Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

19 février 2016 5 19 /02 /février /2016 19:05
Harper Lee. foto: © LIFE Images Collection, via Getty Images.

Harper Lee. foto: © LIFE Images Collection, via Getty Images.

Chiar dacă Polirom s-a grăbit să traducă noul roman al scriitoarei Harper Lee - astăzi trecută la cele veșnice - Go Get a Watchman (Du-te și pune un străjer), se pare că nu e deloc vorba despre un nou roman, apărut la mai bine de jumătatate de veac de la publicarea romanului care i-a adus autoarei celebritatea mondială, ...Să ucizi o pasăre călătoare (1960), ci despre o primă versiune a celui care i-a adus și Pulitzer Prize, tot atunci.

Vorba e că Harper Lee nu a dus niciodată dorul unei noi scrieri, nu a scris alt roman, și nici nu a declarat vreodată că ar simți nevoia să facă asta. A susținut încă de atunci, că cerneala din pana ei s-a uscat. De-a lungul anilor a trăit în umbra surorii sale, Alice Lee, care a fost întreaga sa viață avocată, și s-a ocupat de drepturile literare ale celei care a fost Harper Lee. Confortul și discreția erau marile ei atu-uri, a constribuit în parte la construirea bisericii Metodiste din orașul Moenroeville, unde a locuit întreaga sa viață. În 2014 sora ei a murit, la vîrsta de 103 ani, iar biograful lui Herper Lee, Charles J. Shields, cel care a publicat în 2006: Mockingbird: A portrait of Herper Lee, susține că apariția acestui nou roman se datorează în chip covîrșitor dispariției celei care a fost Alice. La scurtă vreme de la moartea ei, s-a început promovarea „noului” roman vechi. Adică - lucrurile au scăpat de sub control, și altcineva a dorit să cîștige pe seama scriitoarei aflate încă în viață. Ei bine, la momentul apariției „noului” volum Herper Lee se afla într-un azil, surdă și oarbă, deplasîndu-se anevoie într-un cărucior...Deci, afacerea lui Go Get a Watchman nu mai era în niciun fel diriguită sau controlată de autoarea însăși, ci de cei care vorbesc astăzi în numele ei.

Iată ce scrie Michiko Kukutani: “The depiction of Atticus in ‘Watchman’ makes for disturbing reading, and for ‘Mockingbird’ fans, it’s especially disorienting”. A se mai adăoga, că anume Atticus trebuia să se numească inițial romanul ...Să ucizi o pasăre călătoare. Editorul de atunci a decis altfel, avocatul Atticus a rămas doar personaj. Astăzi, tot altcineva decide cum să arate posteritatea autoarei unui singur roman, care era, foarte adevărat, o perfecționistă, o mare scriitoare.

Herper Lee = ...Să ucizi o pasăre călătoare.         

Repost 0
19 février 2016 5 19 /02 /février /2016 13:10
foto: © vladimir bulat

foto: © vladimir bulat

The windiest militant trash

Important Persons shout

Is not so crude as our wish:

W.H.Auden

 

Habar nu am cîtă lume l-a cetit pe Christopher Hitchens la noi, dar în lumea anglofonă el are o miriadă de fani. Chiar și după moartea lui, în 15 decembrie 2011, rîndul cetitorilor & simpatizanților ideilor, șarmului & argumentației risipite prin cărțile rămase, nu a prea scăzut. Culegerea de eseuri, And Yet..., apărută anul trecut, în noiembrie, culege cronici entuziaste pe ambele maluri ale Atlanticului.

Destinul lui postum însă a început cu volumul Mortality, apărut simultan și în UK și US, în septembrie 2012. Acesta este al doilea apărut la noi, după cartea poate cea mai scandaloasă a lui, God is Not Great: How Religion Poisons Everything (2007), publicată la noi la aceeași editură, Litera. 

Zilele acestea mi-a nimerit în mînă Mortalitate, care m-a atras cu a sa copertă sobră, minimalistă, aspră, glacială. În engleză cartea a apărut cu mai multe feluri de coperți, editorul român a ales-o însă pe aceasta, căci cu adevărat se potrivește foarte bine, e cea mai adequată. Este o carte despre actul muririi, despre cum e să-ți închei socotelile cu terestra existență, și cum te raportezi la cei din jur în lunile care premerg momentului despărțirii. Hitchens nu are o perspectivă creștină asupra vieții & a morții. Pentru că era ateu, neo-marxist, liberal, iar în tinerețea sa europeană chiar a cochetat cu socialismul britanic de tip troțkist. Mortalitate ne arată cum e să mori fără să-ți fie frică de întîlnirea cu dumnezeu (autorul l-a scris anume cu „d” mic), să nu-ți fie groază de iad, să nu te aștepți la miresmele raiului, să-și displacă jelaniile de aici și de dincolo. Interesant de consemnat, că în versiunea rusă, cartea a apărut sub denumirea „Ultimele 100 de zile” (este disponibilă în format PDF, în regim liber), pentru că în rusă nu există un substantiv pe care-l avem noi, pentru „starea ființelor vii supuse morții”, cum definește Șăineanu în dicționarul său, mortalitatea. Apoi, mai cred, că titlul este sugerat, în subsidiar, și de bătrîna tradiție a armatei sovietice, cînd cu o sută de zile înainte de ordinul de mobilizare a vechiului contingent de ostași, aceștia se rădeau în cap la zero...survenea o perioadă de „delir” și de „relaxare”, de murire pentru armată, un fel de despărțire ritualică de aceasta...E o speculație personală, raportată la cartea minunată a lui Christopher Hitchens. 

Hitchens a avut parte de ceea ce, demult, Updike, numea „marele C”., care acum e ceva banal, omniprezent, globalizat, adică, ceva ce ține de regnul arctic al oncologiei, scurt spus: cancer. Un cancer la nivelul ganglionilor limfatici. Povestea a început la NY, după o zgomotoasă lansare a ultimei sale cărți...care chiar se pomenise a fi penultima antumă. E vorba de volumul său de memorii, Hitch-22. În fapt, în perioada sa de agonie, în septembrie 2011, a văzut lumina tiparului voluminosul op - Arguably: Essays, o culegere de 107 texte pe diverse teme de cultură, cărți & politică.

În iunie 2011 a devenit evident că Hitchens nu mai posedă un trup, ci devine un trup, este un trup, cum se exprimă chiar autorul, undeva în Mortalitate. Nu este acel gen de stingere pentru care te pregătești cuviincios, creștinește, prin rugăciune, liniștire, ca-n „bizantinul” volum al lui Evghenie Vulgaris, Îndeletnicire despre buna-murire. Hitchens e atent, dimpotrivă, la degradarea trupului, la pierderea vocii (despre comunicarea vocală face un minunat expozeu!), la starea sîngelui, la căderea părului, se referă la fizica & biologia celulelor care se degradează, dar nu regretă decît pierderea libertății cuvîntului. Nu-l vedem nicio clipă încrîncenat, resentimentar, furios, nu-și deplînge soarta. Negociază cu propriul corp. Or, „furia nu și-ar avea rostul”, scrie autorul, și are acut doar sentimentul risipei. Risipa de tot. Bucuria era dată însă de faptul că descriindu-și propria degradare, oferea un mic ghid intelectual despre cum să trăiești cu propria ta vulnerabilitate, murire, mortalitate. Chiar dacă descrie ceva iremediabil, ireconciliabil, sfîșietor, empatic se întovărășește, în paginile pe care le alcătuiește, cu mari spirite ale vremii sale, contemporane cu el, dar și cu unele demult apuse: Callimah, Pascal, T.S. Eliot, Updike, W.H.Auden, Nelly Sachs, Bob Dylan, Kingsley Amis, Nietzsche, prof. Sidney Hook, dr. Francis Collins, John Diamond ș.a. 

Poate formula cea mai de neuitat din această carte este Tumortown, sau Tumorville - este lumea în care te pomenești transportat, exilat, posibil abandonat, și din care nu mai poți evada decît pentru a ajunge la cimitir sau crematoriu. Ajuns acolo, autorul Mortalității a decis astfel: „Pînă acum am decis să mă prevalez de tot ce îmi oferă boala și să rămîn pe baricade, luînd, în același timp, toate măsurile impuse de declinul meu inevitabil. Repet, la fel trebuie să procedeze și o persoană sănătoasă, numai că într-un ritm mai lent. Este soarta comună nouă tuturor. În ambele cazuri, însă, ne putem lipsi de maximele facile care nu-și respectă promisiunile” (p. 83). El se arată ceea ce în idiș s-ar numi shtarker (שטאַרק), adică un tip răzbătător, puternic, persevent și conșiincios. Autorul însuși, pe linia lui Nietzsche, cu al său starker (cu umlaut pe a, adică 2 puncte orizontale de-asupra), din sintagma: Was mich nicht umbringt macht mich starker, se încurajează, căutînd formule de luptă a duhului cu boala cărnii, necruțătoare. 

Mortalitate rămîne o carte senină, lucidă, chiar ludică pe ici-colo, și mie personal ca intensitate și exercițiu literar, mi-a amintit de copleșitorul volum-eseu al lui William Styron, Darkness Visible (1990). Doar că amintirile despre nebunie, rod a unei depresii profunde, nu au dus la decimarea fulgerătoare a lui Styron, așa cum i-a provocat, lui Christopher Hitchens mutarea definitivă dincolo...De remarcat că textele celor doi au apărut inițial în grandiosul promotor al culturii populare, publicația Vanity Fair.           

Un mare spirit liberal, cugetător de capul lui, cum a fost Christopher Hitchens, războindu-se cu religiile, terorismul, politicile „corecte”, oficiale, cu mințile leneșe, cu impostura diverselor confesiuni, cu propriul cancer la esofag în cele din urmă, și-a descris această trecere cu stil, elegant. Dar și cu puțină lipsă de consolare, undeva, ca un ecou.   

Repost 0
20 octobre 2015 2 20 /10 /octobre /2015 09:46
foto: editura Filos

foto: editura Filos

Pentru ca obsesia românilor pentru Nobelul literar să capete oarece consistență și densitate, adică scheletul să puie ceva carne pe el, cartea lui Emil Iordache (1954-2005), Nobelul literar slav, apărută chiar zilele astea (la un deceniu de moartea cărturarului) la editura Filos, se potrivește cum nu se poate mai bine, să ajute acestui fenomen. În ce sens?

Reputatul slavist și traducător, Emil Iordache, a lăsat în urma sa un op în care se ocupă de 11 scriitori care au fost încununați cu premiul Nobel pentru literatură, printre care se află 4 polonezi, 5 ruși, un ceh, un sîrb, din care lipsește proaspăta autoare bielorusă, din simplul motiv, că autorul român absentează dintre noi, în aceste zile în care se discută intens cel de-al 6-lea premiu Nobel oferit limbii ruse...Limbile slave au pînă în acest moment 12 scriitori trecuți în lista Nobel, iar fiecare dintre aceștia a marcat literatura secolului XX, în beletristică, poezie și, recent, în proza documentară, non-ficțională.  

Volumul beneficiază de îngrijirea lui Richard Constantinescu, iar postfața e semnată de Antonio Patraș

Nu știu, nici nu-mi dau seama cum va fi cetită și comentată această carte, dar pot spune chiar de pe acum că un astfel de volum are potențialul necesar (suprem) pentru a alunga stafiile aride și imaginația calpă din capetele celor care încă mai cred că adevărata și marea literatură nu se naște doar din cuvinte, nici pe terenuri mișcătoare, aride, neirigate de veninul tiraniei, de zbucium, contradicții, suferințe, tragedii, războiaie și exil...Dacă ne gîndim la cei 12 slavi, ei toți fie au fost parte a acelor fenomene, fie le-au trăit aievea, pe care le-au vorbit, mărturisit și descris cu maximă onestitate. 

Nobelul literar slav - devine o plarformă necesară pentru înțelegerea lor! 

Și pentru că cea mai puțin cunoscută la noi (după cum mi se pare) rămîne poeta poloneză Wisława Szymborskadeși din opera ei au apărut în limba română 4 cărți, propun în finalul acestor rînduri preliminare, cîteva poeme, apărute pe pagina Institutului Polonez, instituție care este un veritabil model pentru felul în care-și promovează valorile spirituale autohtone, pe toate meridianele lumii! 

Lista completă a scriitorilor despre care a scris Emil Iordache, în Nobelul literar slav: 

1905: Henryk Sienkiewicz (Polonia)

1924: Władysław Reymont (Polonia)

1933: Ivan Alexeevici Bunin (Rusia, în exil)

1958: Boris Leonidovici Pasternak (URSS) – a refuzat premiul!

1961: Ivo Andric (Iugoslavia)

1965: Mihail Șolohov (URSS)

1970: Alexandr Soljenițîn (URSS)

1980: Czesław Miłosz (Polonia-SUA)

1984: Jaroslav Seifert (Cehoslovacia)

1987: Iosif Brodski (SUA-URSS)

1996: Wisława Szymborska (Polonia)

2015: Svetlana Alexievich (Belarus) 

Repost 0
24 septembre 2015 4 24 /09 /septembre /2015 07:02
graphic design: Dmitri Cernogaev - http://chernogaev.com/

graphic design: Dmitri Cernogaev - http://chernogaev.com/

Acest soptuos și luxos album, de 34 / 27, 5 cm., cu 192 de pagini și imagini inedite, cu un nu mai puțin inedit Jurnal al lui Mihail GRECU, a apărut la Moscova în anul 2009. Se numește - Pictura. Despre vizibil și ascuns. Trebuie să recunosc că am auzit doar de el, se zvonea prin Chișinău, că maestrul Grecu a fost „canonizat” de Moscova printr-un album, în care s-au publicat și file de jurnal. Au trecut aproape 6 ani, și-l țin în mînă, primit fiind de la însăși cei care au tradus, îngrijit și impulsionat apariția acestei monumentale ediții: Tamara Grecu-Peicev și Dumităr Peicev, moștenitorii operei lui Mihail GRECU (1916-1998), cu următoarea dedicație:

Mă simt fericită - în sfîrșit, că acest album va nimeni în mîinile unui specialist - critic de artă - de marcă!

Vă doresc, dragă domnule Vlad Bulat, ca creația maestrului Grecu să fie studiată încă mai profund!

Mulți ani rodnici!

Tamara Grecu-Peicev / 18 sept. 2015”.

Ei bine, această carte este esențialmente epocală, fără nicio îndoială. Este constituită din trei părți. Se deschide prin spicuiri din jurnalul găsit, după o nenoricire care s-a abătut asupra atelierului maestrului, de către pictorul Dumităr Peicev... E vorba de niște caiete care acoperă o perioadă cuprinsă între anii 1975-1990 (pag. 7-94). Apoi e vorba despre pictura lui M.G. (pag. 97-162). După care se alătură un grupaj de corespondență, biografia, cronologia și un set de fotografii istorice legate de viața și opera artistului (p-163-190). Gîndurile artistului au fost traduse în rusă de către dna Tamara Grecu-Peicev. La fel și corespondența, care nu era în limba rusă. Tot aici se află și scrisorile lui Constantin Noica, către Mihail GRECU. Fac o paranteză, pentru a spune că la un moment dat l-am contactat pe dl. Gabriel Liiceanu, responsabilul de arhivă a filosofului Constantin Noica, întrebîndu-l dacă aceasta conține scrisori de la pictorul basarabean Mihail Grecu, iar acesta mi-a răspuns că nici nu a auzit de numele acestuia...În ambele, filosoful român face apel la minunatele scrisori ale lui Grecu! Cum se face atunci, că „moralistul Liiceanu” nu a dat niciodată de acestea? Sau ceea ce a trezit interesul lui Noica, nu e la fel de interesant pentru actualul Liiceanu? Îl las pe Dumnezeu să judece. Dar rămîne un document al epocii, că particula întru a fost un prilej de dialog între Noica și Grecu.

Albumul editat la Moscova este, din punctul meu de vedere, o palmă usturătoare dată întregii noastre bățoșenii culturale, celei românești mai ales, pentru că niciodată, nimeni, din România postbelică nu a acordat atîta atenție și amploare picturii și personalității lui Mihail GRECU, așa cum au făcut-o cei din Rusia. Cum se face că cel mai reliefat și mai de anvergură artist de dincolo de Prut este asimilat și înțeles mai ales de cei alogeni, și este aproape ignorat de români, de cei pe care opera lui GRECU îi analizează? Fostul imperiu sovietic este mai atent cu valorile, decît o face statul român cu ai săi conaționali. Să fiu onest, nu mă miră deloc acest lucru. Pentru că moldovenii din provincia ruptă, și încă nerecuperată de România, au avut ce învăța de la marea tradiție culturală rusă, în materie de muzică, film, literatură, arte vizuale...numai faptul că oricare dintre ei putea ceti în original Tolstoi, Dostoievsky, Cehov, Ahmatova, Mandelștam, Daniil Andreev, Bunin, Șolohov, Boris Pasternak, Țvetaeva etc - e deja un bagaj uriaș, imposibil de evaluat...Iar accesul la Ermitaj și Muzeul Rus, Galeria Tretyakov, Muzeul de Etnografie din Sankt-Peterburg, făcea pe oricine capabil să dialogheze de la egal la egal - azi cînd sunt deschise granițele lumii - cu orice tradiție universală, dacă tot veni vorba.

De aceea, în concluzie, nu pot să spun că mă miră apariția unui astfel de album ca cel dedicat lui Mihail GRECU anume la Moscova, și nu la Chișinău sau București. Pentru aceste două capitale românești sunt proiecțiile unor culturi mici, provinciale, parohiale, fără respirație mesianică, universalistă. În treacăt fie spus, la recitalul violonistei Alexandrei Conunova la International Tchaikovsky Competition (care a cîștigat premiul III) a asistat și șeful statului rus, iar cîștigarea medaliei de aur la secțiunea violoncel de către românul Andrei-Ionuț Ioniță, a produs doar un slab ecou în țara noastră. Zilele trecute Conunova a primit titlul onorific Maestru în Artă, de la statul moldovenesc...Iar Andrei-Ionuț Ioniță va avea în curînd un recital de zile mari la Teatrul Mariinsky, din Sankt-Petersburg. Asta așa, ca să punctăm niște diferențe...

Cartea aceasta, care a prilejuit aceste fugare notații (deocamdată), ne arată un M.G. nu doar ca pe un înlăcărat artist experimentalist, inovator, un neastîmpărat căutător de forme noi, un pictor profund, serios, ci și ca un gînditor care-și punea foarte adînc problema statutului imaginii în raport cu realitatea, cu artistul însuși, precum și rolul acestuia din urmă în structurarea și apariția unei reprezentări. Scria aceste lucruri, le consemna, și se întreba care e în general rolul unui creator în lumea civilzată, se baza pe lecturi la zi, și pe propriile meditații asupra artei, lumii, cosmosului.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe Delicii literare
commenter cet article
4 septembre 2015 5 04 /09 /septembre /2015 13:50
Un poem de Marcela Benea

Poemul este preluat din volumul 101 poeme, de Marcela Benea, editura Biodova, București, 2012, pag. 34.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
28 avril 2015 2 28 /04 /avril /2015 00:41

„Mașinăriile născocite de noi au,

ca și corpurile noastre și nostalgia noastră,

o inimă cuprinsă încet de incadescență.

Întreaga civilizație umană a fost de la bun început

 numai o mocnire...”

 

După apariția în română, în 2008 a romanului Austerlitz, W.G.Sebald a intrat în conștiința românilor ca un scriitor atipic, deosebit de erudit, și pe alocuri provocator, ilustrînd o conștiință morală care a folosit genul romanesc pentru a enunța problematici grave, tot mai rar formulate în zilele noastre. În acel roman personajul principal era chiar cel care a dat numele scrierii, un alter-ego cumva al autorului, dar exprimîndu-se indirect. În noua traducere românească, Inelele lui Saturn, autorul se prezintă la persoana 1, și face o lungă călătorie pe coasta britanică a Mării Nordului, mai exact prin pustiitul comitat Suffolk, unde hălăduiește prin sate, printre castele, bărăgane și plaje ca, în cele din urmă, să fie internat „într-o stare de imobilitate aproape totală”, după cum însuși autorul o mărturisește chiar din capul însemnărilor sale. 
Pe întinsul a 300 de pagini ale ediției românești parcurgem un traseu atît geografic, topografic, cît și cultural și spiritual. Naratorul ne face cunoștință atît cu locurile prin care hoinărește, cît și cu preocupările sale intelectuale, fie de natură empatică, livrescă, fie prin intermediul unor relații de amiciție și profesionale directe, cu oameni la fel de atipici, ca și autorul însuși. Din chiar primul capitol al acestei cărți-caleidoscop facem cunoștință cu doi specialiști în literatura clasică de expresie franceză: Michael H. Parkinson și Janine Rosalind Dakyns, cărora Sebald le dedică mici bijuterii literare, o dovadă clară a atașamentului avut pentru cei doi, după ce ambii părăsesc
subit această lume, în 1994. Emoționantele și profundele sale rînduri le putem interpeta ca pe niște ferpare literare.     

Sebald și Janine Dakyns, credit foto: http://www.avondlog.nl/blog/36342872

Sebald și Janine Dakyns, credit foto: http://www.avondlog.nl/blog/36342872

Umează apoi o lungă disertație despre ciudatul savant Thomas Browne (1605-1682), care practicase medicina și botanica în Norwich - orașul în care naratorul a zăcut o vreme în spital. Numele lui Browne apare presărat în mai multe locuri în carte și, desigur, este pomenit în acurata narațiune despre viermii de mătase, care ocupă practic întregul capitol final al cărții. Acest discurs, despre viermii de mătase este, în esență, o foarte compactă istorie a omenirii, a ascensiunii capitalismului britanic, legat de prelucrarea mătăsii anume aici, la Norwich, care era în pima jumătate a secolului al XVIII-lea al doilea oraș al Angliei, după Londra. Aflăm și cum oăle de viemi de mătase au fost aduse din China în Europa, pe vremea lui Justinian, de către doi călugări sirieni, ouă transportate într-un baston de bambus, folosit de anahoreții bizantini drept cărjă pentru sprijin...De la acel gest furtiv - Europa și-a schimbat fața, economia, nevoile și gustul. Mătasea a devenit una dintre cele mai îndrăgite țesături, care marcase pînă și tradiținalele obiceiuri funerare, după cum presa vremii avea să consemneze ținuta Ducesei de Teck - la înmormîntarea Reginei Victoria (1819-1901), cea mai longevivă regină din istoria Angliei, care a stat pe tron 63 de ani, 7 luni și 2 zile - , „care și-ar fi făcut apariția într-o rochie cu adevărat răpitoare  din mătase neagră de Mantua (...), învolburată toată împrejur cu niște voaluri dense, țesătoria de mătase Willet & Nephew din Norwich producînd în acest scop unic, chiar înaintea de închiderea ei definitivă și pentru a-și demonstra meșteșugul în continuare neîntrecut în domeniul mătăsii de doliu, o bandă lungă de aproape douăzeci de metri”(p.300-301).

Personal pe mine, la Sebald, mă atrage modul său firesc de a colaționa imaginea alb-negru cu textul. Este printre puținii autori de literatură, care a dezvoltat un gust desăvîrșit pentru imagine, și mai ales pentru hemeneutica acesteia. Îl înțeleg perfect pe acest autor, care a devansat cu mulți ani cultura blogului, în care astăzi poți lejer insera în text: imagini, scheme, hărți etc. Pînă la Sebald nu prea știu alte cazuri de scriitori, care să apeleze la acest tip de abordare. M-a încîntat această „tehnologie” încă de la lectura romanului Austerlitz. Imaginea, poate mai mult decît chiar și cele mai meșteșugite cuvinte și fraze, te introduce cumva mai repede și mai palpitant în lumea despre care se face vorbire în scris, și te captivează, te seduce, fără drept de apel, uneori. După moartea lui Sebald a apărut o serie lungă de scrieri romanești și eseistice care au preluat această „tehnică” sebaldiană. Nu este neapărat o pastișare. Ci e, mai degrabă, vorba despre un anume trand, căruia Sebald i-a dat naștere, sau și mai exact - l-a anticipat prin scrierile sale. Și din acest punct de vedere autorul nostru poate fi considerat un inovator. De bună seamă, lista cărților care folosesc întru ilustrarea textului devine tot mai variată și bogată ca tematici. O confirmare a faptului că „ideile plutesc în aer”, și doar unii sunt capabili să le capteze, este și apariția recentă a unui volum de proză scurtă, la noi, cel al Anei Barton, intitulat Mamifer, care conține o superbă serie de fotografii tipărite după clișee de sticlă, din provincia românească a intebelicului nostru, adesea atît de mult supralicitat istoricește. E adevărat că în îndepărtatul an 1999, a mai apărut la noi o carte-experiment: 40238 Tescani, care conținea fotodocumente ale unor picto-poezii, și texte literare.

Revenind la Inelele lui Saturn, pot spune că este o carte care m-a învățat enorm de multe lucruri, de la povestea despre heringi, la evocarea destinului unui mare om, iubitor al libertății de expresie, Roger Casement, executat de autoritățile britanice, pentru că a demascat sclavagismul colonialist, și în general, nedreptatea socială (în treacăt fie spus, Mario Vargas LLosa i-a dedicat romanul Visul celtului); de la excentricul poet Algernon Charles Swinburne și amicul său, Watts Dunton, la meticulosul domn pe numele său Alec Garrard, care construiește de mai mulți ani modelul Templului de la Ierusalim, a lui Irod cel Mare, iar fotografia construcției i-a fost oferită autorului de însuși Garrard, și se găsește în carte la paginile 250-251 - un proiect cu adevărat grandios, dar nu mai puțin caraghios, cu atît mai mult cu cît casa lui Garrard a devenit un loc de pelerinaj pentru savanți, jurnaliști, istorici, arheologi, agenți ai unor secte din întreaga lume...care admiră ascensiunea constructivă a locașului care nu a durat în realitatea decît un singur veac. Micile poeme în proză se mai referă: la poetul Chateaubriant, Sfîntul Sebald, Diderot, Joseph Conrad, Michael Hamburger, Edward FitzGerald, Sir Cuthbert Quilter, Bioy Casares, Buffon...afișează o discretă conservă de erudiție, aparent doar umplută cu lucruri fictiv insignifiante, uitate, prăfuite, ale căror relevanță o aflăm prin intermediul „inelelor lui Saturn”.

Las la urmă încîntarea de a pricepe, în sfîrșit, sensurile ascunse ale unui tablou mai mult decît faimos - Lecția de anatomie a doctorului Tulp - al lui Rembrandt, sensuri pe care le decriptează Sebald pentru noi, ca o propunere de lectură a acelei dimineți concrete de ianuarie, a anului 1632, în care a avut loc disecția cadavrului lui Aris Kindt. Chestiunea disecției se pune în termenii unei „discontinuități a compoziției”, iar această observație subtilă a lui Sebald, cu referire la tabloul lui Rembrandt, poate fi aplicată și în analiza scrierii sale, în care observăm că finețea fragmentului, detaliului, amănuntului, witz-ului - precumpănesc asupra voinței „clasice” de a armoniza întregul, ansamblul, stabilitatea de nestrămutat a narațiunii.         

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare Radicalisme
commenter cet article
24 décembre 2014 3 24 /12 /décembre /2014 07:50

POATE că pentru unii apropierea de opera lui Mihail Bulgakov este tangențială, circumustanțială sau argumentată, pentru mine tot ce a lăsat Bulgakov pe acest pământ este de natură existențială. Știu, sună pompos și tendențios. Dar observ că din 2006 încoace sunt cam singurul, din România, care revine - cu obstinație - la subiectul unui singur roman, anume cel care a devenit un sinonim perfect al autorului, Maestrul și Margarita!

Răsună un ”glas în pustiu”, și nimeni nu-l aude! 

 

Titlul acestei capodopere, în România, tot schimonosit a rămas. Recenta reeditare a ”versiunii Natalia Radovici”, la editura Litera (decembrie 2014), ne arată că zbaterea mea de a demonstra că Margarita nu e Margarita, cum au ”consacrat-o” românii, încă de la prima editare în românește, a fost zadarnică. Am scris despre asta aici pe blog, în câteva rânduri, în Observator Cultural, dar și în Steaua clujeană, în două rânduri. Se pare că teama editorilor de a pierde în vânzări este mai puternică, decât onestitatea de a-i reda lui Bulgakov ceea ce este doar a lui. Mereu așa mi se spune, că dacă ar schimba acea literă, cetitorii nu ar mai fi siguri (sic!) că e vorba despre miraculosul roman al lui Bulgakov, ci despre altul...Ca și cum Maestrul și Margarita poate fi clonat, plagiat, imitat sau updatat. Nimic mai fals. Pur și simplu este cu neputință. Din fericire, există și autori care-l iubesc cu adevărat pe Bulgakov, printre care și minunata scriitoare Ruxandra Cesereanu.

 

Deci, pentru cei care mai cred că principiul economic poate eclipsa acuratețea titlului, dar și a traducerii unei capodopere, le pot aduce în cele ce urmează dovada faptului că sunt oameni pe acest pământ, care și-au dedicat parte din viața lor, pentru a decripta, comenta, înțelege anume o singură operă, și aceasta e chiar Maestrul și Margarita. În acest an a apărut la casa de editură B.S.G.Press (Б.С.Г.-Пресс книжный дом, издательство) din Moscova un voluminos Ghid prin romanul Maestrul și Margarita. Moscova-Ierșalaim semnat de doi oameni străluciți în materie de critică și istorie literară: G.Lesskis (1917-2000) și Ksenia Atarova (n. 1943). Cea din urmă, una din marele specialiste în opera lui A.S. Pușkin și traducător din poezia și proza britanică. 

 

Ghid Maestrul si MargaritaEditat într-un tiraj de 3000 de exemplare, volumul însumează 576 de pagini, format 17 / 24, 5 / 3 cm. și conține sute de fișe referitoare la structura, tematicile, personajele, numele, toponimia și cronologia romanului Maestrul și Margarita. Pe lângă text mai sunt și sute de ilustrații, fotografii, imagini facsimilate după manuscrisele lui Bulgakov.

 

Dacă scrierea, redactarea și cercetările pentru această carte, deosebit de prețioasă pentru bulgakofili mai ales, lectura ei este absolut delicioasă, cursivă, oferă perspective absolut fantastice asupra romanului. Nu va ajunge spațiul (vai, limitat) al acestui blog pentru a povesti cât de sclipitor este acest ghid. Dar voi încerca să relatez despre acele articole care se referă la Margarita - personajul-cheie al romanului, pentru a-mi expanda obsesiva repetare, că numele aceasta trebuie încetățenit definit în limba română.

 Articolul ”Casa Margaritei” (ediția de față, pp. 145-147) intenționează să identifice în toponimia Moscovei casa ”gotică” în care locuia Margarita și, desigur, nu există o unanimitate în opiniile celor care s-au aplecat asupra acestei chestiuni. Sunt reproduse și 3 fotografii, pentru a ilustra posibila fațadă a vilei descrise de Bulgakov.

 Luna și soarele” (pp. 256-260), solarul și selenarul apar de foarte multe ori în roman. Autorii au numărat că în romanul despre Maestru apar 119 referințe la lună, și doar de 40 - la soare. Se observă cu maximă claritate că semantica lunii covârșește prezența solară, iar prin asta autorul ne arată funcția selenară a Margaritei, anume celei ”de la care radiază simbolismul selenar al numelui, care e legat de apă, de fluviul viu al conștiinței, de Lună, căreia îi este dat să mânuiască apele și vremurile cu semnficațiile lor concrete și hieroglifice. Margarita - mărgăritar - apă - Lună - un lanț simbolic, care întruchipează femeia în cultura universală. Nimeni n-a fost capabil să prețuiască mărgăritarul, așa cum a făcut-o Maestrul, acel ideal și desăvârșirea forței creatoare a femeii, căreia îi este dat de la natură să inspire prin ”sclipirea-i caldă” (Pavel Florenski)” (p. 259). Aici este cheia, numele Margarita, provine de la latinescul margărita, ceea ce nu e nimic altceva decât mărgăritar, sau în limba mai veche românească - mărgărintar (gr. μαρϒαρϊϮης). Interesant în acest context este de amintit că limba română actuală nu mai asociază acest substantiv cu un prenume, ci doar cu denumirea unei plante, de care e presărat limbajul popular -  bănuț, boul-domnului, boul-lui-dumnezeu, buburuză, crizantemă, dumitriță, margaretă, părăluță, tufănică, vaca-domnului etc. Bulgakov își plasează, de fapt, ”eroina într-un rând cu Aphrodita lui Praxiteles, cioplită parcă din scoica mării, de Venera lui Botticelli, Mărgărita lui Vrubel și alte Margarite din istorie - mărgăritare ale artei mondiale și, desigur, cu Elena creată de Goethe, care printre primii a avut cutezanța să numească prin anima - veșnica feminitate, cea care a jucat rolul unor determinări formulate mai târziu de Jung: ”perla luminosa”, ”mistero”, ”un fascinosum per essellenza” (p. 260). Ei bine, Bulgakov și-a numit muza Margarita = mărgărintar, în timp ce noi, românii, continuăm s-o asociem doar cu numele unei flori de câmp sau cu pomii înfloriți...Desigur, e frumos! Dar în roman este vorba despre o altfel de frumusețe.

 

 

Mai departe avem de-a face cu un articol dedicat exclusiv Margaritei (p. 267-271), din care aflăm și cum s-a născut scena balului satanicesc la Woland, relatat de Elena Sergheevna Șilovskaia, cea care-i va deveni și cea de-a treia soție a lui Bulgakov. Tot de aici aflăm că ”alegerea numelui Margarita (dacă e să lăsăm la o parte semnificația simbolică inițială de mărgăritar) a fost determinată în primul rând, de chipul Margaritei (Gretchem), făurite de Goethe, la care se raportează chipul eroinei bulgakoviene (...) Aici eroina lui Goethe parcă se dedublează: iubirea ei salvatoare este oferită Margaritei, iar slăbiciunea păgubitoare - Fridei. Alte reminiscențe ascunse în prototipul Margaritei se pot decela în cel al MARGUERITEi de VALOIS (1553-1615): ea dă dovadă de aceeași cutezanță în dragoste și hotărâre în fapte. Nu sunt deloc întâmplătoare apelativele din roman, adresate Margaritei de către diverse personaje: ”regina Franței” (Natașa), ”regina Margot” (Koroviev, grăsanul gol de pe Muntele Pleșuv), ”Margot” (Maestrul)” (p. 270 -271).

 

La Margarita se mai referă direct sau indirect și alte articole din această carte, dar mai spre finalul ei există un articol intitulat ”Evoluția eroilor” (466-467), dată fiind existența cîtorva manuscrise care ne arată transformările petrecute în textura romanului, de-a lungul acelui deceniu în care Bulgakov a dezvoltat Maestrul și Margarita. Crema lui Azazello ar fi trebuit să o transforme definitiv pe Margarita. Dar autorul a îngăduit doar o schimbare exterioară, care nu i-a afectat sufletul. Anume despre asta consemnează Bulgakov: ”Întălnirea cu Voland nu i-a adus nicio vătămare psihică. Totul a fost așa, cum a și trebuit să fie” (pag. 467).

 

Nimic din inerțiile și bîlbele noastre, ale intelectualilor, literaților, editorilor, traducătorilor, PR-managerilor, nu poate schimonosi datele esențiale ale capodoperei lui Mihail Bulgakov. Fiecare va rămâne, poate, cu ale lui. Dar totul va fi așa, cum trebuie să fie!

 

Cum a fost zămâslit de la începuturi.        

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
31 octobre 2014 5 31 /10 /octobre /2014 05:50

Ieri, l'Académie française a oferit noul său premiu literar pentru 2014 unui tînăr, unui nume nou în literele franceze - Adrien Bosc. Acesta a editat recent, la editura Stock, romanul său de debut, Constellation. Scrierea este o investigație literară asupra ”infimelor cauzalități”, care au dus la prăbușirea, în arhipelagul Açores, a avionului de pe cursa Paris - NY, petrecută în noaptea de 27 spre 28 octombrie a anului 1949.

Se spune, că romanul se sitează la jumătatea drumului dintre literatură și jurnalism. Sunt 65 de ani de atunci, de cînd s-a prăbușit avionul francez. Ceea ce se credea un fapt divers, o catastrofă deja uitată, a devenit prin acest erfort al junelui scriitor, un subiect de analiză, rememorare, interpretare numerologică etc. Atunci au pierit 49 de persoane, printre care era și violonista Ginette Neveu (1919-1949), care călătorea împreună cu fratele său. Aceasta a fost, printre altele, și discipola lui George Enescu. Se anunța un mare viitor pentru această muziciană, dar catastrofa petrecută înainte ca aceasta să fi împlinit 30 de ani, i-a curmat parcursul. Împreună cu ea a murit și o vioară Stradivarius. Romanul lui Bosc o smulge uitării pe Neveu, invitînd la o discuție despre destin, talent, biografie, meserie și vocație.

Pasagerii acestei curse erau dintre cei mai diferiți: un pictor, un avocat, un industriaș, cîțiva păstori basci, un importator turc și un exportator american...Bosc reconstituie biografia fiecăruia în parte. I-a răpit banalei amnezii, și i-a proiectat în istorie. Funcția literaturii este să scrie și file de istorie mare. Nu e doar fieful istoricilor, a politicienilor, a propagandiștilor etc.! Scriitorul are și el această ”prerogativă”.

Iar Bosc și-a asumat-o chiar de la început.

constellation--adrien-bosc.jpg

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
20 octobre 2014 1 20 /10 /octobre /2014 02:57

Acum cîteva zile s-a anunțat deținătorul din 2014 a lui Man Booker Prize, cel mai important premiu conferit lumii literare de limbă engleză.

Este vorba despre australianul Richard Flanagan, pentru romanul The Narrow Road to the Deep North. Acest roman este o scriere de maximă importanță pentru scriitor, este rodul frămîntărilor și căutărilor sale literare de-a lungul a 12 ani. Autorul povestește pe larg despre geneza acestei scrieri. Este un roman care e la rădăcina tuturor scrierilor sale anterioare, și ne putem da seama de asta inclusiv prin intermediul celor două romane publicate deja la noi, Teroristul necunoscut (2009) și Cartea de pești a lui Gould (2011), ambele apărute la editura Paralela 45.

Geografia literaturii de azi este foarte alambicată, și imprevizibilă. Dacă, de pildă, Patrick Modiano destăinuie și analizează apropierea sa de locurile vechilor străzi și cvartale parisiene, de oamenii din imediata apropiere, Flanagan își plasează narațiunea în îndepărtata Burma, narează despre prizonierii de război din al II-lea Război Mondial, concret din 1943, prin amintirile tatălui său, Arch Flanagan, trecut prin experiența trenului morții.

O evocare a unei realități ce părea demult acoperită de uitare, chiar improbabile, dar revenite la întîlnirea cu eternitatea, grație unei opere literare, situate la limita dintre ficțiune, documentar și analiză psihologică...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
18 septembre 2014 4 18 /09 /septembre /2014 06:21

În data de 6 noiembrie 1927, pictorul Nicolae Tonitza îi acorda un interviu poetului Adrian Maniu, pentru revista ”RAMPA”, în care apăreau numeroase cronici plastice, convorbiri cu artiști, reproduceri alb-negru, după operele care apăreau în expoziții la acea vreme.

Am spicuit cîteva crîmpeie din acest interviu, pe care l-am transcris cu grijă și interes...cu pixul.

 

Ce imagine nu puteți uita?

O albă acuplare michelangeliană, între un țăran și o țărancî, pe verdele peliniu al unei pajiște bârlădene - în primăvară...Aveam pe vremea aceia vreo șease ani...

Debutul?

...Adevăratul debut în pictură a fost cam pe la anul 1900, cînd am primit de la cucoană bătrînă, comanda să-i fac portretulș ”în doi”. Doamna îmi făgăduiese patru lei pentru această operă - și libertatea să-i ciupesc la discreție, din ”agudele” grădinii, tot timpul cât voi lucra. Am reușit, firește, să zugrăvesc o cucoană bătrână, ceiace dealtminteri nu era greu: toate cucoanele bătrâne seamănă între ele. Dar clienta mea a fost nemulțumită și m'a pus să-i corijez tabloul, după indicații tare imperative, gura mai mică, gâtul mai gras, ochii mai mari, nasul mai subțire, cerceii mai lucioși - până când mă trezisem că pictasem o fetiță de unsprezece ani. Cucoana a fost încântată - (avea peste 65 de ani) - și m'a achitat foarte culant cu patru piese de argint, nouă și strălucitoare. Numai când am ajuns cu ele la bragagiul meu am aflat că sunt false. Atunci mi-am dat seama că sunt riscuri mari în cariera de pictor...Ceea ce am putut, cu prisosință, verifica și mai târziu...

Care a fost marele dv. insuscces?

Acum trei ani, când colegul Maxy  m'a pârât publicamente că îmi comercializez munca...ceia ce a avut ca urmare deschiderea unei prăvălii rivale, de perpetuă concurență, în strada Câmpineanu...”.

pag. 1 și 2.

127_1_18.jpg

Nicolae Tonitza, Noapte bună!, u.c., 59, 5 / 49, 5 cm. [prima jumătate a anilor '20].

credit foto: Artmark

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article