Regizorul sovietic de origine armeană, Artavazd Pelechian (n. 1938), este un nume de referinţă al documentaristicii de montaj. Autor al cîtorva filme care i-au adus notorietatea universală (în rîndurile specialiştilor, desigur!), şi a unor scrieri de teorie a filmului documentar cu conotaţii etice.

Cîteva dintre filmele sale pot fi văzute pe youtube. Iar unul care i-a fost dedicat la împlinirea vîrstei de 70 de ani, în 2008, de către discipolii săi, poate fi văzut aici, on-line, la o calitate destul de bună. Este cu subtitrare în engleză, deşi la filmele documentare textul este aproape inutil... Aproape fiecare dintre aceste piese-minuaturi se înfăţişează sub forma unor  capodopere de artă cinematică... 

S'a vorbit insistent şi consistent despre "teribilismul" filmului rusesc din ultimii ai ani, de la Alexei Balabanov la Nikolai Homeriki, şi nu în ultimul rînd la Alexei Gherman Jr., dar toate discuţiile acestea nu au atins cote maxime, la limita paroxismului, decît atunci cînd tînărul regizor de teatru, Vasili Sigarev, nu a făcut primul lui film de lung metraj -- Titirezul ("Волчок", 2009, 86 min.), scenariul acestuia fiind publicat încă în 2006, într-o revistă literară din Siberia, "URAL"(nr. 4). Naraţiunea are 13 tablouri, iar această cifră nu prevesteşte nimic îmbucurător. Dimpotrivă. 

În acest film personajele nu au nume, ci doar apelative, şi se mai aude din cînd în cînd vocea din off, este vocea "fetiţei". Asistăm la povestea dură a acesteia, ca victimă a propriei mame -- care se crede mereu tînără, potentă, şi care doreşte să-şi "trăiască viaţa", fără acest tangaj existenţial: a cincea roată la căruţă, "fetiţa" sa din flori, pe care o născuse practic pe banca acuzaţilor! Iubirea copilului pentru "mama" sa creşte pe măsură ce este mai respinsă, înjurată, batjocorită, ignorată, violentată. "Mama" este un specimen fără astîmpăr, rea-de-muscă, beţivă, nesuferită, rece, şi, la limită, chiar lesbiană -- nu se abţine de la nimic: îşi iroseşte la cote maxime existenţa, efervescent, fără remuşcări, fără ruşine, fără emoţii. Nu ştie nici ea ce anume caută, căci nu are un dialog cu nimeni. La un moment dat îi dăruieşte fetiţei sale un titirez, iar apoi îi povesteşte că a fost găsită într-un sac aruncat în cimitir, că era acoperită toată de păr şi schelălăia...era un pui de lup. O mică digresiune se impune.

În limba rusă "volciok" înseamnă titirez, sfîrlează, iar vocabula aproape omonimă, "volcionok", semnifică un pui de lup, lupuşor. Sensul profund al acestei omonimii, şi această simbioză a simbolurilor construieşte întreaga dramă -- precum puiul de lup, prin luptă şi perseverenţă, urmîndu-şi menirea, mereu repetitiv, devine acel temut animal de pradă, tot astfel "fetiţa" noastră nu se îndoaie, şi nu ezită o clipă în iubirea sa pentru "mamă", chiar dacă aceasta nu-i arată, niciodată, niciun dram de afecţiune sau căldură maternă. "Bunica" şi "sora" mamei sunt femeile care o cresc şi-i stau alături, în timp ce "mama" dispare cu anii, hălăduieşte prin lume, dar revine, tot mai ruinată, mai puţin frivolă, dar şi mai puţin apetisantă...Revine cînd "fetiţa" a devenit "adolescentă", dar e la fel de consecventă în sentimentele sale pentru cea care i-a dat viaţă, dar nu i-a oferit nimic mai mult, decît umilinţă, monotonie şi o continuă aşteptare.. Titirezul rabdă şi se roteşte, şi o face continuu la fel, pînă la neclintire. Pînă la ultima suflare. Refuzînd orice compromis.

Regizorul Sigarev analizează atent limitele umanului, a maternităţii, a purităţii copilăreşti. Ceea ce nu mai este cu putinţă la cei maturi, devine firesc la copii: iubirea necondiţionată, simplă, inexplicabilă. Cred că singura dată cînd chipul "mamei" a fost atins de umbra tristeţii a fost în momentul în care află că fata ei fusese lovită de o maşină, în plină stradă, cînd încerca să-şi ajungă în goană "mama". Dar era noapte, şi camera nu s-a apropiat de acest chip... Noi nu-l putem vedea. Din scenariu aflăm însă că e singura dată cînd "mama" a suspinat şi a plîns cu hohote.

Filmul acoperă întreaga dramă în mantia ploii. Ploaia e expiatorie. Chiar şi cînd e rece.

În imagini: "mama" -- Jana Troyanova; "fetiţa" -- Polina Plucek.

Nu-mi dau seama cîtă lume a observat că boom-ul cinema-ului românesc (practic toate marile reviste de film şi de teorie a filmului au dedicat materiale despre acest "fenomen", iar festivalurile s-au întrecut în a invita români) este sincron cu naşterea "noii burghezii" româneşti, de după anul 2000. Mai exact, de la mijlocul acestui deceniu. Această clasă de mijloc, treptat tinzînd spre ceea ce capitalismul american şi apusean a produs sub forma cripticului over class -- are nevoie (sau doar o simte) de propriul univers filmic. O interfaţă, cum s-ar spune.

Ei bine, Marfa şi banii (2001) a fost filmul care şi-a propus să investigheze acest univers incipient al "afaceriştilor" autohtoni. După care au urmat filme care se apropiau tot mai mult de universul privat al noii clase, în curs de înfiripare, statornicire (Furia (2002), serialul TV Lombarzilor 8 (2006), Offset (2006), Pescuit sportiv (2007), După ea (2007), Îngerul necesar (2007), culminând cu documentara investigaţie a oligarhiei româneşti, în Kapitalism -- reţeta noastră (2010).

Marţi, după Crăciun (2010), de Radu Munteanu, a fost anunţat de mai multă vreme, în multe locuri (resturante, baruri, magazine de lux etc.) puteai vedea afişe şi abţibilduri care anunţau "drama conjugală" a unui cuplu căruia nu-i lipsea nimic, în afara dragostei. Povestea e simplă, şi plauzibilă: soţii Hanganu sunt tineri, prosperi, au o casă aranjată cu gust, au şi o fetiţă drăguţă care face pian...se pregătesc de Crăciun. Viaţa e viaţă, decurge lin şi imprevizibil. Domnul Hanganu se îndrăgosteşte lulea de Raluca, doctoriţa-stomatolog, care o tratează pe fiica lui. Adriana Hanganu nu bănuieşte nimic, este soţia bună şi iubitoare, care află într-o zi -- după ce şi-au făcut şi planurile de vacanţă --, că Paul Hanganu o înşeală de "patru luni şi jumătate"...Dialogul dintre cei doi este poate episodul cel mai viu şi autentic din întregul film, iar actriţa Mirela Oprişor merită toată lauda pentru felul în care ne face să simţim ruptura care se produce între cei doi. Veridicitatea acestei scene m-a făcut să mă simt un voyeur involuntar. Constaţi că în toate, în afara dramelor interioare, mica burghezie este previzibilă! Unii îşi conservă omenescul, alţii nu. Cei mai mulţi sunt ghidaţi de instincte, libertăţi nelimitate, porniri hedoniste, de universul material etc. Dar mai sunt atenţi şi la "convenţii" -- Crăciunul în familie e sacrosanct. Sincer să fiu, astfel de investigaţii ale lumii mărunte şi îmburghezite, pentru care valorile morale devin ultimul bastion care poate fi (şi trebuie?) cucerit, mă cam lasă rece. Pentru că le găsesc absolut sterile! Acest "neo-realism" al filmelor româneşti, despre care s-a bătut atîta monedă conduce, după părerea mea, într-o fundătură ontologică, din simplul motiv că părelnicele valori ale capitalismului neo-liberal nu duc nicăieri, nu au nicio finalitate. Bat pasul pe loc, în cel mai fericit dintre cazuri. Omul neo-liberal nu are nevoie de nimic pentru suflet, deci singurele lui griji devin: dobînda la bancă, îmbunătăţirea salariului şi a performanţelor sexuale, extinderea habitatului, achiziţionarea de obiecte şi maşini cît mai performante şi mai sigure, perfectarea trupului...sau a unor părţi ale acestuia. Filmul "Marţi, după Crăciun", fără să o declare în mod explicit, apologetic (deşi catasfiul de mărci debitate de-a lungul filmului nu-l plasează neapărat în sfera inocenţei sociale), face apologia blajină a acestor "valori" pierdante, deşi extrem de comode pentru omul contemporan.

Pe fundalul acesta al constituirii rapide a unei filmografii despre clasa de mijloc, face notă discordantă un film absolut minunat pentru mesajul pe care-l poartă -- "Morgen"(2010), de Marian Crişan. Şi despre care se vorbeşte puţin, şi se scrie şi mai puţin. Deşi tematica lui este cunoscută bine românilor: emigraţia ilegală. De data asta emigrantul nu e românul, ci turcul. Doar că românul e emigrant în propria ţară! Este pauper, dar demn, capabil de sacrificiu.  

  Nelu (András Hatházi), este un obscur gardian la un magazin de produse de larg consum, reţea care a împânzit oraşele mai mici şi mititele ale României, se pomeneşte în timpul pescuitului pe graniţa cu Ungaria cu un transfug turc, Behran (sau poate kurd?), pe care-l ţine în gospădăria sa până să găsească o soluţie pentru a-l scoate din România.Turcul (Yilmaz Yalcin) intenţiona să ajungă la rudele sale în Germania. Fiind cu acoperişul casei găurit, trăind într-o casă mai mult decît modestă, în afara Salontei, şi mâncând la o masă mică, acoperită cu muşama din era socialismului, Nelu nu ezită să-l aducă pe musafir sub adăpostul său. Iniţial refuză banii propuşi de acesta, dar apoi îi acceptă, de nevoie. Turcul vorbeşte doar pre limba lui, nu-l înţelege nimeni, vorbeşte ca şi cu pereţii, dar Nelu pricepe că banii oferiţi sunt o arvună, pentru a-l ajuta să fugă mai departe. Îi dă turcului şi mobilul său să vorbească cu neamurile, dar nu-i răspunde nimeni. Umanitatea şi căldura sufletească a omului-gazdă face ca cei doi să se înţeleagă dincolo de cuvinte, prin gesturi şi semne. La un moment dat Nelu profită de faptul că microbiştii din oraşul său pleacă în localitatea vecină, în Ungaria, şi-l urcă în autocar şi pe Behran, dar pe stadion se ciocnesc jucătorii şi cei din tribune, iar musulmanul nu rămâne imun, e solidar cu salvatorul său. O încasează şi el în timpul ciocnirilor, şi nimereşte cu întreaga echipă de bătăuşi la spital. Înapoi, în România. Aici devine membru al familiei. Florica, nevasta lui Nelu îi culege pe cei doi amici, de la o partidă de biliard, cu îndemnul: "haideţi acasă, băieţi!". Intră ambii în încurcături cu autorităţile (poliţia de frontieră care se joacă de-a pisica şi şoarecii cu transfugii), dar Nelu e decis să-l ajute pe Behran până la capăt! Onoarea, cuvântul dat, promisiunea -- sunt mai presus de orice. Înainte de despărţire, Behran se roagă Dumnezeului său de ajutor, dar acesta vine de la un amărît de teapa lui. Pentru că Dumnezeu lucrează (şi) prin oameni, prin faptele şi asumările acestora. Nelu găseşte o potecă spre graniţa Ungariei, sparge o barieră şi ajunge "dincolo", îl lasă pe amărâtul de turc să-şi vadă de drumul său mai departe, iar el însuşi, după toate aparenţele, va fi inculpat pentru "violarea graniţei de stat". Un astfel de personaj vine, cu multă discreţie, să mântuiască, şi să reconfirme ideea de om, camaraderie, compasiune, jertfă. Îmi place mult această perspectivă a filmului, chiar dacă, ştiu limpede acest lucru, mesajul lui major şi profund, va rămâne rătăcit printre noianul de alte filme, care lucrează mai atent şi cu mai multă grijă faţă de clasele îmburghezite, considerate fiind mai "contemporane", mai "actuale".

Dar cine a decretat inactualitatea Omului? 

credit fotografic: cinemagia.ro                                    

 Israelul este (şi poate a fost mereu) o ciudăţenie, deopotrivă Ţară Sfîntă şi tărîm războinic, în care şi pentru care valorile marţiale -- mea culpa pentru expresie -- sunt o cultură în sine, o particularitate a contemporaneităţii mature. Orice soldat israelian este însuşi Israelul! Pentru un ostatic evreu, sare întreaga ţară, întru eliberarea lui. Pe unde trece graniţa între eroismul autentic, aproape inconştient, paranoic uneori, şi angoasa pişorcioasă, frica diuretică, teama de tot castratoare? Cam despre această limită este filmul regizorului israilean Samuel Maoz, un film care cucereşte festivalurile de top ale lumii cinematografice, care la noi poate văzut on-line.

În esenţă, declară creatorul, acest film este unul autobiografic, povesteşte despre experienţa lui Maoz, în calitatea sa de tînăr tanchist, mobilizat din rîndul rezerviştilor în războiul israeliano-libanez din iunie 1982. Concret: e dimineaţa zilei de 6 iunie, şi patru tineri sunt angrenaţi într-o operaţiune de lichidare a rămăşiţelor inamice rămase în viaţă, după ce raidurile aeriene au hăcuit teritoriile arabe. Sunt într-un tanc, care acoperă o baterie de infanterişti conduşi de Jamil, un ofiţer care îi vizitează periodic în carlinga vehicolului, pentru a le da indicaţii. Erorile însă se ţin lanţ, dezorganizarea şi lipsa de experienţă a celor din tanc îşi spun cuvîntul. Panica, mizeria şi groaza pun stăpînire pe tanc, după ce este lovit în plin de un lunetist arab. Întreaga echipă de "lichidatori" nimereşte într-o ambuscadă, într-un loc din care pare că nu există ieşire...Dar apare un Mercedes cu doi militari din Falange, o grupare a creştinilor maroniţi, care se oferă să-i scoată în afara oraşului bombardat şi ostil. În plină noapte. Infanteriştii au dispărut, legătura a devenit defectuoasă. Devine clar că dezastrul este iminent. Lumea de dincolo de carapacea blindată se vede doar prin periscop, e mică şi parţială. Cei dinăuntru nu sunt cîtuşi de puţin nişte eroi, ci simpli oameni speriaţi, timoraţi şi deznădăjduiţi de situaţia în care se află. "Interesul naţional" e, pentru ei, dorinţa fierbinte de a scăpa cît mai repede din acest coşmar, din fum şi tir de gloanţe, de a ajunge la mame...Ce vedem pe ecran e la antipodul a ceea ce am citit la începutul filmului: "Omul e cel creat din oţel, tancul e doar o bucată de fier"!  Ultimele minute ale filmului ne arată fuga haotică a tancului, imaginea tremură în goana vehicului, încercăm în zadar să focalizăm ochii pe ceva, dar este cu neputinţă. Îmi plac extraordinar aceste momente de stres maxim (cam de la min.75), cînd ai sentimentul că şi tu, ca spectator, eşti în interiorul acelei hardughii de oţel. Intuiesc că la acest nivel semnatic se situează miza acestei producţii filmice: războiul e ca o placentă nebună, ucigătoare, un vehicul al groazei şi disperării; lumea nu se vede de acolo în toată splendoarea sa arhetipală. Poate deloc întîmplător filmul se deschide şi se sfîrşeşte într-un superb lan de floarea-soarelui -- singurele accente de culoare autentică, vie, fremătoare. În rest, vedem mult gri, scrum, miros de moarte, care ne priveşte drept în ochi, prin jertfa lui Yigal, maşinistul tancului. Tocmai acum mama lui a primit mesajul "că e bine"! Dar nu există război fără victime. Nu e cu putinţă să fie altfel nici azi...Niciodată. La fel umanitatea e perenă, cum e şi solidaritatea dintre oameni.

Grăbiţi-vă să vedeţi emoţionanta scenă de la min.80 (cu ostaticul sirian), şi veţi înţelege ce anume face sensul, atunci cînd orice sens pare să nu se închege, cu toată încăpăţînarea...Iată Filmul.