Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

11 novembre 2007 7 11 /11 /novembre /2007 20:36
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
9 novembre 2007 5 09 /11 /novembre /2007 17:15

La foarte scurtă vreme de la lansarea pe piaţa românească, Millennium Bank promite bucureştenilor ceva grandios, cel mai mai înalt brad de Crăciun din Europa, amplasat în chiar inima capitalei. Cât de caraghios şi greu digerabil poate fi acesta se vede, sper, prea bine din imaginile oferite mai jos.  

Aleea de lângă această carcasă metalică este închisă accesului public de mai bine de trei săptămâni, iar prezenţa acestui colos face cu atât mai acută constatarea că ne pretăm la orice, de dragul imaginii, banilor şi a bunelor relaţii cu UE. Vreau să fiu contrazis!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
9 novembre 2007 5 09 /11 /novembre /2007 09:02

Citez din Baconsky azi, un fragment, iar articolul integral este aici.

"In imaginarul nostru colectiv, Vlad Ţepeş e la fel de popular ca Osama bin Laden pentru talibanii din Afganistan. Nu vrem justiţie europeană, ci pedepse biblice. Revendicăm drepturi, dar numai pentru noi înşine. Pretindem respect, fără să respectăm. Dorim evoluţii, cu singura condiţie ca ele să nu ne angajeze. Solidaritatea ne plictiseşte. Armonia dintre oameni ne sperie, de parcă dialogul civilizat ar fi o capcană. Legea e o ficţiune, iar defularea primitivă, o soluţie."

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
6 novembre 2007 2 06 /11 /novembre /2007 09:13

Acum câteva săptămâni, mai exact în a doua jumătate a lui septembrie, la Muzeul Saharov din Moscova s-a desfăşurat o expoziţie de afişe intitulată "Sfârşitul epocii Putin". Au participat la acest concurs circa 500 de proiecte, din care au fost alese câteva zeci, ajunse în finală. În urma dezbaterilor juriului şi a votării de către public a pieselor rămase în competiţie au fost acordate 2 premii 1 şi 2 premii secunde. Două din ele le prezint aici. Dimitrie (care şi-a dat doar numele mic), câştigătorul premiului 1, a imaginat un gest frontal al preşedintelui (figo, fig -engl.,  un corno-it., higa-spaniolă ), a cărui "domnie" se îngemănează cu veşnicia, cu infinitatatea, şi în jurul căreia este beznă, hăul, lipsa oricărei speranţe...

Nu e mai plin de lumină nici afişul care şi-a adjudecat locul 2. Autorul ei, Serghei Sorokin, spune că mentalitatea poporului rus este una inflexibilă, care nu doreşte să ia decizii, care se mulţumeşte cu fatalitatatea oricărui final. Or, prognoza pentru viitor este una tristă, prin paharul proiectat pe fundalul sticlelor cu vodka "Putinka", se distinge vocabula Kaput. Ceea ce echivalează cu germanul Kaputt = sfârşit, naufragiu, final, spulberare etc.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
3 novembre 2007 6 03 /11 /novembre /2007 21:19

Invit pe toţi prietenii şi pe copii lor la lansarea acestui hazos album, la care am fost invitat să fac o vorbire prietenească. Mi se va alătura Florin Dumitrescu. Iar năzbâtia va avea loc în cadrul Târgului Gaudeamus, de la Romexpo, în data de 23 noiembrie, la orele 16, la standul editurii, cel cu numărul 44, parter. Mizez pe o participare masivă, zgomotoasă, cu multe suflete tinere şi foarte june. Personajele cărţii ne vor fi şi ele alături!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
29 octobre 2007 1 29 /10 /octobre /2007 12:03
Cazul intelectualului N.T.Orăşanu este sugestiv pentru a înţelege felul în care ştie/consimte tagma cărturarilor de la noi să se "solidarizeze", să provoace "cataclisme" intelectuale, să trădeze şi să se "afle în treabă". Satira sănătoasă şi necesară a lui Orăşanu a deranjat pe mulţi, prea mulţi s-au simţit vizaţi, iar eforturile de a-l rupe din chingile uitării riscă să eşueze...chiar şi azi. Astfel, pentru oricare dintre cauze nu se poate înjgheba un grup de oameni, pentru a promova o idee, a susţine o cauză. Se recurge la diverse motive, tertipuri, urgenţe - doar să nu se semneze condica de prezenţă. Cei care militează pentru acea idee finalmente fie renunţă, fie sunt marginalizaţi sau supuşi oprobriului, sau, şi mai rău,  nepăsării generale. Avaria aceasta este cronică şi nu are a face decât parţial cu experienţa comunismului. Să ne amintim şi de Moliere, şi de Beranger, la francezi, şi de N.T.Orăşanu, şi de Paul Goma, ca să înţelegem mai abitir dimensiunile apatiei latinilor pentru adevăr, aplecarea spre lasitate, perversitate şi lipsă de empatie intelectuală...Exemplele sunt numeroase. Iar astea crează adevărate găuri între oameni, prăpăstii adânci, clivaje ireparabile, singurătăţi sfâşietoare şi sinucigaşe.   
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
25 octobre 2007 4 25 /10 /octobre /2007 15:35
Editura Humanitas pregăteşte o nouă traducere a nemuritorului roman Maestrul şi Margarita, iar coperta deja conţine titlul greşit, după cum demonstram acum mai bine de 10 luni. În limba română s'a încetăţenit demult titlul Maestrul şi Margareta. Textul meu fusese publicat în Observator Cultural, dar, se pare, nu a folosit nimănui din moment ce noua traducere, ce stă să apară în "Raftul Denisei", nu a ţinut cont de sugestia formulată atunci. Rămânem singura limbă, în care s'a tradus Maestrul şi Margarita, care nu l-a respectat pe autor, pe Mihail Bulgakov. Orice comentarii devin inutile...încă o generaţie o vor numi altfel pe frumoasa şi magica Margarita, altfel decât i-a spus creatorul ei!
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
22 octobre 2007 1 22 /10 /octobre /2007 10:30

Lazăr Dubinovschi, marele sculptor basarabean (+ 1982), era de o generozitate proverbială. Şi o manifesta faţă de oricine, fără a face paradă cu asta. Cei care l-au cunoscut o mărturisesc, şi vorbesc cu toţii numai la superlativ despre omul Dubinovschi. Chipul acesta al boierului mărinimos şi bonom se regăseşte şi în portretul sculptorului lucrat în ulei de Dimitrie Peicev, în anul 1977 (în imagine). Tocmai pentru că avea o inimă largă, a lăsat o memorie frumoasă despre sine. Au trecut 25 de ani de la adormirea sa întru Domnul. Cu ocazia asta evoc o relatare hazlie a unei foste casieriţe de la UAP, care-şi amintea - când făcusem documentarea pentru albumul Lazăr Dubinovschi apărut la editura ARC - următoarea scenă. Sculptorul tocmai definitivase un nou monument pentru care avea de încasat o sumă destul de importantă, şi pentru care se prezentase la ghişeul casieriei. Avea o servietă neagră în care împinsese una după-alta pachetele cu bani, fără a-i număra. Nu număra niciodată paralele încasate drept onorariu. Ultima 1000 (mie)* (erau bancnote de 10 ruble) a împins-o înapoi spre oficiantă, spunându-i: "Eto, Vam na ceai!", adică i-a oferit o atenţie...echivalentul a vreo 5 salarii ale casieriţei - "pentru ceai". Personal pe mine pătărania asta m-a tulburat. Ăsta sigur nu era un moft al unui răsfăţat al comunismului...

* La acea vreme un salariu mediu în URSS era cam 170-200 de ruble 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Fragmente
commenter cet article
22 octobre 2007 1 22 /10 /octobre /2007 07:55
La cafeaua de dimineaţă recomand Cronicile lui Popescu. Este artistul care s-a plimbat cu bicicleta prin Europa în vara lui 2006, trimiţând în Moldova mesaje prin toate mijloacele avute la dispoziţie. Acum aceste însemnări ale sale au fost puse on-line. Pe alocuri, sunt chiar savuroase. Personal, aş fi trimis aceste răvaşe sub formă de cărţi poştale, self-made. Dar asta ar fi fost, evident, o altă poveste...
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
19 octobre 2007 5 19 /10 /octobre /2007 20:54

La un moment dat am descoperit o revistă moscovită Russkaya jizn' (Viaţa rusă), care este disponibilă şi on line, din care am spicuit acest interviu cu un intelectual discret, provindenţial, care făcea pe vremea comunismului "comerţ cu icoane". E vorba de Alexandr Lipniţky, unul dintre întemeietorii rock-ului sovietic, muzician, producător, regizor-documentarist...Am tradus un fragment dintr-o discuţie lungă şi incitantă: despre comunism, relaţii umane, rock, cultură, literatură...

 

Vă mai amintiţi cînd şi cum aţi început să faceţi comerţ cu icoane?

- Ca orice om normal, am dorit să cîştig de la vîrsta de 19 ani. Iar ocupaţia mea de la începutul anilor ’70 avea o titulatură simplă şi precisă: specula. Unii se îndeletniceau cu vînzarea hainelor, iar eu am debutat cu vînzarea şi colecţionarea discurilor şi a revistelor occidentale. Iar acest fapt nu era doar un mijloc de agonisire, ci şi o posibilitate de a-mi potoli setea de cunoaştere: dacă vindeam trei discuri (sau cinci reviste), cîte una din acestea îmi putem opri pentru mine. De icoane am început să mă ocup din pură curiozitate. Aveam sentimentul că în acea epocă să cauţi şi să cumperi icoane în URSS, echivala cu statutul conchistadorilor în America de Sud. În anii’70 în satele Rusiei puteai găsi încă multe obiecte vechi – cărţi seculare, icoane, furci de tors. Satul mai conserva bogate rezerve, şi nici nu-şi dădea seama de aceste resurse.

 

Iată un exemplu. Eram într-un sat din împrejurimile Moscovei. Încărcasem un rucsac plin de icoane, şi eram pe picior de plecare, cînd la un moment dat am auzit dintr-o casă de la marginea satului: „Prinde, scumpule!”. Din podul înalt a aterizat la picioarele mele o bucată de lemn pătrată, înegrită; de la impactul cu pămîntul aceasta s-a spart în bucăţi. În felul acesta am primit prima mea icoană de secol XVII – „Naşterea Maicii Domnului”.  După Hruşciov, cu politica sa de comasare a satelor, Rusia s-a pomenit cu multe din ele părăsite. Majoritatea ţăranilor lăsau cam tot ce era prin casele abandonate. Unii aveau şi lucruri cu adevărat preţioase, iar copiii acestora – crescuţi în era sovietică, se grăbeau să scape cît mai lesne de acestea cînd ajungeau în noile locuri de habitat. Puterea comunistă a izbutit într-un mod uimitor să-i lipsească pe ţărani de însuşi sensul existenţei – colhozurile au reuşit să devalorizeze şi munca, şi proprietatea privată. Ţin minte cum în regiunea Vladimir la îndemnul meu de a-i oferi unei bătrîne o sută de ruble pentru o icoană, aceasta a răspuns: „Ţi-o vînd doar împreună cu casa. Cu suma de 200 de ruble”. O icoană veche se putea procura pe vremea aceea, şi cu casa ţărănească bonus, la preţul echivalent a şase pensii.

În principiu, da. Numai staroverii ţineau la icoanele strămoşilor – să obţii de la aceştia un chip pictat era cu adevărat complicat. Eu încercam să le explic că o icoană trebuie să trăiască, necesită restaurări. Nu să zacă undeva în pod sub forma unei scînduri înegrite. Uneori – reuşeam, luam un bisturiu, dizolvant, şi pe loc le demonstram. Pînă acum păstrez o icoană a Maicii Domnului Vladimirskaya, cumpărată de la un membru al unei secte de staroveri-fedoseev. Membrii acestei secte au renunţat la căsătorie, şi la toate cîte implică aceasta. Printre altele, au renunţat şi la satisfacerea stagiului militar. Ca să nu nimerească în ochii miliţiei (vorbim doar de epoca sovietică!), aceştia hălăduiau cu deceniile dintr-un loc în altul, în cuprinsul regiunii Vladimir. Peregrini sovietici, în numele credinţei. Un fel de underground religios. Cele mai multe peripeţii le-am avut anume cu ei. Unii aveau să mă întîlnească şi cu bîtele – cei drept, pînă la conflicte armate nu am ajuns niciodată.

 

Dar în ochii societăţii eraţi, se pare, nişte...

- Ce să ne ascundem după degete, eram nişte infractori, curat infractori. Compuneam o mare echipă de traficanţi de icoane. Către jumătatea anilor’70 activitatea asta devenise pentru noi toţi o profesiune foarte serioasă. Am ocupat nişa dintre actualii vînzători de anchichităţi şi...hoţi, se prea poate. Nimeni nu putea şti dacă băieţii din satele în care ajungeam îţi ofereau o piesă furată sau ba. Fireşte, noi îi întrebam. Şi, la fel, de fiecare dată primeam acelaşi răspuns – nu, nu este de furat. Dar ce puteam face în afara acestei întrebări? În opinia mea, fiecare a doua piesă era furată de săteni de la vecinii săi.

 

Prin urmare, activitatea voastră trebuia să intereseze îndeaproape organele de miliţie.

- De bună seamă că se interesau, atît de noi, cît şi de „agenţii” noştri din zona rurală. Politica era simplă: icoanele erau confiscate, se verifica o vreme dacă sînt sau nu furate, apoi, se puneau pe foc. De regulă, o dată pe an miliţia regională făcea demersuri către muzeul local, iar de acolo sosea un specialist care selecta în cel mai bun caz o singură piesă – restul era casat şi pus la topit.

 

Într-un orăşel din părţile Moscovei am fost reţinut direct în haltă, împreună cu fratele meu, aveam asupra noastră un sac de icoane. Le-am cumpărat miliţienilor cîteva sticle de vodkă, şi ne-au lăsat în pace. Iar pe de-asupra, ne-au şi spus că: „chiar ieri am casat icoane adunate într-un an de zile. Întreaga debara a secţiei este ticsită cu aceste obiecte”. Am întrebat – în ce stare se află? Aceştia – iată le-am ciopîrţit, dar nu le-am dat focului încă. Pentru două navete de vodkă am cumpărat întregul lot de icoane mutilate de miliţieni. Un an întreg apoi restauratorul nostru a recondiţionat aceste imagini sfinte.    

 

Cum se poate explica în epoca sovietică cererea pentru un astfel de produs?

- După cum se ştie, Brejnev a deschis calea emigraţiei pentru evrei. Acestora nu li se permitea să scoată nimic de valoare: nici bani, nici bijuterii. Icoane, însă, total suprinzător, se puteau lua: cîte cinci pentru fiecare membru al familiei. Erau familii numeroase – din Odessa, Gruzia, uneori, cîte zece-cinsprezece persoane, ei bine aceştia cumpărau icoane de la noi, spre a le revinde după emigrare. Trebuie să vă imaginaţi cît de tare se înviorase piaţa europeană de antichităţi, pe seama vechiturilor ruseşti. Erau mulţi cumpărători, iar icoanele ruseşti reprezentau o raritate – pe care o puteai cumpăra cu bani relativ puţini. De o preţuire specială marfa noastră beneficia în Italia – acolo icoanele ruseşti decorau vitrinele magazinelor; lucrul acesta l-am remarcat imediat ce am ajuns pentru prima oară la Roma.

Treptat s-a format o afacere cu icoane a navetiştilor. În calitate de contrabandişti funcţionau în special studenţii din ţări africane, aflate în plină dezvoltare – care studiau la Moscova. Ei se puteau liber deplasa în orice ţară, de aceea acceptau să scoată cantităţi însemnate de icoane. Comerţul era animat şi energic. La Berlin, aceşti navetişti erau plătiţi pentru valize întregi, fără a se mai deschide. Îndărăt, aceştia aduceau ceasuri şi baticuri cu lurex, industria sovietică nu producea din acestea, iar printre femeile Răsăritului sovietic marfa respectivă avea o mare căutare.  

Traducerea şi adaptarea îmi aparţin. 

 

Se poate crede că oamenii nu ţineau în acel timp la icoane, şi se despărţeau cu uşurinţă de ele?   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article