Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

30 mai 2016 1 30 /05 /mai /2016 09:50

Azi dimineață m-am trezit cu un dor de proza lui Cinghiz Aitmatov, cel al cărui roman O zi mai lungă decît veacul a schimbat destine și generații de oameni sovietici...

Am deschis ediția din 1989 a romanului, pe care o am la îndemînă, și pentru superbele ilustrații realizate de A.V.Dianov.

Cred că această ilustrație acumulează într-o singură scenă cîteva straturi natarive, precum și secvențe temporale, astfel că un desen izbutit poate explicita pagini întregi de descrieri, de construcții verbale...Dar niciodată imaginea nu poate substitui cuvîntul! Textele vor rămîne pururea esențiale. 

Să-l redescoperim pe Aitmatov, căci proza lui a rezistat probei timpului! Se mai cetește la noi Aitmatov, acum că există și în format electronic?

@ vladimir bulat

@ vladimir bulat

Repost 0
21 mai 2016 6 21 /05 /mai /2016 11:56

Poetul Ko Un, care la 1 august va împlini 83 de ani, povestea ieri la duelul poetic de la Librăria Humanitas Cișmigiu, că altădată, cu mai mulți ani în urmă, a întîlnit în Africa de sud un poet din Mongolia, care i-a arătat posteriorul, imprimat de o mare vînătaie. Era soarta poetului sub vremi. Ko Un are și el o vînătaie. A făcut destui ani de pușcărie, ca să fie și el înnobilat cu o astfel de pecete funestă, pe care o va duce cu el în mormînt...Asiaticii au tehinicile lor să-ți mutileze corpul, fără să bată la ochi. Trupul molestat geme-n poezie, asta face și Ko Un. 

Ko Un. Foto © vladimir bulat, 20 mai, 2016

Ko Un. Foto © vladimir bulat, 20 mai, 2016

La rîndul său, Yang Lian, a vorbit despre politică, care e în opinia sa, omniprezentă, carnivoră. Dacă în regimul socialismului real știai cine-ți este dușmanul, cine te urmărea și te persecuta, te fereai de cineva concret, azi nu mai este așa, căci pericolul e ubicuu. Făcînd parte din așa-zisa „grupare” a poeților Misty, el a povestit că în era aceea, el și colegii lui lucrau cît se poate de atent cu limbajul, evitînd cu obstinație estetismul, rezistența prin cultură (cum s-ar eticheta pe la noi)- dimpotrivă, se foloseau de un lexic frust, simplu, direct, al străzii, am zice acum. Oamenii aceștia nu se ascundeau în spatele paravanului verbal, a verbiajului abscons, nu încercau să submineze sistemul, care era oricum mai tare decît orice poet, ci îl sfidau prin folosirea altui limbaj decît se aștepta de la ei. Construaiu poezie în chiar țesătura locvacității propagandistice. Căutau să dezgroape din pămînt acea stăncuță îngropată de vie, cum sugera Kundera, nicidecum nu-i scriau scrisori deschise președintelui țării. Asocierea poetică era una bazată pe afinități profunde, nicidem pe ideea de insurgență, protest!

Apoi, a urmat exilul. China știe cum să-și alunge intelectualii! Gao Xinjian a trebuit să fugă la Paris, în 1988, Lian a hălăduit prin lumea largă, acum e stabilit la Berlin, în timp ce Mo Yan încasează Nobelul fără să-și părăsească țara. Doar cel din urmă este tradus la noi cu cîteva scrieri ale sale. Din Yang Lian există cîteva poeme în românește, iar pictorul și scriitorul, Gao Xinjian, acela care a fost încoronat cu Premiul Nobel, este complet necunoscut la noi, în timp ce romanul lui Soul Montain (1989) este o capodoperă; scriam despre acest lucru încă în 2012. Nicio editură românească nu s-a apropiat încă de opera lui. Nici de cea a lui Yang Lian.

Poate că dacă nu ar fi existat efortul unui critic de artă, ca cel al Simonei Nastac, nici poetul Ko Un nu ar fi fost deloc prezent în literele românești. Sigur nu e întîmplător acest lucru, căci anume „teritoriile conexe” sunt cele care vor iriga teritoriile culturale. Să reținem asta. Astfel, Simona a inițiat și coordonat apariția volumului Timp cu poeți morți, la Tracus Arte, a cărui valoare o vom gusta din plin.     

Yang Lian. Foto © vladimir bulat, 20 mai, 2016.

Yang Lian. Foto © vladimir bulat, 20 mai, 2016.

Repost 0
18 mai 2016 3 18 /05 /mai /2016 19:02

.....................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

.................................................................................................................................

                                                              .......................................................................................

"Показав на мой нательный крестик, Лера спросила:

— Ты веришь в Бога?
— Да.
— В эпоху аэропланов стыдно быть верующим. Вот я — дочь священника, а не верю. — Она затянулась дымом. — Чего молчишь?
— Разве аэропланы отменили смерть
?"

(с) Евгений Водолазкин, "Авиатор"

 

Apariția acum mai bine de o lună a noului roman al lui Evgheni Vodolazkin, deja cunoscut la noi prin traducerea a două romane ale sale, ne umple de bucurie, că și acesta va fi în curînd disponibil în română. 

Este un roman despre memorie. Se numește: Aviatorul. Iată un fragment care vorbește multe despre conținutul acestei cărți, fragment pe care-l tălmăcesc aici:

Arătînd în direcția cruciuliței mele de pe piept, Lera a întrebat:

- Crezi în Dumnezeu?

- Da.

- În era avioanelor este rușinos să mai fii credincios. Uite, eu, sunt fiică de preot, dar nu sunt credincioasă. - A tras adînc din țigară. - DE ce taci?

- Dar oare avioanele au abrogat moartea?

Povestea adusă acum de Vodolazkin este despre un individ, Inochentie (Иннокентий), care a uitat totul, s-a pomenit într-un pat de spital, în anul 1999, cu memoria într-o stare de tabula rasa. E la o vîrstă destul de înaintată, din moment ce tot ce uitase începe a se developa însă de la revoluția bolșevică din 1917, apoi revine imaginea Gulag-ului, a gerurilor de acolo de minus 40, în care condiții se și muncea de zor, sunt frînturi de adolescență, din epoca primei iubiri, localitățile prin care a trecut: Siverskaia, Solovki, Alușta, apoi...beznă, cioburi de fraze, situații, mirosuri, chipuri, haos pe care, protagonistul - aviator de-asupra tuturor acestor lucruri - încearcă să-l sistematizeze, să pună ordine, pe fundalul unor realități în care nu se regăsește deloc, și mai mult decît atît, constată cît de mult, și cît de diferită poate fi această memorie, cît e de diferită aceasta, de cea pe care el și-o amintește...De fapt, pe el nu-l interesează deloc cum s-a produs această ruptură între anii 30 și 1999, important pentru el acum este să consemneze rapid, meticulos, mecanic, tot ce știe el, și numai el, pentru fiica lui, care s-a născut demult, dar care trebuie să știe ce și cum a fost nu prin ochii a ceea ce se știe azi, despre trecut, ci să privească cu ochii tatălui său, cu mintea de atunci...constată cu stupoare, că atunci cînd era în lagăr nu-i era frică de moarte, acum îi este...o angoasă cumplită, adîncă.  

„Aviatorul”, de Evgheni Vodolazkin

"Независимость, конечно, не цель, но она — то, что помогает достигать цели. Вот бежишь ты по жизни со слабой надеждой взлететь, и все смотрят на тебя с жалостью, в лучшем случае — с непониманием. Но ты — взлетаешь, и все они с высоты кажутся точками. Не потому что в мгновение так уменьшились, а потому что план сверху делает их точками — сотней обращенных к тебе точек-лиц. С открытыми, как представляется, ртами. А ты летишь в избранном тобой направлении и чертишь в эфире дорогие тебе фигуры. Стоящие внизу ими восхищаются (немножко, может быть, завидуют), но не в силах что-либо изменить, поскольку в этих сферах всё зависит лишь от умения летящего. От прекрасного в своем одиночестве авиатора".

 

Încă o frază relevantă din acest roman, care provoacă niște întrebări irepresibile, foarte usturătoare, azi poate mai acut decît în anul 1999, în care se întreba protagonostul din Aviatorul:

 

Independența nu este, desigur, un scop în sine, dar e ceea ce ajută să atingi țintele, pe care ți le-ai propus. Cînd alergi prin viață doar cu o vagă speranță de a zbura, ești privit de cei din jur, în cel mai bun caz - cu neînțelegere. Dar tu îți iei avîntul - zbori, și toți aceștia deja de sus, ți se par niște puncte. Nu pentru că într-o clipă s-au micșorat, ci pentru că din acel plan superior au devenit niște puncte - sute de chipuri care te privesc. Cu gurile deschise, s-ar părea. Iar tu zbori spre o direcție aleasă de tine, și descrii în eter formele tale îndrăgite. Cei rămași jos le admiră (poate chiar te invidiază, puțin), nefiind însă în stare să mai schimbe ceva, deoarece în acele sfere totul depinde doar de iscusința celui care zboară. De singurătatea minunată a aviatorului”. 

 

Ar mai fi de spus, că ilustrația copertei a fost concepută special pentru această ediție de Mihail Șemiakin.

    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare ochiuldeveghe
commenter cet article
12 mai 2016 4 12 /05 /mai /2016 09:05
„Huĭetul timpului”, de Julian Barnes

Acest autor britanic care se cetește mereu pe nerăsuflate, a oferit recent un soi de biografie ficționalizată a marelui compozitor sovietic Dmitri Dmitrievici Șostakovici (1906-1975), poate cel mai colosal artist al epocii socialiste de oriunde. Pînă să ajung să parcurg textul lui Barnes, mă voi referi doar la două aspecte, pe de o parte, la cel al bornelor temporale alese de autor, în jurul cărora l-a analizat pe Șostacovici, cel care avea să moară de cancer în cea mai gri și stagnantă epocă a fostului URSS. Oarecum formal și aleatoriu Barnes alege să graviteze în jurul a trei date, la care îl țintuiește și pe protagonistul scrierii sale: 1936 - momentul în care începea marea teroare, tînărul (sau deja maturul?) autor al operei Lady Mackbeth din uezdul Mțenski (1934) și al Simfoniei a 4-a, a așteptat o noapte întreagă la ușa liftului, în așteptarea arestării sale, deoarece opera sa a fost virulent criticată într-un articol, intitulat Zgomot în locul muzicii; 1949 - augustul compozitor revenea de la New York, în care s-a bucurat de un triumf total, și unde a beneficiat de onorurile unui star, cum numai americanii știu să-și cinstească vedetele; 1960 - momentul tardiv în care Șostakovici intră în patridul comunist al URSS. Fiecare dintre aceste elemente biografice este împovărat de meditații profunde, sumbre, apăsătoare și moralicește epuizante din partea marelui artist. Pînă la urmă, e greu să mai judeci cu burgheză detașare, acum cînd am pășit în al doilea deceniu al secolului XXI, deciziile unui uriaș creator de bunuri simbolice, luate atunci, în era stalinistă, și ulterioară acesteia, formulate de un om care nu a dat bir cu fugiții, care nu a emigrat într-o țară mai sigură pentru integritatea sa etică și fizică, ci a înfruntat toate aceste drame interioare, auto-impuse pînă la urmă, lacerante și deloc dulci. Șostakovici a trăit cu convingerea fermă a unei lupte a socialismului roșu împotriva nazismului brun, care e o marotă ultra-stîngistă pînă la urmă, și care a crezut în anumite valori, pe care astăzi le repudiem fără a le înțelege, le demonizăm fără a le fi priceput vreodată, temeinic și asumat, resorturile și tîlcul. E ceva care ne scapă pînă la urmă, se prelinge printre degete și minți. Ca un implant, care nu ne priește. 

Intenționat am folosit arhaismul huiet în loc de zgomot, care face parte din titlul romanului dedicat biografiei lui Șostakovici, tocmai pentru a accentua redundanța perspectivei adoptate de Barnes, privindu-l pe compozitor ca pe un biet om subt vremi, și mai puțin ca receptor al creativității, legîndu-și definitiv numele, subreptice, prin scris adică, de un adevărat titan al secolului trecut, cum a fost indubitabil Șostakovici, tot astfel cum a jinduit să și-l asocieze celui care a strălucit sub numele de Flaubert (vezi: Papagalul lui Flaubert).

Acum despre coperta ediției originale, de la Johathan Cape, 2016. Este o grafică sobră, recognoscibilă, cu o reinterpretare a unei „fotografii” cu Șostakovici, furișîndu-se, cu servieta în mîna dreaptă, în spatele cuvîntului time. Este o imagine prea explicită, globalizantă, care sper din tot sufletul să nu fie preluată de editura Nemira, cînd va supune atenției noastre versiunea românească a romanului. Am căutat fotografia originală a acestei ipostaze a compozitorului, nu am găsit nimic în niciun portal dedicat vieții artistului. Este o invenție a editurii, cel mai probabil, înfățișîndu-l pe Șostakovici într-o postură de spion deghizat, căci „oamenii de bine” din acele vremuri se însoțeau mereu de o servietă, neagră și ostentativ misterioasă, imaginea căreia îți provoca îngrijorare, teamă, asta dacă scăpai cu bine de angoasa pielii de găină pe tot corpul...  

credit foto: http://classic-online.ru/ru/photo/104

credit foto: http://classic-online.ru/ru/photo/104

Repost 0
10 mai 2016 2 10 /05 /mai /2016 15:43

Ismail Kadare m-a făcut să vizitez Shqipëria, adică Albania; de fapt, proza lui care respiră aerul Mediteranei, asezonată cu miturile vechilor iliri, a tradițiilor montane, la fel de greu de asimilat, cum e și peisajul în care acestea s-au născut și poate mai trăiesc. Albania e o țară montană, cu un relief dur, pe alocuri de nepătruns, de neescaladat. Mai bine te întorci, decît să te ambiționezi să treci prin anumite locuri, atît de aride sunt anumite zone ale acestui teritoriu care a făcut parte din Imperiul Otoman din secolul al XV-lea, pînă în 1913, cînd pe ruinele colosalului imperiu, care se năruia pe zi ce trecea, s-a proclamat Principatul Albanez, abolit la scurtă vreme...

Dar nu cutez a vorbi despre istoria albanezilor aici, a strămoșilor acelor arnăuți, care erau ostași de încredere la curțile Țării Românești, atît de ferchezuiți și sprinteni, pe care-i mai putem admira în uzatele fotografii ale finalului de secol XIX, cînd ei aveau încă țara ocupată. Voiesc a spune cîte ceva despre un fiu al acestui neam, adevărat rapsod al epocii postbelice albaneze: Ismail Kadare (născut în 1936, la Gjirokastra). Despre orașul său natal autorul însuși spune: „Erau momente cînd orașul acesta se credea mai deștept decît toată Albania la un loc”. Urbea urîtă și dușmănită de toți vecinii, iar Kadare citează „cronicari ocazionali” care „vedeau motivul dușmăniei în grandomania caselor cu etaj, unde sătenii bănuiau că huzuresc cuconișele de la oraș”...Pentru a înțelege astfel de judecăți, trebuie să fi pășit pe ulițele povîrnite, pietruite și dure ale acestui oraș, Gjirokastra. Un oraș neasemuit, împăîmîntător, pitoresc, decăzut și semeț deopotrivă. Acțiunea romanului Cina blestemată (Darka e gabuar) are ca scenă anume străzile, casele, cetatea și oamenii acesei localități înconjurate de munți, de duritatea peisajului pe care tocmai l-am evocat.

Kadare revine după mulți ani în „nemuritorul oraș cenușiu”, în scena căruia plasase trama narativă a romanului Cronică în piatră (ed. Univers, B., 1983, tradus de același neobosit prieten al lui Kadare, filologul Marius Dobrescu). Kadare a făcut studii de literatură la Moscova, iar Marius Dobrescu a studiat albaneza la Tirana, în anii dictatorului Enver Hoxha. Aceste detalii i-a marcat pe ambii. În feluri diferite.

      

coperta ediției românești a cărții @ foto: vladimir bulat

coperta ediției românești a cărții @ foto: vladimir bulat

Cronica în piatră s-a transformat după aproape patru decenii - în Cina blestemată, cu același Gjirokastra în fundal și în prim-plan, în care am regăsit cumva aceeași atmosferă funestă, sumbră, frisonantă, simandicoasă totodată prin relațiile dintre personajele pe care le descrie. În noua nuvelă, recent apărută, La Poupée, Kadare evocă din nou orașul natal. A făurit o trilogie dedicată orașului natal, înainte de a adormi, și a nu mai scrie?

În Cina blestemată avem o fabulă cît se poate de simplă (în raport cu scrierile sale anterioare), dar tocmai frugalitatea acesta, la capătul celor 200 de pagini, îți lasă sentimentul că ai vizitat un cavou enorm, într-o mohorîtă zi de noiembrie...cei doi Gurameto, cel mare și cel mic, par să fi fost niște stafii, spectre, fanstasme, ca și întreaga cină oferită de Gurameto, grosse doktor, amicului său german, în calitate de ocupant în acel moment, în Rruga Varosh, 22 - colonelului Fritz von Schwabe. Întreaga narațiune închipuită cu talent octogenar de Kadare palpită în jurul morții (de altfel compoziția Fata și moartea de Schubert este evocată de cîteva ori în paginile nuvelei), a duhului acesteia pe care-l semănau, în chip sanguinar și profesionist de la Tirana la Ulan-Bator - ucenicii școlii NKVD de la Moscova, care purta numele celui care a înventat această mașinărie, Felix Dzerjinski.

Ei bine, în plin al doilea război mondial, Gjirokastra este eliberat de ocupanții italieni, și în urbe își face apariția o garnizoană a armatei germane, care-l avea în frunte pe amintitul colonel. Acesta a pretins că năzuia să-i facă o vizită caramaderească fostului său prieten, Gurameto, grosse doktor. Cum albanezii nu i-au primit tocmai cu brațele deschise pe germani, aceștia din urmă au recurs la represalii, luînd ostatici numeroși orășeni, de toate felurile. Chermeza dată de doctor în onoarea colonelului s-a încheiat cu un somn de moarte al tuturor participanților, parcă otrăviți cu cea mai delicioasă poțiune (pag.63-64). Nimeni nu a știut după aceea, în afară de cei aflați în casa lui Gurameto, ce anume s-a negociat, cumpărat sau vîndut în acea noapte, doar lungi bîrfe, presupuneri, ipoteze și folklorul urban au proliferat multă vreme încă, pînă la schimbarea vremurilor.

Oamenii acestor vremuri noi se vor interesa mai în amănut de acea noapte, de acea enigmatică cină a anului 1943 - împingîndu-i pe cei doi Gurameto în cumplita și baladesca Grotă Shanishaia, construită pe vremea somptuosului vizir Ali Tepelena - spre torturi, siluire, interogatorii, amenințări, umilințe, moarte. Întregul arsenal, medieval, al mutilării demnității umane, a conștiinței, rușinii, responsabilității, onoarei, l-au aplicat cei doi anchetatori albanezi, contra doctorilor Gurameto. Dar nu au aflat nimic semnificativ! „Fiii lui Stalin sunt cei care vor însîngera lumea...Pînă se vor prăbuși catedralele și, odată cu ele, bogătanii și femeile lor luxoase...”(pag. 181) - acesta era pînă la urmă obiectivul lichelelor Moscovei, de a șterge trecutul, precum și pe oamenii săi, cei care-l întruchipau, îl perpetuau, îl făceau să aibă noimă, strălucire și înțelepciune.

Întreaga poveste pusă la cale de Kadare este, de fapt, o nălucire. O construcție atît de măiastră, încît nici pînă la ultimul cuvînt nu-ți dai seama, dacă ficțiunea plămădită de autor are totuși punți de tangență cu vreo realitate, sau scriitura a vrut ca totul să aibă aerul unei reverii, fantasme fotonice, proiecția acelei lumini pe care o numim, de regulă, aurorală. Cînd nu e nici noapte, nici dimineață...încercăm să ne obișnuim ochii cu acea lumină, minute, tot astfel cum percepția noastră se agață frenetic de cuvinte, fraze, sensuri, căutînd o logică rectilinie pînă la urmă, care se scurge, iute, ca apa prin pîlnie. Duhul morții stăruie, în romanul Cina blestemată, precum o ceață persistentă, inflexibilă, dură precum sunt pietrele strămoșești de pe ulițele din Gjirokastra. Acestea rămîn a fi singura certitudine...          

o stradă din Gjirokastra @ foto: vladimir bulat, 2009

o stradă din Gjirokastra @ foto: vladimir bulat, 2009

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare Diariu
commenter cet article
9 mai 2016 1 09 /05 /mai /2016 10:26

Nu e o struțocămilă verbală, e încercarea sau poate tentativa de a mima măcar multitudinea limbilor în care a apărut această carte copleșitoare pe care, fără exagerare, am devorat-o în zilele Săptămînii Luminate; Poate Estera a apărut în ultimele zile ale postului mare și în românește. Înainte de asta scrierea a fost tradusă în: norvegiană, daneză, estoniană, maghiară, ucraineană, franceză, italiană, neogreacă, suedeză, portugheză, finlandeză, slovacă, braziliană, olandeză, albaneză, bulgară ...  

Katia Petrovskaia este autoarea acestei autentice bijuterii literare, deși editorul român a preferat să-i păstreze ortografierea germană a numelui, Katja Petrowskaja, așa cum ea însăși își semnează textele pentru publicațiile germane, tot astfel i-a apărut numele și pe titlul cărții ei de debut, Viellecht Esther, la Suhrkamp, în martie 2014, după ce a fost declarată cîștigătoare a premiului Ingeborg Bachmann, în vara lui 2013. 

Katia Petrovskaia în emisiunea "Вечір з Миколою Княжицьким" @ foto: vladimir bulat

Katia Petrovskaia în emisiunea "Вечір з Миколою Княжицьким" @ foto: vladimir bulat

Am spus că am devorat-o, pentru că proza acestei scriitoare (născute în 1970, la Kiev) mi-a amintit într-un chip care mi-a dat frisoane, de romanul Austerlitz semnat de inegalabilul W.G. Sebald, unul din scriitorii pe care-i consider pur și simplu contagioși, și un far al literaturii europene de după războiul al doilea mondial. 

Poate Estera este într-un anume fel tot un road-movie intelectual, mai degrabă poetic decît romanesc, care debutează la Berlin și își are finișul pe strada Instituțkaia din Kiev, acolo unde s-a născut scriitoarea, și tot acolo unde la două luni după terminarea de scris a cărții, mureau peste o sută de oameni, ca o consecință apoteotică a Maidanului...Autoarea povestește despre aceste coincidențe într-o emisiune TV la unul din canalele ucrainene, și pare vădit emoționată, mai ales că încearcă în acel context să vorbească despre alegerea anume a limbii germane pentru a vorbi despre familia sa, despre rădăcinile sale polonezo-ucraineano-ruso-evreiești. Da, cartea a fost scrisă în germană - limba poate cea mai flexibilă, liberă și neîndoctrinată din cîte există în acest moment, mai adaogă Petrovskaia, Germania fiind actualmente țara cu cea mai metisată imigrație din Europa, cel puțin.

Deși autoarea este stabilită în Germania din 1999, de-abia de curînd s-a decis să scrie literatură în această limbă, care spune că i se supune cu greu, lacerant, dar oarecum purificator, deși într-o publicație rusească ea susține că: „ficțiune în această carte este doar limba germană

Mie mi s-a părut că, de fapt, cartea a fost scrisă în rusă, dar într-o rusă marginală, simplificată, hîtră, plină de înțelepciunea tzadik-ilor, dar și cum se vorbea aceasta în tîrgurile Podoliei, sau a Poloniei subcarpatice. Pentru acest gen de lexic și de sintaxă Petrovskaia a potrivit intrumentarul limbii germane - admirabil tălmăcite în românește de Alexandru Al. Șahighian (traducătorul admirabil al Hertei Müller, Oskar Pastior, Jean Amery, Elias Kanetti ș.a.). Petrovskaia a reușit să scrie o carte despre propria istorie, despre familia sa, dar fără a fi ea însăși acolo un personaj; la un moment dat, într-un  interviu, autoarea vorbește despre un anumit efect stereoscopic al acestei scrieri. Vorba e că Poate Estera este o proză aparte, căci nu e nici documentar, nici reportaj, nici jurnal de călătorie, nici proză cu o tramă narativă lineară, nici poem epic (deși are ecouri epice multiple), iar „confuzia” e sporită de subtitlu: povestiri.

Petrovskaia parcă povestește aievea, în fața noastră, aduce în prim-plan pe strămoșii săi, bunici, unchi, mătușe, acele babușki (pe care ține să le ortografieze anume pe tipic rusesc, originar), care prin existența lor au stimulat acest nutreț verbal, bogat, și prilejuit adînci reflecții despre război, destin, identitate, evreitate, vină, responsabilitate, vecinătate, martori, muțenie, minciună...Ea însăși descrie astfel decizia de a se exprima în germană, nemețki, care în rusă înseamnă limba celor muți, de la nemoi, mut: „Voiam să scriu în germană, cu orice preț în germană, scriam și mă scufundam sub povara nutrețului de vorbe, care se umfla, de parcă eram și vacă, și vițică nenăscută, urlam și mugeam, zămisleam și eram zămislită, merita efortul, stelele mele intraductibile mi-arătau calea, scriam rătăcindu-mă pe cărările secrete ale gramaticii, scrii așa cum respiri, alean și alinare pe care mereu am vrut să le-mpac, de parcă împăcarea asta mi-ar putea dărui o gură de briza mării”(pag. 64). Fragmentul mi se pare tulburător, și explică practic întreaga tramă narativă, este motorul și agregatul în care ne scufundăm, pentru a înțelege mai bine acest ragtime - pus la cale de cea care ne poartă prin Polonia, Ucraina, Austria, prin fostul URSS, prin lagăre de concentrare, sisteme juridice totalitare, prin destine abrupre și supraviețuitoare.

Poate Estera este o povestire din capitolul 5, Babii Iar. Este o proză care s-a culcat între paginile 171-183, și urmează excursului despre Babii Iar (intenționat nu scriu nimic despre acest toponimic, las cetitorii să-l redescopere pe cont propriu!), cîteva prenume de strămoși și rude, și vine să completeze convingerea autoarei despre istorie: „Istorie e atunci cînd, deodată, nu mai există oameni pe care să-i întrebi, ci numai surse” (pag. 23). Ei bine, această babușka care nu s-a prezentat la timp la adunarea evreiască, din ziua de 29 septembrie 1941 la intersecția străzilor Melnik și Dokterivski (lîngă cimitire), avînd conștiința că trebuie să fie și ea prezentă la acest apel, a coborît în stradă...mergea ca un melc, „precum șestoasa din aporiile lui Zenon, pas cu pas - încet, dar sigur -, era atît de înceată încît nimeni n-o putea ajunge din urmă , și cu cît mergea mai încet, cu-atît mai imposibil era s-o ajungi din urmă, s-o oprești, s-o readuci acasă, și cu atît mai puțin să i-o iei înainte. Nici chiar Ahile cel iute de picior n-ar fi putut-o face”(pag. 175). Babușka Estera nu a mai ajuns, se pare, la Babii Iar, dar cum a dispărut din optica prin care percepem o victimă, postfactum? Cine a văzut-o după ce a fost ajutată să iasă din bloc în stradă? Cine poate explica cum funcționează memoria omenească, ce este certitudine și ce reprezintă doar rodul imaginației noastre? Reconstituirea acestor ultime momente ale Poate Esterei se face prin comparația la care recurge autoarea, relatînd despre ficusul care l-a salvat pe tatăl său...adică hîrdăul în care era un ficus se nimerise în camionul de evacuare înaintea lui Miron, de 9 ani atunci, iar Semion, tatăl lui, a dat iute jos planta, pentru a face loc băiatului în bena mașinii. Printre alte catrafuse, vecini, rude, a rămas în viață. Astfel, deși ficusul l-a salvat pe Miron Petrovski, acesta după ani mulți nu își mai amintea despre acest amănunt, iar Katia e cea care relatează acum despre evacuare. Reproșîndu-i tatălui uitarea, Katia își primește sentința: „Uneori tocmai stropul de poezie face amintirea veridică” (pag. 181); prin același procedeu autoarea ne readuce din acel prezent în care a dispărut babușka, al cărei nume nici nu i se mai știe cu certitudine, de aici: Poate Estera. Căci nimeni nu-i mai știa numele, pentru că tata îi spunea babușka, iar bunicii, doar mama. Numele era în acte, probabil, iar acestea nu mai există...Poate... Posibil... Tal vez... Мабуть...Forse... Måske... Кажется...Peut-être...            

coperta ediției românești a cărții @ foto: vladimir bulat

coperta ediției românești a cărții @ foto: vladimir bulat

Poate Estera îmi amintește ca un ghiont și deambularea reconstitutivă, admirabil descrisă, în Leagănul respirației, de Herta Müller. Acolo e vorba despre drama deportării germanilor în Siberia, la Petrovskaia - despre cum evreii deveniseră prizonieri în propria lor țară, marginalizați, progonițiți, maltratați, deși majoritatea dintre ei s-au pus în slujba comunităților în mijlocul cărora au trăit și activat. Majoritatea celor din familia Katiei au lucrat cu copiii surdomuți în Polonia, Austria, URSS. 

Nu se poate povesti această carte, ar fi un act gratuit, parțial, nevrednic și, poate, părea o privire într-un tunel întunecat. E mai bine ca înarmîndu-se cu o lanternă a discernămîntului fiecare cetitor să se convingă că Poate Estera nu e o ficțiune, ci o dureroasă privire asupra noastră înșine, acum cînd lumea de azi ne-a învățat să judecăm doar după clișee, prejudecăți, repede-gîndire, via supermarketul conștiinței...

Mai e un element vizual care înrudește cartea Katiei Petrovskaia cu Sebald. Ea înserează în textul său cîteva fotografii alb-negru. Unele făcute chiar de ea, altele - materiale din arhiva familiei sau din arhive publice. Prezența acestor vigniete foto sporesc densitatea textului, veracitatea lui, pentru că ne și arată pe cei despre care se vorbește, sau despre locurile pe care le evocă. Doar două exemple. La pagina 109 avem o fotografie de doar 5/5 cm., în care vedem un fragment de caldarîm din orășelul polonez Kalisz, unde pe lîngă bolovanii de macadam observăm un ciob de piatră funerară evreiască, ale cărei litere sunt încastrate în carosabil. Mașevot - pietrele funerare jidovești - au fost înlăturate din cimititul orașului, și au ajuns material de construcție. Se spune că atunci, cînd s-au scos, în timpul celui de-al doilea război mondial, acestea au fost puse cu fața-n jos, recent însă, în urma unor lucrări de reamenajare tehnică a orașului, unele cioburi au ajuns cu scrierea-n sus, vizibile pentru un ochi atent. 

Anume atenția și rigurozitatea cercetării au ajutat-o pe Katia Petrovskaia să descopere acea fotografie (pag. 183) cu ruinele intersecției de străzi, Luternaskaia și Meringhovskaia, din Kiev, fotografie aeriană realizată, probabil, de autoritatea germană la două luni după masacrul de la Babii Iar. Este o priveliște în care autoarea deslușește patul în care a dormit tatăl său, în pofida prăpădului, a dărîmăturilor, carcaselor care au mai rămas după bombardamente. În pofida timpului, în pofida posibilității ca Estera însăși să mai fi fost vie în acel moment al fotografierii. Poate Estera mai trăia, atunci? Poate. Fotografia tace. E zăvorîtă-n sine. În general, fotografiile sunt mute. Dar e mereu cineva care le face, și acesta poate mărturisi. Chiar dacă actualizarea memoriei pare, adesea, o muncă de Sisif, ea nu trebuie nicidecum abandonată. Asta pentru a abandona într-o zi dihotomia păguboasă, care mai funcționează din plin în fosta lume post-sovietică, fărîmițînd memoria între victime și învingători. Dacă mai sunt victime, de ce mai trăiesc, și dacă sunt învingători, de ce au nevoie să-și bată joc la nesfîrșit de cei învinși? Cartea Katiei Petrovskaia este despre această nevoie de echilibru, de reconciliere, de normalitate; o aspirație, poate romantică, și o pledoarie pentru ziua în care

războiul

(leitomotiv al întregii scrieri)

să devină ceva imposibil,

                                                   mut, aseptic precum o fotografie.  

                                                                                                O vignietă într-un clasor al unui filatelist nebun.  

 

P.S. De-abia cînd am terminat de scris acest text mi-am dat seama că ziua de 9 mai este considerată și în actuala Rusie ziua biruinței asupra nazismului german. Ce omagiu poate fi mai potrivit pentru această a 61-a aniversare decît evocarea cărții Katiei Petrovskaia, care supune sub semnul îndoielii orice anchilozare istorică, orice triumfalism pe seama a ceea ce a fost, și pune între paranteze toate îndoctrinările cu care a fost nutrit poporul urssist; ea fiind, totuși, un copil sovietic! Ca și mine, dealtfel.      

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia Delicii literare
commenter cet article
24 mars 2016 4 24 /03 /mars /2016 21:06
Franco Arminio: puseuri de dincolo

Pentru că am făcut mulți ani mail-art, intens cam un deceniu (2004-2014), am rămas cu exercițiul unor texte succinte, numai bune să-ncapă pe suprafața unei cărți poștale. Cum dimensiunile unor suporturi de acest fel variază între 9/12 și 10/15 cm., textele pe care le scrii pe aceste mănunchiuri de carton trebuie să fie parcă dintr-o respirație, dense, neliniștitoare, să încapă în ele tot ce vrei să spui atunci cînd le caligrafiezi. Scrisul acesta devine precipitat, ca o respirație mai agitată, ca atunci cînd te oprești din alergat. Nu simți însă nevoia să revii, nici să cizelezi frazele, le lași mereu supurînd de sens(uri) și puncte de suspensie.

Tocmai de aceea am savurat realmente și cu maximă înțelegere frustețea notațiilor celor care și-au luat rămas bun de la această viață, așa cum reies acestea din cărticica lui Franco Arminio, Cartoline dai morti (2011). Omul este poet, eseist, „paesologo”, cum el însuși se definește. Arminio consideră că e de datoria scriitorului să descrie individualitatea, caracterul, năravurile, particularitățile unei țări, el și-a asumat această funcție, mecanica acestui exercițiu complex și util. Locuiește la Avellino, în Campania, iar în 2015 a luat pentru acest volum Premiul Gorky

În Cartoline dai morti avem de-a face cu niște notații venite de dincolo, în care cel plecat rezumă în puține cuvinte ce i s-a întîmplat cînd a părăsit lumea aceasta; atît de imprevizibilă e plecarea fiecăruia dintre ei. Nu ne gîndim niciodată cum e ultimul minut de aici, și prima clipă acolo. Lumea noastră e finită, limitată, inconturnabilă, condiționată. Cea de dincolo e pururea cufundată în mister: temută, incomensurabilă, ofertantă din diverse perspective; dincolo de pragul morții ne așteaptă infinitul, complet invers față de ce spun filistinii, precum că acolo nu există nimic. Ceva-ul existențial nu se poate transforma în nimic, numai pentru că ignoranții nu pot oferi un sens veșniciei de unde nu ne este îngăduit să revenit. Dar la ce anume să revenim? De aceea tălmăcirea cîtorva fragmente din cartea italianului, aș demara-o tocmai cu acest fragment, despre împăcarea noastră cu „soarta” morții. Grafic vorbind, fiecare cugetare ocupă o pagină, iar spațiul alb în jurul cuvintelor sporește ecoul prelung, vîscos, provocat de acestea:

 

„pentru început cei apropiați vor să ne aducă înapoi. apoi, se obișnuiesc cu gîndul că am dispărut. în cele din urmă, tuturor le convine că suntem acolo, unde suntem.

 

nu am murit încă, dar mi-am montat deja fotografia pe piatra funerară alături de cea a soției.

 

mi-am pus ștreangul în ziua în care doctorul a zis că mai sunt necesare investigații suplimentare. devenise clar că asta îmi mai rămînea: să fac rost de o funie în garaj. 

 

vecinele mele veneau în fiecare seară pentru taclale sau pentru a se plînge pe soții lor. cînd am murit acestea s-au întristat foarte, pentru că nu mai aveau cu cine să-și petreacă timpul liber.

 

în ziua deschiderii sezonului de vînătoare cineva m-a luat drept prepeliță.

 

în anumite cazuri, ca al meu de pildă, moartea se prezintă ca un ultim hașur, precum e cireșica de pe tort.

 

morfina îmi lua durerile, iar nu și iritarea de tot ce vedeam în jurul meu. mă scoteau din sărite toate, pînă și o fărîmă de șuncă sau bolboroseala cafelei de pe foc.

 

în ziua aceea în care doctorul m-a anunțat că am cancer, am slăbit 2 kg. le-am pierdut în timp ce plîngeam. 

 

la cincizeci de ani aveam aspectul unui om care trăgea să moară de la o zi la alta. am murit la nouăzeci și șase, după o îndelungată agonie.

 

mi s-au pus în sicriu foarte multe păpuși. pe piatra funerară erau de asemenea o sumedenie. iar de ziua mea de naștere mama cumpără mereu altele.

 

spital de boli nervoase. e în jur de cinci dimineața. vecinul îmi tot turuie: „nu muri, nu muri, mîine va veni la tine fiica, nu muri, mai stai și vei vedea că garantat va sosi” .

 

am murit în pat cu o femeie. ne cunoscusem cu o oră înainte.

 

soția aștepta de la mine ultimul cuvînt, eu însă nu am mai spus nimic. doar deschideam și închideam gura.

 

nimeni nu m-a prevenit de nimic. am fost nevoit să fac totul de unul singur: să nu mă mișc, să-mi pierd darul vorbirii, să mă răcesc și în cele din urmă să mă putrezesc.

 

mereu am fost un taciturn. nu meritam să fiu călcat de un camion.

 

a mers la un fierar, pentru a discuta despre balustrade. mai putem oare crede în dumnezeu, dacă omul moare în timp ce vorbește despre balustrade?

 

aveam doi copii-adolescenți. cînd m-am îmbolnăvit am înțeles că suferința mea nu le trezește niciun gram de compasiune. mai degrabă - un disconfort, pentru că mama nu mai avea timp să le coacă.

 

de regulă, acasă se moare în dormitor sau în baie. aproape niciodată - în bucătărie. rar de tot moarte survine în sufragerie. eu am murit pe balcon.

 

mereu am avut ghinion. în ziua înmormîntării mele toată lumea vorbea despre înhumarea fiicei farmacistului. ea murise în ajun.

 

nu cunosc exact de ce am murit. doctorii tot luau analize, încercînd să afle de ce sufeream.

 

eu am murit de bătrînețe, deși nu eram tocmai bătrîn. aveam doar cincizeci și nouă.

 

pe pietrele funerare oamenii ca mine apar cu mustăți lungi, răsucite. nici nu-mi amintesc cum am murit.

 

sunt dintre cei care cu un minut înainte de moarte eram în perfectă ordine.

 

mi-am scos pijamaua. intenționam să mă îmbrac și să mă pregătesc pentru o nouă zi, am reușit însă să-mi pun doar cămașa.

 

era toamnă. în piață eram singur. mă spijineam de baston. vîntul bătea din toate părțile. m-a ridicat la ceruri împreună cu banca pe care stăteam.

 

moartea mea a fost precedată de alte optzeci de miliarde.

 

s-a întîmplat în spital. era pe la ora două, dincolo de geam lumina un soare puternic. nu mă durea nimic. am inspirat mai adînc, și am înțeles că acesta va fi pentru mine ultimul. 

 

eu eram învățător. la clasele primare. acum sunt la pensie. de curînd am devenit văduv. asta e tot.

 

eram un bonom. apoi, mi-a murit fiul, după care am pierdut dinții. despre restul e mai bine să păstrez tăcerea.

 

eram bolnav de ciroză, dar cu două zile înainte să mor mă plimbam cu fularul echipei „Napoli”.

 

m-am îmbolnăvit de diabet. acesta mi-a mîncat întîi piciorul, apoi - tot restul. 

 

nu i-am înțeles niciodată pe cei care nu se tem de moarte. acum îi înțeleg și mai puțin”.

 

.....................................................................................

În speranța că se va găsi cîndva un editor român pentru Cartoline dai morti mă opresc aici, pentru că avem ce învăța din aceste fulgurații literare, ludice și pline de seva abisurilor omenești, care mai trebuie desigur cizelate în românește, dar scopul meu era doar să trezesc apetitul pentru această scriere, pentru că festinul cel măreț urmează! Garantat.

  

 

 

  

   

Repost 0
8 mars 2016 2 08 /03 /mars /2016 09:20

Nu am nicio știre despre ce-nseamnă exact 8 martie, și de ce i se spune acestei zile a „femeilor”...

Dar mi-am amintit de acest text, trimis de 8 martie 2006 prin e-mail (atunci nu exista ochiul de veghe!), la care am primit slabe reacții, din partea celor care l-au primit. De aceea, repet figura de acum un deceniu, lucrînd puțin la stilistica acestuia. 

Dorința de a trăi


Raoul Follereau (inițiatorul mișcării "Feu et lumiere") se afla intr-o leprozerie dintr-o insula din Pacific. O atmosferă ingrozitoare domnea acolo: numai cadavre ambulante, disperare, mînie, răni, plăgi și mutilări groaznice.
 

Dar, cu toate acestea, printre atîtea pustiiri, un bătrîn bolnav își păstra ochii surprinzător de luminoși și surîzători. Suferea în trup ca și nefericiții săi tovarăși, dar se arata atașat de viață, fără disperare, afișînd blîndețe în raporturile cu ceilalți. 

Curios în fața acestui miracol al vieții, în infernul leprozeriei, Follereau a dorit să-i caute explicația: ce anume putea să dea atîta dorință de a trăi  acelui suferind, crunt lovit de soartă? L-a abordat în chip discret și a descoperit că întotdeauna, la răsăritul soarelui, bătrînul se tîra spre zidul ce înconjura leprozeria și privea spre o femeie, bătrînă și ea, cu chipul  brăzdat de cute fine, cu ochii plini de blîndețe. Femeia nu vorbea, ci lansa
numai un mesaj tăcut și discret: un surîs, iar omul se lumina la vederea acelui surîs, și răspundea la fel. Dialogul mut dura cîteva clipe, apoi  bătrînelul se tîra inapoi înspre barăci. Acest lucru se întîmpla în toate diminețile și era un fel de comuniune zilnică. Leprosul alimentat și întărit de acel surîs, putea să suporte o altă zi, și să reziste pînă la o nouă întîlnire, cu acel surîs de pe chipul femeii.

Cînd Follereau l-a intrebat, leprosul i-a răspuns:

"Este soția mea !".

Și după un moment de tăcere: "înainte de a fi venit aici, m-a îngrijit în secret, cu tot ceea ce reușea să găsească. Un vrajitor i-a dat o pomadă, iar ea în fiecare zi îmi ungea fața cu ea, lăsînd numai o mică parte neunsă, ca să mă poată săruta. Dar totul a fost inutil și atunci m-au luat și m-au adus aici. Ea, însă, m-a urmat, și cînd o revăd în fiecare 
zi, numai de la ea aflu că sunt încă viu și numai pentru ea îmi place să mai trăiesc."

Din: Bruno Ferrero, Quaranta storie nel deserto

@ foto: © vladimir bulat, 2013

@ foto: © vladimir bulat, 2013

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia Delicii literare
commenter cet article
1 mars 2016 2 01 /03 /mars /2016 18:25

Poate că Norman Manea simte nevoia și datoria de a scrie despre supraviețuitorii Holocaustului, dar noi, românii avem imperioasa nevoie de a relata despre cei ce au biruit pușcăriiile, ororile comunismului, care au fost mult mai longevive și mai întinse teritorial decît prigoana evreiască. 

Cei din urmă astăzi se răzbună pe toate căile, în timp ce martirii închisorilor implorau: nu ne răzbunați!

În ultimul pătrar de veac au apărut numeroase mărturii ale celor care au stat în pușcăriile comuniste, în izolare, umilință, tortură, foame, frig, departe de familii și umanitate. Mărturiile acestea trebuie să crească progresiv cu numărul anilor care ne separă de acel ev negru, urît,  lugubru și terifiant. Gîndul la acea epocă trimite oamenii, inevitabil și invariabil, la Evul Mediu, la atrocitățile și violențele acelei perioade nesfîrșite pentru cei care le-au trăit. Studii recente arată tot mai amănunțit istoria torturilor, plaga inumanității din Europa creștină. 

foto: © vladimir bulat, 2016

foto: © vladimir bulat, 2016

Vladimir Beșleagă, care va împlini anul acesta, în vară, onorabila vîrstă de 85 de ani, este printre decanii de vîrstă ai breslei scriitorilor din Moldova răsăriteană. Născut în Transnistria, în 1931, a apucat să facă școală românească în clasa a patra, în plin război al doilea mondial, între 1941-1942. În școala aceea pe vremea administrației țariste funcționa o școală parohială, în care un alt Beșleagă făcuse instrucție teologică...

Cert este că Vladimir Beșleagă a devenit pentru românii din stînga Prutului un guru intelectual, moral, cu toate că a făcut facultatea de litere la Chișinău în anii cei mai cumpliți ai amurgului stalinismului, și imediat după. Figura lui demonstrează că nu școala călește caracterele cărturarilor, mai ales dacă acestea sunt precare și oportuniste. Beșleagă a fost și este un cărturar și scriitor de cea mai înaltă anvergură, și pe cît este de erudit și cult, pe atît discreția și smerenia îl conservă într-o umbră care-i este benefică, fertilă, creatoare de decenii. Mereu ne suprinde cu studii, romane și poeme inedite. De aleasă ținută intelectuală, de care Moldova post-comunistă are atîta nevoie!

La începutul acestui an, în ianuarie, a apărut volumul pe care scriitorul le-a numit TATA VASILE în 73 de episoade și XIV scrisori, cu subtitlul Memorii. Volumul este copleșitor, și sub aspect grafic, și mai ales ca structură textuală, cu o sintaxă care amintește vorbirea orală, ritmica taclalei, a discuției libere, celei mai neconvenționale. Dealtfel, Beșleagă a mai încercat și i-a reușit acest gen de scriitură și în alte publicații ale sale, mai ales că domnia sa pare un fin cunoscător și degustător al „graiului transnistrean”, pe care dorește să-l conserve în propria-i operă. Nu este însă, din fericire, acea vorbire șantistă, poluată de rusisme și vocabule ucrainene, de care era poluată limba moldovenească, ideologizată, de dincolo de Nistru în contrast cu română, care se dezvolta în România Mare. Vocabularul pe care-l înregistrează Vladimir Beșleagă este dintre cele mai pure, arhaice, e limba țăranilor răzeși, cărora nu le-a putut băga nimeni o altă vorbire decît cea pe care ei au moștenit-o prin sîngele moșilor-strămoșilor. Poate nu e întîmplător că pe la mijlocul anilor  ”60 tînărul scriitor redactează o teză cu tema Liviu Rebreanu și arta romanului. Ardelenii și moldovenii din periferii se simt atrași între ei, afini, resimt poate mai abitir decît ceilalți români pericolul asupririi, al deznaționalizării, . Par mai puțin delăsători, în raport cu regățenii, dobrogenii, oltenii. Oamenii marginilor sunt luptători, poate puțin mai cutezători decît cei aflați în centru. Ei bine, Beșleagă este nevoit să abandoneze teza de doctorat, pentru că și îndrumătorul său, Vasile Coroban este hăituit, „fugărit de la Universitate pentru naționalism, pînă la urmă, în toamna lui 1958 sunt și eu expulzat din camera de la cămin și rămîn pe drumuri...” (pag. 120).

Cele 73 de episoade se împletesc ca niște mici bijuterii literare pe o țesătură literară percutantă, mlădiată minunat, fragmente care roiesc în jurul figurii tatălui mai ales, a părinților celor doi, dar și a neamurilor multe, iar narațiunea este ilustrată de cîteva fotografii alb-negru. M-am uitat cu luare aminte la acestea. Nu erau figuri de țărani în ele. Figurile poartă uniforme de militari, ale armatei roșii din anii 30, cea mai sinistră perioadă a Impreiului Roșu. Țăranii au fost transformați, cel mai  în ostași, apoi în funcționari. Îl vedem pe tata Vasile, la Conferința conducerii Cooperativei sătești de consum, la Tiraspol, în 1931. Era un domn impozabil, îmbrăcat în cămasă albă, albă ca neaua, privind cu datașare la camera de fotografiat, cu o pălărăie la fel de imaculată, în mijlocul a 18 bărbați tuciurii, chinuiți de muncă și de soarele sudic, dar sobri și încruntați. Beșleagă e altfel, și această diferență s-a moștenit mai ales în felul de a fi al fiului său, pe care tatăl îl voia doctor (p. 66-67). La toată lumea tata Vasile spunea: „ - Are să crească mare... Și are să fie doctor...Și cînd om îmbătrîni are să ne puie coaie de bursuc!” (p. 136). 

Urmează, pe ultimele zeci de pagini ale volumului, acele XIV scrisori pe care Vasile Luca Beșleagă le-a expediat din detenția sa din Ural-Uzbekistan, unde a stat între 1950-1954, revenire care a fost, cum spune fiul - „ca la teatru” (p. 119). Acolo își reamintește aspecte ale vieții sale din perioada interbelică, sovietică, și din timpul scurtei administrații românești din Transnistria (1941-1944), pe care le descrie fie în rusă, fie în limba română cu caractere latine și slavonești. E un material încă destul de puțin analizat, e brut, expus atunci, publicat azi, fără a fi sintetizat, nesupus hermeneuticii cercetătorului trecutul penitenciar.

Cartea lui Vladimir Beșleagă este pe cît de suprinzătoare ca și construcție literară, pe atît de legitimă ca și document, arhivă vie, propuse posterității din partea unei conștiințe și minți aflate în amurgul vieții, care mărturisește, aduce laudă eroismului uman al tatălui său și, implicit, întregii mișcări naționale din Basarabia. În scrisoarea a XIII-a, datată 7-8 octombrie 1953, găsim următoarele afirmații: „...Eu am să ies din lagăr mult mai vurtos, oțălit cu oțăl di la munții Uralului! De nime nu mă tem, da șî la nime nu m-oi închina. Stau drept înaintea sabiei, cum stă grîu înaintea combainului...Șî de murit n-am să mor în genunchi, da am să mor în picioare!” (p. 197). Iar alături este amplasată fotografia tatălui, din 1970. „...ba i clopotele tragem”, sunt ultimele cuvinte din scrisoarea trimisă în vara lui 1954; la scurtă vreme tata Vasile este eliberat, și se întoarce în Moldova natală, fiind martorul expulzării fiului de la doctorat, acuzat de „naționalism”. Dar oare nu tot român s-a crezut acest țăran transnistrean, ajuns la poale Uralului, atunci cînd scria scrisori familiei sale în limba română? Le scria, și nu avea niciodată certitudinea sau speranța că aceste misive vor ajunge vreodată la destinație, ca să se facă istorie mărturisitoare peste cîteva decenii...Dar anume așa s-a întîmplat! Cartea lui Vladimir Beșleagă este cea mai vie mărturie. Dacă este totuși o ficțiune, e cu atît mai credibilă cu cît nu degajă deloc aerul artificial al puzderiei de mărturii, care se vor cu tot dinadinsul autentice, reale, veridice, unice. Toate cîte au fost aici, s-au perindat aievea prin fața ochilor. A ochilor sensibili.        

       

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
19 février 2016 5 19 /02 /février /2016 19:05
Harper Lee. foto: © LIFE Images Collection, via Getty Images.

Harper Lee. foto: © LIFE Images Collection, via Getty Images.

Chiar dacă Polirom s-a grăbit să traducă noul roman al scriitoarei Harper Lee - astăzi trecută la cele veșnice - Go Get a Watchman (Du-te și pune un străjer), se pare că nu e deloc vorba despre un nou roman, apărut la mai bine de jumătatate de veac de la publicarea romanului care i-a adus autoarei celebritatea mondială, ...Să ucizi o pasăre călătoare (1960), ci despre o primă versiune a celui care i-a adus și Pulitzer Prize, tot atunci.

Vorba e că Harper Lee nu a dus niciodată dorul unei noi scrieri, nu a scris alt roman, și nici nu a declarat vreodată că ar simți nevoia să facă asta. A susținut încă de atunci, că cerneala din pana ei s-a uscat. De-a lungul anilor a trăit în umbra surorii sale, Alice Lee, care a fost întreaga sa viață avocată, și s-a ocupat de drepturile literare ale celei care a fost Harper Lee. Confortul și discreția erau marile ei atu-uri, a constribuit în parte la construirea bisericii Metodiste din orașul Moenroeville, unde a locuit întreaga sa viață. În 2014 sora ei a murit, la vîrsta de 103 ani, iar biograful lui Herper Lee, Charles J. Shields, cel care a publicat în 2006: Mockingbird: A portrait of Herper Lee, susține că apariția acestui nou roman se datorează în chip covîrșitor dispariției celei care a fost Alice. La scurtă vreme de la moartea ei, s-a început promovarea „noului” roman vechi. Adică - lucrurile au scăpat de sub control, și altcineva a dorit să cîștige pe seama scriitoarei aflate încă în viață. Ei bine, la momentul apariției „noului” volum Herper Lee se afla într-un azil, surdă și oarbă, deplasîndu-se anevoie într-un cărucior...Deci, afacerea lui Go Get a Watchman nu mai era în niciun fel diriguită sau controlată de autoarea însăși, ci de cei care vorbesc astăzi în numele ei.

Iată ce scrie Michiko Kukutani: “The depiction of Atticus in ‘Watchman’ makes for disturbing reading, and for ‘Mockingbird’ fans, it’s especially disorienting”. A se mai adăoga, că anume Atticus trebuia să se numească inițial romanul ...Să ucizi o pasăre călătoare. Editorul de atunci a decis altfel, avocatul Atticus a rămas doar personaj. Astăzi, tot altcineva decide cum să arate posteritatea autoarei unui singur roman, care era, foarte adevărat, o perfecționistă, o mare scriitoare.

Herper Lee = ...Să ucizi o pasăre călătoare.         

Repost 0