Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

15 septembre 2017 5 15 /09 /septembre /2017 01:19

Bulgaria este țara în care te duci ca acasă, chiar mai mult decît te-ai reîntoarce în Moldova transpruteană, să zicem. Poate că lucrul acesta au vrut să-l afirme cu vîrf de măsură cei care au decis includerea noastră frățească în comunitatea europeană (așa-numita uniune europeană!). Bulgaria are un duh asemănător cu al nostru, și asta dincolo de apartenența noastră comună la creștinismul ortodox; din acest punct de vedere există diferențe majore, dictate în primul rînd prin încingerea lor ca spațiu spiritual și politic în mantia Imperiului Otoman. Ortodoxia în Bulgaria a avut greu de suferit de pe urma secolelor de asuprire turcă (care a durat peste patru secole); în al doilea rînd, vecinii noștri au fost un satelit al fostului imperiu sovietic, fiind în același rînd, un stat cu deschideri mai largi către lumea apuseană, decît eram noi, cei de la nord de Dunăre. Totuși, un anume „topos” mai ales urban, ne face foarte asemănători, la fel de traumatizați încă de trecutul socialist, egalitarist, cu planificare centralizată.

Cît de asemănători suntem cu vecinii noștri o confirmă filmul Ralitzei Petrova, Безбог / Godless (2016). Reprezintă un soi de neorealism contemporan, din a cărui atmosferă glacială, frisonantă, ieși anevoie, sacadat; parcă înghiți cu noduri o vreme... Avem de-a face cu o dramă articulată de niște personaje închistate în propria dezumanitate, iar titlul filmului ne sugerează, că sunt amorțite în lipsa lui Dumnezeu. Cea pe care o vedem adesea-n prim-plan este Gana, o îngrijitoare la bătrîni singuri, dezechilibrați, simpli, dar nostalgici, unii. Gana înaintează de la o locuință la alta, deschizînd uși, administrînd pastile, făcînd masaje, schimbînd scutece și lenjerie, vorbind puțin, sec, plictisit, sastisit. Fizionomia ei este a unei măști, iar oboseala a unui măgar de tracțiune. Urcînd greoi în duba cu care se deplasează, ducînd pe umăr o geantă șleampătă, ea nu are nimic feminin, grațios, atractiv. Este la fel de doborîtă de viață ca și pacienții pe care-i vizitează, pe unii zilnic, pe alții - cînd se nimerește; lucrează pentru o firmă de asistență socială, iar de acolo mai și fură morfină, iar de la cei asistați - actele de identitate, pe care prietenul ei, Aleko, le dă mai departe (contra cost, desigur) unei grupări infracționale, care este mînă în mînă cu organele de poliție. Uneori Gana își vizitează mama, și ea singură, temătoare și posesoare a unui apartament de bloc, apăsător și acesta ca și toate cele cărora Gana le mai calcă pragul. Orașul în acest film este însuși un personaj: cu blocuri hidoase, jupuite, înalte și fără încălzire, cu betoane monotone, cu șosele necurățate de zăpadă, sparte, prost luminate, cu oameni puțini pe străzi; și chiar dacă e la poalele muntelui, urbea aceasta (apare o plăcuță cu denumirea acestuia: Vratsa) este lipsită de orice urmă de pitoresc al orașului submontan. Gana deambulează prin el ca printr-o mlaștină, și parcă simțim cum tina acesteia o trage în jos, o suge și o mutilează...

Dar, un fel de „metanoia” se produce la de la un moment dat încolo; Gana asistă la repetiția unui cor de amatori, care învață cîntarea liturgică, repetii care se au loc într-o sordidă sală de sport. Psalmodierea aceasta are darul să-i trezească cumva Ganei conștiința adormită sau anesteziată de morfină, astfel se atașează de conducătorul corului, de Yoan, pe care-l întreabă, în lift, dacă crede în Dumnezeu. El, care a fost o victimă a regimului sinistru comunist, nu mai crede în nimeni și nimic, decît în sine însuși! Blazat, renunțînd la orice luptă sau răzbunare, își poartă pașii doar între casă și acel cor de amatori; iar în ultimă instanță acesta moare, în timp ce Gana nimerește în aceeași mașină cu ucigașii, care la începutul filmului fugeau de la locul faptei, după ce au trimis pe lumea cealaltă pe cineva care le-a stat în cale. În mînă are un pumn de pastile...cam prea multe pentru a-i face bine. 

De fapt, «Безбог» este un topos, o denumire de munte, care s-ar traduce prin această sintagmă cumplită: «FărăDumnezeu», loc unde oarecînd un preot și-a condus turma duhovnicească, spre a se ascunde de turci, ca să fie fie astfel mai aproape de Dumnezeu, iar în acea ascunzătoare ienicerii au și căsăpit întreaga adunare. Locul devenise proscris, funebru, era sinonim cu părăsirea de Dumnezeu. Iar dacă El nu era în vîrful unui munte, cum putea să fie prezent la poalele acestuia?

Ralitza Petrova proiectează legenda asupra unei neașezate realități post-comuniste, o suprapune peste aceasta, arătînd sumbra degradare a omului contemporan, care-și cîștigă sordida existență din suferința aceluia mai slab, mai neputiincios, mai bolnav, iar lumina maladivă care îmbracă imaginea acestui film nu mai lasă nicio șansă speranței, reversibilului. Pentru că într-o lume fără Dumnezeu nu mai rămîne nimic care să-și atingă împlinirea, certitudinea, răbojul. 

Filmul acesta al Ralitzei Petrova este o cronică socială și morală sumbră, nemiloasă,  lacerantă chiar, este ca un jăratec care se așează pe o rană deschisă, producînd mai mult o rafală de întrebări de natură existențială, decît niscaiva răspunsuri; dar e clar să sunt lucruri despre care trebuie să se vorbească, să fie întinse pe tapet, căci omul se obișnuiește cu răul, și starea aceasta tinde să devină „firească”...purgatoriul submontan se năruie în umbra stîncilor!  Tenebrele unui Caravaggio revin, peste secole, printre oameni!  

  

Purgatoriul submontan
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque Radicalisme
commenter cet article
29 mars 2016 2 29 /03 /mars /2016 09:15

René Redzepi a devenit sinonim cu faimosul restaurant din cartierul Christianshavn din Copenhaga, orașul în care se spune că nimeni pînă acum cîțiva ani nu călca din rațiuni gastronomice. Localul se numește NOMA, și este locul despre care acum se vorbește enorm de mult în sfera bucătăriei de tip nou.  

Deși nouvelle cousine este un moft mai vechi, de cam jumătate de veac, René Redzepi a reușit să-i insufle o nouă viață, mergînd cumva pe urmele gastronomiei moleculare, punînd ca piatră unghiulară în laboratorul său conceptul de ingrediente locale, autohtone, de terroir nordic. Desigur, la nivel general poate părea totul simplu, explicit, firesc. Dar nu este. Redzepi a pus la lucru o întreagă rețea de pescari, culegători de ciuperci, alge, plante, apicultori, chimiști, biologi, naturaliști etc. Nu că aceștia nu ar fi existat pînă la el, dimpotrivă. Aveau poveștile lor, cu pasiuni întinse peste decenii. Chef-ul însă i-a convins că munca lor este esențială în bucătăria lui, că el este în căutare de noi arome, gusturi, nuanțe gustative, accente olfactive, cromatice, sculpturale, conceptuale...și că orice materie primă furnizată de ei, devine un element inestimabil pe masa sa de lucru. Masă, în acest context, este o metaforă de fapt, pentru că NOMA e un uriaș laborator, în care lucrează, experimentînd, gătind, vrăjind și înfrumusețînd elemente de materii prime și ingrediente mulți tineri entuziaști, temerari bucătari, asistenți și personal super-calificat din întreaga lume. În fiecare sîmbătă au loc ședințe paideice, veritabile antrenamente filosofice, demersuri care îmbogățesc și augmentează continuu meniul restaurantului. René Redzepi este la cîrma acestui comando gastronomic! Pasiunea lui e, se pare, foarte foarte contagioasă.      

credit foto: http://www.alifewortheating.com/posts/copenhagen/noma

credit foto: http://www.alifewortheating.com/posts/copenhagen/noma

Filmul documentar, recent lansat al lui Pierre Deschamp - Noma My Perfect Storm (2015), avîndu-l pe René Redzepi în miezul narațiunii vizuale, este un poem adus acestui magician de geniu al vremurilor noastre, care demonstrează (încă și încă odată) cît de necuprinsă, imprevizibilă și nesecată este imaginația gastronomică a vremurilor în care trăim, și cît de mult se poate investi în această pînă la urmă necesitate organică a omului, dar ridicată la rang de artă. Nevoia devenită lux. De curînd am aflat această formulare verbală, care definește de minune întîietatea francezilor de a fi pionierii gastronomiei moderne: Cînd toată lumea mănîncă, francezii stau la masă. De unde reiese că mîncarea, hrana, îngurgitarea nu e totul. Peremptoriu în această zicere este anume statul la masă, care e un ritual, nu doar o gestică, e participare la vraja și consumarea aromelor, culorilor, gusturilor, miresmelor, a naturii însăși. Ceea ce obține Redzepi în laboratorul său se poate înscrie firesc în universul gastronomiei moleculare, căci investigațiile lui „coboară” foarte adînc în structura materiilor prime (de la parfumul sîngelui ușor deteriorat la izul degajat de lichenii ascunși în răcoarea umedă a pădurii scandinave), pentru a obține ceva foarte diferit (tocmai de aceea costisitor, la un pas de risipă și supralicitare!) de procesul rapid de mondializare a hranei. Această diferență o putem doar intui, căci pentru a o și trăi în act e nevoie de acces în această lume exclusivistă. Nu oricine îl are. Dar, din cîte-mi pot da seama, aceasta e la fel de marginală, ca și existența vieții creștine autentice, azi.

Lumea actuală are acești doi poli. Sunt, pînă la coadă, cele două extreme: acele două tipuri de hrană, esențiale. Trupul nu poate fi vidat de suflet. Undeva în film se spune că Redzepi îmbină rigoarea scandinavă, tocită și cizelată de asprimea climei nordice, cu abundența naturală și parfumată a sudului, căci Redzepi are rădăcini răsăritene, macedo-albaneze, tatăl său fiind de prin părțile lui Tetovo, din nordul Macedoniei. Acolo a mers adesea copil fiind acest faimos bucătar. Și își amintește cu drag de acele locuri. Furtuna lui perfectă pînă acolo și-a întins rădăcinile.  

Scriind aceste lucruri nu mă pot abține să nu-mi amintesc de mesele frugale despre care se pomenește în Vechiul Legămînt și în Evanghelii: pește fript și fagure de miere (Ieșirea 3, 17; Psalm 18, 11; Luca 24, 42; ), dar și prin reprezentările de pe icoanele răsăritene, în special la Cina Mistică și Cina de la Mamvri: miel, pîine, azimă, ceapă, ridichi. Cît de departe sunt toate acestea de scumbriile sechestrate în cocoloașe de aluat, cu pudră pe ele, precum pregătesc cei de la NOMA, amintind cumva de înrobirea vechilor icoane sub ferecăturile greoaie, sub care au fost ascunse secole în șir.

În profunzimile ei cele mai ascunse societatea rafinată caută simplitatea evanghelică, doar că face ocoluri mult prea alambicate spre a o obține. Pînă la urmă tirania acestui carnaval va sorbi din simplitatea cea dintîi, și se va reveni la blîndețea naturii cu adevărat inepuizabile. La simplitatea de nimic mărginită. Pentru că e cu de toate încăpătoare, așa cum ne reamintește și Înțelepciunea lui Iisus Sirah: „Cele dintîi trebuințe pentru viața omului sunt: apa, focul, fierul și sarea, fruntea făinii de grîu, laptele și mierea, sîngele strugurelui, untdelemnul și veșmîntul”. Și mai departe: „Toate acestea sunt bune pentru cei evlavioși, după cum pentru cei păcătoși ele se preschimbă în rele”(29, 26-27).

 

Cele dintîi trebuințe...”, care mai sunt acestea în zilele noastre?         

credit foto: http://pocketfork.com/denmark/noma/

credit foto: http://pocketfork.com/denmark/noma/

Repost 0
4 mars 2016 5 04 /03 /mars /2016 00:20

În 2013 cinefilii lumii re-descopereau cinema-ul georgian (sau gruzin, pentru cei care sunt mai familiarizați cu acest termen) prin minunatul film despre umanitate, Tangerines, semnat de Zaza Urushadze. Părea extrem de firesc & logic ca dintr-o țară care a dat mari regizori, precum Tenghiz Abuladze, Otar Iosseliani, Georgy Shengelaya, Goderzi Chioheli, Rezo Cheidze ș.a., să iasă iarăși un cinema de înaltă ținută, chiar și după mai bine de două decenii & jumătate de crize, conflicte armate, sărăcie, disperare.

Peste un an apare poeticul Insula de porumb (în georgiană: სიმინდის კუნძული), realizat de George Ivashvili, disponibil online la calitate HD. 

Ca peste încă un an să vină tot din acea țară un film care bulversează tot ce știm despre felul în care s-a făcut și se face acolo film, o simbioză de film noir & thriller, dar și un soi de analiză dură asupra naturii umane, a celei masculine în special...Un film de o duritate pe care pînă și un Haneke cred (film(ele) acestuia Funny Games a(u) tot apărut în referințele criticii americane), că ar fi admirat-o, cu ascunsă invidie, cel mai degrabă. Este vorba despre Landmine Goes Click, a cărui premieră a avut loc în SUA la finele lui 2015. Regizorul Levan Bakhia nu este un nume mare, dar prin acest film, nu este exclus, să capete șansa pentru a deveni. 

Povestea e aparent simplă: trei americani tineri, o femeie și doi bărbați, călătoresc într-o zonă montană a Georgiei, înainte ca doi dintre ei să se căsătorească, iar cel de-al treilea urma să fie cavaler de onoare. Din primele secvențe înțelegem că e vorba, în fapt, de un triunghi amoros, iar viitorul soț avea să afle repede de acest „amănunt”, și pune la cale, acolo în munți o răzbunare cam idioată, dar care lui i se pare suficient de inteligentă, astfel încît orgoliul lui să aibă plăcerea să savureze efectul. E vorba de Daniel, care și dispare din narațiune, imediat ce consideră că farsa pusă la cale împreună cu un localnic, Devi, este suficient de tragică pentru cei doi rămași: Chris și Alicia. Ei bine, Chris chipurile calcă pe o mină de teren rămasă din al doilea război mondial, iar cea mai mică mișcare a lui, după extragerea siguranței, o poate detona. Situația e clară. Daniel nu o mai vrea pe „curva” de Alicia de nevastă, iar cel mai bun prieten poate să și moară, dacă aceasta nu-i va oferi o soluție de salvare. Devi și Daniel pleacă la restaurant, pentru bere & femei. Lasă Aliciei o lopată. Atît. 

Fiecare clipă devine de aici încolo un crescendo, o ascensiune în care spectatorul devine captiv, priponit în fața groazei, din momentul în care apare un vînător cu dulăul său, jucat magistral de un actor care nu mai e printre noi, Kote Tolordava (1979-2015)  - acesta a fost găsit mort într-un hotel moscovit în primăvara anului trecut, iar circumstanțele morții lui sunt acoperite de mister.

În Landmine...el este Ilya, localnicul care se plimbă pe coclauri cu o stație în mînă, și care refuză categoric să cheme pe cineva în ajutor, să dezamorseze mină de teren. Dimpotrivă, profită din plin de situația disperată în care se aflau cei doi, iar ținta descătușării lui psihopate a devenit, desigur, Alicia, pe care o umilește în fel & chip, apoi o violează sub ochii lui Chris, care deși avea o armă în mînă, tot nu putea face nimic pentru că Ilya devenise una cu Alicia. Momentele acestea sunt de maximă tensiune, iar în cele din urmă cei doi tineri sunt abandonați acolo, în crunta sălbăticie, epuizați, răniți, umiliți, hărțuiți, după ce află că povestea cu acea mină nu era decît o crîncenă păcăleală, că arma explozivă nu era decît un fake. Chris însă promite să se răzbune, și o va face în cel mai maniacal mod cu putință. 

Revine peste o vreme, cu o mină schimbată, dură, impasibilă. Adevărata mină pe care spectatorul o resimte prin creșterea adrenalinei a sădit-o Ilya, pentru că detonarea ei devine inevitabilă, nemiloasă & imposibil de amînat, atunci cînd Chris apare în casa lui, cerînd ajutor soției sale, Tanya & fiicei acestora, Lika, pentru că chipurile se rătăcise pe drumurile Georgiei. Cele două îl pun la masă, beneficiind de ospitalitatea caucaziană, cu bucate delicioase pe masă. În acest timp Ilya era la prisacă, îngrijea de albine. Revederea celor doi bărbați are efectul unei defragrații surde, dar nu mai puțin contondente, despre motivele căreia care cele două femei aveau să afle ceva mai tîrziu. Ilya se oferă să-l ducă pe cel rătăcit, scoțîndu-l astfel din casă, dar se despart în fața porții, spunîndu-i lui Chris, că ce are cu el trebuie rezolvat între bărbați, fără a-i amesteca în asta familia...Dă drumul la cîine din lanț, și-i ordonă să păzească moșia. Un sentiment de neliniște pune stăpînire pe Ilya. Tulburat, se postează în fața icoanelor, un întreg altar, și atunci se devoalează natura schizofrenică a omului, care vrea să pară un gospodar liniștit, un familist & un tată protector, care-i interzice fiicei sale să plece la Moscova la studii, „să nu i se întîmple ceva rău p-acolo”, dar în același timp capabil să umilească & să violeze, dur & hapsîn o fiică străină, venită de departe. Capacitatea acestuia de a înjosi & molesta o ființă feminină, ajunsă la ananghie, este pînă la urmă răsplătită cu vîrf de măsură de efectul unei mine, de data asta adevărate, pe care nu o mai poate dezamorsa. Chris, înnebunit de tot ce i s-a întîmplat, lui și de moartea Aliciei, devine un robot fără suflet, fără milă, pentru care nu există decît răzbunare cu sînge rece, care-l împușcă în picioare pe Ilya, și-i zboară creierii fiicei acestuia, în timp ce o punea să se dezbrace, după cîteva încercări a ruletei cu un glonte...în fața părinților săi. Din șase încercări, desigur, arma și-a detonat singurul glonte. Lika se prăbușește cu țeasta perforată.

La final e cu neputință să-ți dai seama cine a fost mai crud, mai nihilist și mai asasin în toată această poveste, Daniel, Ilya sau Chris. Nici nu mai contează nici cine ce limbă vorbește, și cărui Dumnezeu se închină. Tîlcul profund al acestui film cred că acesta este: atunci cînd răul părăsește ascunzătoarea, nicio rațiune, nicio potcoavă & niciun lanț nu-l mai pot potoli, nici estima ororile pe care le va semăna printre oameni. Capătă un teren incomensurabil. Oamenii, aceste ființe, chipurile mereu prea mici pentru a riposta în fața răului, sunt mereu capabile de lucruri & fapte în fața cărora, uneori, pălește chiar și răul însuși...Dar ce este răul fără oameni? O invenție tot a ființelor umane.            

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
22 décembre 2014 1 22 /12 /décembre /2014 01:27

Ivan I. Tverdovsky este un tînăr regizor rus (n. 1988), care a prezentat la Mararrakesh Film Festival filmul său de debut, și a cîștigat marele premiu al acestui forum - Etoile d''or, cu filmul CORRECTIONS CLASS.

Filmul este, deopotrivă, tandru și dur, trist și vesel, este și despre cinism și despre prima iubire. Elena Cehova este o tînără adolescentă cu dizabilități locomotorii, drept care se deplasează într-un cărucior pentru invalizi. După ani de zile de învățămînt la domiciliu, mama tinerei reușește să obțină privelegiul de a o aduce pe adolescentă într-o clasă corecțională, unde în scurt timp reușește să bulverseze ”bunul mers” al lucrurilor, cel al unui sistem propedeutic de subzistență, handicapant, lipsit de scrupule și delicatețe în privința celor care nu sunt ca ”noi”. Doi colegi de-ai ei fac o pasiune fulgerătoare pentru fată, încît cei doi din buni amici, anterior, devin repede rivali, competitori, brutali și violenți unul față de celălalt. Aflăm că miza cea mare a fiecăruia: să scape de stigmatul ”clasei corecționale”, care are un hol al său, cu gratii, WC separat, profesori ”prea îngăduitori”, dar și ridicoli...Desigur, școala nu este dotată cu rampe pentru cărucioare de acest fel, desigur că femeia care face curățenie se supără că roțile căruciorului lasă amprente pe podeaua coridorului, desigur, în cele din urmă, că Elena este prea enervantă, pentru că nu se comportă aidoma unei handicapate, precum sistemul educațional deja a încadrat-o! Ea este sinceră, gîndește cu capul său, reușește să adune în jurul său pe semenii săi. Firescul relațiilor sale cu colegii - ea care vreo șase ani a avut un singur prieten, o pisică -, este avalanșa de simpatie care te acoperă, și te cucerește. Anton devine alesul Elenei, iar celălalt coleg se răzbună. Îi fură căruciorul și îl incendiază, după care pune la cale un viol. Această scenă, a molestării unei tinere neputincioase, inocente, neprihănite, este apogeul acestui film - plin de delicatețe și tact, acuratețe și pricepere ce radiază din partea realizatorilor.

Pe fundalul unei panoplii de orori pe care filmul rus le-a adus în ultimii ani în anticamera lumii cinematografice, Corrections class este o piesă cinematică în care lipsește pînă și exprimarea argotică...Nimic ostentativ, vulgar, abraziv, scîrbos sau păcătos nu transpare din încheieturile acestui film, realizată după un roman oponim al Ekaterinei Murașova.

class.jpg

Dincolo de critica unui sistem propedeutic lipsit de scrupule și de suflul contemporaneității, filmul lui Ivan I. Tverdovsky este o piesă despre cum sunt tinerii de azi, tocmai pentru că el însuși este cu doar puțin mai mare decît cei despre care narează, și o face cu maximă sinceritate. Îi despart doar cîțiva ani. Puțini. Iar diferențele sunt atît de mici, încît mica bijuterie cinematografică are, cred, toate șansele să devină un film-cult al generației de după 2010-.

Marea șansă a acestui film este că va avea o distribuție total neașteptată pentru o realizare de artă și independentă. Cel puțin în imensa Rusie. Ceea ce este o adevărată minune, cum o minune este și faptul că la finalul filmului Elena a pornit pe picioarele sale, încurajîndu-și mama disperată, că nimic nu e pierdut, cînd privești cu încredere în față, cînd ești tînăr, și ai toate șansele de partea ta...

Pentru cei care doresc să vadă filmul on-line, acesta este disponibil, în limba originalului.

 

Foto: domeniu public.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
30 octobre 2014 4 30 /10 /octobre /2014 09:26

Marele inovator J. M. W. Turner (1775-1851), care trăieşte acum un nou triumf, a fost vizitat la un moment dat în galeria sa dinQueen Anna Street de către Monro of Novar, care-i propusese să cumpere tot ce era expus acolo! Excentricul artist ar fi răspuns: "No! I won't, I can't . . . besides, I can't be bothered. Good evening."

Artistul Turner este o personalitate iconică a culturii britanice, iar Turner Prize, care se acordă din anul 1984, este una dintre distincţiile publice cele mai controversate ale artei contemporane. 

Ne place sau nu, dar premiul Turner este într-o oarecare măsură o veritabilă "hîrtie de turnesol" a domeniului vizual actual, în materie de pictură, sculptură, artă video şi design. Or, ambiţiile tuturor, care-şi doresc o poziţionare pe valul actualităţii, se îndreaptă spre Londra...spre ce "fierbe" şi "brodeşte" acolo.

De acolo ne vine şi filmul Mr. Turner, scris şi regizat de septuagenarul Mike Leigh, care cred că şi-a turnat acum filmul vieţii, poate chiar cel din urmă!

Pot spune cu mîna pe inimă că e cel maiimpresionant şi veridic film despre un artist, pe care l-am văzut pînă acum. Regizorul Mike Leigh şi-a propus să fie un ins sincer, debordant de sincer şi de obiectiv. Asta face ca cele două ore şi jumătate să nu ţi se pară o corvoadă, ci chiar să fie o imensă plăcere, că ai făcut parte din reconstituirea acelui univers al unei lumi în plină mişcare şi transformare (apariţia căilor ferate, ascensiunea fotografiei, profunde mutaţii ale conştiinţei moderne etc.). Plus de asta, pe lîngă Turner se perindă mari personalităţi ale culturii vizuale britanice ale vremii: John Constable, Benjamin Haydon, John Ruskin, Clarkson Stanfield, David Roberts, Henry William Pickersgill,  şi lista ar putea fi expandată...

La un moment dat apare culpul monarhic, Queen Victoria şi Prince Albert, care navighează prin marea de tablouri cu multiple şi cel mai adesea ridicole scene de gen, în faţa cărora se entuziasmează, ca înaintea celor semnate de Turner să facă mutre nemulţimite, îngreţoşate de-a binelea...Regizorul îl plasează pe pictor în poziţia de a afla despre atitudinea zeflemitoare a familiei regale, astfel că un contrast între gustul şi estetica împărtăşite de augusta pereche şi a anturajului acesteia şi arta lui Turner - să capete dimensiuni ireconciliabile, fără a însemna că e vorba despre o speculaţie istorică. Chiar deloc. Arta lui Turner a marcat cu adevărat un prag, o graniţă, în modul în care receptarea publică s-a coagulat sau s-a disipat în jurul acesteia. Altfel spus, Turner a anulat pictura, în timp ce pînă la el pictura era suverană, un vehicul al unei ferme poziţionări publice şi sociale. Turner nu a făcut din arta sa un mijloc de profit, dimpotrivă. El trăia prin artă, şi prin libertatea de a se exprima plastic, în desen, pictură, meditaţie asupra impactului luminii asupra lumii, obiectelor, oamenilor. Din film vedem că a avut parte numai de oameni devotaţi, care i-au suportat şi transgresat nazurile, umorile, bolile, toanele, ciudăţeniile, poate chiar lipsa de emotivitate, de compasiune etc. Cei din anturajul lui l-au protejat şi au crezut în menirea sa. Vedem un Turner cu nişte repere paradoxale, bunăoară l-a apărat pe înaintaşul său, Claude Lorrain, în timpul unei filipici la care era supus de tînărul şi preţiosul John Ruskin. Acesta din urmă susţinea că Lorrain este datat, un om al epocii sale, care a lăsat o pictură uscată, fadă şi precaută. Ruskin persifla pe seama faptului că strămoşul picturii engleze se temea să picteze mai mult decît malurile şi coastele Imperiului...Prin asta vedea o slăbiciune. Şi îl îngăduia pe Turner, care înfrunta stihiile, topea în pînzele sale tot tumultul mărilor, a turbulenţelor acvatice, a luminii, aburilor, ceţii etc. Se ştie, bunăoară, cum deja bătrînul artist a rugat să fie legat de catargul unei nave, ca să vadă şi să simtă cum ambarcaţiunea înfruntă stihia, valurile uriaşe, soarele copleşit de nori şi de vînt. Turner i-a replicat temerarului Ruskin, că Lorrain a fost un geniu, care ştia exact ce face, şi care deosebea o "friptură de miel, de una de viţel"... În 1846 acelaşi Ruskin scria, că pictura lui Turner este un indicative of mental disease”. 

Snowstorm_J.M.W.-Turner--Tate.jpg 

Snowstorm, 1842, Tate Gallery, London

Este una dintre lucrările sale cele mai cunoscute, în care gradul se abstractizare atinge cote nemaiîntîlnite în istoria artei. Este printre piesele care pot fi responsabile pentru tot ce a urmat peste cîteva decenii, culminînd cu impresionismul, post-impresionismul, pînă la abstracţia lirică din cultura americană. Cam asta-şi propune şi o expoziţie recent deschisă la Tate Britain, intitulată Late Turner: Painting Set Free

Filmul Mr. Turner este despre un artist în declin, prolific, paradoxal, ex-centric, a cărui operă nu a făcut parte din "pluton", nici nu a putut fi definită cu claritate nici în epocă, nici după dispariţia sa. Doar posteritatea, după o mutaţie profundă a conştiinţei europene, urmare a dezintegrării cîtorva imperii (Otoman, Ţarist, Habsburgic), şi a primului război mondial, l-a redescoperit pe Turner, proclamîndu-l un precursor, un proto-părinte al avangardelor de orice fel; iar pe de altă parte, regizorul însuşi se interpune ca un alter ego al modelului Turner...

Cuvintele din titlul îi aparţin lui J.M.W. Turner, le-a pronunţat pe patul de moarte, fiind ultimul lui gînd. O convingere de dragul căreia a trăit, creat, visat, iubit.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
7 avril 2014 1 07 /04 /avril /2014 18:37

Porumboiu--al-doilea-joc.jpg

În plin miez de decembrie mă uitam la televizor la meciul Galatasaray-Juventus Torino , în care din cauza ninsorii puternice arbitrii au fost nevoiţi să oprească şi amîne partida!

În 1988, şi tot în decembrie, la Bucureşti, ningea poate la fel de puternic, în timpul meciului Dinamo-Steaua, cele două echipe-favorit în campionatul naţional al României. Şi meciul nu a fost oprit, nici amînat. S-a jucat 90 de minute printr-o pierdea zdravănă de nea, joc care a făcut posibil - peste un sfert de veac - apariţia filmului "Al doilea joc", semnat de Corneliu Porumboiu. Meciul a fost arbitrat de tatăl lui Porumboiu, Adrian. Ei bine, filmul meciului este deja istorie, un document vizual. Corneliu Porumboiu a lucrat cu un ready-made, gestul de resemantizare a acestuia e ceea ce-l face film, scoţîndu-l din zona gri, de strictă arhivistică vizuală. El i-a păstrat toate titrele şi scorurile altor meciuri, care au fost inserate în timpul transmisiunii directe de la acea vreme, cu aerul său vag colorizat...Discuţia pe fundalul acestei "filmări antedeluviene", foarte relaxante şi aproape absente la început, a prins "carne" şi sens ulterior, astfel că şi publicul din  sală (erau vreo 40 de persoane la sala de cinema a MŢR!) s-a însufleţit şi el, treptat, astfel că în a doua jumătate a filmului se discuta aproape cu voce despre cît de tineri erau, atunci: Hagi, Dan Petrescu, Cămătaru, Lupu etc. În fond, pentru toată lumea era limpede că asista la un meci dintre securitatea statului şi armată! Sunt multe lucruri de comentat şi de observat în acest document filmic; de plidă cît de îndîrjit şi cît de susţinut se juca fortbal la acea vreme, cum se filma jocul în echipă, la cum nu se deosebeau vedetele de ceilalţi jucători (Steaua e, totuşi, deţinătoarea destul de proaspătă a titlului la Champions League!), la cum se evita arătarea de aproape a scenelor de ciocnire sau altercaţii între jucătorii din echipele adversare (azi, dimpotrivă, spectatorul vede la milimetru grimasele, fizionomiile, încîncenarea de pe ele etc.), în acest din urmă caz camera "fugea" imediat pe imaginea arhiplină a stadionului, levitînd peste umbrele şi printre zăpada continuă. Porumboiu, juniorul, vedea în această zăpadă necontenită multă poezie, iar tatăl său susţinea că un astfel de material nu mai interesează pe nimeni, că este perisabil,  că este din epoca de piatră, şi că soarta lui este ca şi cea a filmului, a artei, adică sortit uitării, trecerii definitve în planul invizibilului.

Minunat este că întregul material îl vezi de la cap la coadă, 90 de minute, cît durează un meci de fotbal, asişti, chiar dacă prin intemediul unei imagini excecrabile, dar color totuşi, la un decupaj temporal precis, rememorat şi comentat de cineva care era atunci pe teren, şi care meci l-ar determina, azi, să aibă niţel o altă perspectivă decît atunci, cu un sfert de veac în urmă. Mi-a plăcut să văd printre cei cărora Corneliu Porumboiu le aduce mulţumiri numele lui Andrei Ujică, cel care a realizat "eseul filmic" despre fostul dictator al românilor, filmul care a suscitat atîtea discuţii destul de contradictorii în România - "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu"(2010). Probabil, că acel film l-a făcut pe Porumboiu să înţeleagă o dată în plus cum lucrează filonul ideologic al filmului în general, şi potenţialul circumscris al imaginii în perspectiva manipulării şi, deopotrivă, de a perverti sensurile, dar şi de a construi sensuri ascunse, dincolo de percepţia vizuală simultană privirii, în particular. Or, un film ca "Al doilea joc" ne ajută să asistăm la regimul complex al imaginii, şi la funcţia acesteia în menţinerea sub control, prin intermediul instrumentului media, a spectatorului. Căci, devine clar că cel din faţa televizorului vede mereu altceva decît cel care e postat în tribune, cu terenul de joc în faţă, cu jucătorii implicaţi în meci! E de văzut cum a evoluat acest tip de control. Cum se filma în chindia comunismului, şi cum se televizează meciurile de fotbal astăzi, cînd mizele şi scopurile "partidului iubit" au fost substituite complet prin strategii economice, publicitare, şi livrate unor logici de rating, marketing şi prestigiu public. 

Corneliu Porumboiu a mai făcut, după cum ne-a obişnuit deja, un film despre timp, despre "materialitatea" acestuia, despre cum acesta lucrează pentru triumful şi uzura omului! Dar îmi place în chip deosebit acest film, pentru că şi autorul însuşi îl vede în perspectiva unei serialităţi gen Andy Warhol...adică admite posibilitatea de a continua seria prin dialoguri despre acelaşi meci, cu alţi membri ai familiei. Dar atunci, cred, percepţia lui va fi simţitor alta, ca şi regimul lecturii?

 

imagine: secvenţă din materialul televizat al meciului Dinamo-Steaua, decembrie, 1988, devenit "Al doilea joc".

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
1 avril 2014 2 01 /04 /avril /2014 14:09

Am aşteptat demult acest Film. 

Cel puţin din două motive majore. Cartea Facerii şi misiunea supremă a lui Noe - ecranizată, ce provocare! Asta pe de o parte. Pe de alta, e în joc regizorul: Darren Aronofsky, născut în februarie 1969. Unul dintre acei creatori, care pe mine mă însufleşte, şi mă face părtaş la problematici, care şi pe mine mă preocupă, mă frămîntă, facem parte din aceeaşi generaţie!

În gîndurile mele după ce am văzut marea creaţie a lui Aronofsky, Noah (2014), mi-au stăruit aceste strofe din proorociile lui Isaia, 35, 7-8 :

"Ţarina uscată se va face bălţi,

pămîntul însetat va fi izvor de apă;

acolo va fi veselia păsărilor,

locaş de turme, trestie şi bălţi.

Acolo va fi cale curată

şi Cale sfântă se va chema;

şi nimeni necurat pe-acolo nu va trece,

nici cale necurată acolo nu va fi" (versiunea lui Bartolomeu Anania, ed. Anastasia, 1999, p. 130-131). 

Desigur, Noe nu i-a avut pe prooroci. Pentru că a fost înaintea lor. Ci doar pe Dumnezeu, care l-a ales pe el să poarte mai departe neamul omenesc, precum şi vietăţile toate, din cîte erau pe pămînt lăsate de la Facere. Lumea creată de Dumnezeu s-a împărţit în două, de pînă la Potop, şi cea de după, între acestea două fiind pus bătrînul Noe, despre care ştim  că a călcat pe acest pămînt 950 de ani. 

Propunerea filmică a lui Aronofsky debutează cu scena dialogului dintre Lameh şi fiul său, Noe (Russel Crowe), despre care se spune, în Facere, că avea 182 de ani, cînd l-a adus pe lume pe Noe. În film, Lameh este ucis mişeleşte, iar Noe reuşeşte să fugă. În Facere Lameh a mai trăit 595 de ani, după aducerea pe lume a lui Noe. Aronofsky ne semnalează din start, că opera lui nu este o apologie, ci mai degrabă formulează o aporie. Căci toate datele de ordinul cifrelor din Facere aproape că nu se regăsesc în film. Aici, timpul parcă stă pe loc. E, parcă, o actualitate în mişcare, dar foarte lentă. Aici nu există viitor, ci doar un recurs permanent la trecut, la momentul Creării vieţii pe pămînt. Cele şase zile ale Creaţiei sunt povestire de Noe în jurul mesei familiale, deja cînd Arca era în luptă cu apele, în plutire liberă. Noe povesteşte ca şi cum ar fi asistat aievea la acele zile. Spectatorul e şi el prezent la acele flash-uri doar vizuale, exact cum Noe, prin strămoşii săi, e prezent în act la toată frămîntarea pămîntului, şi la tot ce este pe el, pînă la naşterea sa. În fapt, treptat îţi dai seama, că prezenţa vie a lui Matusalem (jucat discret de sir Antony Hopkins) în film te duce cu gîndul la apocriful Vechiului Testament, la Cartea lui Enoh, de unde reiese că acesta a fost al 7-lea patriarh, deci, al şaptelea după Adam, şi Matusalem era unul dintre fii săi, tatăl lui Lameh, şi deci, bunicul lui Noe. Exact asta e şi în filmul lui Aronofsky. Matusalem, deşi discret, îi dă lui Noe o sămînţă din Grădina Raiului, iar din aceasta s-a ridicat ca un Făt-Frumos o minune de pădure, din care Noe a putut să ridice, după prescripţiile exacte ale lui Dumnezeu, Arca din lemn, cu dimensiunile de 300 de coţi lungime, cu o lăţime de 50, şi cu înălţimea de 30 de coţi. Din reprezentările ştiute din istoria artei, din pictură mai ales, Arca ni se înfăţişa în fel şi chip, era ba plută, ba corabie, ba o construcţie hibridă etc.

Noahs_Ark--EDWARD-HICKS.jpg

La Aronofsky Arca este un paraleliliped cu o rampă în zona intrării, cu respectarea celor trei nivele, dictate de acelaşi Adonai, în limbajul evreilor. În film, animalele, păsările şi toate dobitoacele care populau pămîntul sunt adormite de familia lui Noe, după o reţetă propusă de nevasta lui Noe, prin metoda cadelniţării fumului acelui amestec de plante. Curios lucru, îngerii căzuţi (denumiţi în film "Watchers") sunt nişte fiinţe neîndemînatice, stafii pietrificate, cu o carapace magmatică, spongioasă şi destul de neplăcută vederii. Aceştia seamănă mai degrabă cu nişte fiinţe demonice, decît cu îngerii. Unul dintre aceştia se numeşte Semyaza (care vorbeşte prin vocea lui Nick Nolte), care spune că a asistat la alungarea lui Adam şi a Evei din Rai, şi a văzut cît de greu le-a fost acestora, să-şi cîştige pîinea cea de toate zilele, muncind pămîntul şi aşteptînd ca roada să se facă. Semyaza i-a convins pe ceilalţi îngeri căzuţi să-l ajute pe Noe la construirea Arcului, iar cînd a sosit Potopul, alesul Domnului avea 600 de ani. Unul dintre fiii lui Noe, Ham se răzvrăteşte împotriva tatălui, mai ales cînd vede că tot ce s-a adus pe Arc - este de parte bărbătească, şi femeiască, pe cînd el nu avea pereche. Misiunea lui Noe - în versiunea lui Aronofsky - este să fie ei, adică familia lui, ultimii oameni! După cum urmează: fratele mai mare îşi îngroapă părinţii, apoi cel din urmă fiu, Iafet, rămîne cel din urmă pe întreg pămîntul, cînd apele se vor fi retras, şi picioarele lor vor simţi ţarina uscată de soare...Doar că Ham nu se împacă deloc cu faptul că inima lui tîngeşte după o femeie, iar tatăl lui îi refuză dreptul acesta rezervat oricărui bărbat! Fratele lui mai mare, Şem o are pe Ila, care este însă stearpă, şi Noe se împacă la gîndul acesta, căci cei doi nu vor avea urmaşi. Ila este o fetiţă pe care familia lui Noe o găseşte rănită, bolnavă şi singură în urma unui autodafe al oamenilor, în lupta acestora pentru carne. O adoptă, şi cei trei fii ai lui Noe o consideră ca o soră a lor, iar Şem o doreşte de femeie. Soţia lui Noe, în film cu numele de Naameh (Jennifer Connelly), îl imploră pe Matusalem, şi acesta o înzdrăveneşte pe Ila, astfel că aceasta rămîne gravidă, şi i-aduce lui Noe două nepoate. Furios, Noe intenţionează să le omoare pe acele două prunce, căci misiunea lui este mai presus de milă, familie, de dreptatea oamenilor etc. Totuşi, le cruţă. Morala aici strecurată de Aronofsky este fină, dar nu mai puţin discutabilă: bunătatea omului este mai presus de porunca lui Dumnezeu, sau Acesta i-a lăsat libertatea lui Noe de a continua spiţa omenească? Totuşi, textul ne spune că pe Arcă vor urca Noe cu fiii săi, şi cu nevestele acestora. De unde, atunci, vine convingerea fermă a lui Noe de a fi el acela, care să pună capăt şirului mesianic: "să vă înmulţiţi, să vă răspîndiţi pe întreg pămîntul"? La final vedem curcubeul, care este imaginea Legămîntului lui Dumnezeu cu oamenii, cu toată suflarea cea simţitoare, că nu va mai fi potop, care să le nimicească pe acestea toate. „Pun curcubeul Meu în nori [și nu numai], ca să fie semn al legământului dintre Mine şi pământ” (Fac. 9, 13). 

Filmul lui Aronofsky este, poate, una dintre cele mai copleşitoare producţii cinematografice a tuturor timpurilor. Probabil, tot ce a făcut și va mai realiza acest om nu se va ridica la nivelul acestei opere, şi nu e vorba aici de panoplia de efecte speciale, simboluri, interpretări, rătălmăciri sau exegeze dintre cele mai diferite, ci mai presus de orice e în joc un mare proiect intelectual, moral şi etic asumat cu vîrf de măsură, filtrat de o conştiinţă majoră a vremurilor noastre.

 

Imagine: Edward Hicks, Arca lui Noe (în jur de 1800).         

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
28 janvier 2014 2 28 /01 /janvier /2014 02:45

cei-patru-aromani_mandragora.jpg

Filmul acesta documentar, regizat de Eliza Zdru, intitulat Cantece pentru un muzeu” / Songs for a Museum”, a rulat duminică seara la Muzeul Țăranului Român, în cadrul programului Astra Film on Tour.

Este o lucrare rară în peisajul autohton al documentaristicii, şi iată de ce. Tratează despre un subiect aproape abandonat de cei de azi: cîntecul strămoşesc al aromânilor fărșiroți (cei care, în comparaţie cu ceilalţi aromâni, care-şi denumesc propriul grai - armāneashti, îi spun acestuia - rrεmεneshti). Ei bine, aceşti aromâni fărşiroţi, despre care narează filmul, au fost descoperiţi de muzicianul şi entomuzicologul Grigore Leşe în satul lor natal, Cogealac, în Dobrogea, în vara lui 2007. De atunci, aceştia patru, care sunt "actorii" filmului Elizei Zdru, au colindat ţara-n lung şi-n lat, dar şi peste hotare în numeroase locuri...

Filmul "Song for a Museum" a avut un traseu lung, pînă să iasă la întălnirea cu spectatorii, în această toamnă, la festivalul Astra Film. Autoarea a lucrat la el practic fără deadline, pe îndelete, apropiindu-se subtil de personajele sale, analizîndu-le raţional, cu răbdare şi pricepere. Ea are şi avantajul de a le înţelege graiul, ea însăşi fiind aromâncă. Deci, avem o privire din interiorul etniei, de la nivelul "firului ierbii", fără detaşarea îmbibată de frigiditate a documentariştilor de meserie. Devine clar, că autorul empatizează cu aceşti patru bătrîni, pentru care tradiţia cîntecului şi a dansului este încă vie, prezentă, bătrîni care sunt la fel de bine lămuriţi, că această tradiţie nu mai are cui fi transmisă, căci nepoţii lor deja sunt dezinteresaţi de acest soi de perpetuare a specificităţii etniei din care fac parte. Şi nu este deloc accidentală denumirea acestui documentar, căci ea este dată chiar de cuvîntul rostit de cimpoerul grupului, care spune că acest "cîntat" nu se învaţă după note sau partituri, ci de la om la om, în timp, iar dacă nu va avea cui transmite această vocaţie, cînd el are deja 84 de ani, ea pur şi simplu va muri...va deveni o relicvă de muzeu, cu instrumentul său ancestral cu tot.

Cei patru nu au nimic din morga sau mulţumirea de sine a vedetelor apărute peste noapte; ceea ce-i mînă pe aceşti oameni bătrîni să plece la drum, nu arareori, la unul lung, anevoios, este dorinţa clară şi explicită de a vorbi şi de a cînta despre rudele, strămoşii şi neamul lor. Pleacă sprijiniţi în cîrje, gîrboviţi, uneori cu căderi inerente vîrstei, dar mereu blajini, voioşi, bine-dispuşi, zîmbitori şi curioşi...

Mai presus de orice, suprema învăţătură pe care o desprindem din acest film de 63 de minute, este întîlnirea cu normalitatea acestor oameni, care şi-a găsit vocaţia, locul şi menirea pe acest pămînt. Despre asta vorbesc ei celor din jur, despre asta cîntă şi dansează!

În vara lui lui 2010 cred, i-am ascultat pe viu pe scena din Piaţa Enescu din Bucureşti. Era un spectacol absolut de neuitat, cu mai mulţi cîntăreţi aşezaţi în semicerc, căci în acel moment simţeai că muzica cu adevărat nu are graniţe, acei bătrînei, asistaţi de Grigore Leşe, erau o mică părticică dintr-o indelebilă tradiţie muzicală, care-i înrudeşte cu tot ce a rămas mai autentic şi mai original în lume, în cîntarea vocală polifonică, laică şi numai, din Tuva, Altay, Albania, Sicilia şi chiar Tibet.   

 

Fotografie:  © 2013 Songs for a museum. All Rights Reserved. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
13 janvier 2014 1 13 /01 /janvier /2014 07:39

Tînărul regizor ucrainean-bucovinean Dmytro Sukholilyțki-Sobciuk (Дмитро Сухолиткий-Собчук) este autorul unui documentar care deja a făcut ceva zarvă în țara natală, și astăzi, 13 ianuarie va rula la Muzeul Național al Țăranului Român. Filmul se numește Malanca din Crasna, și relatează despre supraviețuirea, chiar și în condițiile unei societăți represive, cum a fost regimul sovietic, a unui ritual magic, ancestral se pare, pe care etnografii îl numesc malanca -  întru-un sat populat compact de români, Crasna (Crasnoilsk), din Ucraina, ținutul Storojineț. 

Ritualul străvechi are loc în noaptea de 13 spre 14 ianuarie, cînd ortodocșii răsăriteni cinstesc sărbătoarea Sfîntului Vasile, punct culminant al ciclului de sărbători dintre Nașterea Domnului și Epifania Mîntuitorului.

Krasna_Malanka_01.jpg 

Românii din acest areal, aflat aproape de granița României, au conservat Malanca, acest ciudat ”sandvici” ritualic, care conține elemente de teatru, dans, gesturi magice și buchet de măști, care arată legătura inconturnabilă dintre natură și om, dintre forțele cele dintîi și supușenia negociată a acelui din urmă.  Regizorul Dmytro Sukholilyțki-Sobciuk a declarat că a lucrat asupra acestui documentar timp de 4 ani, și dorește prin eforturi susținute de promovare să atragă publicului ucrainean asupra existenței unui extraordinat fenomen, al unui popor pe care autoritățile de azi și de altădată îl ignoră, dacă nu de-a dreptul îl persecută! O spun în deplină cunoștință. Căci, fiind vara trecută la Cernăuți, mi-am dat seama și am vorbit cu românii de acolo - că statutul lor acolo este șubred și discriminat. A fi român în Bucovina ucraineană nu e o sarcină prea dulce...

E cu atît mai încîntător că un ucrainean get-beget s-a aplecat unui subiect atît de delicat, și îl abordează pe larg în acest film, care va putea fi văzut și la București. Acesta a rulat deja în regiunea Cernăuți, la Lvov și Kiev. Probabil, va avea un destin festivalier bogat, cu o vizibilitate cît mai largă.

Curiozitati-8246.JPG 

Îmi place enorm sloganul filmului: ”Nici noi sî nu murim

                                                                             Cî la lumi trebuim

Mă gîndesc că un astfel de document cinematografic ar trebui chiar achiziționat de către Muzeul Național al Țăranului Român, spre a putea fi vizionat în regim permanent în expoziția de bază a muzeului. Poate că nu e chiar cu neputință acest lucru? Dar e important să-l vedem mai întîi, într-un număr cît mai mare. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
9 décembre 2013 1 09 /12 /décembre /2013 15:39

InsideLlewynDavis--1-.jpg

Noua producţie a fraţilor cineaşti Coen ne arată apogeul metabolismului creator al acestora, care atingînd nişte cote maxime în industria de film americană - caută prin această piesă o aterizare lină dinspre aceste înălţimi, şi o oarecare temporizare a resurselor culturale, filosofice şi ideologice, puse la bătaie de ceva timp de acest minunat cuplu creator!

Nu, nu e vorba despre oboseală sau plictis, dimpotrivă. Doar că Ethan şi Joel au decis, probabil, să fie o vreme mai relaxaţi, mai accesibili, după piese infinit mai complexe ca: No Contry for Old Man (2007), sau A Serious Man (2009), asta ca să nu mă refer decît la opera lor filmică mai recentă. Penultima lor bijuterie, True Grit (2011), merită o discuţie aparte, asupra căreia încă nu m-am concentrat!

Mi-a fost puţin teamă că Llewyn David a fost un personaj real, din lumea folk-ului american, căruia fraţii Coen i-au fabricat un panegiric...mi-ar fi displăcut un film "biografic", chiar dacă ştiam că ei nu se îndeletnicesc cu astfel de întruchipări. Dar nu, Llewyn David este o fantezie a lor, avînd ca prototip pe cîntăreţul Dave Van Ronk.

Fraţii Coen şi-au dorit o reconstituire a unei epoci, o unei biografii imaginare, cu dorinţa expresă de a arăta lumea muzicii de autor, de dinaintea intrării acesteia în constelaţia comercialului, mercantilismului şi a manipulării prin marchetizarea creaţiei...La finalul filmului vedem umbra şi vocea lui Bob Dylan. Poate cel mai problematic folkist al tuturor timpurilor, de la care va începe o nouă epocă...

Personajul lui Llewyn David (magistral jucat de ) este un paria, un neliniștit, un individ bun, foarte talentat și onest; încearcă să trăiască după reguli clare, simple, care e permanent pe drum, cînd nu e pe scenă, cînd iubește, își asumă și consecințele acesteia. Nu fuge de responsabilități, și înfruntă bărbătește eșecul, ratarea, lipsa de înțelegere a celor din jur, se învoiește să cînte alături de prieteni, dar refuză angajamentele, contractele, exclusivitățile - tot ce i-ar putea diminua libertatea, libera asociere cu alți muzicieni, propriul repertoriu și alegerea locului în care să cînte.

Filmul se deschide cu precizarea anului narațiunii filmice: 1961. Anul în care primul om, sovieticul Yuri Gagarin a părăsit pămîntul într-o navă cosmică (Vostok 1), este anul în care Fidel Castro a luat premiul Lenin pentru pace, Războiul Rece este în toi. În clubul The Gaslight Cafe se gestează muzica folk, în aburi de fum, alcool, amor și stupefiante. Clubul a existat între 1958 și 1971, dar a devenit o legendă a cartierului New-Yorkez, Greenwich Village, un areal al boemei, euforiei creativității, diversității & neastîmpărului experimentator. Lumea bogată a NY vizita acest cartier în căutarea unor senzații tari, în dorința de a scăpa de lehamitea cotidianului, de spleenul datoriilor, de sila goanei după profit, departe de concurență, consumerism, falsa ierarhizare socială etc. Într-o astfel de atmosferă se simte confortabil, în apele sale Llewyn David! Cînd doarme la familia Mitch și Lilian Gorfein - un cuplu înstărit și îndestulat - are de înfruntat întîlnirea cu pisica acestora, de fapt un cotoi, Ulisse. Deambulările cotoiului, cînd fuge de acasă, le repetă Llewyn David; acesta din urmă - în căutarea unui loc mai confortabil sub soare. Ajunge la Chicago, la un producător celebru al unui club de folk, care-i spune franc: nu găsește niciun potențial comercial în cîntecele sale. Revine la NY, și decide să plece ca marinar, căci asta îi era meseria, și tatăl său a fost marinar. În cele din urmă constată că sora sa i-a aruncat toate documentele cu care ar fi putut pleca în larg, departe de acest loc al pierzaniei, al slavei deșarte și al așteptărilor fără împliniri. Constată, paradoxal, că deși nu-și poate găsi locul, rămîne legat, anume de acest loc, locus, de lumea prea firească a looser-ilor.

Frații Coen l-au lăsat pe talentatul Oscar Isaac, care în 2005 a absolvit celebrisima The Juilliard School, unde a rafinat interpretarea la chitară - să cînte live în filmul lor, unde cîteva piese întregi curg de pe ecran. Cu toate acestea realizarea filmică cu greu poate fi încadrată într-un musical, mai degrabă e un vertij, o întruchipare a călătoriei către sine, care se dovedește a fi un simulacru, o fata morgana, căci destinul acestui om este circular, predictibil, bătătorit, revenind la aceiași prieteni, la aceleași cămăruțe sordide, la aceeași femeie, care-l minte că este gravidă anume de la el...dar că nu-și permite să aducă pe lume un pierde-vară, aidoma lui! Prototipul lui Llewyn David este tipic pentru epoca pe care frații Coen și-au propus să o reînvie, arătînd că, indiferent de țară, continent sau cultură - inadaptatul talentat arată arpoximativ la fel. Fizionomia lui comportamentală, creatoare și umană comportă matricea savuroasă a unui Leopold Bloom, care deambuează pe străzile NY, în metrou, privind lumea cu ochii de motan.

Llewyn David își cîntă intregul său destin, iar acesta merită ”citit” ca atare. Nu pleci cu mintea goală de la acest film. Nici de la acesta, căci frații Coen știu demult rețeta pentru a te ține în priză, conectat. Mi-am dat seama încă de pe vremea în care am văzut și revăzut Barton Fink (1991)...        

 

fotografie: secvenţă din Inside Llewyn Davis - domeniu public.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article