Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Recherche

30 octobre 2012 2 30 /10 /octobre /2012 13:23

 

Siracuza de azi te poate doar pune pe gînduri! Îţi poate evoca, dacă doreşti cu tot dinadinsul, oraşul falnic şi grandios care era cîndva, altfel este o colecţie de ruine teatralizate, dar nu foarte reuşit...

 

Însă partea insulară, Ortigia, merită totuşi vizitată, dacă tot te-ai învredinicit să ajungi în Sicilia, măcar şi pentru a vedea cum Mediterana cea salină muşcă din faţadele de piatră, prefăcîndu-le în cretă, praf şi cenuşă. Mai merită să vezi fîntîna Arethusei, nimfa evocată de Virgiuliu, şi să constaţi cît de mult s-a urcat pămîntul din Antichitatea elină pînă azi. Ne dăm seama aici, poate mai mult decît în orice alt loc cît de departe suntem faţă de strămoşii din trecut, cît de sus...Faţă de

osemintele lor pămînteşti!

DSCN3034.JPG

Treaba asta cu adîncimile însă este la pol opus faţă de bărbieritul faţadelor, de către brizele nebuneşti ce vin dinspre Marea Ionică. Este un loc în care trebuie mereu să lucrezi la redresare, conservare, refacere. Piatra este foarte afectată. În scurtă vreme se ajunge la indistincţia oricărui relief, protuberanţă, profil. Am găsit acest exemplu, care arată cum partea superioară s-a restaurat, mai exact spus i s-a înlocuit piatra, iar profilurile au fost cioplite după modelul celor vechi. Problema este că astăzi, cu tehnologiile avansate existente, se poate face o documentare largă, detaliată - nu la fel stăteau lucrurile acum un secol-două, de aceea nu este de mirare că la Siracuza - în partea insulară cu precădere pare să fie totul, şi este, de dată recentă...stihia naturii, meteorologia, ajutate de invazii, războaie, cutremure, instabilităţi politice - au făcut ca gloria de altă dată a acestui oraş străvechi să fie doar hrană pentru imaginaţie, poezie, nostalgie.

DSCN3005.JPG

Iar cartuşul cu chipul Meduzei va necesita şi el, în foarte scurtă vreme, un upgrade temeinic - prin înlocuirea pietrei.

DSCN3006.JPG

Surpriza majoră pentru mine a fost să descopăr la Siracuza biserica cu hramul Sf. Martin (Chiesa di San Martino) - de departe cea mai veche construcţie bisericească paleocreştină, datînd de prin secolul VI. Dar ce se vede acum în picioare datează din cel de-al XII-lea veac, iar mozaicurile admirabil conservate în conca altarului par să fie din epoca în care s-a pavoazat minunata capelă tardo-bizantină - Cappella Palatina, din Palermo. Ideea este că aici, în Sf.Martin, le vezi mai de aproape decît la Palatină, dimensiunile bisericii fiind mai scunde, mai "camerale". Liniştea mormîntală şi faptul că bisericuţa este ruptă de circuitul turistic, te ajută să te reculegi, să înţelegi mai bine cît de minunate şi longevive pot fi faptele oamenilor, şi cît de trecătoare şi fragile - orgoliile şi pretenţiile aceloraşi! De fapt, monumentele sunt un barometru pentru starea noastră interioră. Este acel ceva care-mi evocă, acum, minunatul poem al lui Carlos Drummond de Andrade: "Presimt o bucurie / măruntă, obişnuită, înfrumuseţîndu-l / chiar acolo în mijlocul străzii pe trecătorul / cel mai urît dintre toţi, cel mai golit / de bunurile interioare" ("Viziuni", Maşina lumii şi alte poeme, trad. Dinu Flămând, ed. Humanitas, 2012, pag. 139). Am stat pe îndelete, şi m-a bucurat de o "cenuşăreasă", despre care ştie puţină lume, există bibliografie sumară, nu vine special nimeni să o vadă. Şi noi am descoperit-o absolut întîmplător, atraşi de aspectul său bazilical, de tip navă. Apoi, am văzut portalul gotic, cu rozeta pseudo-romanică. Iar interiorul a depăşit toate aşteptările (pe care, de fapt, cum spuneam, nici nu le aveam...).

DSCN3068.JPG

"Boiandrugul" de de-asupra intrării am constatat că e o fostă piatră tombală, cu însemnele Casei de Aragon, datată 1388, adaptată nevoilor momentului...iar o scriere gotică cu monograma lui Hristos incizată,  o încoronează pe cea dintîi. Se poate crede că lespedea aceea a fost acolo dintru început, în acelaşi loc.

DSCN3069.JPG

În interior - mozaicul şi sculptura Mîntuitorului pe Cruce, impresionantă prin proporţiile umane, şi prin execuţie.

Afişez cîteva imagini, fără a comenta, căci frumuseţea acestor mozaicuri nu are nevoie de prelegeri, explicaţii, ci de contemplare.

DSCN3066.JPG

DSCN3065.JPG

DSCN3064.JPG

M-a impresionat profund acest detaliu, în speţă acurateţea cu care s-a lucrat crucea şi cărja episcopală a celui sanctificat, şi cinstit de biserica apuseană. La care anume dintre mulţii sfinţi care poartă acest nume se referă pictura - nu ştim. Dar se poate spune cu maximă asumare, că felul în care este înveşmîntat acest sfînt nu se deosebeşte prea mult de felul în care se îmbracă astăzi episcopii catolici.

 

La finele acestor notiţe aş remarca şi acurateţea cu care s-a restaurat recent Palazzo Bellomo, care conservă o colecţie cu minunate icoane, pietrărie şi alte vestigii de natură arheologică. În general, locurile unde ai atît de multe opere de artă, de un asemenea nivel la un loc, sunt cam puţine. De aceea, nu trebuie ratate. Pentru că sunt prilejuri pentru conservarea memoriei, pentru rememorare, dacă tot spuneam că Siracuza te invită la asfel de exerciţii...

DSCN3076.JPG  Foto: ©  vladimir bulat, octombrie, 2012

Partager cet article

Repost0
27 octobre 2012 6 27 /10 /octobre /2012 08:00

 

Nu prea reușesc să localizez în timp, cînd anume ne-am decis să vizităm Sicilia!

 

Cert este că în primăvara ne-am pomenit cu bilete de avion, mai ieftine decît un zbor pe cursa București-Chișinău și retur.

 

Aterizăm în Catania într-o după-amiază de miercuri. Să fiu onest, pentru mine acest oraș era pînă în acest moment sinonim cu un aeroport, atît.

 

În realitate, la fața locului am găsit cu totul diferit - căci e mai bine omul să vadă decît să-și imagineze, decît să se mulțumească cu rătăcitoare prejudecăți...

DSCN3396.JPG

Aproape fiecare oraș care se respectă, în Sicilia, trebuie să arate posterității cîte un amfiteatru elin, și cîte unul roman, căci romanii nu puteau rămîne mai prejos de coonizatorii prin excelență - grecii antichității tîrzii, care și-au cam făcut de lucru pe coastele solare ale Siciliei.

 

DSCN3401.JPG

Din amfiteatrul roman, în Catania, s-a păstrat doar un sector care însă arată amploarea și grandoarea de altă dată a monumentului, ridicat din cîte ne putem da seama din lava împietrită a Etnei. În treacăt fie spus, roca aceasta neagră este mult prea prezentă în construcțiile din Catania. Dar poate cea mai inexplicabilă plombă o putem observa, sub formă de stranie coroană, cocoțată pe acoperișul Bisericii San Nicolo, din Piazza Dante.

DSCN3407.JPG

La vremea gloriei sale, această abație benedictină era cea mai mare construcție monahală din lume, după Montserratul spaniol. Se spune, că aici se preparau cele mai sofisticate mîncăruri, și delicii gastronomice. În general, aceste locașuri erau locuri ale experimentelor, veritabile centre cărturărești și ale științei.Orga barocă este un deliciu, pentru că are o stare de precaritate care nu lasă loc confuziilor și iluziilor ”antichizante”, foarte la modă în vremea noastră.

 

Și mai suprinzător în Catania, dar nu face desigur excepție de la această regulă nici Palermo - despre care voi vorbi mai la vale - este faptul că rămășițele eline stau firesc alături de cele bizantine, cele normande lîngă cele arabe etc.

 

Una din cele mai impresionante străzi ale Cataniei, în opinia mea, este Via dei Crociferi, care păstrează poate cea mai mare densitate de monumente pe metru pătrat, o arteră care nu s-a primenit prea mult de la data trasării sale, în veacul al XVIII-lea. Barocul, desigur, este stilul predominant al acesteia. De remarcat colecția de feronerii, lucrătura și vechimea cărora nu are cum să nu ne lase visători...căci pe meleagurile noastre orice urmă de fier vechi este furată și topită! Pentru un bănuț rahitic, de cele mai multe ori.

 

DSCN3454.JPG

DSCN3432.JPG

Nu în cele din urmă, doresc să evoc magazinul de vinuri, de pe Via Emanuelle, în preajma Pieței Domnului, unde un domn scund, subțirel, cu privire șireată ne-a servit pentru degustare cu cîteva vinuri, iar în cele din urmă ne-a dat un Muscat de Pantelleria. Un minunat vin de desert. Wine & Charme - e numele dughenei, și se află la numărul 143 pe strada deja amintită. Cei care nu sunt insensibili la ispita enologică - să nu rateze acest loc, cînd se vor afla în Catania.

DSCN3457.JPG

Viața de seară și de noapte a Cataniei începe în Piazza Nuovaluce din fața Teatrului Bellini (inaugurat în 1890), unde sute de tineri se adună, stau de vorbă, gesticulează și se sărută, se pregătesc pentru o socializare mai îndelungată, risipindu-se prin cluburi, baruri, trattorii sau terase.

 

Dimineața străzile și piețele limitrofe rămîn pline de resturi menajere, gunoaie și ambalaje. Orașul este trăit intens, frenetic chiar. Pentru mine personal, gunoaiele acestea capătă o semnificație politică, şi au ecoul unei revolte, sau insurgențe civice, a unei nemulțumiri în massă, un protest care-și dă mîna, oarecum firesc, cu un grafitti citit pe fațada unei biserici din același oraș:  ”Boicotta lo Stato Devasta le banche”... poate că tonul acestui slogan sună cam dur, dar nici grămezile de pîine şi ambalajele de lactate împrăștiate pe străzi nu denotă prezența unei stări prea pașnice și inocente!

DSCN3468.JPG

 

FOTO: © vladimir bulat, octombrie, 2012 

Partager cet article

Repost0
3 août 2011 3 03 /08 /août /2011 06:37

DSCN6338.JPG

DSCN6333.JPG

 

Farmacia veche avea inscripţii în slovacă, cehă, maghiară şi latină. Bratislava - un oraş polietnic în trecut, dar cum o fi în prezent? În orice caz, farmacia era doar o amintire cîndva frumoasă; acum, precum se vede, este dezafectată.

DSCN6343.JPG

 

Vechea primărie, cu elemente de gotic este frumos restaurată, iar curtea interioară poate fi prilej de studiu serios pentru cei de dincoace de Tisa. Mai ales la capitolul "cromatică"...Aici nu există (aproape deloc) stridenţe, ci doar culori de signalectică, dar care sunt mereu foarte bine amplasate.

DSCN6327.JPG 

În timp, ferestrele rămîn mici, şi ele trebuie ajustate, lumina noilor epoci să vină mai multă, mai copleşitoare, poate mai convigătoare?

DSCN6330.JPG

 

Se ştie că slovacii au conservat o bună tradiţie a lemnului, există şi astăzi (în special în centrul ţării ( Vlkolinec ) şi în Est, spre graniţa Poloniei, unde nu am ajuns) multiple case, biserici din lemn, cu o arhitectură ţărănească care s-a răspîndit pînă în Ucraina de vest. Acest minunat crucifix pictat, pe care l-am reperat în curtea unei foste abaţii din epoca Renaşterii, cu multiple agăogiri în era barocului, arată că în anul 1987 - cînd a fost cioplit, ornat şi instalat aici - existau încă meşteri capabil şi iscusiţi. Ei se prijineau vîrtos pe această tradiţie pe care tocmai am invocat-o, şi care nădăjduiesc să mai fie vie. Dar ea nu există în sine, ci se spijină, la rîndul său, pe un comanditar.

 

Foto: @ vladimir bulat, 2011   

Partager cet article

Repost0
17 mai 2011 2 17 /05 /mai /2011 11:57

DSCN5873

Numele Mariei Cebotari este cunoscut oricărui om cultivat, este întruchiparea femeii luptătoare, şi biruitoare. Cea mai fulgerătoare apariţie pe marile scene lirice ale Europei, şi pe ecrane...dintre cele două războaie. Bucuria de a descoperi strada care-i poartă numele, în Viena, a fost cu atît mai mare cu cît străduţa (i s-a dat acest nume în anul 1958) se încheie într-o plantaţie de viţă de vie, şi cum poate fi mai frumos înveşnicit numele acestei uriaşe cîntăreţe de operă decît anume aşa, cu o podgorie dătătoare de licoare?

 

Străduţa nu cred să aibă mai mult de 200 de metri, şi e ultima pe harta marii metropole dunărene. Dar din acel loc ai sentimentul că întreaga lume vieneză stă la picioarele ei, cele care a urcat pe scena Operei, şi a primit pentru talentele sale cel mai înalt titlu onorific - Kammersängerin (din 1934).

DSCN5884

Toate construcţiile de pe străduţă sunt foarte moderniste, deşi discrete, topite în verdeaţă. Este foarte liniştită, destinată copiilor, jocului inocent, valsului inocenţei.

DSCN5885

 

Doream să semnalez această bucurie înainte de a vorbi despre minunatele zile petrecute la Viena, zile pline de evenimente, expoziţii, plimbări, descoperiri, revelaţii, oboseală, discuţii, întîlniri etc.

 

DSCN5879

Nu pot încheia fără să mulţumesc amicului meu, Pavel (Paul) Cuzuioc, cu care am lucrat acum cîţiva ani la proiectul ART 21 pentru TVR Cultural, cel care ne-a prilejuit această plimbare-evocare în Cebotariweg, aflată în districtul 19 al Vienei, poate cel mai prestigios şi cochet areal al Vienei adevărate, premoderne, autentice şi vechi. Cred că aici, în cartierul Döbling (nr.19), este Viena adevărată. Viena strădelelor întortocheate, a tavernelor, a cafenelelor intime, a caselor baroce, a  intelectualilor istorişti, şi numai...Beethoven, Strauss, Koloman Moser, Romy Schneider, Hussein bin Talal, Regele Iordaniei, Hugo Wolf, Joseph Lanner, Leon Troţky - sînt doar cîteva nume de prim rang...   

 

Foto:  © Vladimir Bulat, 2011.

Partager cet article

Repost0
5 octobre 2010 2 05 /10 /octobre /2010 22:57

 

 

DSCF1629.JPGDSCF1027.JPG

DSCF1055.JPG

DSCF1050.JPG

DSCF1086.JPG

DSCF1079.JPG

DSCF1071.JPG

DSCF1040.JPG

DSCF1720.JPG

DSCF1519.JPG

DSCF1090.JPG

DSCF1486.JPG

DSCF1513.JPG

DSCF1229.JPG

DSCF1718.JPG

DSCF1533.JPG

DSCF1080.JPG

DSCF0948.JPG

DSCF1139.JPG

DSCF1254.JPG

DSCF1715.JPG

DSCF1709.JPG

DSCF1503.JPG

 

@Fotografii: Cristina & Vladimir BULAT 

Partager cet article

Repost0
2 octobre 2009 5 02 /10 /octobre /2009 20:45
Orașul actual Voskopoje în realitate este un sat mai mare! Dar pe acele locuri se înalța, în cel de-al XVIII-lea secol, falnica urbe pre numele ei Moskopole, celebră în Epir, dar și în întreaga lume răsăriteană, a treia ca importanță după Constantinopole și Ohrida. Pe la mijlocul acelui veac orașul număra cam 40.000 de suflete, iar la 1831 cărturarul și diplomatul francez E.M.Cousinery constată că după ce urbea aceasta se ”îmbogățise prin comerțul său cu Germania” a decăzut după decenii se asediu, devastări și jaf până la a nu avea ”astăzi decât ruine și colibe în care locuiesc resturile sărace ale aceleiași națiuni”...  

Biserica în care se cinstește Sfântul Nicolae (Shen Kollit) este cel mai bine conservată din cele câteva zeci câte au existat în perioada de înflorire a orașului Moscopole, are o pictură grecească de o factură deosebită, barochizantă. Foarte expresivă și narativă. Are un arsenal iconografic impresionant prin amploarea sa, cu aduceri în prim-plan a mai multor sfinți de primă mărime, anahoreți și mucenici, chiar dacă biserica a funcționat ca un locaș de cult pentru mireni. Pietrăria și modelarea apareiajului sunt o pagină specială în felul de a concepe exteriorul unei biserici în epoca tardo-medievală, în condițiile în care comanditarii unui astfel de monument puteau beneficia de meșteri de primă mână. Numai datorită izolării Albaniei în ultimii 50 de ani, acest monument nu a fost în avangarda interesului cercetătorilor. Dar va veni vremea când despre acesta se va vorbi ca despre o pagină importantă a istoriei artei.  

O particularitate a tuturor bisericilor din Voskopoljie este prezența unui amplu pridvor adosat navei centrale, pe partea de sud a locașului. Pictat integral cu chipuri de sfinți în mărime aproape naturală, acesta avea funcția unui spațiu semisacralizat, care apropia de cei credincioși -- care erau numeroși date fiind dimensiunile monumentului -- faptele de sfințenie și mucenicie a celor din trecut, ostași ai credinței în Hristos.

Acesta este un detaliu din exterior, cu icoanele Sfinților Vladimir și Naum al Ohridei.
Detaliu de interior, cu figurile monumentale ale Sfinților Nichita și Iacob Persanul.

Imaginea de ansamblu al bisericii cu hramul Sfântului Ilie (Shen Ilia), care nu a conservat decât pe mici porțiuni pictura originară, mai exact în zona fostei proscomidii. Din acest motiv, biserica nu este încuiată, și poate fi vizitată fără opreliști, și fără să cauți cheia la săteni...

Tot șerpuind printre copaci și garduri de piatră, de-a lungul unui pârâiaș clistalin, zărim această plăcuță, care marchează locul pe care se afla pe la mijlocul secolului al XVIII-lea Academia și biblioteca din Moscopole, puternic centru cărturăresc și propedeutic. Una din personalitățile ”Noii Academii” din Moscopole a fost preotul și profesorul Teodor Atanasie Cavalioti (1728-1786), cel care a scris o Protopirie (Prima învăţătură),  considerată prima mărturie a limbii aromâne. A făcut și o traducere a Noului Testament în limba albaneză.

Vedere dinspre vest asupra bisericii cu hramul Sfintei Marii, Născătoare de Dumnezeu (Shen Marise), cu numeroase ziduri prăbușite, dar care conservă pe tavane și intradosul bolților suprafețe întinse cu pictura începuturilor. Există fragmente de pictură de bună calitate și în absida pridvorului lateral.
Vedere de interior, cu altarul nou, semn că în această biserică se mai slujește ocazional. Sobrietatea acestei nave amintește de austeritatea tripartită a basilicilor romanice.

Toate incintele bisericilor din fostul Moscopole au intrarea marcată de turnuri-clopotniță, multietajate, simple ca arhitectură și ritmate în volumetria deschizăturilor arcadelor.  Piatra brută, netencuită, dar îngrijit clădită e o caracteristică generală a acestor turnuri ce străjuiesc bisericile, și se văd de departe.

Partager cet article

Repost0
29 septembre 2009 2 29 /09 /septembre /2009 10:46
Imaginea generală a Albaniei este una a unui tărâm al buncărelor, iar secvenţa asta fotografiată arată că densitatea lor este chiar foarte vizibilă, copleşitoare, peisajul este pervertit de cantitatea betonelor, adăposturilor -- devenite absolut inutile. Am fotografiat în apropierea oraşului Gjirokaster, una din cele mai spectaculoase localităţi ale acestei ţări mitice.

Oraşul de piatră, cocoţat pe stânci abrupte, neprietenoase, aride, din jurul piscului Frasherit (1800 m. altitudine) este practic "copilul" legitim al acestor munţi. Pe pinctul cel mai înalt al oraşului e ridicată cetatea, cu turnul-orologiu, care însă nu merge...( Kalaja e Gjirokastres). Din orice punct al fortăreţei se vede ca-n palmă urbea, atât partea ei veche, cât şi inserturile mai noi, ridicate absolut neinspirat în era nefericită a lui Enver Hoxha. Dealtfel, aceste hidoase intruziuni fals-arhitecturale, au stat ca argument pentru neincluderea multă vreme a acestui oraş în lista siturilor arhitecturale protejate de UNESCO. După schimbarea de regim, din 2005, Gjirokaster este într-un amplu proces de restaurare, multe dintre case fiind acum îmbrăcate în schele, lucrându-se atât la structură, cât şi la faţade, căci unele dintre acestea sunt pictate, adevărate bijuterii decorative. În Citadelă am vizitat Muzeul Armelor, unde îţi dai cel mai exact seama de dimensiunea militară a acestei ţări. Obsesia omniprezenţei duşmanului emană din arsenalul acesta vetust, rudimentar, uneori -- artizanal. Expunerea muzeală este din vremea comunismului, şi e foarte bine că nu s-a primenit, căci "ajustarea" i-ar ciopârţi farmecul acesta sinistru şi prăfuit. Nu ai voie să faci fotografii aici, iar supraveghetorul care( intuieşti clar acest lucru) este acelaşi din era "funeraliilor nesfârşite" (după formula unei scrieri lacerante a lui Visar Zhiti*)...nu te scapă din ochi! Chiar şi aşa, expunerea aceea, cu vitrinele sure şi neiluminate, mi-a rămas în suflet. Adânc. Poate voi scrie cândva, mai detaliat, despre acea experienţă.

Aceasta este o imagine din Citadelă asupra vechiului bazar, de unde se văd acoperişurile din piatră, dar şi ritmul absolut fabulos şi plastic al acestora. Este practic o uliţă lungă, foarte abruptă, cu nişte ramificaţii laterale, de unde se vede o imagine de-ţi taie respiraţia din cauza unghiului de cădere...cu toate astea, şoferii locali circulă cu mult calm pe străzile înguste şi lunecoase ale oraşului. Caldarâmul a devenit cu timplul foarte polisat, lucios. Şi te înfiori numai la gândul că poţi merge pe aici cu maşina, dar noi am mers. În căutarea hotelului "Kalemi", care figurează atât în ghidurile oraşului, cât şi pe plăcuţele care te îndreaptă spre el. Noi nu l-am găsit, căci urcuşurile ni se păreau ireale. De fapt, am renunţat la a-l mai căuta când în într-o piaţetă centrală am descoperit un hotel alb, ce purta numele scriitorului local Andon Zako Çajupi. Aşa cred, de aici se trage denumirea "Çajupi". Iar de pe terasa acestuia am văzut pentru prima oară oraşul, noaptea. Atât arhitectura acestui stabiliment, cât şi interioarele trădau faptul că a fost un hotel al nomenclaturii, care avea poate cel mai încântător unghi asupra acestui oraş straniu şi atât de pitoresc, începuturile căruia izvorăsc din cel de-al XV-lea veac. În piaţa din faţa hotelului viaţa nocturnă ţine până târziu, căci sunt terase, baruri, staţie de taxiuri, iar dimineaţa e perturbată de lumea care se înghesuie la consulatul Greciei...Localitatea este considerată practic o metropolă a grecilor din Albania. Populaţia grecească a scăzut însă de la 30.000, la doar 4.000 cîţi sunt astăzi. Totuşi, recent s-a deschis o universitate cu predare în limba elină, după lungi discuţii şi negocieri între guvernele Greciei şi Albaniei.  

În această parte a oraşului, de unde se poate ajunge la cetate, sau sta pur şi simplu la o cafea espresso, dar şi la o masă aromatizată cu ierburi de grădină (albanezii gătesc cu multă mentă, oregano etc.), trebuie să pui ochii la încercare, căci ai ce vedea. Calitatea prelucrării pietrei este de cel mai înalt nivel. Cioplitorii au stăruit în egală măsură asupra celor care au placat zidurile, acoperişurile, dar şi la cele care au închipuit caldarâmul...Nu este nimic întâmplător, expediat, lăsat în stare brută. E foarte adevărat că a mai lucrat şi timpul, picioarele oamenilor, roţile maşinilor, a căruţelor de altădată...   

Se observă foarte limpede diferenţa dintre arhitectura tradiţională, şi construcţiile recente, obraznice le-aş spune. În această zonă, pe o vastă platformă de beton s-a lăfăit statuia monstruoasă a lui Hoxha, născut aici, în 1908, într-o familie musulmană. Acum pe acel loc acum e o parcare. În dimineaţa în care m-am trezit cu imaginea maşinilor garate acolo, am avut sentimentul că sunt suspendate, planează de-asupra culelor vechi...atât de inadecvată e prezenţa acelei cantităţi enorme de beton.  
Anul trecut s-a împlinit un secol de la naşterea, în acest oraş, a unuia din cei mai sângeroşi dictatori ai secolului XX, Enver Hoxha. Iar locuitorii nostalgici, şi chiar cred că mulţi sunt tineri, dezamăgiţi de oportunităţile fără perspectivă oferite de noile realităţi -- au adus un viu omagiu acestuia, scriindu-i numele pe murii caselor din zona veche a oraşului. Asta în condiţiile în care, în 1997, indivizi neidentificaţi au aruncat în aer casa acestuia, păstrată până atunci ca muzeu. 
Consider că timpul petrecut în Gjirokaster, locul de naştere al unuia dintre scriitorii mei preferaţi, Ismail Kadare**, a fost unul din cele mai încărcate de emoţii, şi cele mai vii amintiri mă încearcă -- din întregul periplu albanez. 



N.B. Toate fotografiile îmi aparţin

* cartea a apărut recent la noi (2008), la editura Leda, a grupului editorial Corint, în traducerea foarte îngrijită şi trudită a lui Luan Topciu.
** Marele scriitor a dedicat oraşului natal romanul Cronică în piatră (1971), publicată la noi în 1983.   

Partager cet article

Repost0
21 juillet 2009 2 21 /07 /juillet /2009 01:44
În apropierea Gărînei este Lindenfiled, un sat parasit. Poate că va veni vremea când îl vom vizita. Se ajunge acolo cu pasul...Asta e tot o casă cândva locuită de pemi, dar din Gărîna. Perdeluțele ei reprezintă un țăran cărând flori cu roaba. De-ale gospodăriei tradiționale treburi...

Partager cet article

Repost0
22 octobre 2008 3 22 /10 /octobre /2008 20:03

Culoarul acvatic care leagă Marea Neagră de vechiul Constantinopol poartă numele de Bosfor. De el a depins mereu soarta peninsulei scăldate de Marea Marmara şi Cornul de Aur. Tocmai de aceea sultanul Mahomed al Doilea atunci când şi-a propus să cucerească capitala Bizanţului a decis construirea pe Bosfor a elegantei cetăţi denumite Rumeli, cunoscute sub numele turcesc - Rumelihisari. Ea a fost ridicată în chiar ajunul cotropirii Constantinopolului (1451-1452), ca un avanpost de control asupra accesului către acest important oraş. Cetatea este în picioare şi astăzi, iar de câteva decenii încoace este muzeu, ca marturie clară a dominaţiei turce în această regiune. Amfiteatrul situat în incintă găzduieşte vara diverse manifestări culturale, concerte.
După ce vizitezi vestigiile antice şi medievale din Peninsula istorică, poţi lua ferrryboat-ul, pentru un tur panoramic pe Bosfor, până la Rumeli Kavağı  sau Anadolu Kavağı - două sate pescăreşti, din proximitatea Mării Negre, devenite obiective turistice în toată regula. În dreapta şi în stanga strâmtorii observi vile, zone rezidenţiale, grădini, parcuri etc.
Case pe litoralul asiatic, în zona debarcaderului Paşabahçe. Construcţii îngrijite, colorate majoritatea în alb, cu paravan natural verde în spate. Cu totul altfel este "capturat" staţiul aici, diferit decât în partea istorică, unde nu există hiatusuri, pauze, alternanţe de plin şi gol...Insertul în natură pare raţional. 
Casa din lemn, de pe ţărmul european, la debarcaderul Buyukdere, unde alături de vile reconstruite, restaurate, poţi observa o sumedenie de construcţii ca cea din imagine. Dar îmbătrânite frumos...Or, genul acesta de case, vechi şi noi, se întind de-a lungul a peste douazeci de kilometri, alternând cu parcuri, vile luxoase, grădini exotice, muzee, case memoriale, terenuri de joacă...până se ajunge  la Sarıyer - ultimul debarcader din zona urbană a Istanbului. Aici se află şi sepulcrul plin de fast al lui Telli Baba, personaj legendar al istoriei turce şi prieten al lui Alah.

În cartierele acestea îndepărtate de nucleul vechi al Istanbulului găseşti oricând ceva de făcut şi de văzut. În districtul Emirgan, de pildă, se află excelentul muzeu Sakıp Sabancı (SSM) sau Atlı Köşk. În care se fac importante expoziţii de artă. Acum mai bine de un an a fost expusă o colecţie de covoare orientale din biserici transilvănene, iar mai devreme - o expoziţie despre Ghenghis Han şi moştenitorii săi. Iar până în ianuarie 2009 se poate vedea o extinsă retrospectivă Salvador Dali. 
Istanbulul este imens, uriaş ca întindere şi diversitate. Chiar Bosforul face parte din această imensitate. Cu toate cate se găsesc pe malurile lui. Merită admirate, savurate...se va arata o lume cu faţete neaşteptate, vii, moderne.
Este Istanbulul unui dolce farniente veritabil!

  

Partager cet article

Repost0