Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Recherche

17 avril 2013 3 17 /04 /avril /2013 11:58

Am avut ocazia să particip la un așa-numit berkut-show, tot undeva în proximitatea legendarului lac - o activitate a vechilor kârgâzi, care azi se conservă doar pentru deliciul turistilor străini! E vorba despre acvila de munte, o pasare destul de rara in Europa, dar aici se pare ca e inca bine reprezentata in stare salbatica, dar sunt destule exemplare care sunt crescute anume pentru astfel de activitati spectaculare, in conditii domestice. Doar astfel aceasta pasare poate fi dresata.

Am tinut pasărea pe mîna drepta (deși ar fi mai indicat să o sustin pe stînga, intrucit pasarea simte pulsul celui de alături!) , care era o femela si o chema Tumar.

Arta-internationala-0354.JPG

credit foto: © vladimir bulat,  aprilie, 2013. 

Partager cet article

Repost0
16 avril 2013 2 16 /04 /avril /2013 10:37

De multa vreme Kârgâzstanul a atras atentia prin straniile sale pictograme, risipite prin diverse locuri din jurul lacului Issyk-Kul, dar mai ales in partea lui sudica, despre care se spune, pe de-o parte, ca sunt de o vechime inestimabila; antichitatea tarzie ar putea fi mandra cu astfel de exemplare. Din pacate, cam multe! Pe de alta parte - pictogramele cu reprezentari zoomorfe si foarte rar, antropomorfe, sunt considerate rodul "muncii estetice" a unor ciobani locali, de pe la finele secolului al XIX-lea, sau chiar de la inceputul veacului trecut. In orice caz, am avut sansa sa le vad pe viu, cum s-ar spune in situ. Am fotografiat cit am putut, si trebuie sa ma consider fericit ca am avut aceasta sansa, de a le vedea pe viu, aievea, mai mult decit in imagini facute de altcineva! Voi avea, sper, ragazul sa meditez in tihna asupra lor, sa caut o fundamentare mai temeinica, de o calitate stiintifica credibila.

In general, din cite sunt informat acestui tip de arta i s-a acordat de-a lungul timpului o bibliografie stufoasa, insa pentru aceste monumente, din Kârgâzstan, inca nu am stire daca exista scrieri academice sau mai putin academice. Dar intrucit parerile sunt atit de diferite, ma voi ambitiona si mai mult. Ma voi interesa serios de existenta unei bibliografii, cind ma intorc acasa.    

Arta-internationala-0473-1-.JPG

arta-0472-1-.JPG

arta-0476-1-.JPG

arta-0478-1-.JPG

arta-0474-1-.JPG

Asa arata valea in care am descoperit aceasta colectie de desene lapidare, vale aflata in proximitatea satului Kyzyl-Tuu, in care s-au mai conservat citeva mestesuguri ramase de la stramosii lor nomazi: arta construirii iurtelor (in kârgâzăбоз үйboz iuy), confectionarea fetrului din lina de oaie, construirea shirdacelor. Noroc ca exista o cerere bogata din toata Europa (se pare ca ungurii manifesta un interes sporit) si SUA pentru astfel de produse, iar oamenii de aici au destule resurse sa supravietuiasca. Si nu doar sa supravietuiasca, ci sa-si aranjeze un trai decent, sa-si trimita copiii la invatatura, si nu e putin lucru! Se spune ca se fac cam 10-15 iurte pe saptamana numai in acest sat. Pe linga acestea, si alte numeroase produse specifice.

Am asistat la procesul de fabricare a fetrului, care devine baza pentru coaserea shirdacelor. Nomazii nu avea posibilitatea sa teasa covoare, dar foloseau din plin posibilitatile suprapunerilor de straturi, prin decupare (se foloseste, de regula, un sablon), taiere, mozaicare, prin alaturare de elemente cromatice, uneori simetrice, cu o logica stricta, care se repeta, si se insuseste de la o generatie la alta etc. Este una din cele mai dificile tehnici de construire a unor artefacte din lina, care se face doar in aceste locuri. Pentru a construi un shirdak e nevoie de o cantitate de lina adunata de la 4-5 oi, in dependenta de marimea artefactului, desi dimensiunile acestora nu sunt simtitor diferite. Exista niste parametri prestabiliti, care se respecta. 

Arta-internationala-0479-1-.JPG

credit foto: © vladimir bulat,  aprilie, 2013. 

Partager cet article

Repost0
11 avril 2013 4 11 /04 /avril /2013 13:24

Se spune ca acum ceva vreme o astfel de imagine nu se putea fotografia in Biskek, din simplu motiv ca Islamul nu era la fel de prezent, nici tineretul nu arata formele exterioare ale acestuia. Asta e o tema speciala - islamizarea, careia sper sa am ragazul sa-i dedic un eseu distinct.

Curiozitati 0140[1]

Am apucat sa le fotografiez cu chiar o clipa inainte ca acest cuibusor colorat sa se fi destramat, si risipit pe imensa Piata Ala-Too!

Iar asta era umbra mea lunga, prelunga - in apusul soarelui.

Curiozitati-0141-copie-1.JPG

credit foto: © vladimir bulat,  aprilie, 2013. 

Partager cet article

Repost0
8 avril 2013 1 08 /04 /avril /2013 09:24

Orasul Biskek se afla in cimpia numita Chui, dupa riul care o traverseaza. Strada principala a orasului, anterior Lenin, se numeste tot Chui. Sunt doua orase mai rasarite in aceasta cimpie: Biskek si Tokmok. 

In partea de sud a acestei cimpii se afla masivul Tian-Chan. Am mers intii in micuta statiune, care e si parc national, Ala-Archa, de unde se urca spre citeva trasee, dar si pe piscuri. Din acest loc nu sunt decit citeva virfuri de circa 4200-4800 de metri, in sudul acestora se afla Masivul Pamir, care se intinde spre Tajikistan si China. 

Ne-am propus un  traseu usor, spre marea cascada (circa 3,75 km. fata de statiune), dar nu am ajuns pina acolo, cararile erau desfundate iar aerul la peste 2500 de metri era deja cam tare pentru mine. Ne-am intors (am fost insotit de istoricul A. Nemyh), pentru a vedea dintr-un alt unghi.

C-l-torii 0754[1]

Asta e valea riului Ala-Archa, pina aici am ajuns. Dar nu era decit o treime din drum pina la cascada. Am plecat din parcul national spre statiunea balneo-climaterica, aflata la o altitudine de 1775 de metri de-asupra nivelului marii, cu ape termale si izvoare cu apa sulfuroasa, care tisneste la suprafata aproape fierbinte de la mare adincime. 

C-l-torii-0756-1-.JPG

Am plecat din parcul national spre statiunea balneo-climaterica, Yssyk-Ata (functioneaza din 1891), aflata la o altitudine de 1775 de metri de-asupra nivelului marii, cu ape termale si izvoare cu apa sulfuroasa, care tisneste la suprafata aproape fierbinte de la mare adincime. 

Interesant de consemnat este faptul ca sanatoriul renumit in toata fosta URSS - este activ si astazi, avind un aspect de anii '1930-1960, iar lucrul acesta devine cu atat mai autentic cu cit locul nu este doar superb, dar si marcat de doua puncte de atractie, figura lui Buddha si cascada mica - ambele considerate locuri de inchinaciune pentru budisti si animisti...

C-l-torii-0773.JPG

Asa arata valea riului Yssyk-Ata; aceasta apa se gaseste si imbuteliata. Cind incep sa se dezghete ghetarii albia acestuia devine destul de lata, in timp ce in aceasta perioada este doar o mica fisie de apa. 

Piatra cu desenul lui Buddha este in proximitatea unui isvor cu apa abundenta, iar cinstirea acestei reprezentari se pare ca are o vechime apreciabila, desi documentar ea e consemnata de la finele secolului al XIX-lea, probabil legat de explorarea acestui loc in teluri terapeutice. Oricum, raspindirea budismului de-a lungul Drumului Matasii este databila din secolul al II-lea dupa Hristos. Se crede ca, de fapt, acest chip nu ii apartine neaparat lui Buddha insusi, ci unuia dintre iluminatii sai care propovaduieste calatorilor cultul acestuia - Bodhisattvain ipostaza de Avalokiteśvara, adica: "Domnul care se uită în jos". In orice caz, ramine un mister faptul ca in era comunista aceasta relicva a ramas neatinsa, si continua si astazi sa fie un loc de pelerinaj pentru cei care se mai inchina acestor zeitati.

 C-l-torii-0769.JPG

Faptul ca in pomii din preajma acestei reprezentari se afla puzderie de panglici multicolore, confirma evlavia vie pentru acest loc, pentru aceasta relicva cu caracter religios datat cu secolul al XI-lea. Cel mai ciudat este ca in aceeasi curte au convietuit si aceasta piatra si statuia mobilizatoare a lui V.I.Lenin, pe soclum caruia sunt trecuti anii vietii conducatorului, in conditiile in care ideologia oficiala sustinea ca "Lenin este pururea viu". Paradoxuri.

C-l-torii-0770.JPG

 Piatra pe care s-a conservat imaginea sacra anterior comentata, alaturi de o inscriptie in sanscrita.

Despre situl arheologic Burana - in corespondenta urmatoare!

credit foto: © vladimir bulat, aprilie, 2013. 

Partager cet article

Repost0
6 avril 2013 6 06 /04 /avril /2013 09:38

OraȘul acesta este inundat de monumente, cele comuniste nu au fost date jos de pe socluri, iar noile orinduri, succesive - deloc prea faste pentru aceasta regiunie - si-au dorit noi idoli, noi eroi, noi istorii cu personajele sale. Eu nu am prea vazut in alte locuri atitea monumente, statui, insemne istorice, cite am consemnat pina acum la Biskek...

Bunaoara, statuia monumentala a lui Manas, personajul eposului anonim cu acelasi nume, se inalta de doua ori! pe aceeasi artera principala, Chui. Una este ridicata in era comunista, in 1981, in fata Filarmonicii Nationale, in preajma primariei orasului, cealalta este opera vointei politice a ultimilor ani din Kirghizstan, si e amplasata in Piata Ala-Too. 

Arta-internationala-0659.JPG

Arta-internationala-0673.JPG

Opera aceasta o datoram sculptorului Turgumbai Sadikov (n.1935), care e considerat un fel de sculptor oficial al acestei tari, si asta deja de multa vreme. In amurgul comunismului, in 1986, a fost declarat artist al poporului din URSS - cea mai mare distinctie acordata unui creator in viata. Am vizitat ieri muzeul sau, intr-un imobil destul de prapadit, cu doua niveluri, in care au fost adunate mai multe lucrari, care dau seama despre opera din ultimele decenii ale aceastui artist. Pentru ziua de luni am programata o intrevedere cu acesta, si atunci voi reveni la creatia lui.

Сealalta piesa este mai recenta, si a luat locul Statuii Libertatii, in 2011. Monumentul acesta nu face decit sa exhibe veleitatile noii puteri, iar din punctul meu de vedere nu are nicio calitate artistica, chiar daca autorul se numeste tot Sadikov, dar e un altul, cu prenumele Bazarbai. Amplasarea, insa, pe fundalul muntilor este cu totul spectaculoasa. 

Arta-internationala-0377.JPG 

E de consemnat ca exact pe acest loc se afla statuia lui V.I.Lenin, care a fost mutata, in 2003, spatele muzeului de istorie a natiunii. Adica pe acelasi ax, doar ca nu chiar atit de vizibil din punct de vedere urbanistic. Lenin nu a disparut de nicaieri din oras, nici simbolistica sovietica nu a fost niciodata interzisa aici, pentru ca se considera un act de dreptate istorica de a mentine aceastea, intrucit anume in comunism triburile nomade ale kirgizilor au descoperit civilizatia, confortul, caldura si apa curenta. De aceea, atit Rusia, cit si Lenin au ramas la mare cinste peste tot, faptele de vitejie ale armatei sovietice etc - iar aceste lucruri sunt indiscutabile, ca de la sine intelese, fara a provoca cuiva frisoane, pedanterii nationaliste sau nostalgii dupa vremurile de dinaintea instalarii "fratelui de la rasarit"...

Arta-internationala-0376.JPG

Acesta a aparut in 1984, si a tronat aproape doua decenii in Piata Ala-Too. De fapt, este foarte interesant sa constati ca istoria ultimului secol este aievea, imbalsamate in monumente si eroi. Bunaoara statuia generalului sovietic Ivan Panfilov, care are si strada centrala in oras, a fost instalata in 1942, si are ca autor una din sculptoritele de frunte a Kirghizstanului, Olga Manuilova (1893-1984). Am vizitat casa-muzeu a acestei artiste, si am vazut atelierul in care a lucrat chiar de la construirea acestei case, in 1984. Ea a fost cea care a mentinut traditia sculpturii realiste in Kirghizstan, in timp ce sculptorii locali incercau alte forme de expresie decit cele sovietice.

Arta-internationala-0695.JPG

Pina acum aceasta statuie este colorata cu vopsea de bronz, cum se proceda la acea vreme, cind se dorea ca cel reprezentat sa straluceasca in razele soarelui. Noroc ca stralucirea lui este inofensiva, caraghioasa.

Monumentul care ramine printre cele mai reprezentative ale orasului este cel al generalului si omului de stat, Mihail Frunze, a carui istorie am si venit sa o devoalez in acest loc indepartat. Astfel, am aflat ca ideea unui monument dedicat marei personalitati care a dat si numele orasului Frunze, intre 1926-1991, s-a nascut inca din vara lui 1932, dar de-abia in 1950 s-a pus piatra de temelie. Din acel moment lucrurile au trenat inca 17 ani, pina sa se intimple dezvelirea ecvestrei semnate de A. Posjado si conationalul meu, Lazar Dubinovschi, in 25 octombrie 1967. Cred ca acest moment s-ar mai fi aminat, daca o directiva venita de la Moscova, cu un an mai devreme, nu ar fi dispus urgentarea ridicarii monumentului. Practic, statuia a fost gata in citeva luni! S-a turnat la uzina "Monument-sculptura" din Leningrad, in vara lui 1967, si imediat a fost urcata pe soclu. Piateta si postamentul au fost proiectate de un grup de arhitecti din Moscova si Frunze (Vulyh, Havin, Isaev), care nu numai ca au gasit solutia cea mai buna pentru pozitionarea statuii, ci au si gandit un sistem de implementare a elementelor de verdeata, care pun in valoare relatia dintre arta si contextul natural. Pozitionarea acestui ansamblu intre gara feroviara si unul din cele mai verzi bulevarde ale orasului, face ca monumentul lui Frunze sa fie dintre cele mai reusite din acest oras, fiind si prima ecvestra a urbei.

Arta-internationala-0488.JPGAsta este vederea dinspre actualul Bulevard Erkindik (Tineretului). Se vede foarte bine deplasarea catre dreapta a monumentului fata de axul edificiului garii, descentrare prevazuta inca din documentele incipiente, intrucit la proiectarea axului bulevardului nu s-a tinut cont de simetria fatadei garii. Dar efectul artistic a fost deosebit de bine gandit de grupul de arhitecti, facind ca aceste aparente disfunctii sa nu se resimta deloc la fata locului.

Arta-internationala-0309.JPG

Soclul este simplu, paralelipipedic, usor ingustindu-se spre baza monumentului. E placat cu placi mari de marmura rosie, dreptunghiulare, cu suprafata polisata, cu blocuri de 1000/498 mm., astfel ca inaltimea totala a postamentului are 3,153 mm. Datele acestea au fost culese din arhiva nationala a Republicii Kighizstan.

Lucrarea este semnata de cei doi sculptori: sus - L. Dubinovschi, jos -A.Posjado.

Arta-internationala-0321.JPG

S-a vorbit in societatea kirghiza despre o anume intirziere cu ridicarea monumentului (autor: Sooronbai Beysenbaiev /Сооронбай Бейшенбаев) marelui scriitor Cinghiz Aitmatov (1928-2008), dar tinind cont de experienta monumentului comentat anterior, cei trei ani de la trecerea la cele vesnice a scriitorului, si momentul dezvelirii statuii sale (30 august 2011)  - pare de-a dreptul fulgeratoare. E drept ca la o privire atenta lucrarea e realizata cam de mintuiala, mai ales finisajele si soclul, dar in piata centrala a orasului este acum un insemn public care invesniceste memoria celui mai bun scriitor al acestei natiuni. Inainte cu putina vreme de a ne parasi, a prezentat la Biskek, ultimul sau roman, Cind se prebusesc muntii (are si un subtitlu: Eterna mireasa) - 2006. In acest an a aparut editia rusa a romanului, la bastina scriitorului, intr-o prezentare grafica si poligrafica demna de toata mila. La librarie mi s-a spus ca acestea sunt posibilitatile locale de a edita carti!

Arta-internationala-0358.JPG

In privinta cartii lui Aitmatov nu mai insist aici. Nu am cetit textul, dar cind o voi face sigur un text-comentariu va aparea aici. Se spune, de catre cei care au parcurs romanul, ca este un fel de apoteoza a intregii sale literaturi. Recent, s-a descoperit printre hirtiile ramase de la Aitmatov un roman ramas inedit, Pamantul si flautul

De-abia aici, la Biskek, am inceput sa inteleg mai profund cum se poate scrie istoria unui oras prin monumentele si statuile sale, indiferent de vechimea lui, caci Biskek nu are una prea mare (de-abia in secolul XX a capatat formele unui urbanism credibil), cum pastrarea tuturor vestigiilor te face sa ai o imagine mai clara asupra acestei istorii, zbuciumate, confuze, tensionate si deloc ferite de diferite forme de mistificare...Un exemplu similar, pastrind desigur proportiile, l-am sesizat la Roma, in Cetatea Eterna!

In alta ordine de idei, zidurile caselor de aici pastreaza placutele cu denumirile de strazi din diferite epoci, astfel ca pe aceeasi fatada poti observa 2, 3 sau chiar 4 denumiri ale strazii pe care se afla constructia. Este nepasarea de a nu le scoate pe cele devenite inactuale, caduce, sau e o conservare strategica pentru viitorime? Poate pentru insi ca mine? Cum spuneam in corespondenta trecuta, aici cam totul devine prilej de reflectie, de conceptualizare, de dezbatere publica, de invatare a ce si cum

Arta-internationala-0352.JPG

credit foto: © vladimir bulat, aprilie, 2013. 

Partager cet article

Repost0
2 avril 2013 2 02 /04 /avril /2013 14:55

Mă organizez cu greu sa scriu despre Biskek, poate pentru ca inca nu am o opinie clara despre ce si cum e aici?! De fapt, una e atitudinea cind vii, vizitezi si pleci, ca turist, si alta e cind petreci o vreme intr-un anume loc...cum e cazul meu. Desigur, cind sosesti din Europa, chiar si din cea orientala, de est, impactul la intilnirea cu acest oras este teribil. Imediat vezi cum a aratat lumea post-comunista acum doua decenii, cea de la apus de fluviul Volga: prabusita, sparta, fragmentata, confuza, disperata, speriata, disfunctionala, dornica sa fuga in lumea larga... Minus trei lucruri care au schimbat intr-un chip echitabil fata actuala a lumii - internetul, TV prin cablu si telefonia mobila, celulara.

 

In primul rind, corporatiile financiare, mall-urile, retelele de supermarketuri, Mc'Donald's si alte alte branduri globale nu definesc necesitatile acestei lumi, in orice caz se poate trai fara ele. In al doilea rand, tinara generatie incepe sa inteleaga ca a decoperi lumea este mai pretios si mai incitant decit consumerismul tamp, spalator de creiere. In al treilea rind, cine chiar vrea sa aiba ceva cu adevarat, reuseste  - si fara ca sa-si vinda credinta, tara, sufletul, proprietatile, demnitatea, verticalitatea, discernamintul etc.

 

Cind vezi aici, in jurul tau, oameni care se multumesc cu putin, care sunt modest imbracati, au accesorii traditionale, conduc o masina cu volanul pe dreapta (aici sunt f.f. multe! - Japonia e (mai) aproape, iar pretul acestor masini este simtitor mai mic decit al celorlalte, se spune...), nu se sinchisesc sa poarte tocuri pe trotuare devastate parca de bombardamente recente, ajungi sa intelegi ca viata poate fi foarte diferita, precum si cerintele (poate si mofturile?) oamenilor se particularizeaza de la un meridian la altul.  E si firesc.

 

Preferinta mea alimentara aici este sa cumpar lepioska dungana. Adica, niste turtite de grau care se modeleaza pe o forma de lemn, ca un caus, apoi se coc in interiorul unor cuptoare de lut. Gustul este unic, nu se poate compara cu nicio bulangerie franceza...Langa gara feroviara am descoperit un astfel de cuptoras, si iau in special de acolo, fierbinti. Se gasesc si la magazinele alimentare, dar cea calda este inegalabila prin aroma, culoare si consistenta.

 Curiozitati-0334-1-.JPG

Cind am scos aparatul sa fac aceasta poza, insul care are zimbetul pina urechi m-a intrebat, cit ii dau pentru asta, sa le fotografiez afacerea? Hei, zic, dar faptul ca am luat de la tine nu e o plata si o apreciere a muncii prestate? Si o sa mai vin, am adaogat. Asta l-a amuzat teribil, si a mai impachetat o lepioska. Am revenit, desigur. Pentru ca e bun ce fac ei in acest cuptor ancestral...

Am mers la gara sa ma interesez cind si in ce zile exista tren spre superbul lac Issyk-Kul. Mi s-a spus ca pina in iunie nu exista trenuri intracolo, ca se poate ajunge cu taxi-ul sau maxi-taxi, care aici e transportul de baza, in oras si in afara lui. Am gasit cu cale sa fac o plimbare prin aceasta relicva a vremurilor rosii, timp in care insusi orasul a capatat aspectul unui urbanism organizat, logic, specific secolului XX,  - dar si standardizarii socialiste, cu teatre, piete publice, cinematografe, monumente, parcuri etc.

Curiozitati-0332-1-.JPG

In acea perioada s-a construit si Muzeul lui M.V. Frunze, care are incorporat in recipientul sau casa materna a celui care a cazut printre primii victima a repersiunilor staliniste (m. 1925). Cladirea am vazut-o doar la exterior, dar fatada este bogata in decoratii monumentale, basoreliefuri si solutii arhitecturale interesante, am inregistrat citeva, pina sa ajung sa vizitez muzeul si in colectiile pe care le contine. Dar despre asta - alta data. 

C-l-torii-0366-1-.JPG

C-l-torii-0374-1-.JPG

As incheia prin a spune ca aici nu sunt investitii spectaculoase, cele mai prezente sunt reprezentantele financiare si universitare ale Turciei, Rusiei si SUA. Aceste puteri, care chiar conteaza in lumea contemporana, se inghesuie intr-o forma sau alta aici, dar fara sa investeasca neaparat in infrastructura, in mega-proiecte, complexe comerciale etc. Se afla, s-ar putea crede, intr-un soi de expectativa competitiva. Dar poate ca au si impartit zonele de interes, in timp ce puterea locala - se spune - construieste un fel kyrghyzificare pasunist-triumfalista, care se vede si din imensul drapel al statului, care flutura in chiar piata mare a urbei, Ala-Too, flamura strajuita de doi ostasi, care nu clipesc din ochi niciodata, nici macar cind cineva foloseste blitz-ul in directia lor!

C-l-torii-0621.JPG

 

Ca-n orice loc de pe pamint, si aici, cea mai importanta resursa este cea umana, cu omul incepe totul si cu el se va sfirsi. In timp ce scriam acest text - un grup de vreo 12 persoane, cu virste cuprinse intre 19 si 22 de ani au discutat despre filmul Portocala mecanică a lui Stanley Kubrick, care a avut la baza romanul omonim a lui Anthony Burgess, - ca pretext pentru o incitanta discutie despre violenta, argou, anomalii sociale, devieri fiziologice si mintale, sexualitate reprimata, necesitatea (sau inutilitatea) lecturii in lumea actuala etc.

N.B. nu am tastatura romanizata aici, de aceea voi scrie in lipsa semnelor diacritice. Imi cer scuze. 

credit foto: © vladimir bulat, martie-aprilie, 2013. 

Partager cet article

Repost0
13 décembre 2012 4 13 /12 /décembre /2012 14:18

Iniţial am cochetat cu gîndul de a merge din Catania la Taormina cu trenul. Dar pentru că legăturile feroviare din Sicilia sunt gîndite mai ales pentru localnici, am renunţat să folosim acest mijloc de transport, şi am plecat cu autobuzul. Acesta circulă repede şi se ajunge în cam o oră, plus de asta am constatat la faţa locului că anume cu autobuzul este indicat să mergi la Taormina, pentru că astfel poţi ajunge în oraş, şi nu în proximitatea plajei. Sigur, dacă vii cu trenul ai posbilitatea să urci în oraş cu telecabina; în orice caz ambele variante îţi propun pînă la destinaţie nişte privelişti şi racoursiuri absolut fantasmagorice.

 

Taormina este un oraş mic, dar absolut copleşitor şi aglomerat. În Sicilia, poate să-l concureze doar Agrigento  - la capitolul solicitare şi viermuială turistică. Dealtfel şi oraşul, privit din anumite unghiuri, pare aruncat haotic pe promontoriile şi văgăunile din preajma mării. San Pancrazio este protectorul acestei cetăţi-grădină.

DSCN3078.JPG

La capitolul curiozităţi - această fotografie, în care o localnică îşi plimba pe stradă (pe Corso Umberto) cîinele bolnav, probabil, sau olog într-un cărucior special amenajat pentru asta. A fost prima oară cînd am scos aparatul de fotografiat, nu puteam rata o astfel de şansă să văd ceva special legat de acest loc. Eram opriţi preţ de un arancini (bulete de orez) cînd am observat această minunată apariţie. O împărtăşesc şi cu ceilalţi!

 

O altă curiozitate, la Chiesa San Giuseppe. Ca să intri în biserică trebuia să te fereşti de un individ care fuma aşezat pe pragul acesteia. O făcea cu tot firescul din lume, de parcă anume asta trebuie să facă omul cînd vine într-un sfînt locaş. După care am luat-o în susul oraşului,  spre Via Wilhelm von Gloden (corect: von Gloeden). Acolo de fapt ne-am cam rătăcit, dar asta ne-a făcut să dăm de un pom încărcat de rodii răscoapte. Niciodată nu mai văzusem rodii desfăcute! De mic am mîncat rodii din Caucaz, mai nou am gustat şi savurat din cele turceşti, albaneze, greceşti...Aici,  la Taormina minunea de a vedea aşa ceva,  aievea, ne-a făcut să culegem cîteva fructe, şi să ducem din ele şi la Palermo. Erau dulci, parfumate, sclipitoare.  Dar ales - inimaginabil de dulci. 

rodiile.jpg

IL GINNASIO (NAUMACHIA) - este o ruină care mărgineşte o fîşie verde ascunsă ochilor (deloc hrăpăreţi) ai turiştilor: Giardinazzo. Dar e un exemplu frumos de cum s-au conservat şi integrat în ţesutul viu al Taorminei vestigiile greco-romane. 


DSCN3080.JPG

Am renunţat să intrăm în ţarcul care delimitează pentru turişti ceea ce epoca modernă a conservat din Teatro Greco. Nu am nicio emoţie - anastiloza nu e tocmai ceva care să am la inimă. De aceea, am preferat să simtim oraşul actual, cu micile sale grădini, vile, străzi, privelişti, dintre care cele mai ameţitoare sunt din Parco Giovanni Collona, deschis pentru public în 1923.  Aici verdeaţa, florile şi diversitatea plantelor se alătură butaforiilor arhitecturale, imaginaţiei cu iz bizantin, pseudo-istorist. Întreaga butaforie se află în curs de restaurare. Iar acest lucru te face ca tocmai să le ocoleşti, şi să te concentrezi cu luare aminte pe natură, pe marea care se vede printre ramurile copacilor.

DSCN3106

Este reconfortant că de aici se vede şi piscul Etnei, şi doar într-o zi cu ceva nori prezenţa muntelui o poţi doar bănui. Se spune că din Taormina piscul înzăpezit (sau nu doar) pare cel mai aproape, cel mai accesibil vederii. Se mai afirmă că doar aici ai sentimentul că vîrful Etnei se prăbuşeşte peste tine, este cel mai aievea, lîngă respiraţia ta, la mînă întinsă... Nu am simţit aşa lucrurile,  poate pentru că era o boare de nor, o nebuloasă cerescă asupra căreia nu avem putere, dar cel mai probabil, e că percepţia fiecăruia este unică, irepetabilă, netransmisibilă prin hieratismul cuvintelor. Acestea pot fi neputiincioase, sterpe. Ca în cazul nostru.

DSCN3096.JPG

Căci cum ai putea să descrii în cuvinte o astfel de imagine? Această clipă în care adia puţin vîntul, iar crengile se clătinau agale, abia perceptibil...Un iz salin răzbătea printre frunzele delicate, care ne confirma - dacă mai era nevoie - că la mică distanţă e Marea Ionică, că Mediterana face minuni în materie de culori, vegetaţie, imagini şi în firea umană.

DSCN3107-copie-1.JPG

Fiind în acest loc înţelegi de ce atît de multe personalităţi ale lumii literare şi artişti au ajuns aici, iar unii chiar au petrecut o vreme îndelungată la Taormina, să amintesc doar de D.H. Lawrence, Otto Geleng, Truman Capote, Charles Webster Leadbeater, sau de atît de controversatul fotograf de origine germană, Wilhelm von Gloden, care a lăsat un patrimoniu fotografic încă puţin cunoscut şi explorat (s-au păstrat peste şapte mii de imagini), şi care marchează o pagină inedită pentru istoria artelor vizuale (în special, prin readucerea în actualitate a problematicii reprezentării efebilor).

DSCN3123.JPG

Oamenii se bucură cu adevărat în acest oraş, îi vezi cu zîmbetul pe buze, luminaţi la chip, toată lumea e importantă, de la cel care stă cu ţigareta-n colţul gurii pe pragul bisericii pînă la cea care vine aici să se fotografieze, ca o odaliscă, precum e domnişoara din fotografie, pe care nu am reuşit să o suprind în acea postură...aparatul jucîndu-mi feste la capitolul promptitudine. Poţi să apuci să vezi ceva, fără să şi fotografiezi. O amintire tot rămîne. Restul e imaginaţie, fabulaţie, manipulare, literatură şi, uneori, chiar ideologie.     

DSCN3119.JPG

Foto: ©  vladimir bulat, octombrie, 2012


Partager cet article

Repost0
10 décembre 2012 1 10 /12 /décembre /2012 20:23

Nu știu dacă au observat cititorii acestui blog, dar eu nu am consumat relatările despre călătoria în Sicilia, din octombrie!

 

În ultimele săptămîni am fost prins cu diverse chestiuni organizatorice, în special unele legate de pregătirea pentru tipar a cărții blogului, și cu tot ce a urmat apariției acesteia. Doresc o revenire la normlitatea de pînă atunci,  asta însemnînd o reaplecare asupra raportului despre cum a fost și ce am văzut în Sicilia. Episodul de azi îl dedic unuia dintre cele mai neașteptate orășele pe care ne-a fost dat să-l vizităm în însorita zi de 11 octombrie, cînd am luat trenul spre Etna.

 

Din anumite motive pe care nu doresc să le invoc aici am coborît la Randazzo, un orășel de pe versantul de vest al muntelui, la 70 de km de Catania, aflat la o altitudine de cca 800 m. Este cunoscut de prin secolul al VIII-lea, purtînd numele unui patrician bizantin, Randàches. În siciliană orașul de numește Rannazzu.

 

Prima stradă pe care am călcat după ce ne-am depărtat de halta Ferrovia Circumetnea a fost Via degli Anzalone, care ne-a condus pînă la ceea ce s-a numit pe vremea cînd Randazzo mai era o cetate: Porta Aragonese (sec. XIII).

DSCN2921.JPG

Între paranteze se spunea că altădată această intrare era a evreilor (degli Ebrei), ceea ce ne face să bănuim că și aici comunitatea evreiască era numeroasă, și avea un acces în cetate special rezervat...

 

În dreapta intrării drumeagul ne-a adus în Piazza San Giorgio, cu ruinele unei abații - absolut părăsite. Întreaga piață părea abandonată, decăzută, și nici o țipenie de om. Era pomeriggio, miezul zilei, iar în astfel de locuri nu există nimic și nimeni care să-ți dea garanția că viața mundană mai are sorți de izbîndă: totul moare pentru cîteva ceasuri bune. Pentru a reînvia spre seară, cînd lumea inundă străduțele, dughenele și cafenelele se redeschid, iar suflul omenesc își reconfirmă natura divină, prinde carne.

DSCN2928.JPG

Forma urbei este ca a unui pește, mai mult întins pe verticală - decît înalt. Am constatat că Porta Pugliese, tot din al XIII-lea veac, făcea posibil accesul printr-un pod peste rîul Alcántara. Acum acel pod este o ruină, cu niște piloni care se mai văd prin vegetația abundentă, arătînd grandoarea orașului medieval.


DSCN2936.JPG

Apoi, am avut ocazia să intrăm într-o locuință părăsită, în care am pătruns cu mult curaj pentru a vedea cum era construit spațiul de habitat aici. O casă din bolovani, aliniată la linia străzii, cu o intrarea semicirculară în partea superioară, cu un minuscul hol în fața căruia se află scara din piatră, care te conduce la etaj. Parterul are o singură cameră, și o singură fereastră. Etajul, probabil destinat dormitorului, avea și el o unică fereastră. Probabil că în vremurile mai noi s-a montat o chiuvetă imediat la intrare. Acesta reprezenta practic singurul confort al locuinței. Totul era de o simplitate desăvărșită, inimaginabilă pentru gradul de comoditate cu care este obișnuit omul zilelor noastre. Poate de aceea, era părăsită aceasta? Cui rămîne un astfel de exemplu, deloc izolat, o astfel de arhitectură dintr-un țesut urban practic neatins în ultimele veacuri...? Cu tehnicile internautice de astăzi, cînd cu o aplicație cît de cît sofisticată poți survola orice colțișor al acestei planete, mă întreb ce relevanță sau interes mai pot trezi niște considerații sau descrieri, oricît de amănunțite ar fi acestea? Ce mai poți spune în plus în cuvinte, cînd calitatea fotografiilor încărcate în rețea pot concura lesne cu capacitatea ochiului nostru de a vedea detalii la o rezoluție maximă? Ne mai rămîn (poate) senzațiile, mirosurile, sunetele, scărțîitul lemnului, clinchetul abia perceptibil al xilofagiilor, pe care omul le percepe. Le poate transcrie, decupa din banalul digitalizabil, expune empatic, olfactiv, îmbrăca în forme desenate etc.

DSCN2939.JPG

Pe Via Duca degli Abruzzi am dat peste o biserică absolut pedestră, dreptunghiulară, și probabil că treceam pe lîngă ea dacă nu fugea ochiul pe ancadramentul portalului lateral, înspre Via Fiera. Nu vreau să descriu în cuvinte - prefer doar imaginea să o expun.

DSCN2950.JPG

Pînă aici practic nimic spectaculos, demn de reținut, de memorat. Dar vine sub pașii noștri Via Agonia, cu una din cele mai vechi construcții a orașului, la care se lucrează de zor acum: se consolidează, se toarnă betoane, se substituie ferestrele, ușile, iluminatul e de ultimă generație, și chiar nimic nu contrazice observația că și italienilor le plac înnoirile cu orice preț, că Roma și Venezia,  Padova și  Florența sunt departe, ce era de conservat și de arătat lumii e departe, undeva acolo...aici, se poate oricum! În definitiv, Sicilia nu e tocmai, nici neapărat - Italia.

 

Dar sunt și lucruri indimenticabile, irepetabile. Imediat ce am lăsat în spate Via Agonia, cea cu zgomot și animație datorată muncitorilor, nu turiștilor (care erau rari), am zărit un soi de inel din piatră cioplit, care ieșea dintr-un zid care părea să aibă niște veacuri. Prin aceste locuri sintagma ”niște veacuri” e la fel de firească cu a spune cuvîntul cer! Dar și aici cimentul și chituielile de mîntuială nu stînjenesc pe nimeni dintre cei de la fața locului. Să nu fim chiar puriști! Am abordat această femeie de pe stradă, care vorbea în dialect sicilian, drept aceea singurul cuvînt deslușit de noi a fost Giuseppe. Cine era Giuseppe? Am ridicat ochii, și am înțeles, era proprietarul casei lîngă care ne aflam.

DSCN2954.JPG

O casă ale cărei uși s-au deschis larg, și am fost poftiți să vedem atelierul de lutier. Omul era Giuseppe Severini, care dincolo că mai face și restaurează lăute (oud), precum și alte instrumente muzicale cu corzi, posedă un impresionant muzeu domestic de instrumente și aparate de produs sunete, cele mai vechi avînd cam vechimea casei (sec. XV-XVI). Ne-a arătat mare parte dintre acestea. Mai mult, am procurat și un CD cu muzică medievală interpretată de acesta. Pe unele instrumente ne-a arătat că trebuie să posezi o virtuozitate de înaltă clasă, ca să scoți din ele sunetele pe care lumea de azi nu le mai asociază cu mai nimic, nici nu mai e dispusă (sau capabilă?) să le audă.

DSCN2958.JPG

Am stat în acel univers mult peste cît ne-am fi putut imagina, dar de fapt ce puteai să-ți imaginezi cînd realitatea o depășește? Unde mai puteai să ai trecutul atît de aproape, chiar la nici o mînă întinsă: o casă străveche, instrumente bine conservate, un om care știe și cum se restaurează, și cum funcționează fiecare dintre acestea. Cu lux de amănunte. Riguros. Chiar mai mult decît atît, ne-a făcut atenți și la felul în care se zideau casele în perioada în care instrumentele erau la mare căutare, cînd chiar încîntau de-adevăratelea urechile și inimile. Nu era vorba de nimic exotic, extravagant, extraordinar, muzica făcea parte din metabolismul sufletesc și sentimental al oamenilor. Muzica era ca un drum, șerpuind printre ziduri, printre bretoanele verzi ale copacilor care se apleacă spre stradă, ca ferestrele care privesc mereu spre siniliul cerului, care străjuiește Etna cea posomorîtă și cam înfumurată.

DSCN2961.JPG   

   

Foto: 
©  vladimir bulat, octombrie, 2012

Partager cet article

Repost0
12 novembre 2012 1 12 /11 /novembre /2012 18:44

Astfel numește D.H. Lawrence Agrigentul, în cartea sa de călătorii Marea și Sardinia, scoasă de sub tipar la finele lui 1921. Se va numi astfel doar pînă în 1927, cînd i se va da numele actual. Luigi Pirandello s-a născut în 1867 în Girgenti. Dealtfel, actualul oraș  are două obiective de bază, dacă tot vizitezi acel sud deosebit al Siciliei: Valle dei Templi și casa memorială a acestui admirabil scriitor, care a luat premiul Nobel pentru Italia, în 1934, fiind al treilea literat din această țară încununat cu această onoare, după Giosuè Carducci (1906), și Grazia Deledda (1926).

 

Ei bine, odată ajuns în Agrigento, în ciudata sa gară, ale cărei linii de cale ferată sunt mult sub nivelul pieței actuale - unde se ajunge fie cu liftul, fie dintr-o respirație lungă, pe scări multe, trebuie să iei un autobuz care coboară lent, dar destul de mult, pînă ajungi în Valea templelor, o salbă de contrucții și ruine de culoarea ciocolatei cu lapte abundent. Cel mai amplu și cel mai conservat este Templul Concordiei, ale cărui coloane cu capiteluri dorice dau măsura grandorii dar și a sobrietății acestui stil, conservat din veacul al VI înainte de Hristos, într-o colonie elină.

DSCN3331.JPG


La cîteva sute de metri, puțin în amonte este Templul Herei, care deși și-a pierdut arhitravele susținute de coloane, în afară de una, conservă un aer somptuos, copleșitor și aproape teatral.

DSCN3350.JPG


Aici, în jurul acestor ruine cu o scenografie care amintește mai degrabă de Roma decît de Athena, sunt cultivați numeroși pomi de măsline, cactuși, fichi d'India (Opuntia ficus-indica) și migdali. Migdalele erau numai bune de cules, și aproape nimeni nu părea interesat de sîmburii aceștia uriași, fantastic de gustoși. Dar pentru a le simți gustul trebuie o dexteritate de a le putea zdrobi coaja dură și scorțoasă. Cînd privești suprafața acestei coji, ți se evocă în minte imaginea frustă a arhaicului, ancestralului, și ai sentimentul că migdalele sunt niște supraviețuitori organici printre noi, contemporane de dinozaurii, pterodactilii și moștrii lumilor demult dispărute. Lumea plantelor și arborilor e, se pare, mai vivace decît cea zoomorfă, supraviețuiește intemperiilor, iar veacurile sunt pentru aceasta ca anotimpurile...se succed, și nu se mai termină niciodată! 

DSCN3329.JPG

 

În partea sudică a sitului, pe aceeași axă cu celelalte două temple anterior amintite, se conservă vestigiile celui care a fost hărăzit cinstirii lui Hercule, înconjurat de o miriadă de lespezi, fragmente de coloane, cioburi de piatră, printre care într-o devălmășie veselă și nestingherită cresc aceeași migdali scunzi, dar rodnici.

DSCN3358.JPG

 

Vegetația pare mai abundentă decît întinderea de piatră, de calcar. Pentru că e aproape perenă verdeața, clima permițînd ca aceasta să nu-și oprească aproape niciodată dezvoltarea, așa cum civilizațiile, societățile și organizările mundane par a stagna uneori, și chiar a dispărea pentru o vreme...chiar dacă vorbim despre Magna Graecia.

DSCN3360.JPG

 

Traversăm șoseaua care împarte aproape în două această vale, un drum care coboară spre Mediterana care strălucește ca argintul viu în razele soarelui. În cealaltă parte a sitului arheologic ne întîmpină un alt tip de abordare a scenografiei istorice, aici s-au păstrat mai multe vestigii la orizontală. Aici predomină vestigiile Templului lui Jupiter, considerat cel mai extins templu doric din Antichitate. Tocmai pentru a arăta șubrezenia oricărei încercări grandoamane - acest templu nu a fost niciodată finalizat; este poate locul cel mai potrivit de a ne reculege cu adevărat, meditînd asupra condiției umane, asupra sensurilor existenței, creației și a iubirii.

DSCN3377.JPG

Undeva în periferiile acestui cumul de calcar, în această mișcare stinsă a creației și arhitecturii, și de unde se vede poate cel mai bine cenușiul oraș contemporan, cocoțat pe chelia dealului - se conservă un colț doar al Templului Dioscurilor (aka Castor și Pollux), înconjurat și el de lespezi, bolovani, denticuli și fărîme de ceea ce cîndva fuseseră coloane sau capiteluri, pe alocuri copleșite de licheni, mucegaiuri. La Roma din templul dedicat acelorași doi fii ai Ledei - s-au conservat doar trei coloane. Aici sunt patru...

DSCN3363.JPG

 

Norii și natura se întrec în a pune cît mai înălțător și mai de neuitat aceste resturi de coloane și de arhitrave.

DSCN3369.JPG   

Cîndva, în primăvara lui 2007, cînd vizitam Cetatea Eternă, mi-am zis: vreau să revin la Roma, pentru că Roma este inepuizabilă. Agrigentul mi-a întărit această dorință: ruinele de orice fel îți evocă Roma, devin aproape un sinonim al acestei cetăți! Chiar dacă aici nu sunt pinii aceea gigantici, pe care-i zărești pretutindeni în Roma, măslinii, arbuștii de orice fel și migdalii îți evocă, insinuant, ceva mult mai profund decît se vede...

DSCN3371.JPG 


  FOTO: ©  vladimir bulat, octombrie, 2012   

Partager cet article

Repost0
5 novembre 2012 1 05 /11 /novembre /2012 15:20

DSCN3387.JPG

"Antica Foccaceria San Francesco" - este un bun exemplu, de prosperitate şi continuitate. Are filiale în toată Italia, şi mai ales în sudul ţării. 

Hotel Patria este un prost exemplu al oraşului, deşi acestea se află cam în acelaşi cartier, în preajma Pieţii Marina. Aici se risipesc bani publici, restaurarea se tărăgănează, de aceea a devenit un loc al unor acţiuni publice. Este pe Via Alloro, la nr.104.

DSCN3385.JPG

Firma asta de tablă pare mai degrabă rămasă de dinaintea celui de-al doilea război mondial, nicidecum una din 2012. Dar dacă avea aerul anului pe care-l trăim, probabil, nici nu mi-ar fi atras atenţia!

Mie la Palermo mi-au plăcut enorm faţadele. Mai ales cele delăsate, scorojite, decolorate, oropsite...Este marca oraşului, "semnătura" distinctă, semnul recognoscibilităţii absolute. 

FOTO: ©  vladimir bulat, octombrie, 2012

Partager cet article

Repost0