...Dar nu există căinţă fără iubire, iubirea care le-iartă-pe-toate. Căci cine suntem noi de nu ne iertăm unii pe alţii? Vorba Patericului...de parcă am fi creat noi Cerul şi Pământul...de nu-i iertăm pe cei ce ne-au greşit, facem judecată înaintea Judecăţii. Cum e cu putinţă?  
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
22 novembre 2007 4 22 /11 /novembre /2007 10:07
Pe care îl găsiţi aici.
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
22 novembre 2007 4 22 /11 /novembre /2007 09:07
E foarte binevenită această apariţie editorială, frate Danion, acum la debutul postului Crăciunului!
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
20 novembre 2007 2 20 /11 /novembre /2007 10:33
Bunul meu prieten, Andrei Sârbu (1950-2000) nu a avut în timpul vieţii sale un web site. Acum a apărut unul, pe care-l recomand tuturor celor care doresc să descopere un mare artist, de talie europeană, dar care nu a avut şansa să trăiască şi să creeze într-o ţară mai recunoscătoare!
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
15 novembre 2007 4 15 /11 /novembre /2007 20:33

Încet, încet triez materialul fotografic adunat în luna septembrie, când am fost în Basarabia. Am dat şi peste această ano(r)malie arhitecturală, descoperită în satul Vorniceni, din r.Străşeni. M-am tot întrebat ce funcţie poate avea acest "ziggurat", aflat la ieşirea din sat, pe marginea şoselei. Locuinţă? Palat? "Turn de fildeş"? Îl poate defini cineva?

 Tipul acesta de "arhitectură" nu mai lasă nici un dubiu că nu banii lipsesc din preajma lor, ci elementarul bun-simţ, imaginaţia, profesionalismul, cunoaşterea disciplinei...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
13 novembre 2007 2 13 /11 /novembre /2007 10:52

432

Deşi filmul 432 rulează de ceva vreme în Bucureşti - am evitat de a mă duce să-l văd! M-am abţinut. În general, mă feresc de agitaţia/tapajul din jurul unei opere de artă: nu cetesc cărţi în vogă, nu mă uit la filme prea elogiate, trec repede cu vederea piesele de teatru la care nu găseşti niciodată bilete...Până să văd filmul, am găsit acest text din Newsweek-ul rusesc. Autorul, Yuri Gladilşikov, este unul din cei mai pertinenţi comentatori de film ai Rusiei, şi mi s-a părut foarte amuzant să constat că pe forumul săptămânalului Newsweek autorul deplângea faptul că unul din cele mai titrate filme din lumea cinematică a anului 2007 rulează în două-trei săli de cinema ale ţării, că distribuitorii de filme nu sunt interesaţi de filmele de artă, premiate şi remarcabile, ci doar de comerţ...Nu mă miră deloc această constatare, e valabilă şi în parohia noastră!

Textul lui Gradilşikov este mai lung, dar eu am spicuit doar câteva idei, relevante, cred, pentru a mă convinge pe mine însumi să văd filmul, dar şi pe cei care nu au apucat...

"432" te face să înţelegi mai mult ca oricare altul ce fel de filme sunt solicitate de marile festivaluri ale lumii. Sunt absoluit convins că dacă filmul nu ar fi nimerit la Cannes, ci la Berlin, şi acolo ar fi ieşit câştigător. "432"  - este reţeta cum se fabrică astfel de filme-câştigătoare-la-sigur. Altceva este să le şi poţi face! Pentru asta e nevoie de un veritabil profesionalism. Astea sunt legităţile: 1) filmul trebuie să-ţi lase impresia că spionezi realitatea: niciun aspect contrafăcut, nimic fals, detalii inutile; 2) actorii trebuie să joace de aşa manieră de ca şi cum nici n-ar juca, nici n-ar fi actori (în film există o pauză în care eroina principală are ocazia să mediteze asupra jerftfelor pe care trebuia să le facă - astfel de pauze psihologice, fantastică de-a dreptul în acest caz, nu am mai văzut demult în cinema); 3) detalii nu trebuie să conţină nicio iotă de aproximaţie - mai bine naturalism decât convenţionalism.

Se poate afirma că în cinema-ul european triumfă din nou neorealismul - de data asta, neoneorealismul.  "432" - arată cămine cu holuri lungi şi întunecoase, camere-dormitoare pentru câte patru suflete fiecare, săli de duş - câte una pentru un întreg etaj, şi un sistem de speculă inalienabil cu ţigări americane şi produse cosmetice (contrafăcute?). Mai vedem curţi înghesuite între blocurile din beton cu cinci nivele, cu garaje metalice şi bare fixe pe care se bat covoarele, - astfel de scene pot fi văzute cu nemiluita şi la noi. Mai arată şi hoteluri tipice socialiste, cu pereţii lucioşi. Interesant de remarcat, în România, în comparaţie cu URSS, se putea închiria o cameră la hotel (prietenele închiriază, anume pentru a face acolo avortul) chiar în oraşul în care aveai domiciliul stabil. În cele din urmă, asistăm la un fel de noapte sălbatică. Una din scenele cele mai terifiante din cinema-ul ultimilor ani ne-o arată pe eroina principală alergând prin nişte cotloane lugubre, în căutarea unui loc în care să-şi abandoneze plodul extras de prietena sa. Doctorul ilegal i-a zis hotărât să nu-l arunce la tomberon - acolo poate fi găsit de câini, iar aceştia ar putea pune pe urme miliţia. În aşteptarea a ceea ce poate fi mai rău (că eroina poate fi arestată sau chiar asasinată) involuntar te întrebi: de ce nu arde lumina? De-abia apoi, îţi dai seama că în sărăcia României socialiste curentul era distribuit raţionalizat.

Filmul lui Mingiu ar fi putut purta foarte bine marca "Dogmei" daneze - dacă aceasta ar mai fi existat, şi ar mai fi eliberat "ceritificatele" sale. Dar el seamnănă şi mai mult cu filmele fraţilor Dardenne, care deloc întâmplător (iată o tendinţă!) sunt răsfăţaţii principali ai festivalului de la Cannes din ultimul deceniu: două victorii principale plus încă un premiu pentru regie. Diferenţa e că filmele fraţilor Dardenne ("Copilul", "Fiul") se prezintă pe de-o parte ca nişte documentare, iar pe de alta - ca parabole. La Mungiu asistăm la un alt tip de generalizare. Acesta este filmul pentru care definiţia "cinema despre viaţă" se potriveşte în chip minunat."

Traducerea şi adaptarea îmi aparţin        

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
11 novembre 2007 7 11 /11 /novembre /2007 20:36
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article