Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Recherche

26 avril 2010 1 26 /04 /avril /2010 12:14

 

 Dovid Knut s-a născut la Orhei în anul 1900, în familia unui proprietar de băcănie, Meer Fiksman, iar în 1903 familia lui s-a mutat la Chişinău. A locuit acolo pînă în 1920, cînd a decis să plece la Paris, alăturîndu-se unor cercuri literare avangardiste, inclusiv al dadaiştilor, acolo a editat cîteva plachete de versuri: Mileniile mele (1925), A doua carte de poeme (1928), Satire (1929), Nopţi parisiene (1932) etc. Nina Berberova relatează că odată plimbîndu-se în trei, ea, Knut şi Vladislav Hodasevici, poetul nostru a dat dovadă de multă cutezanţă: 

Hodasevici: Nu se vorbeşte astfel în rusă!

Knut: Unde nu se vorbeşte?

Hodasevici: La Moscova.

 Knut: Iar la Chişinău se vorbeşte.

Mie mi se pare că are mult sens această încăpăţînare a lui Knut, şi dă măsura caracterului său, inclusiv a celui poetic...

Tot acolo, la Paris, s-a căsătorit cu Ariadna (1906-1944), fiica marelui compozitor A. N. Skriabin , în acel moment aceasta avea trei copii, de la căsnicii anterioare, iar în 1943 s-a născut fiul lor comun, Yosi. Cei doi părinţi au devenit membrii unei organizaţii clandestine, de rezistenţă franceză, antinazistă, care se ocupa de transportul de armament spre teritoriile ocupate. În timpul unei astfel de operaţiuni Ariadna a fost prinsă şi împuşcată...Poetul cu cei 4 copii ajunge în Elveţia, unde se află pînă la încheierea războiului. În toamna lui 1944 revine la Paris. În 1947 editează cartea «Contributions a l’histoire de la resistance juive en France», şi în acelaşi an se căsătoreşte cu tînăra acriţă Virginia Şarovskaya. În toamna aceluiaşi leat se mută cu toţii în Israel, unde poetul moare în 15 februarie 1955, din cauza unei exrescenţe maligne la creier. Personalitatea lui este legată de istoria emigraţiei literare ruse, iar în cazul nostru este interesant pentru scrierile pe care le-a dedicat oraşului Chişinău (seria: "Povestiri din Chişinău"),  iar acest poem, inclus în toate antologiile personale şi de grup, a fost publicat în placheta Nopţi parisiene (1932). Doresc să menţionez că scrierea aceasta a mai fost tradusă în româneşte de poetul şi cărturarul Leo Butnaru. Micile adnotări de la subsol îmi aparţin. Date despre poet, precum şi alte poeme se pot consulta aici .

Dedic această traducere soţiei mele, Cristina Bulat.

 

Dovid Knut

 

Înmormântare Chişinăuiană

 

 

Mi-amintesc de seara aceea chişinăuiană:

Ocoleam colina Inzov[1],

Unde Puşkin-a locuit. Colină tristă,

Funcţionarul scund şi cârlionţat trăia acolo –  portrete0039

Slăvit chefliu şi dezmăţat artist –

Cu ochi aprinşi, ca de harap

Pe faţa-i vie şi pocită.

 

De-a lungul uliţei Asia[2], prăfoase şi sumbre,

Şi dincolo de zidurile Maternităţii,

Duceau pe năsălie pe evreul mort.

Supt giulgiul ponosit şi funerar

Scheletic relief se intuia

Al omului forfecat de viaţă.

Slăbit cumplit, nici viermilor emaciaţi

Ai ovreescului cimitir neputând fi hrană.

 

În urma bătrânilor gropari,

Venea o gloată de evrei, ca cei pictaţi de Mane Katz,

Cu straie galben-verzulii, cu ochii mari.

Iar surtucurile lor cu iz de sfinţenie şi soartă,

Miros specific evreiesc – de sărăcie lucie şi acritură,

De scrumbrie, molii, ceapă călită şi sfinte cărţi,

De scutece udate şi pântece de sinagogă.

 

Acea tristeţe-adâncă inima le veselea,

Mergeau molcom şi mut,

Cu pasul măsurat, egal, smerit şi fără grabă,

De parcă ani de zile pe mort îl însoţeau,

De parcă procesiunea nu ar fi avut sfârşit,

Dar nici un început...E mersul lor, al înţelepţilor

Sionului din Chişinău.

 

În faţa lor, chiar înapoia acestui dar al morţii

Păşea femeia în vesperalul praf,

Al cărei chip nu îl vedeam, dar glasul ei

Prea minunat se-auzea!

 

Cadenţa paşilor, strivind al frunzelor obol,

Gunoiul, tusea,

Nu copleşeau acea cântare nelumească.

Amestecată cu lacrimi de smerită dulceaţă,

Şi supunere voii lui Dumnezeu,

Arăta chiar încântarea supunerii şi fricii...

 

O, mirifică voce, ca din înalturi!

 

Evreul costeliv de pe năsălii nu se pune,

Cântarea nu e doar despre el, ci – despre mine,

Pentru noi toţi, despre deşertăciune, şi cenuşă,

Bătrâneţe, tristeţe, înfricoşare,

Milă, mirare şi vanitate,

Despre ochii muribunzilor copii...

 

Ovreica mergea făr’ să ezite,

Şi doar atunci când, pietrele săltau cadavrul,

Spre năsălie ea se năpustea,

Cu răcnete, şi glasul dânsei  tot creştea,

Aproape ca metalul surd,

Solemn, ameninţând pe Domnul,

Se-nsufleţea cu mare bucurie de vorbe blestemate.

Femeia pumnii ascuţea, îi îndrepta spre ceruri,

Spre Cel ce levita în norii verzulii,

Preste copacii prăfuiţi, preste cel mort,

Ş-acoperişurile Maternităţii,

De-asupra humei tari şi scorojite.

 

Dar iată – femeia se înfricoşează,

De a le sale slove dure, în piept ea se izbea, şi înmărmurea,

Se tot căia, cu lungi sughiţuri şi gemând,

Definitiv înspământată de voinţa Celui,

Căruia iertare-I implora:

Credinţa, smerenia şi încredinţarea,

Târându-se şi pitulându-se pe jos

Sub greutatea văzului insuportabil,

Din ceruri se îndreaptă, suveran şi trist.

 

Dar ce a fost? O seară, linişte, un zid şi steaua,

Precum şi praful greu...Poemele mele în „Curierul de seară”,

Credula liceană Olga,

Ritualul unei înmormântări evreieşti,

Femeia din Cartea Facerii.

 

Dar niciodată nu voi şti să pun în cuvinte

Duhul care levita atunce asupra uliţei Asia,

Preste ale felinarelor lumină, din mahala,

Şi de-asupra hohotelor, ascunse-n curţi,

Şi ale chitării nevăzute tânguire,

De Dumnezeu ştiute, ce lunecă asurzite’n

Bătaia câinilor visători, pe undeva, pe la Râşcanu[3].

 

...Acel văzduh slavo—evreiesc, deosebit...     

Fericit e cel care, măcar cândva, l-a respirat.

 



[1] E zona în care se afla casa generalului Inzov, unul dintre protectorii lui Puşkin în exilul acestuia la Chişinău. Acum strada se numeşte Colina Puşkin.

[2] Actuală stradă Romană, situată în oraşul de jos, aproape de râul Bâc. În vremea sovietică s-a numit Sverdlova. Se consideră că aceasta e una din străzile cele mai vechi ale oraşului, care a fost identificată şi pe un plan de la 1800, şi aici era o mare concentraţie a populaţiei evreieşti. Autorul suprapune acest topos ideii de supliciu prin care a trecut aceasta – aluzie la Pogromul antievreiesc din 1903. 

[3] Un alt topos vechi chişinăunian, aflat la vremea accea dincolo de râul Bâc, şi e legat de satul Râşcanu şi de biserica ctitorită de familia de boieri Râşcanu.  

 

În fotografie: secvenţă din Muzeul de istorie naturală din Chişinău, 26 septembrie, 2004 (foto: v. b.).

 

Partager cet article

Repost0
17 février 2010 3 17 /02 /février /2010 13:20

Chișinăul rămâne, oricum, marea mea dragoste, cînd îi văd gravat numele nu pot pentru ca să rămân indiferent, imun, opac, nereflexiv, de aceea, notitele astea de pe blogul Rapirea din Serai m-au încântat la început, apoiu, m-au mâhnit, și apoi iar m-au pus pe jar, după care am decis că, de ce nu, poate că alții ne văd altcumva, :

Fotografiile ce insotesc notițele de acolo sunt si ele pline de tâlc, sugestive și înțelegătoare...I-am scris autoarei o scrisoare, prin care o îndemnam să continuie cu frugalele-i notații, în martie, cînd va fi iar la Chișinău. Azi m-am pomenit cu această misivă de la domnia sa:

O scrisoare. Din Chişinău

 

Heh. De dimineaţă, o scrisoare din Chişinău. Foarte multe vizite moldoveneşti - domnul Bulat e un tip activ şi entuziast - şi o păruială rusească în termeni foarte curtenitori pe un forum rusofon. Stat, buchisit, rânjit din plin.

Răspund cititorului entuziast, cu o stare amestecată. Genealogia mă obligă la reflexul ciudat al dragului de lucruri îndepărtate - am să explic imediat despre ce vorbim. Realitatea, la constatare lucidă.

Ca întotdeauna, cu o mare bunăvoinţă la purtător.
***
Dragă domnule Bulat,

Nu e simplu să primeşti o scrisoare moldovenească, nici măcar în anul de graţie 2010, la două decenii după naivele, vibrantele şi absolut poeticele poduri de flori ce se ştiu.

Datorez numaidecât o explicaţie: în imaginarul colectiv al câmpiilor sudice, Basarabia este un fort îndepărtat şi teribil de ambivalent. La scara fiecărei familii, apare dificultatea imediată a concilierii de repere perfect contrarii. Cu alte cuvinte, ce - sau mai degrabă pe cine - să crezi mai dintâi: gestul şaizecist al lui Vieru sărutând pătimaş peronul Gării de Nord sau prozaicele bombăneli despre nu ştiu care citadin din Bălţi, refugiat şi grabnic turnător al organelor raionale? Poveştile seraficului domn Sinadino, ale unchiului de la Hotin sau clişeul sarcastic, expeditiv şi acut?

Care - să mi se ierte brutala sinceritate - vă scrie şi vă vrea pe toţi cei de dincolo de Prut turciţi muscăleşte, duplicitari, provocatori: bref, nemernici.

Capitularea răutăcioasă ar fi un lucru prea simplu, atunci când ştii că habar nu ai şi te bucuri de certitudinea unor vremuri mai îndurătoare, care nu scot din oameni chiar toată măsura ticăloşiei de care suntem toţi capabili. Dar îndoiala rămâne agăţată undeva, pe un colţ de perete al minţii. Taie elanul, strepezeşte bucuria, înnoadă aspru firele adevărului în numele circumspecţiei de rigoare pentru lucrul necunoscut.

Rezumând: se întâmplă cu Basarabia fix ceea ce se întâmplă în acea zi adultă în care ţi se spune gata, de-acuma mergi singură la şcoală. Cu un amendament: ai grijă, nu vorbi cu te miri cine pe stradă. Circumstanţa asta retorică simplă, însăşi posibilitatea metonimiei, dau - socotesc - măsura halucinantei traume istorice care lămureşte poate, de ce suntem în fond atât de esenţial stingheri, unii cu ceilalţi.

***

Din punctul ăsta de vedere, eu nu sunt neaparat reprezentativă pentru cumplitele majorităţi tăcute care le ştiu pe toate. Am vorbit întotdeauna şi în deplină onestitate cu necunoscuţii de pe stradă: în cheie esopică au ba, pur şi simplu ştiu sigur că de-acolo pot ieşi lucruri formidabile, chiar dacă prudenţa recomandă contrariul. Probabil că am foarte mult noroc: niciodată nu mi-a părut cu adevărat rău de aparenta mea credulitate - dimpotrivă, dar asta este o altă poveste.

Revenind la cei de vizavi, se cuvine o incursiune chirurgicală în mentalul colectiv românesc. Mefienţa timorată faţă de Rusia a devenit tragică şi justificată greaţă odată cu infectele Soviete: ca de obicei, cei mai puţini vinovaţi - dar de gen proxim - plătesc groaznica factură a pilulei amare vârâte pe gât cu forţa. Uitând sau neştiind de suferinţele obligate a se scrie chirilic, de duioşiile pe jumătate furate, automat sulfuroase şi neplăcute Sistemului prin simplul fapt că există. Şi de deportări, de dispariţii, de hărţuieli, de umilinţe cu bucăţica zilnică...putem continua, dar ne-am întrista inutil.

În răspărul doxei marxiste, care vrea ca din necunoaşterea istoriei mari să se nască neajunsurile repetitive ale zilei curente, e sanitar să oprim discursul cronologic chiar aici. Iar în ceea ce mă priveşte, e necesară asumarea ciudatei şi dificilei picături de sânge rusesc rămase. Responsabilă cu certitudine de aptitudinea - atâta câtă este - de a vedea dincolo de ororile, abuzurile şi crimele dezamăgitorului ultim secol. Dincolo de scorii, privilegiul intact e cel al duioşiei atlantice pentru lucrurile duse pe pustiile din Petrograd: de ele ne ţinem şi de ele ascultă întregul echilibru cardiografic.

Şi asta da, este foarte departe de orice părere de rău.


***
Iată de ce - deşi nu numai din pricina asta - se cerea făcută prima călătorie moldovenească. Îndoită într-un semicatastrofal eşec, pe care nădăjduiesc să-l remediez din a doua încercare ce va să vie. Din nou, cu luciditatea posibilă numai în cazul amănuntelor enigmatice şi ţărmurilor îndepărtate până la limita desluşirii.

Nu ştiu dacă pot considera Chişinăul drept cel mai frumos oraş din lume. Îmi lipsesc, pentru aşa ceva, deopotrivă splendida impertinenţă a nativului perfect subiectiv şi capacitatea de a mă înduioşa uşor de astfel de spectacole urbane, pe undeva prea cunoscute pentru a mai uimi. Găsesc însă fermecătoare grădinile municipale, atât de puţin europene în aparenta lor delăsare eliptică şi atât de vechi ruseşti în aerul melancolic, de capăt de lume, pe care reuşesc din plin să-l transmită plimbăreţului. Veţi fi de acord cu mine, că atare densitate senzorială are neapărată nevoie de contrapunctul gureş şi pletoric al talciocului de pe uliţa Mitropolitului Varlaam: iar în privinţa asta, alchimia oraşului este absolut perfectă.

Aş minţi fără farmec însă dacă aş scrie că m-am simţit acasă. Vedeţi dumneavoastră, povestea asta cu acasă împarte imediat lumea în două tabere foarte ferme: cei care ţin de vatră şi tot restul netrebnic pentru care funcţionează nesmintit adagiul ubi bene, ibi patria. Mă număr printre netrebnici, ceea ce e nemaipomenit: pentru mine, acasă e şi canapeaua de pe strada Cometei, dar şi un pervaz coşcovit din Phnom Penh. Mai mult de-atât, lucru ce complică îngrozitor taxonomia, acasă poate şi trebuie să fie şi fracţiunea de secundă a intensei emoţii cu care te întâmpli pe un ponton sau pe marginea unei şosele sau într-un parc năzuros. Toate locuri perfect măsurabile de cadastru, dar care încetează să mai aparţină definitiv şi irevocabil administraţiei sublunare, ascultând de complicatele reguli ale alegoriei cu profit sinestezic şi afectiv.

***

Refuz să scriu odată cu asta vreun obscur vector politic. Şi recunosc cu mare bucurie că privim prosteşte ceea ce se întâmplă în Moldova, cu dispreţul imbecil faţă de ruda săracă, uitând că unele din cele mai interesante şi vii lucruri scrise ale zilei de astăzi ne vin dinspre Chişinău. Urbe tristă, cenuşie, disperată poate, cu certitudine opărită cu fierul roşu al elanului istovit. Dar şi teren propice pentru astfel de extraordinare paradoxe: cine-ar fi crezut una ca asta?

Din nou, rezumând: mă întorc la Chişinău nu numai pentru ca să împlinesc o prinsoare de onoare mai veche. Şi nu numai pentru ca să o necăjesc pe dievuşka serviabilă de la Green Hills Nistru care serveşte o îngrozitoare soliancă plină de parizer. Şi cu certitudine nu doar pentru plăcerea cu care se târguie colosalele bomboane Nu mă uita ale fabricii Bucuria.

Mă întorc la Chişinău pentru că nu am încetat încă să mă mir, domnule.

Şi desigur, pentru că aşa am promis. Dar asta este o altă poveste.

Z.

 



Partager cet article

Repost0
4 décembre 2009 5 04 /12 /décembre /2009 09:25

Asta este imaginea vetrei orașului Chișinău, schematic desenată la anul 1800, unde vedem practic neschimbată planimetria de astăzi. Se spune că la acea dată evreii erau cei care trăiau în case de zid, care dețineau dughene și practic întregul comerț al localității. Nu era propriu-spus un oraș, ci o aglomerare de case, bordeie, locașe eclesiastice. La acea dată exista mănăstirea Galata, cel mai probabil un metoc al Galatei ieșene. Vatra orașului se află pe această prețioasă hartă, și ea marchează izvorul de la care se și trage denumirea urbei. În chiar centrul ei, în coasta rîului Bâc, centru marcat printr-o formă rotunjită în partea de jos și decupată în cea superioară cu trei cerculețe în interior - e izvorul matricial, cișmeaua Chișna Nouă. În cazul Chișinăului nu avem de-a face cu prea multe date arheologice, mărturiile despre trecutul mai îndepărtat de secolele XVII-XVIII sunt îmbrăcate preponderent în descrieri literare și frugale mărturii iconografice (și acestea mai degrabă schematice și fanteziste...).

În vara acestui an în zona limitrofă bisericii Mazarachi și a intreprinderii de stat ”Spații verzi” s-au demarat lucrările pentru construirea unui imobil. Escavațiile au scos la iveală  amprentele unui sit arheologic, cu numeroase hrube și pivnițe, clădite din cărămidă, prezumptiv din cel de-al XVIII-lea veac. Arheologul Ion Tentiuc susține că în curtea șantierului a văzut și descoperit numeroase vestigii umane, precum și ”o instalație, probabil, un apeduct din perioada premodernă”, acesta din urmă e și firesc să fi fost acolo, dată fiind sursa de apă aflată chiar în preajmă. Din imaginile furnizate de Jurnal TV se vede clar că e vorba de construcții impunătoare, ample, cu bolți solide. Evident că nu putem admite că erau niște beciuri pentru vinuri, ci subsolurile unor construcții fortificate, mult mai vechi decît momentul desenării hărții de la 1800, căci harta nu ne arată nimic de acest fel. 

Acum problema care se pune este asta: cum un oraș atît de sărac în vestigii arheologice, cum e Chișinăul -- sărac pentru că pur și simplu nu au avut loc niciodată săpături arheologice organizate, profesionale, stratigrafice -- își poate permite în acest moment atât de lejer să ignore și să abandoneze ceea ce a ieșit acum la lumină? Asta este barbarie curată, nesimțire totală!
Indiferent de vechimea și valoarea sitului subteran de pe strada Pușkin din Chișinău, acesta trebuie urgent cercetat, catagrafiat, analizat și catalogat, evaluat istoric și planimetric. Șantierul trebuie oprit de urgență, și lăsați specialiștii să scoată date și probe cât mai relevante despre acest sit. 

Voi încerca să aflu și eu cât mai multe, și voi scrie în continuare despre această minunată și măreață descoperire științifică! 
Pe acest loc s-au descoperit vestigiile arheologice. În planul secund din dreapta -- biserica Mazarachi (1752).
Sursa imaginii aici

Partager cet article

Repost0
18 novembre 2009 3 18 /11 /novembre /2009 22:23

După ce am dezbătut mai pe larg chestiunea ”recondiționării” Casei Hertza (septembrie, 2007) din inima Chișinăului, o găsesc din nou încinsă în schele și pusă în spatele unui gard metalic, identic cu cel care ”păzește” temporar Parlamentul și Președinția! E drept imaginile pe care le-am descoperit erau luate astă vară. Dar acum cum o mai fi, mă poate informa cineva?

Partager cet article

Repost0
27 mai 2009 3 27 /05 /mai /2009 08:17

Consider că s-ar putea concepe o adevarata istorie a relaţiei oraşului cu natura, a intrepătrunderii habitatului uman cu vegetaţia, a bunei vecinătăţi a siturilor naturale preexistente şi premergatoare, cu actul construit, modelat. Stihia naturală convieţuia organic cu pretenţia confortului mundan. Prin aceste câteva exemple încerc să arăt cum vechile zidiri subsumau ideea expusă mai sus...  

Poarta de acces în curtea uneia din cele mai vechi biserici a Chişinăului (cu hramul Naşterii Maicii Domnului), biserica denumită Mazarachi, după numele celui care pe la anul 1752 rezidea pe acel loc un lăcaş de zid, înlocuind-o pe cea veche, probabil de lemn, dar a cărei datare rămâne încă incertă. Construcţia din imagine a fost ridicată pe la 1827 (cf.incripţiei de pe cheia de boltă), şi a rămas nemodificată până astăzi. Are un aspect simplu, dar bine înscris în ambianţa naturală, deopotrivă cu biserica poziţionată în interiorul unei curţi, mărginite de vârfurile unui deal. Există un zid de incintă din piatră, astfel încât monumentul e protejat din toate părţile. Trebuie menţionat că biserica Mazarachi e situată în vatra vechiului nucleu al Chişinăului, la poalele locului unde se afla cişmeaua care a şi dat numele urbei. În jurul acestui deal se aflau primele uliţe şi pieţe, construcţii civile şi biserici. Lucrul acesta se probează prin existenţa unei hărţi schematice, păstrate de la 1800. Probabil că va veni momentul să o plasez şi aici. Dar în alt context.
Casa asta "rustică" se află pe str. Moara Roşie, puţin mai spre vest de monumentul ce a dat numele străzii. O casă care defineşte după mine specificul arhaicului Chişinău, construită din paiantă şi lemn, cu intrarea direct din stradă, cu uşa încadrată de două ferestre mici. Acum accesul de la stradă a fost obturat, dar fisurile arată exact configuraţia iniţială a edificiului. Materialele naturale: lemnul, lutul şi olanele arse de pe acoperiş arată armonizarea acestui edificiu cu duhul periferiei, cum era acel loc la finele celui de-al XIX-lea veac. Astazi zona este în plină ascensiune, în jur se construiesc blocuri, iar vis-a-vis e ambasada Cehiei. Oaza asta arhitecturală trebuie şi merită conservată.
Unul din corpurile spitalului de boli infecţioase, situat la intersecţia dintre străzile Toma Ciorbă şi Mitropolit Dosoftei. Din punct de vedere arhitectural edificiul nu reprezintă interes, dar contopirea lui în natura sezonieră îl face pitoresc din perspectiva discuţiei noastre. Treptele ascunse printre bucuieni şi florile spontane, poteca năpădită şi ea de vegetaţie, zidurile cu a lor culoare nediscordantă -- fac din această secvenţă o imagine de neuitat, şi accentuează taman ceea ce defineşte şarmul de altădată al oraşului de pe Bâc. Specificitate tot mai tocită, mai discretă, complet ignorată de boom-ul actual imobiliar-constructiv. Or, Chişinăul meu e acesta, nicidecum cel pervertit şi impersonal care se instaurează cam aşa: insinuant, hidos, papagalicesc, corporatist, rece, anti-organicist.  
Edificiul acesta e considerat de importanţă naţională, e situat pe strada Alexandru cel Bun nr. 113. E din ultimele decade ale secolului al XIX-lea. Îmi place deosebit de mult poziţionarea lui la încrucişarea cu strada Sfatul Ţării. Treptat, această perlă arhitecturală va fi înghiţită de pământ, dar cât de fericiţi au fost şi sunt cei care au văzut-o şi admirat-o! Aspectul ei exterior ar fi o minunată lecţie pentru impotenţa şi sterilitatea arhitecţilor de azi, lipsiţi de imaginaţie şi spirit creator... 
Iată un element al mobilierului urban, printre puţinele supravieţuite la Chişinău. Pe stâlpii de lemn de înaltă tensiune se amplasau aceste, să le zicem, balconaşe cu cadru de oţel, destinate electricienilor. Dincolo de aspectul lor utilitar, eu le găsesc foarte expresive din perepectivă plastică, şi se impune conservarea lor măcar in situ, tocmai pentru a arăta prezenţa acestora în economia urbană a secolului XX. Această instalaţie este situată pe strada Sfatul Ţării, pe porţiunea dntre str. Columna şi Alexandru cel Bun. Ambianţa foarte verde e de remarcat şi în acest caz; Chişinăul în general rămâne foarte verde, practic nu se taie copaci. 
Vedere pe str. Bogdan Petriceicu Haşdeu, în fundal biserica Buna Vestire, sfinţită la 1810. Există şi o pisanie care confirmă această datare, scrisă în limba română, cu caractere slavoneşti. Dar şi mai important în acestă fotografie este faptul că arată straturi culturale distincte, epoci care coexistă organic, cu tot ce poate conţine o stradă, chiar şi pilonul din beton din prim-plan este semnficativ pentru civilizaţia urbană, care arată la ce adâncime e amplasată ţeava reţelei de gaz. Repere tehnice, duhovniceşti, arhitecturale... 

Partager cet article

Repost0
4 mars 2009 3 04 /03 /mars /2009 11:25
În 1965 apare la Chişinău cartea de memorii Alexandru Plamadeală. Viaţa şi creaţia, semnată de soţia artistului, Olga Plămădeala (+1990). Volumul scos în condiţii grafice foarte precare, pe o hârtie scorţoasă şi cu tipar îndoielnic, are meritul de a aduce o serie de detalii şi amănunte legate de viaţa artistică şi culturală a Basarabiei româneşti, atât cât a îngăduit cenzura vremii. Recitită cu detaşare după mai mulţi ani, am găsit-o la fel de preţioasă, de "incifrată", de folositoare pentru a cerceta istoria artei româneşti din acea perioadă. Ea nu a devenit însă un bun al circuitului informativ al istoriografiei de artă româneşti - fiind scrisă şi publicată în limba rusă. Cu anumite adnotări, explicaţii şi note de subsol cartea ar merita reeditată şi tradusă în româneşte.  

Aflăm din carte, bunăoară, că în 1928 secţia de fotografie a Societăţii de Belle-Arte a pus la cale o expoziţie internaţională de fotografie, boicotată practic de meşterii genului din România, la ea participând doua 3 autori basarabeni, doi din ei locuiau în Bucureşti şi unul în Iaşi. În timp ce participarea internaţională a fost numeroasă, cu artişti din Anglia, Austria, Belgia, Germania, Olanda, Spania, Italia, Polonia, SUA, Cehia, Suedia, Franţa ş.a. "Chiar şi într-o iniţiativă aşa măruntă Bucureştiul nu le-a tolerat basarabenilor nicio iniţiativă", a conchis Olga Plămădeală. A existat şi un catalog al manifestării şi, bănuiesc, acest lucru poate fi verificat! Nu pun nicio clipă la îndoială onestitatea Olgăi Plămădeală.

"- Ce ciudat, - am zis eu, - iată, de jumătate de ceas stăm în mijlocul unei intersecţii, a două artere principale din mijlocul oraşului, nu pe trotuar, ci chiar pe mijlocul străzii (acţiune petrecută pe str. Puşkin, dedus din context - nota mea, v.b.). Şi până acum nu ne-a deranjat nimeni. Nicio maşină nu a trecut, niciun birjar amărât. 
Toată lumea a izbucnit în râs, ne-am mutat pe trotuar, şi am pornit o discuţie despre decăderea în care a ajuns Chişinăul, cum a amorţit, şi cât de greu este să trăieşti într-un oraş aşa inert. 
- Pe unde v-aţi pitit, Alexandr M.? , - întreba N.Ţâganko. - Nu sunteţi de văzut pe nicăieri, fără dumneavoastră ne e mai tristă viaţa, sunteţi singurul om viu în acest oraş mort" - relatează Olga P. despre o întâlnire avută loc în primăvara lui 1928, la care pe lângă soţii Plămădeală erau Doncev şi N.Ţâganko. 

La data de 1 mai 1926 A.Plămădeală îi scrie o scrisoare soţiei sale: "...simt o mare nevoie să-mi schimb mediul, îndeosebi acum.  Succesul operei mele de mai departe va depinde de felul în care voi reuşi să mă detaşez de acest spirit mic-burghez (în ruseşte: meşanstvo, de la polonezul  mieszczanin =orăşean din păturile mijlocii ale societăţii - nota mea, v.b.), care a împregnat aici până şi trotuarele, şi zidurile caselor..."

După 8 decenii de la acele observaţii de maxim bun-simţ orizontul de aşteptare rămâne la fel de îngust!  

    

Partager cet article

Repost0
24 février 2009 2 24 /02 /février /2009 22:57

DSC02706.JPG 

O casă interesantă s-a păstrat şi pe str.Maria Cebotari nr. 3 care, deşi avansat dărăpănată şi vinovat delasătă, mai conservă datele stilistice ( recognoscibile) ale Modern-ului central-european. Şi chiar daca este tardivă, din anii'30, ea poate fi considerată o mostră reprezentativă a acelei perioade, cel puţin în contextul vechiului Chişinău. Acum are faţada scorojită, ştearsă, schimonosită, deşi în opinia mea clădirea nu avea iniţial exteriorul văruit. De-a lungul timpului, se constată, a suportat mai multe culori. Imobilul pare actualmente părăsit,  cu toată poziţionarea sa în imediata proximitate a ambasadei SUA şi a altor reprezentanţe străine. Alături e Oficiul Stării Civile a municipiului. Curiozitatea maximă e dată de prezenţa inscripţiei facute pe zid, cu o vopsea roşie închisă, care s-a păstrat intactă aproape, fiind protejată de straturile succesive date cu var. Acum când acestea s-au exfoliat, ea a revăzut lumina zilei...
 DSC02710.JPG

Inscripţia, care s-a conservat parţial, mobiliza locuitorii oraşului pentru lichidarea urmelor lăsate de cotropitorii nazişti din al II-lea război mondial: "...mobilizaţi-vă forţele pentru lichidarea pagubelor stăpânirii năvălitorilor militar-fascişti din oraşul Chişinău". După toate probabilităţile inscripţia a fost lăsată în 1944, cel mai probabil după luna august, când Chişinaul fusese eliberat. Dealtfel, mai multe grafitti cu vopsea neagră au fost mâzgălite pe murii caselor centrale, care anunţau ca s-au făcut controale ale geniştilor, spre a se dezamorsa bombele lăsate de nemţi după retragerea lor! Urme care se mai văd şi acum, dar este evident că s-au "reîmprospătat" de-a lungul timpului. Asta e însă absolut autentică, şi merită conservată ca un document al epocii, o mărturie a vremurilor prin care a trecut urbea acum aproape 7 decenii. Un document de propagandă.

Partager cet article

Repost0
24 octobre 2008 5 24 /10 /octobre /2008 23:45
Pe Misha Alperin l'am cunoscut in anul 2001, la Filarmonica Nationala din Chisinau, unde a sustinut un fulminant recital de pian, facand prin prestatia sa ca publicul sa aplaude, in picioare, multe minute in sir...Am avut un dialog in culise atunci, moment in care s'a pus temelia unui lung schimb de opinii, mesaje, intalniri. Vorba vine ca in acea seara am putut avea propriu zis un dialog, caci in vacarmul produs de cele peste doua duzine de jurnalisti si fotografi, de-abia daca se mai auzea om cu persoana! Oricum, am tinut legatura in permanenta de atunci. Venise la Chisinau ca o celebritate de prim rang, preda la Conservatorul din Oslo, dadea concerte in lumea intreaga, si avea la acea data scoase 3 albume la ECM, iar altele doua isi asteptau randul, fiind imprimate in 1998. Si altele 5 discuri, impreuna cu Moscow Art Trio, la casa de discuri Jaro, din Bremen. In 2004 Moscow Art Trio s'a produs la Ethno Jazz Festival, si a fost prima mea intalnire live cu aceasta minunata echipa de nivel mondial. Treptat, am aflat despre colaborarile fiecarui membru al acestui trio, si despre disponibilitatile creatoare si componistice ale lui Misha in speta. Albumul lui At Home,
(2001) inregistrat la el acasa, in casuta sa din Oslo (in februarie 1998), mi se pare una din cele mai minunate izbanzi in materie de solo la pian! Albumul se incheie cu vocea nitel suparata a lui Misha, care-si cheama din fereastra deschisa fetita, iesita la plimbare..."Glasul" pianului e insa cristalin, sidefat, vioi, impaciuitor. In putine cazuri mai e asa. L-am regasit pe acest ultim album, Her First Dance, aparut acum cateva luni, tot la ECM. Alaturi de el acteaza vechiul sau colaborator, Arkady Shilkloper, dar si minunata violoncelista Anja Lechner (cunoscuta si ca membra a Rosamunde Quartett). Cu Anja a mai colaborat Misha si pentru albumul Night (2002). Pana sa revin la acest excelent proiect, care are aceasta evanescenta si memorabila coperta, voi evoca urmatorul fapt. Se stie ca Misha s-a nascut in 7 noiembrie 1956, dar locul nasterii este de-a dreptul invaluit in mister, caci uneori se scrie despre el ca e "Ukrainian-born pianist", alteori, Moldavian- born musician". Curiozitatea devine chiar amuzanta cand se constata ca pe acelasi site, despre acelasi album, autori diferiti plaseaza bastina lui Misha in doua spatii distincte: o data el este "Moldavian pianist", altadata, se prezinta ca ucrainean! Parerea mea este ca insusi muzicianul intinde aceste capcane comentatorilor sai, mai putin dispusi sa vada imensa figura ludica si ghidusa a acestuia. Firea sa inclinata spre investigarea folclorului (moldovenesc, ucrainean, evreiesc,  balcanic etc.), fara granite si oprelisti, ajunge la o descatusare improvizatorica cum greu mai poti gasi un alt muzician. Si felul cum interpreteaza sau ingana melodiile, il face unic, atipic. Disponibilitatea sa nemarginita l'a adus pe Misha Alperin in fata unei colaborari indelungate cu Mikhail Rudy, un pianist de factura clasica, cu care a editat la EMI Classic albumul Double Dream (2004). Rudy a cantat la Bucuresti in doua randuri...chiar si cu orchestra Radio. 

Her First Dance
este un album care-ti place cu greu, trebuie sa-l asculti de mai multe ori, caci e indelung elaborat, filtrat si cizelat. Toti cei trei muzicieni au niste prestatii majore, cu solo-uri intense, evocatoare. Iar felul in care sunt asezate piesele pe disc face ca impactul fiecareia dintre acestea sa fie si mai pregnant; iar piesa care da titlul albumului este sublima. Dialogul pianului cu goarna frantuzeasca (French horn), manuita colosal de Shilkloper, iti ramane inca timp indelungat in urechi - precum un ecou rar, stravechi - dupa auditie. E ca licoarea minunata pe care nu o bei, ci o savurezi, o degusti prelung, precum o face un batran si iscusit connaisseur...
Daca avem noroc, Misha va interpreta de pe acest album in cadrul recitalului solo de la Timisoara, in seara zilei de 29 noiembrie, in cadrul editiei a III-a a Timisoara Jazz festival, gratie invitatiei amfitrionului acestei prestigioase manifestari, Marius Giura. Va fi prima prezenta a lui Alperin in Romania!
Dupa ce a cutreierat intreaga lume, iata, a venit si timpul "intoarcerii acasa"...
Bun venit, Misha! Welcome home, Misha! 

Partager cet article

Repost0
9 mars 2008 7 09 /03 /mars /2008 22:59
undefinedHotelul Naţional din Chişinău va fi demolat! La 30 de ani de la ridicarea lui, el va ceda locul unei alte construcţii, chiar dacă edificiul cu pricina figurează ca monument de importanţă naţională. Fostul hotel Intourist, din era totalitară, devenise un simbol al Chişinăului. Poziţionarea lui foarte centrală nu-i mai permite să existe în datele pe care le-a avut de-a lungul ultimelor decenii...Pot spune că asta e deja o fotografie istorică, căci se văd mai multe panouri publicitare şi mărci, capitalismul a pus definitv stăpânire pe capitala basarabeană - monumentele sucombă fără lacrimi!

Partager cet article

Repost0
24 octobre 2006 2 24 /10 /octobre /2006 14:25

              Astăzi lucrând la un articol despre Moara Roşie, solicitat de revista HABITAT, mi-am amintit că atenţiei mele a scăpat semnalarea unei barbarii petrecute anul trecut, în luna iulie, înaintea Sărbătorii Limbii noastre. Este vorba de demolarea şi dispariţia definitivă a Casei Feodosie, atribuită arh. Bernardazzi, care se afla în chiar inima Chişinăului, la adresa: Bd.Ştefan Cel Mare nr. 160. Deşi era monument istoric şi de arhitectură, imobilul a fost spulberat într-o noapte (practica asta mi-a amintit imediat de dispariţiei Clopotniţei, parte din ansamblul arhitectural al Catedralei, în anul 1962!). Dacă în anul 1962 astfel de acte de barbarie erau posibile în ex-U.R.S.S. - stat polieţienesc şi dictatorial - e cu atât mai de necrezut este ca astfel de demolări să se fi produs în anul 2005... Informaţia despre acest monument este extrem de parcimonioasă, seacă, de aceea, acum nu fac decât să plasez doar două imagini ale defunctei  Case Feodosie pentru a se vedea cât de spectaculoasă era aceasta, reprezentativă pentru arhitectura urbei, de la finele secolului al XIX.

                Din păcate, nu am o imagine de ansamblu a imobilului, dar detaliul acesta fotografic poate da seama plenar despre calitatea lui arhitecturală şi plastica faţadei lui. 

                                          Acesta este un detaliu de balcon, element figurativ-antromorf.

Fotografii: Natalia Motili

Partager cet article

Repost0