Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

23 juin 2014 1 23 /06 /juin /2014 12:50

Armata israileană nu încetează să-i impresioneze pe contemporani! De pretutindeni. Nu este exclusiv o armată, ci mai ales un amplu concept existenţial, şi asta mai ales că în această armată sunt înrolate şi fetele, ca o obligaţie civică a fiecărui cetăţean al Israelului. Numai mamele singure se pot sustrage de la această îndatorire, de a-şi trimite singurul copil pe această cale!

Dar, de regulă, excepţiile acestea sunt rare. Cunosc chiar un caz concret, în care mama unei fete a optat în chip deliberat pentru trimiterea în serviciul forţelor militare a singurei sale fiice. Nu ştiu exact dacă Shani Boianjiu (născută în 1987 la Ierusalim, dintr-o mamă irakiană şi un tată român (de unde, probabil, şi numele de Boianjiu, într-o formă puţin diferită, decît suntem obişnuiţi?), mai are fraţi sau surori, dar devine limpede din experienţa pe care o face cunoscută acum lumii, prin romanul său The People of forever are not afraid, că ea a făcut armata. Cartea a apărut de curînd în româneşte, cu titlul Oamenii eternităţii nu se tem niciodată, în traducerea Ioanei Filat.

Ediţia princeps a fost tipărită în toamna lui 2012, la editura britanică Hogarth Press, cea fondată în 1917 de către soţii Leonard şi Wirginia Woolf. Desigur, acum această editură face parte din grupul editorial Crown Publishing. Pentru o editură minusculă e mult mai dificil să-şi croiască un drum prea lesne spre cetitor, dar marile edituri, cînd le "înghit" lasă să transpară vechiul lor pedigree. Implicit, pentru a spori propriul prestigiu! Ei bine, faptul că Shani Boianjiu a debutat la acest trust editorial, acesta i-a adus cărţii sale un plus de vizibilitate, publicitate şi o promovare, să sperăm, pe măsura valorii acestei scrieri.   

post 127280 20130502071955Scriitoarea Shani Boianjiu a absolvit în 2011 universitatea Harvard, şi a scris, cel mai probabil, Oamenii eternităţii nu se tem niciodată, în timpul stagiului său academic în SUA.

Nu-mi dau seama ce soartă va avea acest roman în România, dar minima informare ne spune că interesul internaţional pentru acesta este unul masiv şi derutant de pozitiv. Cel puţin eu am numărat deja 23 de ediţii ale cărţii, iar România obţine acest privilegiu, de a o ceti în limba maternă, de-abia în acest moment, cînd vecinii noştri: sîrbii, ungurii, polonezii, cehii - au tradus-o anterior.

Este o naraţiune discontinuă despre trei fete, Yael, Avişag, Lea, care-şi satisfac serviciul militar în forţele militare israiliene, într-un cadru mereu periculos, dar şi plictisitor, deopotrivă, despre care relatează şi autoarea. S-a scris mult deja despre limbajul cărţii, în care personajele posedă un lexic cazon, construit din cuvinte voit comune, banale, abrupte, seci, precum şi intrumentarul verbal al oricărei armate este. Însuşi titlul este surpinzător de lung, dar şi de anost, deopotrivă. Parcă-ţi atrage atenţia, dar te lasă repede, din cauza banalităţii aparente a enunţului! De fapt, cine sunt oamenii veşniciei (aş fi optat mai mult pentru acest substantiv)? Desigur, evreii! Iar sintagma aparţine Rabinului Yehoshua Weitzman, unul dintre combatanţii ideii Torat Eretz Israel, care se referă la greutăţile şi aporiile pe care încă poporul evreu nu le-a depăşit.

Nu ştiu, şi nu mi-a dat seama din interviurile cu ea, cît este Shani de implicată în chestiunea asta spinoasă, atît de arzătoare a readucerii Torei în mijlocul unităţii evreilor - de fapt, nu-mi dau seama cît de evreică este, dat fiind coloratura sa etnică!? -, dar prin scrierile sale, cred, o intersează mult mai mult literatura! Dacă e sau nu aşa, ne vom da seama din felul în care va fi recepţionată cartea în Israelul natal. Acolo este miza cea mare, mai ales că autoarea a contibuit personal la transpunerea acesteia în ebraică, sprijinită de un traducător de meserie. Poate că este şi un pariu existenţial cu ea însăşi?

Totuşi, este o tzabar...  

 

credit foto: internet

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
13 mars 2014 4 13 /03 /mars /2014 10:42

Florian Illies este istoric de artă și specialist la o casă de licitații din Berlin (Villa Grisebach), pentru bunuri culturale de secol XIX.

În 2012 a editat cartea 1913: Der Sommer des Jahrhunderts, este istoric tradusă deja în cîteva limbi, iar curînd a fost premiată cu Premiul Ludwig-Börne. Este suficient să privim lista celor care s-au învredicit de primirea acestui premiu ca să înțelegem importanța și valoarea majoră a acestei cărți, semnate de Florian Illies! 

Cartea are un succes nemaipomenit în Occident, este deja tradusă în cîteva limbi. Illies este istoric de artă ca pregătire universitară, cu studii făcute la Bonn și Oxford (unde s-a concentrat pe cercetarea epocii victoriene).

7859-39-6.jpg Desigur, succesul cărții se datorează , cred, și anului înscris, cu litere impunătoare, pe copertă. Dar la fel de adevărat este că atunci cînd se împlinea un secol de la fatidicul 1913, partea conștientă și pătrunzătoare a acestei lumi, nu se putea să nu se gîndească la semnificațiile profunde care au debutat atunci, punînd început acelor ”spaime milenariste”, despre care, cîndva, Georges Duby a scris o carte devenită celebră și clasică pentru toate studiile universitare despre Evul Mediu. 1913 a însemnat, de fapt, începutul secolului XX. Or, Florian Illies, a pus pe tapet aproape tot ce a devenit public în materie de artă, muzică, știință, simțire, sensibilitate, în spațiul apusean, cu accent pe lumea germană.

Freud publică ”Totem și Tabu”; Stravinski lansează, la Paris, baletul ”Primăvara sacră”; Spengler editează ”Declinul Occidentului”; Malevici inventează ”Pătratul negru”; Duchamp atașează o roată de bicicletă unei taburete; în Galeriile lui Vittorio Emmanuel din Milano, se deschide primul butic ”PRADA”, cu produse elegante din piele; în ultimele zile ale lui decembrie, 1913, Ezra Pound îi scrie lui Joyce o scrisoare în care-i cere cîteva poeme, pentru revista pe care o conducea, The Egoist; această corespondență a dus la scrierea ciclului ”Dubliners”, publicat în 1914, dar și primele capitole din ”A Portrait of the Artist as a Young Man”. Florian Illies sugerează că Joyce, ca mare autor, s-a născut atunci...Kafka va scrie undeva în ”Jurnal”: ”Am fost la cinema. Am plîns”.   

Toate aceste anecdote sunt adunate sub coperțile unui titlu mai mult decît ofertant: ”1913: Vara unui veac întreg”. Probabil că nimeni nu-și imagina că în anul viitor se va declanșa primul război mondial, care va răvăși întreaga lume europeană și mediteraneană, dar va conduce și spre prăbușirea imperiilor care pulsau și prosperau a acea dată: Țarist, Habsburgic, Otoman.

Anul 1913 era ultimul an de pace, de noutăți de tot felul, de originalități, frivolițăți și povești surprinzătoare. Acestora Florian Illies le dedică prințarul său volum, pe care-l percep ca pe un apendice ilustrat și mai accesibil al fantasticului volum al lui Jacques Le Rider, ”Modernitatea vieneză și crizele identității” (1990), tradus la noi în sumbrii ani post-revoluționari, la Iași, în 1995. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
4 mars 2014 2 04 /03 /mars /2014 15:27

Demult visez la o carte, de fapt la un autor, care să mă facă visător cu adevărat. Fericit şi împlinit, un fel de suflet afin, care să-mi vorbească în cuvintele mele, ca şi cum aş spune eu...Nu pot nici eu să cred, dar l-am întîlnit!

Este vorba de Béla Hamvas (1897-1968), care este total necunoscut lumii româneşti, şi este prezent de curînd pe rafturile librăriilor cu un volum care mă unge realmente pe suflet: Filosofia vinului (1945).

Nu e o carte despre care să poţi să scrii, ci din ea trebuie să transcrii. Să o transcrii toată!

Am ales însă un singur fragment. Cel cu titlul de mai sus. Căruia i-am adăogat numele autorului. Din rațiuni strict tehnice.

filosofia_vinului_coperta_1.jpg 

"În urma unor cugetări temeinice, declar că nu păcatul este cauza răului. Cauza acestui rău este mult mai adîncă. Răul izvorăşte din proasta atitudine. Păcatul este doar urmarea acestei proaste atitudini. Acestea fiind zise, pe urmele Sfîntului Apostol Pavel, consider sfera legii şi a moralei ca fiind lichidată, şi doresc să stabilesc originea tuturor acţiunilor umane chiar în fundamentul construcţiei: în religie. Şi fac acest lucru, nu în mod arbitrar, şi nu pentru că eu aş fi descoperit această idee. NU. Acest lucru este privelegiul escatologilor creatori, în clipele lor fondatoare de religii - cum spune contemporanul nostru. Şi fac acest lucru, pentru că, experienţa îmi spune, legea şi morala au stins păcatul cel mult aparent, în realitate nereuşind niiodată să vindece vreun rău. Rădăcina păcatului , şi prin ea, izvorul răului, este ascunsă prea adînc, astfel încît nici morala, nici legea nu le pot atinge. Păcatele  tigmatizate de codul penal sunt doar consecinţele finale ale proastei atitudini religioase. Am spus deja şi subliniez acum din nou, toatp lumea trebuie să aibă o religie, nu există om nereligios (sublinierea îmi aparține - v.b.). Dacă cineva nu crede, în religia bună, crede într-una rea. Dintre toate religiile rele, cea mai rea este ateismul.

Esența însă urmează abia acum. Religia rea nu este consecința atitudinii proaste. NU. Religia rea este însăși atitudinea proastă. Această atitudine proastă e prăsila tuturor relelor și izvorul tuturor păcatelor. Este, în râprimul rînd, izvorul defectelor morale, cum sunt vanitatea, invidia, rapacitatea, obrăznicia, lăudăroșenia, lipsa bunului gust. Dar este la fel și izvorul și prăsila tuturor crimelor persecutate de codul penal, al furtului, al înșelăciunii, al omorului. Așa numitele păcate sunt doar cele din urmă consecințe ale religiei rele. Dar și așa, numitele defecte morale sunt tot consecințe. Consecințele a ce? A proastei atitudini. A religiei rele. Așadar, ce trebuie făcut? Să se emită legi severe? În niciun caz! Acestea tratează doar simptomele, nu și cauzele. Să se întărească stăpînirea de sine morală? Să se recurgă la asceză? Să se recurgă la autotortură? Num nu, de o mie de ori nu. Și aceastea dunt doar consecințe. Trebuie schimbată atitudinea. Religia rea trebuie preschimbată în religie bună. Nu legea, nu juriștii, nu judecătorii, nu regii, nu preoții, nu moraliștii, și nu satiricii și nu eroii virtuții și nu predicatorii ne învață acestea, ci numai și numai escatologii creatori în clipele lor fondatoare de religie.

Să nu mire pe nimeni că răul are un rol atît de însemnat în viața omului. Răul este de fapt singura problemă de rezolvat. La început omul a făptuit primul păcat. Nu este ceva ce se lovește de codul penal. Nu ar fi putut fi judecat nici chiar după cele mai severe sisteme morale. De ce? Pentru că primul păcat, păcatul cel mai întunecat, răul cel mai rău a fost religia rea, atitudinea proastă. În această clipă omul a fost prins de un smasm. Biblia numește acest lucru păcat originar. Din această clipă trăim toți cu acest spasm care s-a ivit în fundamentul ființei noastre, în atitudinea religioasă. Pentru că acest șoc este ereditar. Propria noastră proastă atitudine ne irită și ne căutăm dezlegarea în mod disperat. Potopul nu a reușit să ne spele de ea. dar odată cu apariția curcubeului a apărut și licoarea dezlegătoare. Eu pot percepe vinul doar ca un act de grație dintre cele mai înalte. Vinul dezleagă. Avem vin. Putem să dezlegăm acel șoc blestemat. Vinul ne readuce la viața originară, paradisul, și ne arată unde vom ajunge, la a lumii cea din urmă sărbătoare. Omul poate îndura acest pod între prima și ultima zi doar în extaz. Acest extaz este vinul”. 

 

Traducere din limba maghiară de László Attila Hubbes, pag. 27-29.

Nota bene: autorul traducerii, László Attila Hubbes, este un intelectual de marcă al Transilvaniei de azi.

În anul 2006 a susținut o teză de doctorat, cu tema: Fascinația sfîrșitului: Apocalipsa. Lucrarea a fost elaborată și scrisă în limba maghiară. Un rezumat al acesteia - tradus în limba română - se poate ceti aici. Cartea lui Béla Hamvas a avut parte de un foarte iscusit traducător. Este șansa noastră, a românilor! Sperăm că și alte titluri ale lui Hamvas să fie traduse tot de acesta.

Filosofia vinului a mai apărut: în engleză (1989), croată (1993), finlandeză (2000), slovenă (2004), cehă și sîrbă (2008). Astfel de cărți apar foarte rar, și de aceea trebuie să considerăm un privilegiu apariția ei, că o putem ceti chiar în limba maternă!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
1 juillet 2013 1 01 /07 /juillet /2013 10:46

Acum mai bine de un an scriam un mic eseu despre tulburătorul roman  Purificare al scriitoarei finlandeze Sofi Oksanen.

 

În 30 august 2012 autoarea a prezentat la Tallinn noul său roman, "Kun kyyhkyset katosivat", tradus la noi cu titlul Ziua cind au disparut porumbeii, tălmăcire de Sigrid Crasnean. Este acelaşi traducător care a tradus şi romanul Vacile lui Stalin - primul titlu din proza scriitoarei finlandeze.

sofi_2013_1.jpg

Noul roman al Sofiei Oksanen abordează problematica ocupării Estoniei de către trupele naziste, în condiţiile în care acest stat era ferit de orice intervenţie de acest fel prin Pactul Ribentropp-Molotov, din 1939, un tratat de neagresiune încheiat între URSS şi Germania hitleristă. Desigur, acest episod rămînînd ca unul din cele mai obscure din istoria Europei primei jumătăţi de secol XX - moment în care a fost ruptă şi Moldova de Est din trupul României Mari - i-a atras atenţia acestei scriitoare, care ne-a obişnuit prin viziunea sa neîngăduitoare faţă de jumătăţile de măsură în istorie...Din Purificare am aflat cum s-a instaurat comunismul în Estonia, acum ni se arată era hîdă a colaboraţionismului, spionajului, urii, şi iubirii în acea perioadă frenetic de tulbure, a anilor '40, şi care a continuat pînă în deceniul al şaselea al aceluiaşi secol.

 

E de cetit obligatoriu. Voi reveni după lectura romanului.   

 

Foto: Sofi Oksanen pe site-ul oficial al scriitoarei.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
15 mars 2013 5 15 /03 /mars /2013 07:06

« L’archange pleure en moi

Son habit de lumière

Et l’éclat de mes yeux

                               N’est plus que le reflet                     

De son regard perdu.

 

Les envols de plein ciel

Ne tentent plus ses ailes,

Leurs rémiges blessées

Palpitent dans mes doigts

Qui les prirent au piège.

 

L’étoile énamourée

De ses aubes premières

S’emprisonne au limon

Que soulèvent mes mains

Germées de sa misère.

 

 Cependant sa mémoire

Sous l’écorce du temps

Darde sa flamme intacte

De sa langue de feu

A m’en brûler le cœur.

 

Mais l’ardeur de mon sang

Me trompe et son reflux

M’incline aux noirs soleils

Mourant d’être engloutis

En l’inerte matière.

 

A travers tant de nuit

Tant de chair, tant de terre,

Je ne peux même plus

Regretter l’étincelle

De son regard éteint.

 

Je ne peux même plus

Surprendre le murmure

De ses chants exilés

Et son âme est en moi

Comme un cercueil scellé. »

 

 

Christiane Burucoa. Extrait de : L’ombre et la proie, 1958

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
6 mars 2013 3 06 /03 /mars /2013 14:40

 

Nicolai-Lilin--by-Stefano-Fusaro.jpg

credit foto: stefano fusaro

 

ï

Omul din prim-planul acestei compoziţii fotografice este scriitorul italian Nicolaï Lilin, născut în 1980 la Bender, în Transnistria ostilă astăzi Republicii Moldova, dar la acea oră era încă URSS. Legenda ticluită de el susţine că s-a dus să-şi vadă mama plecată în Italia, în 2004. Plecare acolo nu avea ca scop rămînerea, dar după exact un cincinal: şoc cultural. Îi apare romanul Educazione siberiana, la una din cele mai prestigioase edituri italiene, Giulio Enaudi Editore, unde în acest an i-a fost publicat cel de-al patrulea roman, Storie sulla pelle . În fiecare an cîte o lucrare de ficţiune.

 

Debutul a fost cu atît mai suprinzător cu cît cartea s-a scris direct în italiană, şi se spune, într-o italiană a unuia care s-a născut în această limbă! Traducerile au început să curgă, mie mi-a fost accesibilă versiunea în franceză, apărută la Denoël, Urkas! Itinéraire d’un parfait bandit sibérien, în 2010.

 

Ceea ce în limbajul argotic al limbii ruse se desemnează prin vory v zakone (hoţ, recidivist, autoritate absolută în mediul său) în viziunea literară a lui Lilin se transformă într-un univers imaginar al celor care se numesc prescurtat: Urki.

 

Faptul că autorul a refuzat în mod explicit ca acest roman să se traducă în rusă, a dat unora de gîndit.  Ascensiunea unui autor ca Lilin pe scara lumii literare din contemporaneitatea noastră confirmă o dată în plus discrepanţa şi modul diferit de înţelegere a problemelor sociale între Răsărit şi Apus. Scurt spus: ceea ce povesteşte Lilin Occidentului nu este tocmai interesant şi captivant pentru cei din Est, cu atît mai puţin în problematica lumii criminale, interlope. Asta mai ales că fostul lagăr socialist ce altceva era decît un enorm univers concentraţionar, în care aceşti vory v zakone, plasaţi în puşcării şi lagăre, ca şi în libertate, funcţionau după propriile legi, în slujba caraiilor şi a şefilor-comandanţi ai acestora?

 

Ei bine, cel mai probabil pentru lumea civilizată aceste poveşti, cu secta Urki-lor care activa în Siberia (e întîmplător, oare?), par fascinante, exotice şi demne de interes maxim, scrierea este un best-seller tradus în peste 40 de limbi. Dar pentru ruşi s-ar putea ca lucrurile să se prezinte pur şi simplu prozaice. În acea imensă ţară literatura despre lumea criminală este bogată, de facturi diferite. Dar ghidul de bază în acest univers, practic insondabil, este lucrarea Dicţionarul limbajului argotic al criminalilor, editată în 1997, în două volume. Autorul acestei contribuţii unice este Danzig Sergejewitsch Baldajev (singura transcriere a numelui său am găsit-o în germană). Am avut pentru scurtă vreme ocazia să consult lucrarea citată, şi trebuie spus că este o mină de aur pentru cineva interesat de limbajul nenormativ, de sociolectul comunităţilor închise ermetic, cum sunt cele ale criminalilor, ale grupurilor etnice şi sexuale minoritare, castelor interlope etc. Ei bine, acolo, în cartea lui Baldajev, se insistă pe larg despre Urki vory v zakone şi despre alţi termeni, pe care Lilin îi pune în circulaţie în cărţile sale, dar eu am observat asta în Urkas! Itinéraire d’un parfait bandit sibérien - pentru că pe asta am citit-o. Nicăieri Lilin nu-şi divulgă sursele, nici faptul că apetitul său pentru tatuaje - devenit o afacere prosperă la Torino - este inspirat tot din scrierile aceluiaşi Baldajev.  Acest fost ofiţer-caraliu al ministerului de interne, veteran în slujba penitenciarelor sovietice a lăsat o colecţie impresionantă de desene, folclor, texte şi fişe lexicale din lumea hîdă în care a trăit decenii în şir (a plecat dintre noi în 2005, şi a trăit 80 de ani). Ca nimeni altul a ilustrat-o şi a analizat-o. Tatuajele ocupă un loc special în moştenirea sa. Lilin are şi el exemple, demne de acest predecesor

 

Ce vreau să spun în concluzie este că lumea de azi, deşi hiper-informată, globalizată, deteritorializată, dotată cu toate sculele electronice posibile, cu care majoritatea se amăgeşte în confortul unui trai comod şi sigur, dar mereu pîndit de sceleraţi, inteligenţa şi perspicacitatea unor dintre semenii noştri reuşeşte să extragă mari foloase din această abisală candoare! Candoarea masselor, culte şi a celor mai puţin rafinate. Lilin a înţeles că fenomenul generalizat al vremurilor noastre este frica. Da, frica! De aceea, el scrie constant despre teroare, criminali, zone de conflict (Caduta libera, 2010 - este despre Cecenia), cultivă estetica tatuajelor, are o asociaţie artistică, care se numeşte exact Kolîma.

 

ïï

O, sărmane Şalamov, vezi tu, de acolo de dincolo de mormînt, pînă unde a împins lucrurile societatea de consum?! Şi Kolîma este de vînzare, sau de vizuală distracţie. Acum cîteva zile a apărut şi filmul Educazione siberiana, după romanul lui Nicolai Lilin. Probabil că filmul va ajunge mai degrabă la noi, decît se va traduce cartea. Personal, pledez ca această să nu fie tradusă...Ne vom mulţumi să-l vedem pe John Malkovich în rolul pahanului* Kuzya. 

 

Prefer ca limba română să nu fie întinată de argoul Urki-lor, nici de faptele lor! Limbajul nu e niciodată nevinovat.

 

 

Update: 30.05.2013 - romanul a apărut la editura Univers cu titlul Educaţie siberiană, în traducerea Cristinei Gheorghe. 

 

 

* tată, părinte, căpetenie, autoritate a unui grup criminal.

 

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
2 mars 2013 6 02 /03 /mars /2013 09:22

Mereu, sau în orice caz, adesea,basarabenii au privit cu simpatie și chiar cu o urmă de invidie albă spre estonieni, și nu este deloc întîmplător că anume acolo, în capitala Estoniei, Tallinn, s-a tipărit prima publicație basarabeană post-comunistă, cu alfabet latin, Glasul Națiunii, în 1988. De fapt încă URSS mai exista, iar revenirea limbii române cu veșmîntul ei modern în Basarabia, reprezenta o uriașă victorie simbolică asupra colonizării sovietice.

 

Tot despre colonizarea roșie în Estonia este vorba și în polivalentul roman al Sofiei Oksanen (n. 1977) - Purificare (traducător: Adela Victoria Korshin), apărut recent și în limba română. Sofi Oksanen este finlandeză prin tată, și estoniană prin mamă; cea din urmă a emigrat din Estonia sovietică în Finlanda, în anii ''70.

 

Autoarea finlandeză este semnatara unei trilogii romanéști despre istoria interbelică și posteblică a Estoniei ( ”Stalinin lehmät”, 2003, "Puhdistus", 2008, "Kun kyyhkyset katosivat", 2012 - primele două traduse și la noi).

 

Cel mai răsunător, deocamdată, este cel de-al doilea roman al ei, Purificare, care a făcut înconjurul lumii, prin traduceri (este transpus în 43 de limbi),  montări de teatru, iar recent, printr-o ecranizare excelentă, făcută de finlandezul Antti Jokinen, lansată în 30.08.2012, la Tallinn. Este simptomatic că prima proiecție s-a făcut anume în Estonia și nu în Finlanda.

 

La început însă a fost o piesă de teatru, montată în 2007, la Helsinki. Apoi, Sofi Oksanen a ”topit” piesa într-un roman stratificat, în care destinul a două surori estoniene, se intersectează cu al treilea, cel al nepoatei uneia dintre aceste surori. Narațiunea debutează pe la finele anilor 30, într-un sat estonian, în vremea Republicii Estoniene, o formațiune politică care a luat naștere ca urmare a Declarației de Independență, din 23 februarie 1918, și apoi a  promulgării propriei constituții, în 15 iunie 1920. În 1921 a devenit membră a Ligii Națiunilor

 

Estonia se afla într-o poziție de neutralitate în momentul în care era inevitabilă declanșarea operațiunilor militare germane în Estul Europei, iar Molotov propune acel celebru pact care prevedea protejarea țărilor baltice, pact căruia i-a căzut victimă și provincia Basarabia, din România Mare. URSS la acea vreme, 1939, era nemulțumită de prezența germanilor pe terioriul României...

 

Ingel și Aliide Truu, erau două surori fericite, trăind în peisajul bucolic al unui sat estonian, cînd apare un tînăr ca din poveste, Hans Pekk, și amîndouă se simt atrase de el, vrăjite de-a dreptul. Hans însă răspunde cu reciprocitatea doar uneia dintre ele, adică lui Ingel. Cei doi se căsătoresc la scurtă vreme, și rămîn să locuiască în aceeași casă cu părinții. În 1940 trupele sovietice ocupă Estonia, sub pretextul protecției de năvălirea armatei germane, care-și începuse înaintarea spre URSS. În 6 august, de Schimbarea la Față a Domnului, 1940 - Estonia a fost forțat încorporată în componența colosului roșu. Din statistici estoniene de dată recentă (2001), se spune că pînă la momentul începerii celui de-al II-lea Război Mondial, adică în mai puțin de un an de la raptul Estoniei, autoritățile militare sovietice au arestat circa 7000 de persoane, învinuite de uneltire împotriva orînduirii ocupante, dintre care circa 1850 au fost executate. S-au operat arestări și în rîndurile cadrelor ofițerești estoniene, circa 800 de persoane reprezentau jumătate din contingentul activ al armatei naționale. Datele NKVD-ului însă, infirmă aceste cifre, de acolo reise că numărul celor arestați era în realitate mult mai mic.

 

Această tensiune dintre istoria Estoniei și cea a URSS - este miza mare a cărții acesteia, Purificare, și a întregii trilogii semnate de Sofi Oksanen, în care se analizează din perspectivă literară istoria raporturilor dintre estonieni, un popor mic, harnic și mîndru, pe de o parte, și sovietici - un conglomerat de popoare, în care identificarea națională, etnică se dorea, treptat, topită și aneantizată, pe de alta. Găsesc că problematica aceasta nu va fi elucidată niciodată! Dar este minunat că o generație ca cea căreia îi aparține și Sofi Oksanen, se ocupă serios de ea. Este tema ”fratelui mai mare”, care-și va manifesta pururea supremația, întîietatea, puterea de dominație asupra celui mic. Oare nu există și azi națiuni mici, pe care cele mai mari doresc să le absoarbă, facîndu-le dependente?    

 

Nu știu încă textul romanului, și cît de fidel este acesta transpus în cinema, dar filmul este remarcabil. Poate ajunge și pe ecranele românești?

 

Acum aproape un an Sofi Oksanen a vizitat România, pentru a-și lansa Purificare, ocazie cu care a fost în centrul atenției presei.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
5 décembre 2012 3 05 /12 /décembre /2012 13:58

Aseară s-a decernat Premiul Literar «Русский Букер» (Russian Booker) pentru anul 2012.

Laureat a fost desemnat scriitorul Andrei Dmitriev, pentru romanul «Крестьянин и тинейджер» (Ţăranul şi teenagerul), apărut în acest an în versiune de revistă (Oktiabr' nr. 2 şi 3),  şi în carte (ed. Vremea). 

Volumul a mai concurat la premiul Bol'shaya Kniga, şi a mai cîştigat premiul Yasnaya Poliana.

Suma încasată de laureat este de un milion şi cincisute de mii de ruble,  iar toţi finaliştii (5 la număr) vor încasa cîte o sută cincizeci de mii de ruble. Este cel mai substanţial premiu din Rusia.

Andrei Dmitriev

Presa de specialitate consideră acest roman unul din cele mai bune scrise în ultimii ani în limba rusă,  şi asta pe de-o parte datorită stilului foarte rafinat şi dens al acestui scriitor, iar pe de alta, graţie temei abordate cu multă dezinvoltură: întîlnirea unui tînăr din Moscova cu un ţăran dintr-o fundătură de Rusie,  astfel încît dialogul dintre cei doi devine prilej pentru o meditaţie amplă despre mentalităţile Rusiei contemporane, despre lumile paralele care o populează,  cea urbană, energică, educată, şi una rudimentară, arhaică, bădărănească, decăzută, care de fapt nici nu mai are nimic autentic ţărănesc...Chiar dacă un titlu cît se poate de neinspirat, romanul se salvează prin substanţa lui prozaică puternică, densă şi foarte necesară.   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
3 décembre 2012 1 03 /12 /décembre /2012 22:25
Pentru că literatura chineză ține isonul, inclusiv în preocupările mele, în ultimele zile, săptămîni, m-am tot întrebat cum de Gao Xingjian nu este încă tradus şi editat în România, căci după decernarea, în 2000, a Premiului Nobel pentru literatură, s-a scurs mult timp. Noroc că avem încă sinologi minunați, truditori pe tărîmul defrișării culturale a acelui tărîm incomensurabil care este China, o țară cu o întindere fabuloasă, dar cu o cultură pe măsura acesteia...
Gao Xingjian este scriitor, poet, filosof și artist plastic. Muntele Inimii este opera sa capitală, este un roman care a apărut în franceză în 1995, în engleză în 2000, în spaniolă în 2001, în norvegiană în 2002, în vietnameză în 2002...și cred că lista ar putea continua; o operă masivă, voluminoasă, complicată, stratificată, la care autorul a scris aproape un deceniu.
La noi a apărut acest fragment, cap. 78, editat pe site-ul academic Lumea Chineză. Recomand cu căldură această culegere de texte, amplasate pe acest tripod, pentru că aici se pot ceti diverse texte ale unor autori chinezi din diverse epoci, direcții și genuri literare. Dat fiind că romanul are dimensiuni ciclopice, fragmentul de mai jos este o picătură în mare, dar dă măsura grandorii și seriozității demersului care s-a întruchipat sub forma romanului...
Gao Xingjian: Muntele inimii (78)
Traducere de Florentina Vişan



Soul-Mountain-cover.jpg”Un sat mort, acoperit de nămeţi; în spate, munţi înalţi tăcuţi, şi ei înzăpeziţi. Urmele negre sînt ramurile unor copaci strîmbi, tufişuri negre şi fără îndoială ace de pin, iar umbrele nu pot fi decît stînci ce-şi scot capul din zăpadă; nu există culoare, nu se ştie dacă e noapte sau zi, din întuneric se înfiripă o lumină slabă, ninsoarea pare să nu se mai sfîrşească, ştergînd urmele de paşi.

Un sat de leproşi.

Poate.

Şi nici un lătrat de cîine.

Au murit toţi.

Încerci să strigi şi strigi aşa într-o doară.

Degeaba, aici trebuie să fi fost cîndva oameni, un zid năruit acoperit de zăpadă, o zăpadă grea ce le-a îngropat somnul.

Să fi murit oare în acest prelung somn?

Ar fi fost mai bine, dar tare mi-e teamă că a fost un adevărat măcel, o exterminare totală, n-a scăpat nimeni, mai întîi au ucis cîinii cu turte în care au pus arsenic.

Cîinii nu scheaună oare de durere cînd agonizează?

Îi loveau cu cobiliţa, drept peste bot, un mijloc excelent.

De ce?

E singurul mijloc ca să-i omori pe loc.

Nu s-au împotrivit deloc?

I-au omorît în case, n-a putut fugi nici unul.

 

Nici copiii?

I-au hăcuit cu topoarele.

Nici femeilor nu li s-a dat drumul?

Întîi le-au necinstit şi apoi le-au căsăpit, a fost şi mai groaznic...

Taci.

Ţi-e teamă?

Erau mai multe familii în satul ăsta?

Familiile a trei fraţi.

Au murit şi ei?

S-a spus că li s-a tras de la vreo răzbunare a celor din acelaşi neam, sau de la vreo molimă, sau şi mai rău, din cauză că vindeau aurul pe care îl căutau în albia rîului.

Să fi fost oare ucişi de oameni străini?

Nu-i lăsau şi pe alţii să caute aur în rîul lor.

Da' unde e albia rîului ăsta?

Sub tălpile noastre.

Şi de ce nu se vede?

Nu se văd decît aburii ce ies din iad, e doar o părere, e de fapt un fluviu mort.

Şi noi mergem pe locul unde e el?

Da. Lasă-mă să te conduc.

Unde?

Pe celălalt mal al fluviului, pe întinderea de zăpadă albă şi curată, la marginea cîmpului, sînt trei copaci, şi după ce treci de ei, ajungi în faţa muntelui, lîngă casele care s-au prăbuşit sub greutatea nămeţilor. Doar zidul ăsta năruit se mai vede. În spatele lui e plin de olane sparte şi cioburi negre de oale. Le împingi cu vîrful piciorului ca să nu calci pe ele, tragi o sperietură cînd auzi o pasăre de noapte luîndu-şi greoi zborul, cerul nu-l mai zăreşti, tot ce vezi e doar ninsoarea fulgilor de zăpadă care se aştern pe tufişurile gardului. Dincolo de gardul viu e o grădină de legume. Ştii că acolo, sub zăpadă, sînt rădăcini de hrean care rezistă la ger şi dovleci cu coaja zbîrcită ca obrazul unei babe. Cunoşti bine grădina asta de zarzavat, ştii unde e potecuţa care duce la uşa din spatele casei; aşezat acolo pe prag ai ronţăit castane prăjite, nu mai ştii dacă e un vis al copilăriei sau copilăria la care visezi, ai înţeles că asta cere multă energie, îţi ţii răsuflarea acum, trebuie să fii atent, să nu calci pe coada pisicii ai cărei ochi lucesc în întuneric, ştii că se uită la tine, te prefaci că nu o vezi, trebuie să străbaţi pe muteşte curtea interioară, acolo e o prăjină pe care stă în echilibru un coş împletit, tu şi ea vă ascundeaţi în spatele uşii cu o sfoară în mînă, pîndind vrăbiile, oamenii mari jucau cărţi în casă, purtau toţi ochelari rotunzi cu rame de alamă, cu ochii umflaţi şi holbaţi ca ai peştilor roşii, dar ei nu vedeau nimic, îşi plimbau pe sub ochelari una cîte una cărţile, atunci v-aţi băgat tiptil sub masă; în jurul vostru picioare, o copită de cal şi o coadă stufoasă şi groasă, ştii că e vorba de o vulpe, care se tot smuceşte şi pînă la urmă se preschimbă într-o tigroaică cu blana vărgată, stă acum pe fotoliul ăla mare şi poate să sară cu ghearele pe tine în orice clipă, nu poţi să te îndepărtezi, ştii că lupta va fi cumplită, şi se repede la tine!

Ce e?

Nimic, probabil că am visat, în vis se făcea că ninge peste un sat, în noapte cerul era luminat de zăpadă, noaptea era ireală, aerul rece, mintea mea pustie, visez tot mereu la zăpadă, la iarnă şi la urmele de paşi pe zăpadă iarna, mă gîndesc la tine,

nu-mi vorbi de asta, nu vreau să cresc mare, mă gîndesc la tatăl meu, numai el mă iubea, tu nu te gîndeşti decît să te culci cu mine, nu pot să fac dragoste fără dragoste,

te iubesc,

nu e adevărat, e doar o pornire trecătoare,

ce tot spui acolo? te iubesc!

da, să facem tumbe prin zăpadă, ca nişte cîini, vezi-ţi de treaba ta, nu mă vreau decît pe mine,

lupul o să-şi înfigă colţii în tine, o să te înfulece toată, iar ursul negru o te ducă în bîrlogul lui să-i fii nevastă!

dacă te gîndeşti la asta, înseamnă că-ţi pasă de mine, de sentimentele mele,

ce sentimente?

hai, ghiceşte, prostuţule, aş vrea să zbor...

ce?

am văzut o floare în întuneric,

ce floare?

o camelie,

o culeg pentru tine,

nu o rupe, nu trebuie să mori pentru mine,

de ce să mor?

linişteşte-te, n-o să-ţi cer să mori pentru mine, sînt prea singură, ţipetelor mele nu le răspunde nici un ecou, totul în jur e liniştit, nici un murmur de izvor, văzduhul e atît de greu, unde se află rîul în care căutau aur?

sub zăpadă, sub picioarele tale,

nu e adevărat,

e un rîu subteran, treceau apa prin ciur, aplecaţi înainte,

e un tufiş,

ce?

nu e nimic,eşti rău,

cine ţi-a spus să pui întrebări? ia stai un pic! parcă s-ar auzi ceva în faţă, ia-mă de-aici,

dacă vrei,

...

v-am văzut pe ea şi pe tine, prin zăpadă, în bezna nopţii, abia vă vedeam. Şi iar tu, prin zăpadă, desculţ.

Nu ţi-e frig?

Nu ştiu ce e frigul.

Şi mergeai aşa cu ea prin zăpadă, înconjuraţi de păduri, de copaci verzi şi întunecaţi,

Stele nu erau?

Nu, şi nici lună.

Nici case?

Nu.

Nici lămpi?

Nu, nimic, doar tu şi ea, păşind alături, prin zăpadă, ea cu broboadă, tu desculţ. Ţi-era cam frig, dar nu prea tare. Nu te puteai vedea, simţeai doar că mergi desculţ prin zăpadă, ea era lîngă tine, te ţinea de mînă. Tu ai strîns-o de mînă, o duceai cu tine.- Mai e mult de mers?

Da, e foarte departe, nu ţi-e frică?

Noaptea asta e ciudată, o beznă albăstruie, strălucitoare, nu mi-e teamă cu tine.

Te simţi în siguranţă?

Da.

Nu eşti în braţele mele?

Ba da, mă sprijin de tine, mă strîngi uşor.

Te-am sărutat?

Nu.

Îţi venea să mă săruţi?

Da, dar n-am spus-o limpede, era bine aşa, coboram şi am zărit un cîine.

Unde?

În faţa mea, era ghemuit pe jos, am ghicit că e un cîine şi te-am văzut strănutînd un nor de aburi.

Ai simţit căldura?

Nu, dar ştiam că sînt aburi calzi, doar ai strănutat, n-ai spus nimic.

Aveai ochii deschişi?

Nu, îi ţineam închişi. Dar am văzut tot, nu-i puteam deschide, ştiam că o să dispari dacă îi deschid şi am stat aşa şi tu mă strîngeai în braţe, nu aşa tare, nu mai pot să respir, am vrut să mai văd încă, să te mai ţin lîngă mine, ah, acum s-au despărţit şi merg înainte.- Tot prin zăpadă?

Da, zăpada îţi îngreunează un pic paşii, dar e foarte plăcut, mi-e puţin frig la picioare, dar simt nevoia să tot merg aşa.

Te vezi cum eşti?

N-am nevoie să văd, vreau doar să simt că mi-e un pic frig, că picioarele îmi înoată prin zăpadă, vreau să simt zăpada, să simt că eşti lîngă mine, atunci o să fiu liniştită şi o să merg înainte, iubitule, m-ai auzit cînd te-am chemat?

Da.

Sărută-mă, sărută-mi podul palmei, unde eşti, nu pleca!

Sînt lîngă tine.

Nu, inimii tale îi vorbesc, te chem, vino nu mă părăsi.

Prostuţo, n-aş face aşa ceva.

Mi-e teamă, mi-e teamă că mă părăseşti, nu mă părăsi, nu suport singurătatea.

Nu eşti în braţele mele, acum?

Ba da, ştiu, îţi sînt recunoascătoare, iubite.

Dormi, dormi liniştită.

Nu mi-e somn, mi-e mintea perfect limpede, văd noaptea străvezie, pădurea albastră, troienele, nu sînt stele, nici lună, văd totul limpede, ce mai noapte ciudată, aş vrea să stau tot timpul cu tine în noaptea asta de zăpadă, nu mă părăsi, nu mă lăsa singură, mă podideşte plînsul, nu ştiu de ce, să nu mă părăseşti, să nu stai atît de departe de mine, să nu săruţi alte femei!”

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
29 novembre 2012 4 29 /11 /novembre /2012 08:00

Premiul literar naţional Bol'şaia Kniga (Marea Carte) din Rusia s-a aflat în acest an la al VII-lea episod. Premiile s-au decernat alaltăieri.

 

Din acest an toate nominalizările ajunse în finală - 14 texte - au putut fi citite integral online, pe un portal de pe care se puteau şi descărca textele pe mobil. Astfel, s-a instituit şi un set de trei premii pentru cele mai votate cărţi de pe fb. Una dintre acestea a coincis cu cea care a luat Premiul III, în concursul de bază. Iar cea mai votată carte pe fb, a fost cartea arhimandritului Tihon (Şevkunov), «Несвятые святые» (Sfinţii printre noi), al cărei tiraj în formă tipărită a depăşit un milion de exemplare!  ieri, acest fapt a fost consemnat şi pe site-ul Patriarhiei Ruse. Internauţii ortodocşi au făcut din această carte cea populară în lumea virtuală, în timpul votării.

 

Granin1

 

PREMIUL 1: Daniil Granin,  Мой лейтенант (Locotenentul meu) - un roman despre al II-lea război mondial, dar nu văzut ca în tradiţia romanului rusesc, prin ochii generalilor şi a coloneilor care au condus armatele spre carnagii şi victorie. În această scriere - perspectiva este dinspre tranşee, adăposturi săpate în pămînt, prin ochii unui umil locotenent, care vorbeşte despre acele nimicuri care au adus marea biruinţă.                                                                               

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

I-41-ARTS-dnevnik-f50_640.jpg

 

PREMIUL 2: Alexandr Kabakov, Evghenii Popov, Аксенов (Axionov) - roman documentar despre scriitorul Vasili Axionov (1932-2009), este mai mult decît o culegere de amintiri, documente, rememorări şi o discuţie liberă despre o mare personalitate a literelor ruse. Este un portret amplu al unui creator autentic, pe fundalul vremii în care a trăit şi a creat. Este o carte care şi-a propus să tocească stereotipiile şi prejudecăţile rămase în urma acestui scriitor iubit şi cotroversat deopotrivă.  

 

 

 

 

 

 

 

Marina-Stepnova.jpg

 

PREMIUL 3: Marina Stepnova, Женщины Лазаря (Femeile lui Lazăr). Autoarea este traducătoare din limba română. A tradus în special Mihai Sebastian. Acest roman este foarte îndrăgit de cititorii ruşi pentru acurateţea scrisului şi a subiectului foarte delicat: iubirea a trei femei pentru un singur bărbat, a cărui evoluţie şi ascensiune de la un coate-roase la academician se datorează inclusiv iubirii acestor trei femei. Este un roman despre IUBIRE şi despre lipsa acesteia.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

TihonCea mai votată carte: Arhimandritul Tihon ( Şevkunov) - este o culegere de povestiri, în care se evocă întîlniri, discuţii, oameni, situaţii într-un stil literar liber, colocvial, plin de căldură. Umanitatea şi simplitatea celor evocaţi au devenit exemple de trăire duhovnicească, iar după unele dintre acestea s-au construit deja subiecte pentru predici şi cuvinte de învăţătură, de zidire sufletească. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article