Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

13 décembre 2007 4 13 /12 /décembre /2007 10:12
Dilema Veche de azi anunţă un dosar despre brandurile locale. Varianta on-line va fi disponibilă săptămâna viitoare, dar vreau să semnalez ceva ce cititorii versiunii electronice nu vor vedea. La pagina 9, în deschiderea dosarului cu pricina, în partea de jos, apare o fotografie cu un ţăran arătând spre obiectiv un pachet de ţigarete populare PLUGARUL, ţigăretele cu cea mai mare căutare pe piaţa românească, fiind foarte ieftine, şi devenite de multă vreme deja marfă de contrabandă. Internetul abundă de astfel de referinţe. Chestiunea e că brandul PLUGARUL nu este unul românesc, ci e basarabean, produs de societatea Tutun-CTC din Chişinău, o fosilă supravieţuită vremurilor. Ce mă miră cel mai mult este faptul că cei de la Dilema Veche au plasat această imagine cu cea mai mare inocenţă, ca şi cum ar fi vorba de o marcă inexistentă! Pe când publicitatea la Carpaţi, Cico, Doina?! Ori e ironie? Ori este diversiune...   
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
10 décembre 2007 1 10 /12 /décembre /2007 21:28

Am fost întrebat azi despre cum văd eu artele plastice în MD în anul care tocmai se apropie de final. Nu e lesne să răspund la acestă întrebare. Dar gândindu-mă mai bine am putut invoca câteva evenimente expoziţionale interesante şi problematice. În februarie am văzut la Chişinău instalaţia grupului IZM. Acest grup, care lucrează cu o estetică uşor redundantă, încadrându-se oarecum în stilistica conceptualismului anilor'70-'80, a propus de această dată o cameră sufocată de o folie de plastic, semitranparentă, pe care s-a înşiruit un lanţ de cuvinte (în rusă), pe care le puteai citi dând ocol întregii "construcţii" de plastic. Teroarea cuvintelor? Vidul din jurul lor? Imposibilitatea dialogului? Rotirea noastră în jurul cuvintelor, sensurilor, ideilor? Blocaj discursiv? Mă tot întreb de atunci...

DE CURÂND, am citit Cronicile lui Popescu. Curios lucru: artiştilor nostri le place spiritul de aventură, se distrează şi se salvează prin artă. Pe Ghenadie Popescu îl declar artistul anul 2007, pentru că a înfruntat curajos Europa, a străbătut o bună parte din ea cu bicicleta, şi pe jos. A scris acasă, prietenilor, mesaje hazoase, pline de miez şi savoare "moldovenească". A fotografiat şi a analizat. Iar căţeaua lui, expusă şi văzută de mine la Saloanele de toamnă, este un simptom plastic indimenticabil.

Interventii 2, din luna iulie, e proiectul care aduce temeinic în prim-plan problematica socială. O duzină de artişti fotografi tineri, conduşi de Iosif Kiraly, au descoperit numeroase zone crepusculare ale Chişinăului (Stadionul Republican, Lacul Morilor, Cimitirul Evreiesc pe (fosta?) stradă Verde, Închisoarea centrală din Chişinău, fostul spital de tuberculoză etc.). Tot în acea perioadă s-au putut documenta etape ale "restaurării" Casei Hertza, dar şi a Casei Kligman. Fotografia devine, iată, vehiculul cel mai la îndemână de a consemna fapte şi stări ale contemporaneităţii. Ale contingentului crud şi neîndurător. Care se cere analizat, documentat şi comentat. 

În final, expoziţia personală a lui Anatol Rurac, intitulată Katharsis. Titlul mi se pare, sincer, cam pompos. Dar expoziţia merită toată admiraţia. Chiar dacă pare la prima vedere o simplă colecţie de tablouri, ulterior regăseşti în spatele acestor panouri - adesea tridimensionale - un artist meditativ, imaginativ, profund, de factură asumat poetică. De-a lungul anilor a abordat problematici non-figurative, calofile, geometrice. Plastică în formă pură - am putea defini exerciţiile sale din ultimul deceniu; dar m-am aplecat cu luare aminte la seria de fotografii alb/negru, şi mi-am dat seama ca omul nostru a cochetat serios, cândva, cu zona body art-ei, performance-art-ei...Acolo e explicaţia acestui purism. A revenit însă constant la pictură, la esenţele ei tari, misterioase, la cromatica ei provocatoare şi îmbătătoare. O personală cum nu mi-a fost dat de multă vreme să mai văd la Chişinău!

Deci, cum e cu "saliva unui marabu"? Abundentă! Mai copioase pot fi şi comentariile mele pe seama anului 2007 - în materie de artă -, dar mă opresc acum...o voi face, poate, pe hârtie, pentru vreo publicaţie - dacă va fi cazul.    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
9 décembre 2007 7 09 /12 /décembre /2007 16:39

De mai bine de un an Stadionul Republican din Chişinău nu există. Nu există arena, tribunele, terenurile de tenis, sălile de sport de altă dată. Se mai păstrează doar gardul împrejmuitor, este tot ce a mai rămas în picioare de la ansamblul ridicat pentru prima oară în 1952, şi reconstruit în 1974. Curtea e plină de moloz, betoane triste şi mizerie ideologică. 

După cum se vede, au supravieţuit intrările triumfale, şi plopii care au fost martorii gloriei sportului moldovenesc din era comunistă...Stadionul acesta, mai exact ce a rămas din el, este imaginea disoluţiei unei epoci. Consemnez acest fapt cum îl văd şi îl înţeleg. Am păşit pragul acestui stadion, între 1985-1987, aproape în fiecare zi, pentru antrenamente. Mă leagă amintiri frumoase de locul cu pricina...M-aş bucura să găsesc relatări despre acea epocă, şi chiar mai veche de atât! 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
8 décembre 2007 6 08 /12 /décembre /2007 12:14
Noul film al lui Giuseppe Tornatore (autorul, printre altele al Cinema Paradiso (1988) şi al Legendei pianistului numit 1900 (1998), intitulat Necunoscuta este un film brutal, despre o problematică crudă şi cumplită: exploatarea femeilor în scopuri comerciale. Irena este o tânără din Ukraina care ajunge în Italia, şi este cooptată într-o reţea de proxeneţi, ţinută împreună cu alte emigrante în nişte condiţii carcerale, inumane, şocante, abrazive. Ea se îndrăgosteşte de un bărbat chipeş şi tânăr ca ea, dar acesta este ucis şi aruncat într-o uriaşă gunoişte. Robii nu au dreptul la iubire! În 12 ani Irena dă naştere la 9 copii, care sunt imediat vânduţi unor bogătani prosperi şi sterili. Femela din Est este bună doar de prăsilă...Dar vine vremea când se aruncă în iureşul vieţii libere, evadează - pe urmele unei fetiţe pe care o credea fiica sa. Se ciocneşte de xenofobia italienilor, de obtuzitatea oamenilor care nu înţeleg că nu doar valoarea banilor separă omul de regnul animal. Xenia Rappoport (în imagine), care a jucat rolul Irenei, este o actriţă de teatru din Sankt-Petersbourg, a avut o prestaţie care i-a adus cel mai important premiu din Italia. Ea a învăţat italiana pe măsură ce juca în minunata echipă de realizatori condusă de Tornatore, dar adesea scapă cuvinte în rusă şi cântă un minunat cântec de leagăn în ukraineană...Rolul ei este la limita suportabilului, şi merită toată lauda pentru acurateţea şi simţirea de care a dat dovadă intrând în pielea unei femei ajunse tinere în Italia, şi îmbătrânite sub avalanşa conjuncturii şi a puşcăriilor prin care a trecut...Ea rămâne totuşi candidă, melancolică şi iertătoare. Un film despre viaţa reală, netrucată.
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
6 décembre 2007 4 06 /12 /décembre /2007 20:53
O lume întreagă urmăreşte cu interes în fiecare an finala Booker Prize-ului britanic, dar puţină lume ştie că şi Rusia cu ambiţiile ei uriaşe din ultimii ani a preluat, prin franciză probabil, ideea de Booker literar şi îl acordă începând cu anul 1992. Premiul este unul din cele mai prestigioase, şi se acordă celui mai bun roman scris în limba lui Bunin, Dostoievsky, Cehov şi Ana Ahmatova. Anul acesta a fost o luptă crâncenă - nu că în alţii nu ar fi fost la fel - dar până în ultima clipă surpriza a rămas surpriză! Nu mai departe decât chiar aseară unul din finalişti, Alexandr Ilichevsky, mi-a atras atenţia prin titlul romanului său, Matisse, lectura căruia am şi început-o. Dar mare mi-a fost mirarea când am aflat că preferinţele juriului s-au îndreptat tocmai spre această lucrare. Toată lumea a apreciat această scriere romanescă, omagiu viu adus unui curent aproape necunoscut în afara graniţelor Rusiei, metametaforismului. Într-un interviu acordat publicaţiei Vglead (Privirea), proaspătul câştigător al Booker-ului (născut în 1970) vorbeşte cu pasiune despre metoda sa de lucru, despre romanul ideal, simetria şi asimetria textului, despre lucrul cu metafora...despre "gândirea nudă".  "Am scris mult timp poezie - şi am tot continuat până când aceasta a devenit o metaforă a prozei, iar apoi - şi în plan grafic - s-a transformat în proză. În acelaşi timp, mi-a devenit foarte clar că poezia nu mă va părăsi niciodată. Într-un fel sau altul, periodic, simt nevoia să mă ating de poezie, în scrierea romanelor am stringentă nevoie de ea, tot astfel cum un astronaut recurge la salturi, spre a levita de-asupra suprafeţei selenare. Influenţa metametaforismului este pe cât de evidentă, e în aceeaşi măsură - misterioasă. Nu poţi avea o atitudine analitică faţă de metametaforism. Este mai mult sau mai puţin lesne să identifici doar viziunea despre lume. În acel sens profetic în care scriitorul / poetul încearcă să educe în Om conştiinţa despre ireversibila şi neaşteptata schimbare a lumii", explică Alexandr Ilichevsky câte puţin din felul lui de a gândi când scrie, în interviul citat. Oare când va veni vremea în care editurile noastre vor încerca să descopere şi alţi vectori literari decât cei care fac rating-uri, best-sellers etc.? Să descopere şi să ofere culturii române scriitori buni, care scriu minunat, care-şi pun probleme cu adevărat actuale, profunde şi autentice, irigate de o erudiţie temeinică, de o cultură solidă...Scriitori fără morgă, clovnerie, obrăznicie. Cred cu tărie că avem o viaţă prea scurtă ca să ne-o mai irosim citind literatură de consum, condimentată de conjunctură, argou şi lipsă de idei...   
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
4 décembre 2007 2 04 /12 /décembre /2007 08:49

Există tot mai puţine filme cu miză morală, spirituală care pot fi văzute de publicul larg la cinema sau pe DVD. Acestea se abandonează exclusiv festivalurilor sau pirateriei culte. Şi primul şi celălalt este un public nenumeros, neplătitor...Dar anume aceştia menţin fervoarea regizorilor de a face cinema, în răspăr cu industria cinematică, devoratoare, spălătoare de creiere, castratoare de minţi... Cinema-ul este, prin urmare, reacţionar. Dar şi redundant, s-ar spune. Şi exclusivist. Este aşa chiar şi atunci când abordează teme conjuncturale. La Cannes 60 din acest an au fost două filme premiate care au abordat dimensiunea morală a avortului. Românescul 432 al lui Mungiu şi rusescul Izgonirea (din Rai) semnat de Andrei Zveaghinţev. 

Pentru cine a văzut precedentul film al lui Zveaghinţev, Reîntoarcerea (Vozvrashenie), ştie că e vorba de unul din cei mai serioşi cineaşti ai momentului din Europa, iar filmul nu numai că a fost premiat dar a şi propus o revenire la coordonatele cinema-ului purist, meditativ, spiritual. Anul acesta la Cannes noul film al lui Zveaghinţev a luat un premiu pentru cel mai bun rol masculin, pentru personajul lui Alex, jucat de Constantin Lavronenko - acelaşi care a strălucit şi în Reîntoarcerea. Aici Lavronenko apare în postura unui tată cu doi copii mici, şi a unui soţ ursuz, enigmatic, violent, introvertit. Soţia sa, Vera (credinţă, în rusă), interpretată curat dar inexpresiv de suedeza Maria Bonnevie, este o fire melan(h)colică - iar aceste firi diferite ale celor doi soţi fac ca relaţia lor să fie una rece, formală şi lipsită de iubire. Vedem această familie retrasă în timpul verii la o casă în mijlocul naturii (superbele peisaje ale sudului Basarabiei, unde s-au făcut filmările de plenair!) . Casa este de fapt o moară dezafectată, unde au crescut cei doi fraţi, Alex şi Mark, rămaşi de timpuriu fără mamă. Mark apare la începutul filmului în casa fratelui său cu un glonte în antebraţ, pe care i-l extrage Alex pe viu...Amănuntul acesta inclus de regizor va da o notă de dramatism filmului, întregii naraţiuni, şi asta mai ales pentru că nu vom afla din niciun indiciu ce anume a păţit Mark. Dar e clar că e vorba de acel cui în călcâi pe care-l simţim la un moment dat, dar nu ştim de unde şi când l-am încasat!

Vera îl anunţă pe Alex că e gravidă, dar că nu de la el este sarcina. O noapte întreagă animalul-înşelat bântuie pe coclauri, aiurit de vestea aflată, iar dimineaţa apare în casă la fel de furios, şi nepitincios de a lua vreo decizie. Se întâlneşte cu Mark, căutându-i sfatul, acela îi răspunde nepăsător: "Vrei s-o ucizi, ucide-o, dar dacă vrei să-o ierţi, iart-o, orice hotărâre vei lua - dreptatea va fi de partea ta". Alex propune Verei să avorteze, şi să trăiască mai departe ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Să fie părinţi pentru copiii lor. Să avorteze chiar acolo, în casa de la ţară. Aflăm că imediat după avort Vera moare, dar nu din cauza complicaţiei de după chiuretaj, ci se sinucide...act survenit din cauza unei drame interioare, sfâşietoare - fundalul căreia îl aflăm din conversaţia-spovedanie pe care Vera a avut-o cu prietenul familiei, Robert. Vera i s-a plâns că aceşti copii nu sunt ai lor, ci ai fiecăruia dintre ei, că Alex îi tratează ca pe nişte obiecte personale pe toţi. Ca pe proprietatea lui exclusivă. De aceea, i-a spus că copilul nu e a lui...Deşi era, o aflăm din buletinul medical găsit de doctorul care constatase moartea Verei, şi care a dedus că aceasta a luat o supradoză de somnifere. În timpul suferinţei Verei copiii erau plecaţi la vecini, şi făceau cu copiii lor un mega-puzzle cu scena Bunei-Vestiri, după un tablou de Botticelli. Iar înainte de somn copiii sunt îndemnaţi să cetească un pasaj din Epistola I a Apostolului Pavel către Corinteni, cel despre iubire ["4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. 5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.  6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.  7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă".Cap.13]. Înmormântarea are loc în mare taină, discret, cu preotul satului. Copiii lor nici nu au fost anunţaţi, iar Mark moare şi el în drumul de la cimitir, face stop cardiac. Izgonirea din Rai aici este asemuită împrăştierii minţii, neiubirii. În lumea lor, înconjurată de o frumuseţe desăvârşită, iubirea lipseşte, atracţia e un banal act de procreere. Alex se căieşte când află că a "omorât-o" pe Vera, că a determinat-o să facă ceva fiind în oroare, s-a înfricoşat şi s-a cutremurat.

La finele filmului apare o scenă de o simplitate dezarmantă: cosirea fânului. Femeile încep să cânte - cântarea lor mie mi-a amintit de corul antic, ca o revenire la starea de dinaintea venirii Mântuitorului. Dar pot fi văzute şi ca bocitoare...Expierea poate da o şansă, drama este răsplata pentru scindare, refuzul iubirii. Tonalitatea epică a cântării ne face să credem că există viaţă după moarte. Viaţa veşnică...         

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
30 novembre 2007 5 30 /11 /novembre /2007 09:14

 Ieri s-a împlinit un sfert de veac de la moartea sculptorului Lazăr Dubinovschi. În acel amurg de toamnă eram încă elev la şcoala de artă, dar îmi amintesc limpede că am asistat împreună cu alţi colegi la funeralii. Era multă lume, iar locul în care a fost înhumat se află foarte aproape de biserica din Cimitirul Central din Chişinău. Îmi pun problema acum, căci la acea dată eram prea mic să-o fi putut formula: cum un artist evreu a fost îmmormântat într-un cimitir ortodox? Am mai multe răspunsuri posibile: 1) epoca aceea era una atee, iar naţionalitatea şi apartenenţa la o anumită religie era ceva aproximativ şi irelevant, finalmente; 2) regimul comunist punea mai presus decât orice apartenenţa socială, profesională; 3) poate că omul se convertise la creştinism, deşi din investigaţiile făcute de mine în timpul cercetărilor pregătitoare pentru scrierea cărţii despre acest artist, apărută la editura ARC, mi-am dat seama de evreitatea asumată a sculptorului; lucrarea sa Recviem a fost realizată pentru muzeul comunităţii evreieşti din Bucureşti, în chiar anul precedent morţii sale...Nu-mi pot explica însă faptul că după moartea marelui artist (nu-mi este deloc frică de această sintagmă uzată!), numele său a intrat într-o desuetudine jenantă, stingheritoare. Monumentul de pe mormântul său a fost distrus, la fel sculptura de pe mormântul soţiei sale, Lila Dubinovshi, a fost sustrasă; monumentul lui Gorki din centrul Chişinăului a dispărut fără urmă...inscripţia de pe ansamblul sculptural de pe Bd. Renaşterii a fost românizată! Grupul statuar cu Marx şi Engels a sucombat brutal în zorii renaşterii moldovenismului, la începutul anilor'90. Furia neostoită a moldoveanului a generat multe stricăciuni, prăbuşiri şi deziluzii. Nu ştim să ne păstrăm valorile culturale, indiferent cine ni le-a dăruit. Dubinovschi a fost de-al nostru, n-am nici o îndoială! De aceea, îmi place să-l cinstim pe măsura celor lăsate de el. Odihneşte-te în pacea lui Dumnezeu, Maestre Dubinovschi! Cei care ştiu a preţui arta autentică, îşi vor aminti mereu...

 

 

Foto: Corneliu Baba, protretul lui Dubinovschi (Amintire dela colhoz), foaie de carnet, creion (19)59. Imaginea se reproduce pentru prima oară, inedită.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
29 novembre 2007 4 29 /11 /novembre /2007 20:39
Şi casele au expresia lor! Unele dintre acestea sunt de-a dreptul incredibile...dacă nu ar fi şi amuzante. Str. Bernardazzi, nr. 87. Chişinău, noiembrie, 2007.
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
29 novembre 2007 4 29 /11 /novembre /2007 13:52
Omul este un animal suprinzător şi pentru sine însuşi. Tocmai pentru că duhul său este o surpriză mereu vie, temătoare. Nu există bucurie mai mare decât cea care te împacă cu tine însuţi, şi nimic nu e mai frustrant decât sfidarea şi trădarea celor din jur, din imediata proximitate. Dar nu numai cei din preajmă îţi pot face existenţa insuportabilă, ci poţi contribui chiar tu la această "afacere" reprobabilă, gângavă. Prin propriile fapte, ziceri, cutezanţe, erori, pe care - ghidat de acea instanţă imparţială şi incoruptibilă - ajungem să le regretăm, să ne căim, zdrobiţi, de ele. Căinţa fierbinte e ca o spovedanie în faţa lui Hristos, te despoi de acea haină murdară şi îmbâcsită în care ai ajuns, spre a o schimba cu una curată, nouă, bine-înmiresmată. Duhul e de fapt omul din noi, autenticul om, iar noi suntem învelişul care îl ascunde...îl piteşte şi e cel care judecă! Judecă mereu strâmb, împotrivitor. Omul se contaminează pentru că duhul său e slab, că-i lipseşte "darul deosebirii". Căinţa e calea de a-l obţine, de a-l căuta cu dăruire, cel puţin...Dar nu există căinţă fără iubire, iubirea care le-iartă-pe-toate. Căci cine suntem noi de nu ne iertăm unii pe alţii? Vorba Patericului...de parcă am fi creat noi Cerul şi Pământul...de nu-i iertăm pe cei ce ne-au greşit, facem judecată înaintea Judecăţii. Cum e cu putinţă?  
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
22 novembre 2007 4 22 /11 /novembre /2007 10:07
Pe care îl găsiţi aici.
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article