Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Recherche

3 février 2016 3 03 /02 /février /2016 15:28
foto: © vladimir bulat, iunie, 2014

foto: © vladimir bulat, iunie, 2014

Gara auto centru din Chișinău este un nod de transport tensionat & multidicutat. Halucinant!

De fapt, Piața Centrală este un alt loc nevralgic, pitoresc & totodată dătător de dureri de cap autorităților locale & centrale, de care se ocupă urbaniștii, politicienii, artiștii, precum și sociologii. Pînă una-alta, avem un teritoriu uriaș în centrul istoric al Chișinăului care este un topos care a apărut în fotografii, filme, reportaje etc, dar pare că e fără un viitor...

Public o imagine cu interiorul Gării Auto Centrale, cu acel mozaic din epoca realismului socialist, într-o vreme în care acele interioare erau într-o fază de refacere, reînnoire, părelnică restaurare...cu prima ocazie cînd voi ajunge acolo, voi face o nouă fotografie, să vedem ce mai a rămas din imaginea acelui monument, cînd am fotografiat acel interior... 

Compoziția în tehnica mozaicului, de mari dimensiuni, se numește Orașul se construiește și înflorește, a fost realizată în anul 1974, și l-a avut ca autor pe plasticianul Mihail Burea, împreună cu echipa.

Partager cet article

Repost0
30 octobre 2015 5 30 /10 /octobre /2015 09:23

Desigur, scrierile despre Chișinău se constituie într-un raft aparte, care crește pe măsură ce specialiștii, pasonații și fanaticii orașului, dar și cei de aiurea, nu-i lasă nici istoria, nici actualitatea în pace, și scriu, fotografiază, discută și comunică între ei, dar și cu receptorii, cu mediul etc.

Sunt și autori ale căror nume s-au identificat cu acest segment de istoriografie urbană autohtonă. Să-i numim aici doar pe cîțiva: Ioan Halippa, contele S. Urusov, Ștefan Ciobanu, Gh. Bezviconi, Lică Sainciuc, Aurel Marinciuc ș.a.

În decembrie 2009 aveam o corespondență prin poșta electronică cu Lică Sainciuc, care-mi relata pe scurt că a alcătuit o carte despre Chișinăul de la începutul secolului al XIX-lea, avînd ca punct de plecare scrierea lui Ioan Halippa - Orașul Chișinău de pe vremea lui A.S.Pușkin, 1820-1823, publicată la tipografia lui E.Șliomovici, din Chișinău, la anul 1899. Lică Sainciuc a lucrat cu harta și cu textul lui Halippa, și a creat ceea ce el însuși a numit 333 de intersecții, adică o sinteză a locurilor, oamenilor și faptelor - prin imagini, reconstituiri, hărți și desene - amintite și descrise de Halippa. Volumul nu părea în acel moment să aibă sorți de izbîndă de a fi publicat. La scurtă vreme însă, în mai 2011, volumul apărea în condiții grafice mai mult decît onorabile la editura Cartier din Chișinău. În colecția cARTier, coordonată pe atunci de Igor Mocanu.       

@Cartier

@Cartier

La acel moment nimeni din afara editurii nu bănuia că acel proiect, acea reconstrucție a unui Chișinău care practic nu mai e, va avea o continuitate. Și iată că astăzi asistăm la apariția unui alt volum, cu un alt autor la cîrmă, cel intitulat Chișinăul nostru necunoscut (632 p., 2015), semnat de eseistul, arhivistul, poetul și cercetătorul Iurie Colesnic.  

@Cartier

@Cartier

Pentru cine știe „decalogul” Basarabia necunoscută (1993-2015), semnat de același Colesnic nu va părea deloc suprins de această nouă lucrare, cu atît mai mult cu cît pe vremea primarului Serafim Urecheanu, în 1997, același autor a editat o enciclopedie a Chișinăului. Cartea a apărut însă în niște condiții grafice precare. De fapt, lucrarea aceea era una colectivă, și furniza informații care lipseau din ghidurile epocii sovietice, fără a fi, desigur, un material care să pretindă exhaustivitatea. 

Chișinăul nostru necunoscut este, în fapt, o reluare a materialului scriptic și iconografic, destul de cunoscut atît din alte cărți, publicații, cît și din minunatul portal oldchisinau. Este o carte-colaj, oarecum haotică, care la început trece în revistă istoria ca oraș a Chișinăului, despre care aflăm mai multe lucruri în compacta și erudita carte a lui George F.JewsburyAnexarea Basarabiei la Rusia: 1774-1828 (Polirom, 2003), decît din opul masiv și dezlînat al lui Colesnic. De pildă, Jewsbury îl citează pe F.F.Vighel, „Modul de viață fastuos al românilor seamănă probabil cu cel al strămoșilor noștri...poartă robe lungi, bărbi și ișlice, au gusturi luxoase și vulgare și sunt grosolani” (op.cit. p. 152). Dealtfel, Vighel a petrecut mulți ani la Chișinău, și a avut mult de furcă cu inerția moldovenilor, a boierilor care trăiau într-o altă epocă...Este orașul despre care s-au exprimat în fel și chip diverși oameni ai istoriei, de la oameni politici la aventurieri și spioni, cum de pildă puțină lume cunoaște scrierile lui Vasili I. Kelsiev (1835-1872), care a descris cum nu se poate mai pestriț și mai acid atît societatea basarabeană, cît și pe cea ieșeană, și dobrogeană a mijlocului de secol XIX. Apoi, sunt nenumăratele observații presărate în cartea devenită clasică a contelui Urusov, publicată în mai multe ediții la editura Litera. Despre acea epocă, și puțin anterioară, la Colesnic vedem multe fotografii semnate de meșterul fotograf, P. Kondrațki care, „povestește versiunea lui a unui Chișinău necunoscut” (p. 57). În ce sens „necunoscut”, cînd există atîtea mărturii? 
 

Cartea Chișinăul nostru necunoscut abundă de materiale și fotografii care sunt interesante în sine, dar care nu urmează, în esență, decît logica colajului din „decalogul” Basarabia necunoscută. 

Mi-ar fi plăcut să găsesc o carte de viziune, cu o structură mai temeinică, mai cursivă și de ce nu, cu mai multe lucruri noi, dedicată cu adevărat Chișinăului, unei urbe cu un trecut pe cît de cețos, pe atît de glorios și dorit de mulți oameni ai acestei lumi. De pildă, în același cimitir de pe strada Armenească, pe care-l citează copios Colesnic, și de unde reproduce numeroase pietre funerare, morminte și relicve, se află troițe și nenumărate lespezi din calcar sau din piatră de altă esență care, chiar dacă sunt ale unor anonimi astăzi, posedă valoarea absolută a supraviețuirii, și care nu se mai regăsesc în alte părți. Un capitol dedicat acestora ar fi fost, în opinia mea, binevenit. Apoi, există cîteva erori și neconcordanțe, iar dacă mă voi referi doar la reproducerea aceluiași imobil, cel din Bd. Ștefan cel Mare și Sfînt nr. 151 A și B., în pag. 235 și 567, sub numele a doi proprietari - este deja suficient. Sincer, nu înțeleg relevanța pentru o carte despre Chișinău a unor numeroase pagini, în care e vorba de Panait IstratiLewis MilestoneMaria Cebotari (chiar și minunatele fotografii-document incluse în carte, sunt făcute la București), Ion Mateiu (din care se reproduc 7 pagini din scrierea Renașterea Basarabiei!), Ion MinulescuGheorghe TofanEugen Goga etc.? În treacăt fie spus, din memoriile niciodată integral publicate ale Olgăi Plămădeală (aflate în fondul Alexandru Plămădeală, de la arhivele de stat din Chișinău), reiese clar că anume pictorul Ion Theodorescu-Sion a fost cel care a salvat de la închidere Școala de Belle-Arte din Chișinău, și nu Ion Minulescu, cum lasă să se înțeleagă Iurie Colesnic. Mai mult decît atît, Theodorescu-Sion a plecat și cu o tînără soție de la Chișinău, Elena Alexandrovna Evreinova - superba burgheză, „rafinată și glacială”, pe care a pictat-o în nenumărate portrete, poate dintre cele mai subtile din întreaga artă românească interbelică.    
 

Dar, mă mai întreb, ce relevanță are în contextul acestei cărți includerea unor transcrieri de interogatorii, care-l vizau pe cel care a fost Pantelimon Sinadino, fostul primar al Chișinăului, din perioada 1905-1910, interogatorii din 1940-1942 întinse pe 11 pagini (pp.555-566)? În afara oricărei discuții, Pantelimon Sinadino a fost o personalitate politică foarte bine conturată, și a pătimit pentru asta. Dar oare astfel de documente nu-și puteau afla locul într-un alt fel de publicație, separată de Chișinăul nostru necunoscut. Sigur, orice autor e suveran să-și conceapă după bunul plac, erudiție și pricepere orice scriere. A demonstrat magistral acest lucru chiar însuși Iurie Colesnic, în „decalogul” Basarabia necunoscută. Și nu numai.  

Însă cartea Chișinăul nostru necunoscut lasă mai degrabă sentimentul unui sărat deja vu, decît proiecția unei sinteze concentrate, noi și originale, pe care încă o mai așteptăm. De multă vreme.

O cercetare cu adevărat savantă și doctă - apărută în aceeași colecție cARTier - este cea a Utei Schimidt, Basarabia, cartea la care noi avem a învăța pe îndelete, cu luare aminte. Condiția e să ne dorim acest lucru!         

 

Partager cet article

Repost0
20 septembre 2015 7 20 /09 /septembre /2015 20:01

Imaginile de mai jos sunt făcute azi, în arealul gării feroviare din Chișinău.

Prima - este un crîmpei din talciocul care se desfășoară de obicei pe strada Tiraspol, care se întinde între Piața Costache Negruzii și Aleea Gării. Azi am constatat că acest talcioc acaparează întreaga vecinătate a gării feroviare, și chiar piața din fața acesteia. Este o desfășurare de forță care impresionează, și nu neapărat pozitiv. Sărăcia, disperarea, angoasa, lipsa banilor îi împing pe oameni să-și scoată tot de ce se pot dispensa, spre a le vinde sau spre a le schimba pe altceva. Spectacolul este terifiant, cred eu. Cele două priveliști sunt separate de un singur gard, cel care delimitează peroanele gării de restul orașului. Ambele imagini sunt făcute de pe pasarela prin care se traversează peste liniile de cale ferată. Un spațiu este sufocat de oameni, marfă, obiecte, nimicuri, celălalt este aproape gol, iar contrastul acesta crează o tensiune care definește într-un anume sens -  metabolismul și dinamismul acestui oraș. Cum e capitala, așa e întreaga țară a Republicii Moldova: o mare parte a populației disperă, supraviețuiește cu greu, alta - absentează, e plecată departe, e dezrădăcinată, indecisă.

Îmi plac enorm gările, le ador. Marile gări ale Europei. Dar cea din Chișinău este teribil de tristă. Pentru că e mai mereu goală. O gară netulburată de afluxul de călători este un nonsens. De aici au plecat deja cei care mai călătoreau cîndva. Și nu se mai întorc. Iar ceilalți, potențiali călători, sunt prea săraci ca să mai plece la drum. Stau locului. Lagați locului. De aceea, scot din casă ce au în plus, sau de care se pot lesne dispensa, și le vînd în coasta gării. Nu știu ce cataclism sau minune trebuie să se petreacă, la un moment dat, ca gara să devină din nou un loc animat, viu, dinamic, o adevărată poartă a capitalei, o necesitate...acum e doar fața opusă a unui imens și pestriț talcioc. Unde se vinde mai ales sărăcie! Dar cine s-o cumpere, căci în țara aceasta de ea nu duce aproape nimeni lipsă? E un suprplus care trebuie aruncat dincolo de gardul de metal... 

Cîndva, cu vreo 5 ani în urmă am mai poposit pe această stradă, și am fotografiat-o. Apoi, pictorul Ion Grigorescu a inclus imaginea într-un grupaj fotografic, cu care am participat într-un proiect curatoriat tot de el, într-o galerie vieneză. Sincer, atunci credeam că asist la amurgul acestui tip de comerț. Tocmai de aceea părea interesant, mai degrabă dintr-o perspectivă sociologică, sau etnoculturală. Părea o vivisecție a orașului. Acum, am o altă percepție. E, actualmente, imaginea unei stări de fapt, devenite endemice.    

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

Partager cet article

Repost0
8 juillet 2015 3 08 /07 /juillet /2015 14:54

Această sculptură ecvestră este una din primele apărute în fostul URSS, s-a dezvelit în 1954. Este rodul muncii unei echipe de sculptori și arhitecți, iar cel care și-a pus numele pe ea este maestrul Lazăr Dubinovschi, căruia i-am dedicat o monografie în 2004, album inclus în prestigioasa serie: «Maeștri basarabeni din secolui XX». Monumentul a devenit una dintre emblemele orașului Chișinău.  

Ulterior, Dubinovschi a mai realizat o ecvestră, în orașul pe atunci Frunze (astăzi - Bișkek, unde l-am intervievat, printre alții, și pe scultorul lor „național”, Turgumbay Sadîkov), reprezentîndu-l pe compatriotul nostru, comandantul de armată, Mihail V.Frunze. Aceasta s-a elaborat și realizat între 1966-67. Textul cercetării pe care am intreprins-o, în martie-aprilie a anului 2013, în arhivele din Bișkek, nu este încă disponibil în limba română. 

fotografie © vladimir bulat, 2014.

fotografie © vladimir bulat, 2014.

fotografie © vladimir bulat, 2013.

fotografie © vladimir bulat, 2013.

Partager cet article

Repost0
6 juillet 2014 7 06 /07 /juillet /2014 07:20

Istoria mare a oricărui oraș înglolbează și istorii mai mici, de pildă pe cea a gastronomiei și a cofetăriilor, a cafenelelor, ceainăriilor și covrigărilor etc.

La Chișinău, istoria cogetăriei se poate considera mîndră că l-a avut ca predecesor pe cofetarul Andrei Ivanovici Manicov (Андрей Иванович Маньков1842-1934), al cărui local era un loc de referință în oraș. Localul acestuia a dispărut în timpul bombardamentelor din al II-lea război mondial. Dealtfel, locul a și căzut în disgrație, se spune, după moartea proprietarului. Se afla pe actuala stradă Veronica Micle, pe porțiunea dintre Pușkin și Vlaicu Pîrcălab. Pe același loc este actualmente clădirea demult devenită posacă a Tipografiei nr. 5.

oldchisinau_com-manikov-02.jpg

Documentarul acestui loc a fost publicat recent pe portalul OldChisinau (semnat de Iurie Șveț), care este unul dintre cele mai importante proiecte culturale din stânga Prutului. Ocazie cu care îi salut pe toți cei implicați în constituirea acestei longevive și necesare arhive!

Și dacă tot am vorbit despre orașul de altă dată, trebuie consemnat că și cei de azi se sforțează să lase urme demne de atenție. La finele lunii iunie a apărut la intersecția străzilor Vlaicu Pârcălab și Veronica Micle (la vreo sută de metri de fosta Cofetărie Manicov!) un indicator stradal, o bornă, concepută de primăria orașului, într-un spirit ”antichizant”, cu un design sobru, clar, expresiv, cu un scris foarte lizibil, avînd sub denumirea străzii și numerotația caselor, indicîndu-se direcția de creștere și descreștere a numerotației. Este din cîte cunosc, o primă încercare de implementare a unor astfel de marcatoare în topografia urbană de la noi.

Straneitati-2810.JPG  

imagine: oldchisinau.com 

fotografie: © vladimir bulat, iunie, 2014.

Partager cet article

Repost0
6 février 2014 4 06 /02 /février /2014 12:02

Descoperirea acestui ciclu de fotografii, care arată starea deplorabilă în care se află actualmente Circul de stat din Chişinău, m-a îndemnat să nu tac! Chiar dacă nu sunt un amator al acestui tip de divertisment, nu pot rămîne indiferent la semnele care emană din acel loc, care e de un deceniu inert, abandonat şi oropsit.

DAR, aş evoca nu starea lui actuală, despre care s-a tot vorbit şi scris în ultimele luni, ci pe cea anterioară, cînd Circul era un topos care s-a suprapus peste altul, mult mai vechi ca istorie şi semnificaţie. Circul a fost finalizat în anul 1981, în plin apogeu al stagnării sistemului comunist sovietic. Dar de prin a doua jumătate a anilor 1970 se zvonea că vechiul cimitir din prejma bisericii Constantin şi Elena, va fi cu totul distrus, asanat, iar pe locul lui se va construi Circul de stat. În ziare apăreau anunţuri, prin care cei care au rude îngropate acolo, să le ridice osemintele, pentru a putea fi reînhumate într-un alt cimitir. Majoritatea rămăşiţelor au ajuns depuse la cel mai mare cimitir al oraşului, de pe strada Doina, denumit astăzi Sfîntul Lazăr. Acesta esta acuma considerat ca cel mai întins cimitir din Europa!

În acel cimitir, din jurul bisericii Constantin şi Elena se conservase şi cea mai veche piatră funerară, care s-a pomenit a fi şi cea mai veche de pe teritoriul oraşului: 1783. Din fericire s-au păstrat fotografii ale alei pietre. Aici erau îngropate rudele şi strămoşii celor mai de vază familii ale Moldovei istorice: Donici, Russo, Rîşcanu, Rally, Ziloti, Suruceanu, Kohanovski, Lazo,  Semigradov, Cristea etc.

Ei bine, cimitirul a dispărut, doar în preajma imediată a locaşului sfînt mai sunt cîteva obeliscuri şi pietre funerare. Dar îmi amintesc foarte limpede cît de multe erau, cîndva, cînd mergeam cu tata pe acolo...Eram adolescent, dar memoria nu mă poate înşela, căci de acel loc pot spune că se leagă, poate, prima mea întîlnire cu dimensiunea văzută a morţii, cu necropolistica, cu arta funerară. 

 

Acum, de mai bine de un deceniu Circul de stat, care a apărut pe acel loc, se zbate el însuşi între a fi şi a nu mai fi! În perspectiva istoriei, stai şi te întrebi, ce era mai preţios pentru acest oraş, vechiul cimitir, care conserva o istorie veche, care se putea numi astăzi o nepreţuită relicvă patrimonială, sau această hardughie de beton, care are de-asupra cupolei "sabia lui Domocle" de mai mulţi ani, în pofida faptului că actualul ministru al culturii crede cu pasiune într-o recrudescenţă a instituţiei, care se află în subordinea departamentului pe care-l conduce? Este o întrebare care este, cred, fără de răspuns...Dar o meditaţie sinceră tot poate provoca. Nu pentru ce am făcut deja, ci în perspectiva de a evita acest soi de greşeli de aici încolo...

Cine are urechi de auzit, să audă! 

Partager cet article

Repost0
8 mai 2013 3 08 /05 /mai /2013 00:13

Cu mai bine de zece ani în urmă din acest edificiu nu mai erau decît niște jalnice ruine, dărîmături - aflate pe actuala stradă Columna la nr. 100 (plăcuța actuală indică nr. 102). Un deceniu întreg pe acel loc nu a existat decît un gard, care ascundea vederii fundațiile fostei case - una din cele mai vechi și mai celebre din orașul Chișinău!

 

Se spune că pe acea stradă, apărută pe harta urbei după prima decadă a secolului al XIX-lea (după 1817), conacul  nobilului Teodor I. Krupenski a fost printre primele edicii construite, și de bună seama - prima cu două nivele. De-a lungul timpului casa a suferit modificări, transformări, schimonosiri, iar în a doua jumătate a secolului XX ajunsese de nerecunoscut. După cutremurul din 1977 a zăcut îndelung într-o stare avariată. Despre importanța acestei case există o bibliografie constituită, de aceea nu doresc să insist, nici să adaog decît faptul că după lungi așteptări și speranțe - conacul  Teodor I. Krupenski a fost reconstruit și integrat unui proiect imobiliar care însumează un bloc cu 13 etaje, cu apartamente de lux. Acum se fac ultimele retușuri și finisaje. Inaugurarea este aproape...

 

Astfel, avea de-a face cu ceea ce presa a numit încă cu mai mulți ani în urmă un remake arhitectural. Am avut ocazia să-l văd, și cu greu îmi stăpînesc entiziasmul în urma analizei sumare pe care am făcut-o acestui obiectiv istoric. Desigur, nu avem de-a face cu o restaurare, ci cu o veritabilă restituire. Un act de reparație, o readucere în țesutul istoric al orașului a unui edificiu dispărut - acum repus la locul său originar. În lipsa unei documentații cu măsurători precise, topografice, fotografice și a unor relevee precise, conacul  Teodor I. Krupenski are aerul unei reparații fanteziste, dar acest fapt ocultează, totuși, orice tăgadă sau contestație cu privire la atît de necesara lui restitutio in integrum!

 

Este vorba de un proiect constructiv-arhitectural deosebit de ambițios, costisitor și spectacular, menit să readucă în discuție nu numai un loc, ci și memoria unei minunate dinastii nobiliare: familia Krupenski. Ca să ne dăm seama despre cine este vorba să scrutăm doar bibliografia existentă despre această stirpe, care a dat oameni minunați și ctitori ai istoriei și culturii Basarabiei (Alcătuitori: Raisa Melnic, Lilia Zaporojan, Chișinău, 2007):

 

Akulov, Leonardo. Nobili basarabeni, atunci cândva... // Curierul de seară. – 1994. – 22 sept. – P.6.

N. M. Krupenski, mareşal al nobilimii (1866 – 1869): [imagine] //Dinu Poştarencu. O istorie a Basarabiei în date şi documente (1812 – 1940). – Chişinău: „Cartier”, 1998. – P. 119.

Bezviconi, Gheorghe; Callimachi, Scarlat. Puşkin în exil. – Bucureşti: „Presa”, 1947. – 184 p.

Трубецкой, Б. А. Пушкин в Молдавии. – Кишинев: «Литература артистикэ», 1983. – 395 с.

Краваль, Л. Графиня Роксандра Эдлинг в жизни Пушкина // Молдова литературная. – 1991. - No 6. – С.194.

Трубецкой, Б. А. «Твоей молвой наполнен сей предел...». – Кишинев: «Картя молдовеняскэ», 1973. – 43 с.

Крупенский, А. Н. Краткий очерк о Бессарабском Дворянстве 1812 – 1912. К столетнему юбилею
Бесcарабии. – С. – Петербург, 1912. – 134 с.

Bezviconi, Gheorghe. Familia Krupenski în Basarabia // Din trecutul nostru. – 1939.- Anul VII. - Nr. 10. – P. 5.

Casa lui T. Krupenski la Chişinău: [foto] // Din trecutul nostru. – 1939.- Anul VII. - Nr. 10. – P. 9.

Matei I. Krupenski, Vice - guvernator; Ecaterina Krupenski, născută Comenco. Colecţiile d-lui P. M. Krupenski: [foto] // Din trecutul nostru. – 1939.- Anul VII. - Nr. 10. – P.16.

Ecaterina Krupenski, născută Comenco. Colecţia d-lui P. M. Krupenski: [foto] // Din trecutul nostru. – 1939.- Anul VII. - Nr. 10. – P.17.

Maria Comneno, născută Prinţesa Moruzi; generalul Hristofor M. Comneno. Colecţia d-lui P. M. Krupenski: [foto] // Din trecutul nostru. – 1939.- Anul VII. - Nr. 10. – P. 24.

Teodor I. Krupenski; Smaranda Krupenski. Colecţia d-lui P. M. Krupenski: [foto] // Din trecutul nostru. – 1939.- Anul VII. - Nr. 10. – P. 28.

Prinţul Dimitrie A. Sutzo; Prinţesa Elisabeta Sutzo. Colecţia d-lui P. M. Krupenski: [foto] // Din trecutul nostru. – 1939.- Anul VII. - Nr. 10. – P. 29.

Nicolae M. Krupenski, mareşal al Basarabiei. Colecţia d-lui P. M. Krupenski: [foto] // Din trecutul nostru. – 1939.- Anul VII. - Nr. 10. – P. 32.

Nadejda Krupenski, născută von Hintz. Colecţia d-lui P. M. Krupenski: [foto] // Din trecutul nostru. – 1939.- Anul VII. - Nr. 10. – P. 33.

Mihail N. Krupenski, mareşal al Basarabiei. Colecţia d-lui P. M. Krupenski: [foto] // Din trecutul nostru. – 1939.- Anul VII. - Nr. 10. – P. 40.

Dimitrie T. Krupenski, mareşal de Cetatea-Albă; Prinţesa Eufrosinia Viazemski, născută Krupenski; Anatolie N. Krupenski, ambasador la Roma; Alexandru N. Krupenski, mareşal al Basarabiei: [foto] // Din trecutul nostru. – 1939.- Anul VII. - Nr. 10. – P. 43.

Ana Krupenski, născută Catargi; Pavel M. Krupenski, diplomat; Nicolae M. Krupenski, mareşal de Hotin: [foto] // Din trecutul nostru. – 1939.- Anul VII. - Nr. 10. – P. 44.

Matei G. Krupenski, Lt. – general; Prinţesa Maria Cantacuzino, născută Krupenski; Vasile N. Krupenski, ambasador la Tokio; Pavel N. Krupenski, deputat al Dumei: [foto] // Din trecutul nostru. – 1939.- Anul VII. - Nr. 10. – P. 45.

Gheorghe N. Krupenski, preşedinte al zemstvelor basarabene: [foto] // Din trecutul nostru. – 1939.- Anul VII. - Nr. 10. – P. 47.

Sofia Krupenski; Alexandrina Krupenski, născută Catargi; Smaranda Krupenski; Eliza Krupenski, născută Krupenski; Gheorghe D. Krupenski, Şambelan: [foto] // Din trecutul nostru. – 1939.- Anul VII. - Nr. 10. – P. 48.

Viabilitatea limbii române în Basarabia // Dinu Poştarencu. O istorie a Basarabiei în date şi documente (1812 – 1940). – Chişinău: „Cartier”, 1998. – P. 122.

Vizita lui Alexandru I în Basarabia // Dinu Poştarencu. O istorie a Basarabiei în date şi documente (1812 – 1940). – Chişinău: „Cartier”, 1998. – P. 94.

Membrii comitetului care au contribuit la deschiderea Tipografiei Eparhiale // Dinu Poştarencu. O istorie a Basarabiei în date şi documente (1812 – 1940). – Chişinău: „Cartier”, 1998. – P. 136.

Imagini-0964.JPG
Imagini-0966.JPG
Imagini-0967.JPG
Imagini 0956-copie-1
Imagini-0968.JPG
Credit foto: © vladimir bulat,  mai, 2013.

Partager cet article

Repost0
23 mars 2013 6 23 /03 /mars /2013 08:20

Nu știu cine este Zohar Wexler, dar am aflat că bunicii lui erau născuți la Chișinău, și s-au mutat în Palestina în 1933. Are, prin urmare, rădăcini basarabene.

 

În aceste zile prezintă la Maison d'Europe et d'Orient din Paris spectacolul Kichinev 1903, inspirat de propriile meditații despre descendența basarabeană, dar și de răcnetul de disperare a poetului Haïm Nahman Bialik, cel care a descris Chișinăul după pogromul din 1903 - ca oraș al masacrului. Zohar Wexler își citește el însuși textul, și proiectează imagini de ieri și de azi din Chișinău, Palestina...

 

Pînă să apară reacțiile din presa franceză la acest spectacol-lectură, noi ne vom mulțumi să urmărim fragmentul postat pe internet.

 

Tema ne interesează, și am postat pe acest blog numeroase referințe pe acest subiect, în special la cartea contelui Serghei Dmitrievici Urusov, apărută în rusă în 1907, netradusă integral nici pînă azi în limba română, deși am atras atenția în repetate rînduri asupra necesității imperioase de a face această restituire!

 

Poate că acest spectacol, Kichinev 1903, trebuie invitat să fie jucat la Chișinău, în 2013?

Partager cet article

Repost0
6 septembre 2012 4 06 /09 /septembre /2012 00:24

Cum n-ai suci-o orașul ăsta tot un sat mai mare rămîne, sub-urban!

Am tot colindat în lung și-n lat străzi, străduțe, fundături, ogrăzi, și socoteala cu ideea de oraș tot devine perdantă. Unde nu te aștepți natura copleșește spațiul pretins urban și transpare pînă și la oameni. Gustul unora ca aceștia este cel mai adesea îndoielnic, discutabil, unul care te face să te jenezi că se manifestă atît de fățiș, căci sunt lucruri pe care trebuie să le ascunzi mai bine, adesea, decît să le afișezi sau să-i faci pe semeni să le ia în seamă. DSCN2704.JPG

DSCN2601.JPG

DSCN2738.JPG

DSCN2703.JPG

Aceasta din urmă înfățișează fațada bisericii cu hramul Sfînta Matroana, garnisită cu strania clopotniță-cușcă și de șirul de amfore probabil din ghips, detalii care amintesc despre orice pe lume, dar de un locaș sfînt nu prea. De unde provine lipsa aceasta de gust estetic la creștinii ortodocși, această inapetență pentru frumos, pentru măsură şi armonie? Care în acest caz nu este deloc singulară. Chișinăul abundă de adaptări de acest fel. De acord, în anumite cazuri este vorba de un provizorat, de soluții chinuite, de dorința de a avea cu orice preț un loc de închinăciune. Dar oare aceste locuri nu pot fi amenjate cu ceva mai multă grijă și rafinament? De ce se uită atît de ușor că de felul în care ochii se așează pe lucruri, forme și culori, tot astfel și duhul va avea o liniște (sau tulburare) pe măsură? Urîtul, disgrațiosul, înșelarea ochiului -- secătuiesc și pustiesc sufletul omului.

Mai cred că aceste mici amănunte sunt și rurale și urbane, deopotrivă.

FOTO: septembrie 2012 © vladimir bulat. 

Partager cet article

Repost0
2 novembre 2011 3 02 /11 /novembre /2011 21:26

Astăzi, pe o platformă de discuţii [OBERLIHT] din Chişinău, am găsit informaţia precum că un alt monument de arhitectură din zona istorică a oraşului stă să cadă sub lopata buldzerului, este vorba despre imobilul din strada Arh. Sciusev, nr. 52. Se pare că primăria capitlei a eliberat autorizaţia de construire pe acel loc încă din 13.01.2011 a unui hotel cu şase (sic!) nivele.

 

Citez din platforma-protesc făcută publică prin intermediul listei de discuţii:  

 

"Comisia parlamentară pentru Educație și Cultură și în special  D-l Chiril Lucinschi, a constatat încălcările din partea Primăriei, dosarul fiind trimis spre examinare în CCCEC.  Academia de științe a RM, Consiliul Național pentru protecția monumentelor,  precum și  organizația UNESCO și-au expus poziția privind păstrarea monumentului, atenționând  autoritățile publice locale despre inadmisibilitatea emiterii acestei autorizații.

 

Atîta timp cît instanța de judecată nu și-a expus hotărîrea,  CEREM ca Primăria  să intervină în judecată prin recunoașterea acțiunii juridice și  confirmarea încălcărilor comise pentru anularea autorizației eliberate pe adresa Sciusev 52.

 

Istoricul clădirii: Primele ştiri documentare privitor la proprietatea imobiliară, datează din 1851, când aparţinea lui Ivan Svaricebsky. Pe aticul de deasupra intrării s-a păstrat monograma "Ш" pe fundalul unui scut heraldic. . Istoricii spun că edificiul are o mare valoare istorică şi artistică. Ansamblul arhitectural îmbină elementele stilului modern şi eclectic. În secolul al 19-lea acolo ar fi locuit arhitectul principal al Chişinăului. În prezent casa este inclusă în Registrul monumentelor de istorie şi cultură a municipiului Chişinău. 

 

Protestul public va avea loc mîine, în faţa

 Primariei Municipiului Chişinău
bd. Stefan cel Mare 83, Chişinau,

 

 ora 9:00

Mă alătur acestui protesc, şi sper că raţiunea şi bunul simţ al edililor vor fi mai presus de interesele mercantile şi imorale ale dezvoltatorilor imobiliari şi ale rechinilor capitalismului moldovenesc nesăbuit!  

 

DSC03315.JPG

DSCN7354.JPG

DSC03314.JPG

 

Fotografii: © vladimir bulat, 2009, 2011 

Partager cet article

Repost0