Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Recherche

15 août 2018 3 15 /08 /août /2018 18:36

Zilele trecute, la sfînta mănăstire Lainici, din defileul Jiului, ne-am adunat o ceată de creștini din generații & profesii diferite spre a-l evoca pe cel care a fost pictorul Paul Gherasim (1925-2016), la doi ani de la trecerea sa la Domnul; este omul care a întruchipat ceea ce românii au, poate, cel mai puțin: comuniunea.

Întîlnirea duhovnicească a fost pusă la cale de tînărul arhitect Marius Pandele, cel alături de care Paul Gherasim, a gîndit și întruchipat acel număr impresionant de publicații, care au apărut după trecerea la Domnul a artistului nonagenar. I s-au alăturat și au dat curs gîndului său minunat: gazdele, în frunte cu arhimandritul mănăstirii Lainici, părintele Ioachim și obștea, părintele profesor Constantin Coman (însoțit de presbitera Garoafa Coman), profesorii Dan Mohanu (alături de doamna sa, Ileana Mohanu ), Andrei Rosetti, istoricii de artă Oliv Mircea, Vladimir Bulat, pictorii: Horia Paștina, Ion Grigorescu, Constantin Ritivoiu și Marian Dobre, meșterul- crucifer Teodor Bindea, rudele Liviu și Ioana Pavelescu (nepoții lui Paul Gherasim), jurnalistele Teodora Stanciu și Oana Enachescu, precum și un grup numeros de tineri deștepți și frumoși din Timișoara, Brașov și București.

afișul manifestării de la Lainici; foto: @vladimir bulat

afișul manifestării de la Lainici; foto: @vladimir bulat

Au fost două zile de evocări, analize, proiecții, memorări și nu în ulimul rînd - de rugăciuni, pentru buna așezare a celui care ne-a adunat împreună, Paul Gherasim, și soția sa, Steliana-Maria, care s-au pomenit printr-o slujbă de parastas în ziua de sîmbătă, de către un sobor de slujitori ai altarului, și de cei care s-au adunat la Lainici, pentru ceea ce s-a numit „scrierile, cuvintele și lucrările lui Paul Gherasim” (10-11 august). Tot atunci s-a lansat publicația omonimă, editată de asociația Studiul, cu sprijinul frăției de la mănăstirea Lainici.

Ar fi multe de spus, de analizat în urma acestei întîlniri, dar lucrul cel mai important, cred, care trebuie consemnat este că anume minunata lucrare pe care a lăsat-o Paul Gherasim ne-a adunat laolaltă, și ne inspiră să rămînem întru sporirea cu folos a acesteia. Tot în aceste zile s-a pus temelia unei asociații, Studiul, prezentate de către Marius Pandele, Dan Mohanu și Andrei Rosetti, dar care va putea crește doar dacă noi cei prezenți, și alții vom fi alături, cu fapta, cu umărul care trebuie pus la a duce mai departe analiza operei și receptării lucrării lui Paul Gherasim. 

Trebuie să înțelegem că nu atît pictura sau creația poetică sunt importante, esențiale, cît imagologia forjată de omul Paul Gherasim asupra culturii creștine, a țăranului român, a felului în care s-a format(at) simbioza dintre tradiție și cultura contemporană îmbisericită. Este, cred, peremptoriu a se pune anume acest accent: cultura îmbisericită. Căci modernitatea europeană a corodat și împuținat prin anihilare anume cultura care își trăgea sevele din tradiția creștină, bimilenară. Paul Gherasim, cu spiritul său fin, cu tact și pricepere harică i-am spune, a vorbit sistematic despre aceste lucruri, și a arătat prin propriul său exemplu, cum trebuie să fie și ce funcție mai poate avea într-o lume secularizată cultura îmbisericită. A lăsat o pictură și o poezie încă neînțelese, neanalizate, neasimilate de societatea noastră în continuă evoluție tehnologică, și a cărei dematerilizare afectează poate cel mai mult sufletele tinere, neformate la școala trecutului, ci „adăpate” doar de cea a prezentului. Or, întreaga cultură europeană este o creație a creștinismului, a evoluției sale, cu salturi și coborîșuri, cu minunatele sale sinteze, cum s-au cristalizat acestea de la Padova pînă la Rostov. 

Paul Gherasim ne veghează din ceruri! Lucrul acesta nici nu trebuie demonstrat, căci este vădit prin oamenii care au stat în preajma sa, prin membrii grupului Prolog, prin urmașii săi duhovnicești, al cărora număr este greu de stabilit, și care, sunt sigur de asta, îi vor duce prin credință mai departe lucrarea, și care au nevoie de ajutor de la Dumnezeu, așa cum întreaga viață a lui Paul Gherasim a fost călăuzită de Bunul și Milostivul Dumnezeu!

Spre a înțelege fie și sumar cum a fost acest om, Paul Gherasim, propun la capătul acestor însemnări a se ceti cu luare-aminte ultimul interviu oferit de el revistei Lumea Monahilor, apărut cu puțină vreme înainte ca pictorul să se mute la Domnul.

haiku gîndit și scris de Paul Gherasim; foto: @vladimir bulat

haiku gîndit și scris de Paul Gherasim; foto: @vladimir bulat

Partager cet article

Repost0
12 avril 2018 4 12 /04 /avril /2018 12:14

Acesta este un citat din părintele Constantin Coman, care într-un articol despre ferestrele bisericilor, ne explică cum putem vedea lui lui Dumnezeu (prin fereastra bisericii sau o lectură teologică a realității, ed. Bizantină, 2007).

 

Mi-am amintit de acest articol în contextul unei discuții despre ferestrele înguste ale bisericilor răsăritene...

Vechea mea prietenă, Ligia, m-a întrebat, ieri (24 august, 2016), la imaginea de mai jos așa: „ce reprezinta acest orificiu”? I-am răspuns simplu: Este fereastra absidei altarului. Dar răspunsul meu se cere a fi ceva mai complex, îmi dau seama. Pentru că dacă vom înțelege mai bine funcția acestui tip de deschidere, nu vom mai greși, cînd afirmăm că zidirile de azi - cu puține, dar notabile excepții - au o mare problemă cu prea multă lumină în interior. Ferestrele prea mari sunt inutile unei biserici în care se slujește Sfînta Liturghie, căci misterul liturgic nu trebuie „melanjat” cu lumina de afară, cu vacarmul, vederile, grijile de dincolo de zidurile ei. Dacă ne uităm la acest detaliu arhitectural la bisericile importante, indiferent de mărimea lor, și geografia în care au fost ridicate, deci de la Sfînta Sofia din Constantinopol, la mult prea umila bisericuță din Dobrăvățul moldovenesc, și de la Ravanica, Priboi și Decani, în Serbia, și multe alte exemple minunate ale Răsăritului ortodox, vom vedea că ferestrele sunt mici, înguste, de-abia dacă „sparg” zidurile care le conțin. Parcă se tem să o facă...În tradiția ortodoxă și ferestrele sunt umile, smerite, vagi, sfioase! Mai avem ochi să vedem astfel de amănunte, care numai întîmplătoare nu sunt? Să deschidem ochii, pentru a vedea lucruri mici, dar atît de grăitoare...

Apostolul Pavel, în Epistola întîia către Corinteni, ne spune că lumea lui Dumnezeu o vedem acum „ca'n ghicitură”, ca apoi să ni se deschidă, „atunci, față către față”. „Atunci” = cînd vom fi în Împărăția Cerurilor. Ni se vorbește odată în plus, că suntem între lumi, între cea trecătoare, limitată în timp, pieritoare, și cea veșnică, unde nimic nu trece. Pînă și ferestrele mici ale bisericilor vechi ne vorbesc despre asta.

În chip magistral găsim explicații în eseul amintit mai sus, al părintelui Constantin Coman, publicat inițial în Vestitorul ortodoxiei, în 2006, și reluat în magistrala sa carte despre Ethosul ortodox: „prin fereastra bisericii sau o lectură teologică a realității”. Iată teza acestui articol: „La biserici ferestrele sunt mici pentru a se limita comunicarea cu lumea de afară”. Și mai încolo: „Intrat în biserică, credinciosul este chemat „să se lepede de toată grija cea lumească”, pentru a se putea apropia de o altă lume, de lumea lui Dumnezeu”, ibidem, pag. 13. Un alt argument al necesității de a împuțina lumina este și aceea a ochiului deosebit de sensibil la aceasta, la influențele pe care le poate purta: „Ochiul sau vederea este organul și simțul prin care omul este scos afară din sine și se agață deseori ierecuperabil de nesfîrșitele chipuri ale lumii acesteia” - ibidem, pag. 16.

foto: vladimir bulat. fereastra altarului bisericii mănăstirii Poganovo-Dimitrovgrad, Serbia, 2016.

foto: vladimir bulat. fereastra altarului bisericii mănăstirii Poganovo-Dimitrovgrad, Serbia, 2016.

Partager cet article

Repost0
30 janvier 2017 1 30 /01 /janvier /2017 10:31

Scrierea mustoasă și stufoasă a lui Patrick Leigh Fermor, care face plămada volumului Drum întrerupt  (ed. „Humanitas”, 2016), este un bun prilej de meditație despre cum consemnează istoria deambularea unui tînăr călător, scrisă de el însuși după o vreme îndelungată de la momentul consumării evenimentelor, despre care narează însuși autorul. Mai simplu spus: care este valoarea în timp - mai ales în era internetului - a unor astfel de mărturii literare? Nu numai că însuși autorul a scăpat multe dintre detaliile, amănuntele și datele acelei vremi, dar și peisajul urban și uman s-a transformat de-a lungul deceniilor. De fapt, s-a schimbat cu totul. De aici și tilul...cred.

Transcriu mai jos un fragment semnificativ din această superbă scriere: „Toate aceste fragmente disparate formează un puzzle care nu este nici pe departe complet; dar, sforțîndu-mă să-mi amintesc, concentrîndu-mă pe un gol anume, descopăr că adesea piesele lipsă ies la suprafață și se întrepătrund. Poate faptul că am consemnat deja acest mic fragment din trecut într-un carnet de însemnări, deși am pierdut însemnările, a ajutat respectivele evenimente să prindă rădăcini cîteva straturi mai jos. Tonul unei voci, stări de spirit, lumina, detaliile peisajului sau ale straielor, străzi, castele, lanțuri muntoase, negi, dinți de aur, cicatrici, mirosuri, dispunerea unei camere, un vers dintr-un cîntec, gustul mîncării sau al băuturii încercate pentru prima oară, titlul unei cărți lăsate deschisă pe o bancă, un titlu dintr-un ziar sau, destul de des, vreun obiect neînsemnat, pe care nici nu-l admiram, nici nu mi-l doream, expus în vitrina unei prăvălii, o față cu melon sau umbrită de o pălărie de fetru, sub un felinar sau într-un bar, pe care n-o mai întîlnisem, cu care nu mai stătuseam de vorbă și nici nu voiam să stau, dar pe care doar o studiasem - cît de limpede față de galaxia de necunoscuți baudelairieni pe care tînjeam să-i cunosc, ca silueta din A une passante! - dau fuga, vin alene sau se furișează din întunericul cețos care le-a adăpostit aproape trei decenii. Dar există niște goluri pe care nici măcar concentrarea nu le poate umple: piesa care lipsește a pierit pentru totdeauna.

Sunt multe asemenea goluri.” (pag. 87).

Cugetarea de mai sus este lămuritoare pentru felul în care notația frustă, jurnalieră, schița descriptivă din imediat, se topește în aluat literar, care nu mai are valoarea unei informații, ci devine un organism existențial, transmis prin cuvinte, în cea mai bună tradiție a travelog-ului. De subliniat aici contribuția britanică la această cultură devenită internațională, prin piesele literare semnate, alături de Patrick Leigh Fermor, a unor Bruce Chatwin, Colin Thubron sau Robert Byron.

Ei bine, Fermor, mi se pare, îl are „mentor” anume pe Robert Byron (1905-1941), un stălucit cărturar și istoric de artă și al arhitecturii britanic, care în 1928 a publicat volumul The Station, în care se ocupă de o manieră diferită de studiul mănăstirilor grecești pe care le vizitează, decît au făcut-o anterior numeroșii călători, pelerini și oameni învățați, după ce a vizitat Athosul în 1927. 

Patrick Leigh Fermor vizitează Muntele Sfînt la mai puțin de un deceniu după Robert Byron, mai exact între 24 ianuarie și 18 februarie 1935. Prezența lui Byron junele, o putem intui și din consemnarea că Fermor și-a cumpărat poemul Don Juan...„mi-am mîncat merindele, iar apoi, vreme de cîteva ceasuri, am fumat și am citit Don Juan de Byron - am cumpărat poemul ieri, foarte ieftin, dintr-o librărie micuță. Cred că este o operă magifică, deși nu e în totalitate poezie” (pag. 299). Scrierea aceasta a lui Byron l-a însoțit pe Fermor de-a lungul peregrinărilor sale prin mănăstirile aghiorite, deși lordul Byron nu a vizitat niciodată acele locuri, deși pomenște de Athos în Peregrinările lui Childe Harold, din care Fermor transcrie un fragment (vezi pag. 314-315). Dealtfel, chiar memoria lui Byron, o găsește evocată de părintele de la Sofronie, de la Iviron, care susținea că „Lordul Byron... era un mare admirator al Greciei” (pag. 329). Foarte interesantă este atitudinea scriitorului în fața celor pe care-i vede prosternîndu-se și îngenunchind peste tot, în semn de evlavie și de credință, iar el scria astfel despre sine: „M-am simțit ca un păgîn și un filistin groaznic că eram singurul care stătea nemișcat, dar ce altceva puteam să fac?” (pag. 328). Neaderența lui la comportamentul credinciosului ortodox nu-l privează însă de capacitatea-i fantastică de a observa oamenii, gesturile, simțirile acestora, și conchide: „Este emoționant să vezi solicitudinea cu care călugării își tratează oaspeții” (pag. 334).

După ce vizitează nordul și centru peninsulei, Fermor coboară spre Marea Lavră, unde i se recomandă să viziteze un schit românesc, unde are ocazia să vorbească românește, dată fiind familiaritatea autorului cui spațiul românesc despre care narează în prima parte a cărții de față, dar și în anumite capitole din cealaltă carte a sa, apărută și ea în românește, Între păduri și ape (ed. „Humanitas”, 2016). Iar despre monahii de aici spune că „au un farmec nesecat” (pag. 335).

Prima semnalare a numelui lui Robert Byron apare în contextul în care Fermor ajunge la Simonopetra - mănăstirea pe care descendentul lordului Byron o compară cu Potala din Llasa, „și avea dreptate”, conchide Fermor. Iar la mănăstirea rusească cu hramul Sfîntului Panteleimon află despre minunata vizită aici a cărturarilor britanici și americani, printre care era și Robert Byron, a cărui carte citată mai sus, i se îngăduie să o ia de la bibliotecă la el în chilie, de unde aflăm că părintele Vasile, care i-a împrumutat-o, este și el pomenit în The Station, într-o dedicație a lui Colin Davidson, și nu numai. Află apoi, că-și amintește mai multă lume de musafirii britanici, David Talbot Rice, Mark Ogilvie-Grant, și de profesorul american Thomas Wittemore (1871-1950), cel care în chip decisiv a constibuit la restaurarea minunatei ctitorii a lui Theodor Metochites, mănăstirea Khora din Constantinopol. Amintirea acestor oameni era încă proaspătă în conștiința monahilor de prin mănăstirile prin care a trecut și Fermor. Și asta pe fundalul unei minunate descrieri a slujirii în biserica Russikonului: „...o intensitate, o bogăție și un mister cum nu mai întîlnisem pînă atunci. Toate reperele mele s-au prăbușit, erau cît se poate de diferite de slujbele bulgărești, românești și grecești, iar cînd m-am uitat la chipurile  impenetrabile, inexpresive ale acestor mužik, au întruchipat în ochii mei stepele înzăpezite, plăsmuindu-mi în minte imagini alle Kremlinului, cu mulțimea lui de domuri, ale stepelor siberiene străjuite de pini și legănate de urletul lupilor. Ușor-ușor, biserica s-a umplut de lumînări aprinse, iar în lumina brîndă întinderile lucrate în aur și coloanele spiralate și-au pierdut orice urmă de prost gust” (pag. 352-353). 

Este evident că cea mai mare plăcere i-a făcut-o lui Fermor șederea la Sfîntul Panteleimon, căreia i-a dedicat și cele mai multe pagini (loc dspre care spune răspicat: „unde am fost cel mai fericit” (pag. 356)), pentru că-l vedem apoi pe autor tot mai trist, mai ales cînd ajunge la Xenophontos, unde este atent totuși la cele două mozaicuri, pomenite de Byron, în The Station. Devine clar că în bună măsură pașii săi sunt ghidați de însemnările antemergătorului, care privea cu ochi de specialist lucrurile și licrările. Zographou și Chilandari sunt mănăstirile care-i prilejuiesc autorului niște considerații despre starea și statutul mănăstirilor străine de neamul grec, acestea aparținînd, respectiv, bulgarilor și sîrbilor, precum și scurte incursiuni în istoria acestor seminții ortodoxe, prin mijlocul cărora trecuse înainte să ajungă la Sfîntul Munte.

La capătul acestor însemnări constați cît de diferiți suntem, noi cei din Răsărit, și cum suntem văzuți de cei din Apus; noroc că priveala aceasta este plină de simpatie și de pricepere erudită, vine din partea unui om care a empatizat mai mult și mai profund cu oamenii, decît a adorat călătoria în sine; iar lucrul cel mai minunat este că Patrick Leigh Fermor a descoperit lumea prin care a trecut mergînd anume pe jos, un lucru aproape imposibil azi! Dar cu putință atunci, în primele decenii ale secolului XX, iar astfel de cărți cum e Drum întrerupt, vorbește exact despre aceasta: acea lume polimorfă, tihnită, și pe cale de a așeza temeinic după conflictele balcanice, nu mai este la fel; drumul pe care puteai merge neîntrerupt altădată, nu mai este nici el, precum l-a călcat Fermor odinioară...   

vedere spre mănăstirea Sfîntul Penteleimon. foto: vl. b., iulie 2015.

vedere spre mănăstirea Sfîntul Penteleimon. foto: vl. b., iulie 2015.

Partager cet article

Repost0
30 août 2016 2 30 /08 /août /2016 11:01
„Voyage d’Italie ou Dissertations critiques, historiques et philosophiques sur...”

Apărută sub oblăduirea și grației atentei cercetări a istoricului literaturii franceze, Maurice Lever, cartea aceasta a suprins pe multă lume, apărînd de-abia în 1995. Marquisul de Sade murise în 1814, nelăsînd în urma sa o faimă de călător prin geografii și spații culturale, ci doar de voiajor în ale abisurilor sentimentale și trupești. Tocmai patima aceasta l-a și mînat de cîteva ori în Italia vecină, spre a se refugia rapid de prigoana justiției, a poliției franceze, care veghea la „morala” concitadinilor.

Se pare că scrierea aceasta a debutat pentru de Sade în 1776, cînd se exilează în Italia, și unde-și dă seama că lumea aceea îi oferă un bogat material literar. Poate că gîndul acesta-i și dictează pomposul titlu al cărții sale -Voyage d’Italie ou Dissertations critiques, historiques et philosophiques sur les villes de Florence, Rome, Naples, Lorette et les routes adjacentes à ces quatre villes. Ouvrage dans lequel on s’est attaché à développer les usages, les mœurs, la forme de législation, etc. tant à l’égard de l’antique que du moderne, d’une manière plus particulière et plus étendue qu’elle ne paraît l’avoir été jusqu’à présent. - , care va vedea lumina tiparului peste mai bine de două secole. 

Ei bine, un capitol aparte îl ocupă în scrierea lui de Sade „obiceiurile și moravurile din Neapole”, unde autorul descrie pe larg un soi de carnaval, pe care-l numește «cockaygne», un soi de „pîine și circ” pentru acele cîteva mii de lazzaroni, cărora regele Ferdinand al IV-lea le dăruia un debușeu...Un prilej de dezmăț organizat, fulgerător consumat. De Sade povestește că în piața mare a orașului se ridica o scenă mare, grosier înjghebată, pe care se zideau stive de mîncare, piramide de pîine, pește uscat, hălci de carne de vițel, într-un soi de opulență haotică. Era prezentă și o scenografie cu valuri, alături de păstori făcuți din carton, oi, precum și cu o corabie care aducea cele necesare oamenilor simpli, săraci, lipiți pămîntului. Decorațiunea creștea pofta în cei care de-abia așteptau să se dea startul la prădăciune și dezmăț! Printr-o salvă de tun. Erau mulți care veneau să caște gura doar, dar și mai mulți dornici să se înfrupte, să se încaiere, să fure, să aibă prilejul de a scoate cuțitul din ascunzătoare...Uneori, paznicii nici nu reușeau să păzească bine obiectul ispitei, că și erau atacați! 

De Sade ne transmite că întreaga ostilitate durează cam opt minute, după care acea scenă este devastată, cotropită de haos, iar în jurul ei rămîn morții și răniții. Spectacolul este terifiant, sîngeros, dar este urmărit de regele însuși, care tronează de pe un balcon, cu vedere spre piață, dar cu gîndul ascuns că acele energii s-au declanșat în deplină siguranță pentru el, pentru familia sa. Apoi, construcția se reînnoiște, și masacrul se repetă de cîteva ori. Carnavalul durează mai multe zile...

Zglobiul francez ajunge la concluzia că astfel de manifestări le poate organiza numai un rege cu „moravuri labile”, care-l scutesc și îl absolvă de a conduce cu o mînă de fier, căruia-i este frică de fapt, de propriul popor, și de aceea se simte oarecum obligat să pună la cale sistematic aceste «cockaygne». 

Interesant de consemnat că acest cuvînt nu este deloc de origine franceză, ci de extracție veche englezească (vezi: Emily K. Yoder, "The Monk’s Paradise in The Land of Cockaygne and the Navigatio Sancti Brendani", Papers on Language and Literature, 19 (1983), 227—238), iar descrierea acestui paradis al plăcerilor, lenii și al dezmierdărilor, se regăsește și în poveștile germane, sub numele de Schlaraffenland, sau în cele olandeze: Luilekkerland.

Țara unde curge laptele și mierea” este observată și de Carlo Ginsburg, în fundamentala sa cercetare despre secolul al XVI-lea,  Brînza și viermii (1976; ediția românească: ed.Nemira, 1997), unde țăranului ascuns sub numele Scolio, din localitatea italiană Lecca, îi apar tot soiul de viziuni, iar una imaginează o „divinitate androgină”, cu „mîinile deschise și degetele ridicate”, iar din fiecare dintre aceste degete - cele zece porunci? - se scurg niște șuvoaie, care adapă ființele vii, orice suflare:

 

Primu-i de dulce miere, al doilea

de zahăr tare și lichid, al treilea

de ambrozie, și nectar al patrulea are,

al cincilea mană, al șaselea pâne cum în lume

nicicînd nu fu mai albă și ușoară,

ca pe orice răposat vesel îl face.

Bine zise adevărul un om din loc pios

că fața pânii pe Dumnezeu arată.

Al optulea-i proaspăt și alb unt,

potîrnichi al noulea, grase și gustoase,

că de-s așa din Rai ieșiră,

lapte al zecelea, și pietre prețioase-s

albiile lor către care eu năzuiesc mereu,

malurile crini și roze, aur și viole,

argint și flori și splendoarea soarelui”. (ediția românească, pag. 178).

 

Mai departe, după descrierea pitorească a acestui coșmar gastronomic-ucigător, de Sade se referă pe îndelete la familia regală, la regele care e localnic prin naștere, și la regină, care e de os german, al Casei de Austria. Face remarci asupra felul în care aceasta mărșăluiește pe Strada Nuova a orașului, la somități și orășeni de vază cu măști pe față, care împarte celor ieșiți în cale drajeuri, sticluțe cu lichior, clopoței, și alte nimicuri. Uneori, licorile sunt înlocuite cu apă, iar zahărul - cu ghips. Joaca este distracția de bază, supremă, a celor din Neapole, iar lucrul acesta îl umplea de încîntare pe de Sade, dar și de uimire. Conchide: „napolitanii sunt o națiune în formare, dar o națiune nu se formează peste noapte, nici măcar într-o singură generație”.

 

* * * * * * *  

Incredibilă este această carte de călătorii, în care accentul cade pe ființa umană, pe obiceiurile italienilor, pe gusturile lor, pe stratificarea socială, pe moralitate și jocurile specifice, pe felul în care mănîncă, se îmbracă, interacționează, la plăcerea de a fura. Un bun exercițiu pentru viitoarea operă a lui de Sade, care nu a dorit să se rezume doar la frumusețile locurilor, la operele de artă și cultură, ci mai ales la ceea ce e de evitat, de ocolit, de apreciat cu precauție și tact, în timpul voiajului în Italia.  

 

   

Partager cet article

Repost0
24 octobre 2015 6 24 /10 /octobre /2015 08:42
Intrarea principală. Foto: © vladimir bulat, august, 2015

Intrarea principală. Foto: © vladimir bulat, august, 2015

Biserica Stratilat din Soroca este un monument unic în spațiul R.M. Poartă hramul Sfântului Teodor Stratilat, numit în popor într-o formă prescurtată: Stratilat. Ca spațiu ecleziastic monumentul reia elemente clare de Art Deco, filtrate de reprezentanții modernismului rus, aproape de negăsit la alte monumente din acest areal. Partea slabă a stadiului cercetării în care ne aflăm e că nici nu se știe cine a proiectat monumentul, dar un cercetător rus susține că elevația face parte din stilul artitectural neo-rusesc, care are ca punct de pornire biserica Acoperemîntului Maicii Domnului din s. Parhomovca, a guberniei Kiev. Construcția monumentului a debutat în 1903, și a fost sfințită în 24 august 1907. Planul bisericii era proiectat de Vladimir Pokrovski (1871-1931), asistat de arh. Nikolai Blagoveșenski.

Pokrovski este considerat printre cei mai importanți reprezentanți ai modersnismului arhitectural rusesc, numit în istoriografie „stilul neo-rusesc”.

Biserica Stratilat apare peste cîțiva ani după cea din Parhomovka, și este sfințită în 1914. Se știe doar că lucrările de edificare au fost coordonate de inginerul I.Bolșakov. 

Biserica a suportat în ultimii ani niște lucrări de renovare, iar acestea nu i-au returnat monumentului aspectul inițial. Poate că viitorul îi va rezerva o soartă mai fastă.   

Fațada de sud a edificiului. Foto: © vladimir bulat, august, 2015

Fațada de sud a edificiului. Foto: © vladimir bulat, august, 2015

Fațada de nord, cu acces sub sala principală (a spațiului liturgic). Foto: © vladimir bulat, august, 2015

Fațada de nord, cu acces sub sala principală (a spațiului liturgic). Foto: © vladimir bulat, august, 2015

Partager cet article

Repost0
22 octobre 2015 4 22 /10 /octobre /2015 09:09

Chiar dacă cineva se grăbește să anunțe colapsul proiectului numit R.Moldova, acel spațiu mai este capabil să ofere numeroase și pasionante suprize. Pentru cine vrea să fie un om viu, și să vadă!

O vizită la Soroca, orașul din nord-estul Moldovei, de pe malul Nistrului, unde acea apă desparte Moldova de Ucraina - ne poate da măsura plenară a acestei afirmații. Am făcut această experiență în august. Voiam să văd cetatea proaspăt restaurată, deopotrivă cu Colina palatelor șigănești, dar și vechiul cimitir al orașului, în care se află una dintre bijuteriile arhitecturale ale epocii moderne - biserica Stratilat

Am pregătit o publicație amplă, care va apărea în Observator Cultural. Iar acum doresc să arăt cîteva exemple de pseudo-arhitectură, care au ca modele arhitectura epocii imperiilor (sec. XVIII-XIX).

Întîi mi-a tras atenția clona lui The United States Capitol, care acum este în restaurare. E pe Calea Bălțiului, una din arterele Orheiului, înțesate de palate mai mari și mai mici. 

Acest obiectiv are și o legendă urbană, pe care doresc să o relatez aici. Se spune că în urmă cu ceva vreme a sosit la Soroca o echipă de jurnaliști din Olanda, care doreau sî facă un reportaj, și în special să filmeze „micul Capitol”. Așa se face că cel care le era ghid a avut proasta inspirație să le spună proprietarilor că au „dezlegare” pentru acest material de la însuși bulibașa locului. Ei bine, gazda s-a înfuriat și l-a făcut pe cel cu camera de filmat să-și strîngă iute echipamentele, pentru a scăpa de bătaie...Ca prin minune, același ghid (un istoric de la Chișinău, by the way), are o străfulgerare, și spune gazdei că aceștia au recomandare și de la domnul Nicolae Bulat. Sau mai bine zis, cele mai fierbinți recomandări le au anume de la amifrionul cetății. Pe dată - spiritele s-au calmat, s-au înveselit, și olandezii au plecat mulțumiți acasă, pentru că istoricul orașului a fost cel care le-a facilitat autorizația pentru filmare. Dealtfel, și eu cînd am urcat pe Colina palatelor țigănești, am fost îndrumat de același Nicolae Bulat, să le spun celor care mă vor lua la întrebări, că am îngăduința lui să fotografiez, să filmez, să chestionez etc.  Lucrul acesta m-a amuzat, dar m-a pus și pe gînduri! Acele gînduri nu le divulg aici, ele vor fi  prilej de noi publicații și reportaje.

Fotografii: © vladimir bulat, august, 2015.

Fotografii: © vladimir bulat, august, 2015.

 Nostalgia țarismului - laitomotiv al habitatului țigănesc
 Nostalgia țarismului - laitomotiv al habitatului țigănesc

Celălalt exemplu este unul și mai eclectic, la limita monstruosului, dar la fel de neterminat ca și cel dintîi. Se vrea un soi de palat din epoca țaristă, cu o imensă cupolă aurită, care prin dimensiuni amintește de Cupola Stîncii (Moscheia lui Omar) din Ierusalim.  Iar de-asupra acestei cupole se înalță o nimfă - butaforie de grădină, turnată din beton, în mîna căreia este așezată o torță cu inițialele: ȘVN - singura scriere cu caractere latine în această lume tenebroasă, ocultă, bezmetic de nehotărîtă! Întregul areal construit abundă de palate și pălățele care au ca inspirație lumea aristocrației slave, care azi nici nu mai există. Nostalgia țarismului este ca un laitomotiv al habitatului țigănesc. E cu atît mai inexplicabil acest apetit pentru acest gen de contrucții, deoarece în vremea Imperiului Țarist țiganii nu aveau nici statut de proprietari, nici resursele necesare, care să le fi permis măcar să viseze la astfel de locuințe. Ei erau fie robi, fie nomazi, iar cei din urmă își duceau traiul în căruțe cu coviltir - în cel mai bun caz. 

În fine, avem un palat neo-clasic (e de consemnat că în Rusia clasicism este denumit stilul arhitectonic din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea-prima jumătate a secolului al XIX-lea), care prin configurația și proporțiile sale amintește de Casa Pașkov din Moscova.    

 Nostalgia țarismului - laitomotiv al habitatului țigănesc
 Nostalgia țarismului - laitomotiv al habitatului țigănesc

Partager cet article

Repost0
10 juin 2015 3 10 /06 /juin /2015 11:41
Vedere de ansamblu asupra mănăstirii Aiud. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Vedere de ansamblu asupra mănăstirii Aiud. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Aiudul este astăzi un loc aproape uitat pe harta României europene. Este în județul Alba. Conul de umbră în care a fost lăsat acesta e dat și de trecutul comunist, cu experiențele sale diabolice, îndreptate împotriva oamenilor. Iar cel mai înfricoșător lucru adie dinspre Penitenciarul Aiud, prin care au trecut peste 14.000 de suflete ale poporului român - pentru singurul motiv, că nu s-au împăcat cu noile realități socialiste. Peste 600 dintre aceștia au murit între zidurile acestui penitenciar. Dar și celor care au supraviețuit li s-a mutilat viața, destinul, cariera, familiile...astfel că existența lor a fost o continuarea a acestei recluziuni.

Se pare, că majoritatea celor care au murit în perioada 1948-1964 nici nu au morminte; osemnitele lor au fost aruncate în apele Mureșului, și în Rîpa Robilor. Rămășițele onora au fost găsite, exumate, și așezate cu grijă și credință sub capela Calvarul Aiudului. În toamna trecută Bunul Dumnezeu a rînduit să ne închinăm și noi la acele sfinte moaște.

În preajma acestui impresionant monument, care o vreme a funcționat ca schit, și care mie îmi evocă scena purtării Trupului lui Iisus de către îngeri - în Liturghia Îngerească - se înalță un impresionant așezămînt monahal, biserica purtînd hramul Înălțarea Sfintei Cruci

Edificiul este proiectat de arhitectul timișorean Radu Mihăilescu, și conține următoarele compartimente: Biserica mare, paraclisul capela episcopului și chiliile monahilor pe două nivele; osuarul, spații expoziționale, biblioteca, laboratorul de studii martirologice, amfiteatru, rotonda-clepsidră. Este un ansamblu grandios, impresionant, unic, care definește cel mai bine opera de maturitate maximă atît a arhitectului, dar și acelora care înțeleg și doresc să susțină opera de reconstrucție a conștiinței martirice prin Hristos, precum și a acelora care pledează și susțin refacerea temeinică a demnității noastre ca neam creștin.  

Ceea ce se dezvoltă la periferia Aiudului este o chintesență a întîlnirii binecuvîntate dintre trăirea și simțirea duhovnicească, pulsația și verva creatoare a omului, precum și dialogul acestuia cu întreaga tradiție a civilizației urbane și țărănești. Aici devine limpede pentru orice minte trează și dotată cu toate resursele discernămîntului, că anume în acest recipient se va forja viitorul spiritual autentic al poporului român. Acum e ca un vin tînăr, temerar, clocotitor, dar va veni faza înțelepțirii superioare, apoteoza înțelegerii luminate de Duhul, și nu e prea departe ziua aceea, căci Dumnezeu veghează asupra sfinților Săi, asupra celor care Îi cinstesc numele, măreția, lumea zidită prin iubire și cuvînt. Rîpa Robilor este spuzită astăzi de sfinți mărturisitori, mucenici, ostași ai lui Hristos! Miopi sunt cei ce se uită și nu văd. Sau orbi și amorțiți cu totul. 

Nu poate fi decît o continuă minune pogorîtă de la Dumnezeu, faptul că se întîmplă acolo lucruri atît de copleșitoare, rafinate și prea necesare, care sunt de fapt dincolo de putința autorului de a le descrie, de aceea am decis să mă opresc deocamdată, pentru a pune imagini, care și acestea (îmi dau seama) sunt prea vagi și neputincioase. Dar cer ajutor de la Dumnezeu, și tuturor martirilor care au pătimit pentru Hristos, să pot mărturisi cît mai multor conștiințe și persoane creștine (și nu numai!) despre lucrurile Sale indimenticabile, de nespus!             

Biserica mare. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Biserica mare. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Vedere din osuar. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Vedere din osuar. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

chiliile mănăstirești. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

chiliile mănăstirești. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Biserica mare văzută dintre trapeză. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Biserica mare văzută dintre trapeză. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Luminatorul de de-asupra viitoarei biblioteci. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Luminatorul de de-asupra viitoarei biblioteci. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Intrarea spre spațiile de expunere și amfiteatru. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Intrarea spre spațiile de expunere și amfiteatru. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Fragment de candelabru din naosul bisericii mari. Autor: Virgil Scripcariu. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Fragment de candelabru din naosul bisericii mari. Autor: Virgil Scripcariu. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

„Fericiți cei prigoniți pentru draptate, că acelora este Împărăția Cerurilor”, este gravat pe crucea mare. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

„Fericiți cei prigoniți pentru draptate, că acelora este Împărăția Cerurilor”, este gravat pe crucea mare. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

capela Calvarul Aiudului și rampa de acces spre mănăstirea Aiud. Foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

capela Calvarul Aiudului și rampa de acces spre mănăstirea Aiud. Foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Partager cet article

Repost0
4 février 2015 3 04 /02 /février /2015 21:46
Mașina timpului, parcă oprită

Nu am prea fost la Chișinău în toiul iernii. Dar acum, forțat de împrejurări nefaste, am stat cîteva zile acolo. Iarna îți dai seama că orașul e urît, posac, neîngrijit. E desfrunzit și murdar. Tot mai neîngrijit și delăsat! Pare un oraș fără stăpîn, negospodărit. Îl găsesc pe an ce trece, tot mai decăzut, sumbru, prost iluminat, cu trotuare și carosabil sparte, cu imobile părăsite, devastate, din interiorul cărora adie a igrasie și demoni de mucegai. Ce se întîmplă aici, s-ar putea întreba orice om de bun simț? Unde mai pui că încep să cadă și bucăți din fațadele imobilelor (chipurile) restaurate, atunci chiar că situația se deslușește a fi tăios de dramatică.

În acest sens aș aminti, că imobilul de pe Vlaicu Pîrcălab 48, colț cu Veronica Micle, monument de importanță națională, și-a pierdut zilele trecută o bucată mare din cornișa recent ”restaurată”. S-ar spune - un fapt banal. Poate. Dar dacă în plin centru al urbei se produc astfel de ”desprinderi”, atunci cum ar de așteptat să se comporte sau să ofere ”cartierul”, sau ”periferia”?

Vreau să spun doar că, aici, în orașul natal, mașina timpului parcă s-a oprit. Nu e lucru deloc onorabil, nici dătător de speranțe. E ca o mlaștină care e acoperită de tină, în care pare că viața pîlpîie totuși sub acea pojghiță strident colorată de razele soarelui, dar care pojghiță este, în aceeași vreme, și un stăvilar în calea razelor, nelăsîndu-le să pătrundă în adîncuri, tolerînd abisul să-și facă, nestingherit, de cap...În acel abis întîlnești, totuși, oameni interesanți, temerari, atipici, curioși, tineri și frumoși, plini de viață, de speranțe!

foto: © vladimir bulat,

Pe Strada Pușkin, ianuarie 2014.

Partager cet article

Repost0
29 juillet 2014 2 29 /07 /juillet /2014 06:44

Straneitati-3176.JPG

Măsura urbanităţii acestui oraş o dă alăturarea celor două pieţe publice, care domină centrul istoric. Rynek Główny şi Mały Rynek, adică Piaţa Principală şi cea Mică. Comunică între, exact ca la Sibiu. Întreaga fermentaţie a oraşului iradia de aici, aici era inima comerţului, a vieţii publice, politice, culturale. Dealtfel şi astăzi aglomeraţia umană cea mai vizibilă este anume aici. Cîndva am apucat să văd multe trăsuri cu cai, şi foarte mulţi porumbei. Dar atunci Polonia nu era în UE. Acum este un membru important al acestui organism, dar au dispărut multe pe care le-am savurat în 2000. Inclusiv - au dispărut beţivii, cei fără adăpost, nesocializaţii! Cel puţin în aria turistică aceştia lipsesc cu desăvărşire. În locul lor, au apărut simigiii, covrigarii care-şi aduc toneta în calea mulţimii, şi vînd produse cu multă sare. Este, cred, o "tradiţie" inventată, recentă.  

Straneitati-3169.JPG

A dispărut şi autenticul vetust al Kaziemirtz-ului, pe care epoca comunistă şi cea post-totalitară l-au conservat. Dar au rămas cîrciumile şi barurile de altă dată, poate cea mai "neînregimentată" categorie urbană. Deşi, am observat că pe nicăieri nu se fumează în localuri. Am fost în unul din cele mai vechi localuri de cabaret polutic şi de jazz din oraş: "Piwnica pod baranami" (lit. Pivniţa de sub berbeci), din subsolul unuia dintre imobilele aliniate cu faţada în Piaţa Principală, pe brontonul căruia tronează capetele unor berbeci, iar pe vremuri acesta era un indiciu pentru orientare. Din 1956 localul a luat această denumire i-a dat-o amfitrionul său, Piotr Skrzynecki. Lîngă local este o cafenea,  "Vis-à-Vis", unde Skrynecki beneficiază de o mică statuie din bronz, în mîna căreia am văzut cîte o floare vie în fiecare zi. Un omagiu discret, dar convingător, care şi cum acel om important al oraşului este alături mereu, de concetăţenii săi. 

Straneitati-3178.JPG

 Localul reprezintă o hrubă de vreo cîteva sute de ani, iar atmosfera este vie, emoţionantă şi netrucată. Într-un astfel de loc s-au "forjat" istoria, cultura şi energiile muzicale ale acestui oraş. Or, polonezii sunt mari degustători de muzichii, de cabateruri politice, de teatru improvizat...Pe aici s-au perindat, periodic, practic toţi insurgenţii, artiştii, creatorii, boema şi lumea bună a Cracoviei, iar astăzi posteritatea îşi aduce aminte cu pioşenie de tot ce s-a întîmplat aici, mai ales că istoria locului e consemnată, aşa cum a fost de-a lungul deceniilor, în cronicile pe care acelaşi Skrynecki le semna într-o publicaţie locală; pînă în 1981 se numeau "ecourile pivniţei de sub berbeci"...subtextul politic, voalat, adie din titulatura asta ghiduşă.  

Strada care mă încîntă cel mai mult la Cracovia este Canonicza. Trama stradală, precum şi curbura conacelor aliniate la buza acesteia - sunt o adevărată lecţie de rigoare, acurateţe şi regmenetare urbane. Ai putea să te plimbi dus şi întors ore în şir pe această stradă de doar cîteva sute de metri, şi nu te saturi, privind apareiajul zidurilor, fineţea mortarurilor, diversitatea ferestrelor, nobleţea intrărilor şi a porţilor, varietatea cornişelor şi a decorurilor de pe faţade, coloritul plăcut ochiului. Pe aici au trecut oamenii şi secolele, fără a tulbura armonia, concordia şi bunul-simţ. Este atît de autentic totul, încît pare desprins de realitate, de ritmul alert şi confuz, cu care suntem obişnuiţi. Strada aceasta este însă chezăşia normalităţii, a habitatului urban, deşi nu ştiu cîtă lume mai locuieşte efectiv pe ea, aici fiind situate mai ales institute culturale, muzee, hoteluri, restaurante şi organizaţii catolice. Şi totuşi, polonezii au conservat în chip exemplar această stradă, pe care nu trebuie să o rateze nimeni dintre cei care vizitează Cracovia. Aici parcă timpul s-ar fi oprit, iar senzaţia aceasta defineşte în bună măsură strarea de spirit din acest oraş, aşezat cuminte pe malurile Vistulei.  

Straneitati-3524.JPG   

Această faţadă renascentistă este dinspre partea centrală a oraşului, dinspre strada Senacka, şi de aici se ajunge direct spre Complexul Vavel, în care s-au adăpostit Castelul Regal, precum şi marea Catedrală, Bazilica Sf. Stanisław şi Sf. Wacław. Întregul complex este înălţat pe cocoaşa unui afloriment, care domină oraşul. E acum un loc foarte animat, cu destule atracţii pentru turişti, gură-cască, globe-trotteri etc. Este o salbă de spaţii de expunere aici, cu colecţii importante pentru istoria medievală şi modernă a Poloniei, dar şi cea a oraşului actual şi a bisericii catolice.  

Straneitati-3161.JPG  

M-a impresionat podul acesta pietonal, care poartă numele părintelui Lauetus Bernatek, finalizat în septembrie 2010. Este doar pentru pietoni şi biciclişti, iar spaţiile din balustradele laterale sunt deja înţesate de lacăte: ale iubiţilor, căsătoriţilor, a culpurilor care doresc să-şi vestească lumii împreunarea. Există două piste separate, una pentru pietoni, şi cealaltă pentru biciclişti, astfel că traversarea Vistulei se face rapid, între cartierul evreiesc Kaziemirtz şi Podgórze, emisfera sudică a oraşului. 

Straneitati-3149.JPG 

 Tot în Podgórze, pe chei, urmează a se deschide un centru de artă şi cercetare, care are ca scop principal promovarea operei lui Tadeusz Kantor (1915-1990) - CRICOTECA. Felul în care arată din exterior această instituţie demonstrează o dată în plus ştiinţa şi dorinţa polonezilor de a conserva trecutul arhitectural, prin reconversie, restaurare sau reabilitare. Şi nu doar trecutul. Silueta instituţiei, precum şi arcul metalic, brut, văzute de pe malul stîng al Vistulei, sunt deosebit de expresive, percutante, şi sugerează în chip neîndoielnic şi cîte ceva din estetica, organicitatea, dar şi din expresia plastică din creaţia plastică a celui, care a fost Animatorul nr.1 al vieţii artistice (revoluţionare, insurgente, înnoitoare) din Cracovia erei socialiste.

Cricoteca.jpg 

În anul 2000, cînd Cracovia a fost Capitala Europeană a Culturii, numele lui Kantor era peste tot prin oraş. Îţi dădeai seama, cît de mult poate să însemne un singur om, dacă acesta este dăruit cu energiile necesare pentru a schimba şi anima pulsul artistic al localităţii în care a trăit, creat, visat şi iubit! El a fost acela care şi-a lăsat amprenta, inconfundabilă, în domeniul picturii, designului, graficii de carte, a teatrului, happening-ului, regiei şi scenografiei...A fost un veritabil "şaman" urban, care a adunat multă lume în jurul său, i-a inspirat, i-a întărit în convingeri, şi le-a dat speranţa, dar şi certitudinea, că libertatea artei nu poate fi stăvilită, nivelată sau anihilată cu nicio forţă formulată de mintea şi puterea omului. Semenii au înţeles asta. Kantor a fost pentru ei o lecţie de luptă şi de viaţă.

Straneitati-3485.JPG

Picturi-colaj de Tadeusz Kantor, din colecţia Muzeului Naţional din Cracovia (expunere permanentă - etaj 2).Pe acest etaj se conservă o foarte importantă colecţie de artă, astfel că cine doreşte să se familiearizeze cu arta poloneză antebelică dar şi de după război (mai ales) - aici trebuie să ajungă obligatoriu. 

Foto:  © vladimir bulat, iulie, 2014. 


Partager cet article

Repost0
28 juillet 2014 1 28 /07 /juillet /2014 06:29

În Cracovia prezența evreității copleșește orice altă coabitare. Poate mai mult ca-n orice alt loc, evreii de aici, deși astăzi minoritari, își fac mai mult ca oricînd simțită prezența. Prin memoria și ecoul vieții lor de altădată, despre care se spune că erau prezenți în aceste ținuturi încă din veacul al XIV-lea, cînd Casimir al III-lea, cel mare, i-a declarat pe evrei, ca ”popor al regelui”. În al doilea război mondial regimul nazist și-a îndreptat ținta urii maxime împotriva evreilor, iar pe teritoriul Poloniei acest regim și-a dezvoltat cele mai numeroase și atroce lagăre de exterminare, în care evreii erau cei mai vizați.

După terminarea războiului regimul comunist a avut grijă să inoculeze polonezilor ideea unei lipse de culpă, care avea menirea să le anestezieze orice dorință de a pune întrebări, de a se mira, sau a contesta implicarea lor în exterminarea vecinilor. Tocmai de aceea, apariția cărții lui Jan T. Gross, Vecini (Neighbors). Suprimarea comunității evreiești din Jedwabne, din nord-vestul Poloniei, a trezit controverse și stupoare mai ales în țara despre care se vorbea. Dar nu numai. Istoricul american descria implicarea polonezilor catolici în dispariția a circa 1600 de evrei, în iulie 1941, în condiții sălbatice, despre care nu se știa nimic pînă atunci! Lumea largă afla că nu doar naziștii, ci și polonezii au luat parte la exterminarea celor care de veacuri au locuit alături de ei. Chestiunea a fost delicat dezbătută de mari intelectuali ai vremii: Adam Michnik și Leon Wieseltier, care și-au adresat scrisori publice pe această temă, în prestigioasa publicație americană The New Republic. La apariția cărții în limba română, în 2002, Vladimir Tismăneanu a prezentat pe larg chestiunea responsabilității polonezilor și altor neamuri față de evrei, dar și implicarea evreilor în susținerea comunismului (ca sistem) în estul european. Acesta din urmă, nu admite existența ”mitului iudeo-comunismului”, ci îl contestă în termenii cei mai zeflemitori și lipsiți de delicatețe. Nu vreau să intru în problema asta. Nu e temeiul acestor rînduri, care au alt scop. Ce vreau să afirm aici este faptul că venind din afară, Cracovia este percepută ca un oraș al conservării memoriei despre evrei, despre trecutul lor specific, în care polonezii aproape că nu contează, iar catolicismul este, de regulă, doar crusta de umanitate cultivată de comunitatea supraviețuitorilor polonezi.

În anul 2000 am fost decurajat să merg la Auschwitz-Birkenau, pe motiv că problema evreiască este supralicitată în Polonia. De data asta nici nu ne-am propus, întrucît nu mai era nevoie. Chestiunea e clară, și nu e deloc necesar să mai avem dovezi. Mai ales că în Kazimierz a apărut și Muzeul Evreiesc Galițian, pus la cale de fotograful britanic Chris Schwarz (1948-2007), a cărui placă-cenotaf am fotografiat-o în Noul Cimitir evreiesc din Cracovia. Conform tradiției iudaice, acesta nu a putut fi înhumat într-un cimitir evreiesc, întrucît mama lui era anglicană, și doar tatăl său era evreu. Asftfel, Schwarz își doarme somnul de veci în cimitirul municipal din oraș (Rakowice Cemetery), după cum ne informează ferparul din NY Times. Ei bine, în 2000 am vizitat cimitirul vechi, acum am fost în cel nou, care impresionează mai ales prin umezeala excesivă acumulată din cauza vegetației luxuriante, dar și prin diversitatea pietrelor sepulcrale, unele adevărate opere de artă sculpturală, cu menire funerară. E deosebit de clar, că în acest oraș a funcționat un atelier serios de prelucrare, polisare și fățuire a pietrei. Exemplele cele mai rafinate se pot admira în Noul cimitir evreiesc, deschis în 1800, după ce cel care a funcționat din 1535 (Remuh) s-a închis, și a fost nevoie de un alt loc de înhumare a comunității numeroase evreiești din oraș.

Straneitati-3124.JPG    

Straneitati-3129.JPG

Straneitati-3115.JPG

Straneitati-3107.JPG

Straneitati 3121

 Straneitati-3134.JPG

Straneitati-3132.JPG    

Straneitati-3136.JPG

Cam așa arată un parcurs sumar prin cimitirul evreiesc, care oferă un spectacol aparte, distinct, diferit față de vizita în orice cimitir aparținînd altei religii. Evreii sunt diferiți și în moarte! Sunt interesanți prin aparenta delăsare a mormintelor, prin felul în care natura, meteorologia lucrează și corodează pietrele, cum pămîntul le îngurgitează, prin care neantul devine organic și contingent cu alfabetul, tîlcurile și sensurile evreiești...Niciun evreu nu este prea mic, nici destul de insignifiant în fața Dumnezeului lor, Adonai. Aici consistă temeiul major pe care acest popor îl revendică în fața oricui, oricînd, oriunde, mereu. Astfel, tot ce a urmat Holocaustului, se prezintă ca fiind precumpănitor în fața oricărei discuții despre victime, decimări, masacru. Înțelegem, că antisemitismul este un fenomen încă palpabil, activ, abraziv, și mai ales, funcționează ca o ramă supurîndă. Dar la fel de bine conștientizăm, că nici drama armenilor de la debutul secolului XX, nu este cu nimic mai prejos, nici decimarea țiganilor nu trebuie uitată, cum nici milioanele de țărani sovietici, inocenți, care au înfundat GULAG-ul, nu e moral să-i uităm, să ne fie jenă să-i pomenim în rugăciunile noastre; iar Golodomor-ul ukrainean este și el o monstruoasă operațiune, despre care posteritatea ar trebui să-și amintească pururea. Despre ”viețile curmate prematur” (sintagma aparține Paulinei Preis, și a fost folosită în anul 1969, în cartea Biurokracja totalna) după al doilea război mondial s-au scris deja biblioteci întregi, dar aceste eforturi intelectuale nu au stăvilit, nici potolit ura și crimele împotriva umanității. Omul cult este neputiincios, se vede, în fața agresiunii, a tăvălugului ucigător, crud și de neînduplecat.

Nici polonezii nu au stat prea bine la capitolul victime, atrocități și decimări. Însăși substanța națională a lor a fost, în repetate rînduri, pusă sub semnul întrebării, și între ghilimele. Istoria Europei a fost cu ei de-a dreptul nemiloasă, și nedreaptă!

 

Foto:  © vladimir bulat, iulie, 2014.    

Partager cet article

Repost0