Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

7 novembre 2012 3 07 /11 /novembre /2012 18:17

La-Beaute-Salvatrice.jpgLes Editions du Cerf - celebra editură catolică - a scos de sub tipar în septembrie minunatul album La Beauté salvatrice - Mère Marie (Skobtsov).

 

Maica Maria Scobțova este cunoscută și în România prin intermediul cărții apărute la editura Deisis, încă în anul 2000 - Viața și învățăturile Maicii Maria Skobțova. În 2008 a apărut ediția a II-a, astfel demonstrîndu-se interesul manifestat de creștinii (și numai) de la noi pentru această personalitate complexă: poetă, pictor, artist-decorator, dar mai presus de orice - o mărturisitoare pînă la jertfă a lui Hristos. A trăit o viață relativ scurtă (1891-1945), sfîrșindu-și trecerea pe acest pămînt ca martiră, în lagărul de concentrare de la Ravensbrück.

 

În 2004 Sinodul Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol a trecut-o în rîndul sfinților, dimpreună cu o ceată de noi mucenici ai secolului XX, dintre cei care au propovăduit prin propria jertfă Ortodoxia pe tărîmuri străine, în emigrație.

 

Albumul apărut la Cerf ne arată înzestrarea specială a Maicii Maria și în materie de pictură, broderie, grafică și desen. Autorul albumului este Xenia Krivochéine.

 

De fapt, acest volum a apărut prima oară la Sankt-Petersburg în chiar anul trecerii Maicii Maria în rîndul sfinților; în acel an i s-au organizat în același oraș o serie de manifestări expoziționale, astfel încît opera acesteia a devenit foarte vizibilă și apreciată. Presa rusă a scris mult despre arta ei. De bună seamă, felul în care reprezenta ea sfințenia era foarte original, și acest ”stil” a dat naștere, în Occident, unei iconografii creștine inedite. Iar re-introducerea broderiei în cultul ortodox nu poate fi decît foarte binevenită. Și în România gustul și rafinamentul broderiei cu subiect religios trăiește un reviriment spectaculos, mai ales în mediul monahal, în așezămîntele de măicuțe. Stavropoleos și Diaconești sunt doar două exemple care-mi vin acum în minte...Moștenirea lăsată de maica Maria poate fi un model pentru tot va urma, atît pentru noi cît și pentru întreaga suflare creștină.

 

S-o rugăm pe maica noastră Maria, să rînduiască pe lîngă Bunul Dumnezeu să ne facă din cugetele noastre pîlnii spre înțelegerea artei sale, dar și a vehiculelor prin care ne urcăm la Cer, spre sînurile dumnezeiești cele nepieritoare!

 

 

Un alt model de cărturar și de mărturisitor a fost și scriitoare sîrbă Isidora Seculić ( 4/16. 2.1877 - 5.4.1958) despre care se spune că a stat o vreme pe lîngă cel care este vrednic întru pomenire veșnică, Sfântul Nicolae Velimirovici, căruia i-a și supraviețuit doi ani. Este considerată cea mai importantă scriitoare sîrbă din prima jumătate a secolului XX, și care e prima femeie devenită membră a Academiei de Științe Sîrbe, în 1939. A fost scriitoare, etnograf, critic de artă, lingvist poliglot, călător (travelogue), o conștiință înaltă.

 

În exterior a făcut-o celebră cartea de călătorie, scrisă sub formă epistolară: Писма из Норвешке  [Scrisori din Norvegia],1914, publicată după călătoria ei în îndepărtata Norvegie, și ale cărei pertinente observații au transgresat deceniile, despre acea țară, oamenii de acolo, despre moravurile și tradițiile consemnate la fașa locului. Este printre primele scrieri ale unui autor din Europa modernă despre o țară scandinavă, care a devenit o carte de referință pentru norvegienii înșiși. Iar pentru o autoare contemporană, compatrioata Isodorei Seculić, anume Vida Ognjenović, scrierea aceasta a devenit un prilej de dialog imaginar peste aproape un secol, intitulîndu-și lungul eseu Călătorie prin Norvegia cu  Isidora Seculić (2005). Am avut acces la acest text prin intermediul tălmăcirii în limba rusă. Aceasta din urmă este deținătoarea premiului literar Ivo Andrić (1994). 

 

Isidora Seculić s-a manifestat ca o curajoasă apărătoare a valorilor spirituale și umane, fină observatoare, după cum se poate vedea din caracteristica deloc îngăduitoare pe care a dat-o norvegienilor: ”Aflatau norvegienii că libertatea lor este aidoma libertății vulturului, mai degrabă singurătate decît libertate. Norvegianul este un bun pescar și un brav plugar, dar ar fi cel mai bun pescar sau plugar, dacă nu ar fi uneori plugar alterori pescar, alegînd de fiecare dată varianta care-i solicită cel mai mic efort. După natura sa el este marcat de încetineală, nici nu se străduie să-și depășească obișnuința încetățenită în iernile lungi și întunecoase; doarme mult, se trezește tîrziu, iar ca viața aceasta să nu-l țină în prizonieratul sărăciei, a învățat să fie foarte cumpătat și chibzuit cu toate - iată o găselniță în felul său” (tălmăcirea îmi aparține). Vida Ognjenović  susține că judecata aceasta este valabilă și astăzi pentru norvegieni, dar asta nu i-a împiedicat deloc să ridice o țară cu aproape cel mai ridicat PIB din lume...Cu atît mai prețioase rămîn observațiile și întreaga operă a Isidorei Seculić pentru posteritate. A rămas pentru întregi generații de cărturari, poeți și oameni de litere un model neîntrecut, nepieritor. Pentru poporul său a avut de rostit, printre altele, și această povață: ”Feriți-vă de slava deșartă. Poporul nu e lăsat pe lume să fie faimos...ci să muncească”. Profetice cuvinte, valabile pentru orice națiune...

Isidora SeculicIsidora Seculić în una din rarele fotografii de bătrînețe, de unde se poate vedea limpede ținuta sobră a unei doamne din alte vremuri, într-o vizită privată, în aer liber.


Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
1 novembre 2012 4 01 /11 /novembre /2012 11:22

 

Apariţia în 2010 a cărţii  "Noul Machiavelli" (Cum se gestionează puterea în lumea modernă * ) a trezit în Anglia şi SUA un interes sporit. Autorul ei este fostul şef de cabinet al ex-prim-ministrului Marii Britanii, Jonathan Powell.

 

Laburistul Powell, eminenţa cenuşie (Shadow chancellor) a cabinetului Tony Blair în anii cei mai încordaţi ai anilor 2000, l-a ales pe magnificul Niccolò Machiavelli ca reper în desluşirea, analiza şi înţelegerea politicii contemporane, la care Powell era martor şi arhitect. Tehnica nu e nici originală, nici nouă - are deja o bibliografie solidă şi convingătoare, astfel că machiavellismul a ajuns deja cumva un adjectiv al politicului prin excelenţă. Problema nu e numele lui Machiavelli, care se foloseşte vrute şi nevrute, ci problematic devine faptul cînd sintagma se foloseşte mai ales de cei care nici nu au cetit nimic din opera augustului florentin renascentist. Nu cred că e cazul lui Powell, care-i foloseşte întregul eşafodaj de gîndire, mai mult, presară în cartea sa pasaje din textele marelui său înaintaş - astfel că scopul autorului este să vorbească mai puţin despre profunzimea propriilor asumări politice, şi mai apăsat despre locurile comune ale politicului. 

  machiavelli3d72.JPG

Dealtfel, scopul "memoriilor" oricăror eminenţe cenuşii este de a minimaliza, poate, culpele, greşelile şi erorile, de a transforma cumva fascinaţia lui Machiavelli pentru Cesare Borgia, într-o peroraţie despre diferenţa dintre amoral şi imoral. În definitv, chiar dacă scopurile şi pîrghiiile politicului nu s-au transformat din Antichitate pînă azi, principiile morale au suferit metamorfoze serioase de la o epocă la alta. Despre vremea sa vorbeşte amănunţit în acest volum Jonathan Powell. Şi mai ales despre loialitate. Poate cea mai atrăgătoare [aproape ca un detectiv] parte a cărţii se referă la relaţia dintre Blair şi fostul său coleg de partid, cu care a petrecut ani în şir, în acelaşi birou, Gordon Brown - relaţie care ilustrează cel mai bine aserţiunea lui Machiavelli, portivit căreia "este foarte dificil pentru lideri să aibă prieteni adevăraţi sau să menţină acele prietenii pe care le aveau înainte de a ajunge în funcţie" (pag. 140). Gordon nu a suportat, se pare, niciodată gîndul că mai tînărul său coleg şi subordonat a ajuns atît de sus în scara ierarhică a politicii britanice. De aici, "ura lui intensă" (pag. 172). Despre felul în care relaţionează sau rivalizează cei doi găsim referinţe presărate în întregul volum de aproape 500 de pagini.

 

Nu mi-am propus decît să dau un semnal prin aceste rapide însemnări, căci cartea aceasta a şi apărut în română, prin străduinţele editurii Cartier, şi prin traducerea fină a lui Alexandru Şiclovan. Dar vestea cea mai importantă este că lansarea se va face în prezenţa autorului, care vine special pentru asta la Chişinău. Fostul "aghiotant" al lui Blair va beneficia de oficiile de gazdă ale prim-ministrului actual al RM, Vlad Filat, care va şi vorbi la lansarea volumului, în 6 noiembrie, la ora 18.15.

 

Astfel de cărţi necesită o atentă lectură - ca folosul unei astfel de cetiri să fie mai mare şi cu învăţături pe măsură! Cel puţin asta să ajute să ne dumirim în ce vremuri trăim...care e natura lor, şi care-s oamenii care o construiesc şi o modelează.

 

* Mie pesonal mi se pare tare inexplicabilă opţiunea asta a lui Powell pentru sintagma Modern World, pentru că modernitatea, îndeobşte, se consideră consumată o dată cu terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, din acel moment debutînd era contemporană, cu toate derivatele conceptuale ale acesteia, formulate de ştiinţele sociale, istorice, artistice, de practicile urbane etc.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
6 octobre 2012 6 06 /10 /octobre /2012 08:14

Din punctul meu de vedere, nu există pentru o naţiune o veste mai proastă ca cea care anunţă închiderea sau moartea muzeelor!

Chiar dacă muzeul este o invenţie a modernităţii, acesta rămîne în vremurile noastre poate singurul stăvilar în calea uitării, o garanţie a demnităţii unei ţări sau culturi.

Ieri ne-a parvenit ştirea că Muzeul Naţional din Sarajevo s-a închis, după ani de agonie, incertitudine şi delir birocratic, în care se află majoritatea instituţiilor din Bosnia, dar şi din fostele ţări-cioburi ale Iugoslaviei titoiste...Situaţii similare se pot remarca şi în Serbia.

Nu am găsit deschis decît un singur muzeu mic din Sarajevo, cel al culturii ortodoxe - cu o excelentă colecţie de icoane şi podoabe bisericeşti, admirabil restaurate şi puse în valoare. În rest peste tot vedeai un anunţ mare: MUZEJ JE ZATVOREN, adică muzeul este închis. Nu se poate vizita. Totuşi, închis pentru public nu însemna că este definitiv dispărut ca entitate instituţională, birocratică, expoziţională; mai pîlpîia speranţa, agonia mai putea oferi suprize sau soluţii.

Dar acum a devenit clar: Muzeul Naţional din Sarajevo este desfiinţat.

Întreaga lume şi-a pus problema unei piese aparţinînd patrimoniului mondial: Hagada de la Sarajevo. Care va fi soarta acesteia, cînd instituţia care o tutelează, conservă şi o deţine a rămas fără resurse, fără o susţinere financiară şi garanţii guvernamentale?

Hagada* a fost lucrată în Spania pe la 1314-1350, şi reprezintă o colecţie de texte şi miniaturi de o frumuseţe misterioasă, incifrată, care se referă la Exodul evreilor în ţara Egiptului, conduşi de Moise prin deşert.

Scriitoarea americană, Geraldine Brooks a scris un roman inspirat de peripeţiile acestui manuscris, "People of the Book" (2008), care a avut la bază un foarte incitant text, publicat în iniţial în The Newyorker.

Mai presus decît acest manuscris, moartea muzeului înseamnă stingerea lentă a unei ţări!

 

*Lit.Naraţiune. "Deoarece termenul hagada se referă la întregul corpus al literaturii rabinice non-legaliste, are un sens foarte larg şi are întotdeauna un caracter didactic. În primul rînd, include legende, cele mai multe fiind derivate de la explicaţii date de rabini cu privire la Biblie, şi biografiile rabinilor şi ale eroilor evrei. Alte elemente ale hagada sunt explicaţii ale povestirilor biblice, rezultînd un material imaginativ suplimentar despre naraţiunea Bibliei. Mai există, apoi, şi o vastă literatură a folclorului evreiesc, care nu are o legătură tematică cu naraţiunea Bibliei sau faţă de personalităţi din perioada post-biblică; se referă uneori la Îngeri şi la Demoni, sau la obiceiuri stranii care se găsesc în anumite comunităţi evreieşti" -Enciclopedia Iudaismului, Geoffrey Widoger red.coordonator, Hasefer, 2006, pag. 258-259.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
22 novembre 2011 2 22 /11 /novembre /2011 22:15

bd2Acum mai bine de 2 ani nici nu bănuiam că voi fi autorul versiunii româneşti a acestui roman problematic al lui Zahar Prilepin, publicat iniţial la editura moscovită Ad Marginem, care după 5 ani de la prima apariţie în Rusia a suportat 10 ediţii!

 

Oferta de la editura Cartier a venit oarecum spontan, dar nu neaşteptat. O piesă de aşa intensitate demult, cred, se impunea în literele româneşti, şi mă bucur foarte tare că intenţia de a o oferi a avut-o editura de frunte a Chişinăului!

 

Traspunerea românească a acestui text mi-a prilejuit mari satisfacţii, dar şi insomnii, îndoieli, neputinţe şi dialoguri pasionante (prin e-mail) cu autorul...Au fost luni pline de sens, cu dicţionare, lexicoane şi cărţi de tot felul în jurul meu, care mă ajutau, care funcţionau ca nişte cîrje în calea găsirii tonului just al acestei scrieri. O scriere plină de lirism pe alocuri, dură şi necruţătoare în altele, descriptivă uneori, şi destul de criptică în alte pasaje şi momente...Un roman complex, foarte contemporan, chiar dacă pe alocuri tradiţia marilor romane ruseşti se strecoară printre cuvinte şi fraze...Prilepin adoră tradiţia literelor materne, şi o augmentează cu multă persuasiune şi demnitate.

 

Am simţit nevoia să împănez textul românesc cu zeci şi zeci de note de subsol, spre a-l face mai "digerabil" şi mai perceptibil pentru publicul nostru, destul de puţin familiarizat cu realităţile Rusiei actuale -- aflate atît de departe (în toate sensurile!) de ţara şi cultura noastră. Ce nu am reuşit să obţin - titlul adecvat al originalului. Cu propunerea mea de a aduce în limba română rusescul "Санькя" prin formula San'kia - nu a fost de acord niciun redactor al editurii. Semnul "moale" (ь) existent în rusă, se putea imita cel puţin printr-un apostrof, în română, lucru realizat cu brio în versiunile franceză (San'kia) şi italiană (San'kja), şi acestea limbi de origine latină. 

 

În rest - mă declar mulţumit de munca d(ep)usă la bun sfîrşit, şi mai ales -- de aspectul grafic şi cromatic al copertei! Pe care le găsesc foarte potrivite cu conţinutul cărţii, şi ar putea concura la capitolul "inventivitate" în materie de graphic design pentru anul 2011.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
4 novembre 2011 5 04 /11 /novembre /2011 11:03

ITINERAR BIOGRAFIC 

L.Tuchilatu-2-.jpgPoetul şi prozatorul Leonard Tuchilatu s-a născut la 10 noiembrie 1951 în comuna Bursuceni, raionul Sângerei.

În 1970 este înrolat în armată, unde se îmbolnăveşte de glomerulonefrită.

Din 1973 – student la Institutul de literatură „M.Gorki” din Moscova.

În primăvara anului 1974 boala de rinichi se agravează, iar din luna martie 1975 rolul rinichilor este preluat de dializă.  

Operaţia de transplant de rinichi pe care o suportă la mijlocul lunii mai (la Institutul experimental de transplantare a ţesuturilor şi organelor interne din or. Moscova) se dovedeşte a fi un eşec. Începe un nou calvar: lupta cu icterul şi, mai ales, cu septicemia. În consecinţă, rinichiul străin este înlăturat. În septembrie lucrurile par să se fi calmat, însă, spre sfârşitul lunii octombrie, poetul se simte tot mai rău, iar în seara zilei de 4 noiembrie 1975 (în jurul orei 23.00) se stinge în braţele soţiei (poeta Marcela Benea), cea care i-a fost alături zi de zi pe parcursul ultimelor 8 luni de viaţă. Este înmormântat pe 8 noiembrie, la Bursuceni.

 

 

 

Opera publicată postum:

„Sol”, Chişinău, Editura „Cartea Moldovenească”, 1977;

„Fata Morgana”, Chişinău, Editura „Literatura Artistică”, 1989;

„Sol. Fata Morgana”, Chişinău, Editura „Glasul” – Bucureşti, Ed. „Crater”, 1995;

„Rapsodie” (în lb. română şi rusă), Chişinău, Editura „Prut Internaţional”, 2001.

                              *** 

ORE TÂRZII

De câte ori

m-am întâlnit cu tine, cuvânt,

de atâtea ori

am rămas atât de singur,

că-mi simţeam sufletul

cum curge din mine.

De atâtea ori am strigat

până mi-am pierdut cumpătul,

ca să ajungă lumină

şi la căpătâiul celui din urmă

muribund.

 

LUNA LUI FAUR

Un cor,

Rege al miezului nopţii,

Răsună strident, neliniştit.

Un cor fără lauri şi formă,

Un cor al mâţelor singure.

Mai multe voci soprano,

Câţiva tenori

Împrăştiau neliniştea nopţii.

În minţile noastre

Un cor atât de frumos

Ne însoţea

Spre uşile sparte ale vieţii.

 

***

Obositule călător,

poposit pe un şes cu iarbă,

în mireasmă de maci se sting libelule –

joc de umbre,

crispate de soare,

stâlpi de lumină curg peste noi.

Eşti cuprins de o febră lăuntrică,

ţi se topesc măruntaiele

şi o muzică dumnezeiască

se oglindeşte în apa lacului tău.

Pe mine mă stinge dorul ierburilor,

foşnetul chemător,

mă ard crengile uscate ale copacilor,

noduros mi se face sufletul,

că nu mai pot strânge la piept

florile mâinilor tale.

 

DURERE

Mă găseşti şi aici,

învelindu-mă cum ştii numai tu,

cum numai tu o poţi face.

Mă găseşti şi aici,

mut, cunoscându-te de departe.

Cine te-a urât oare mai mult,

cine te-a căutat pentru joacă

pentru a face bravură

şi nu numai,

şi nu numai...

Tu lasă-te în urmă râzând,

cum rareori ne lăsai,

şi nu mai fi

regină a grădinilor negre.

 

APROAPE PASTORALĂ

Mândri copaci adorm în lumină.

Păşesc încet pe o nouă constelaţie

a somnului.

La uşa mea bat, lăsându-mă de o parte

În somn lin. Hai, nani,

Cânt pentru mine,

Să mă adorm.

Hai, nani.

Cânt pentru mine

Nefericită eşti, mamă bătrână,

Cine ar putea să umple golul din noi –

Punte peste râu cât un vârf de ac.

Hai, nani.

 

***

Mâna ce mi-a ţinut în încleştare lentă,

de fier, orele, se destramă, se risipeşte.

Se apropie soarele.

Ce curat au vorbit azi genele tale!..

O, deznădejde a unei nopţi

ce arde în lumina zilei.

Pe stânca de la marginea lumii

a rămas mâna cea albastră,

ce încă împleteşte-n cunună

razele unui soare necunoscut...

 

Şi tu, parabolă a neantului.

 

 

N.B. întregul material mi-a fost pus la dispoziţie de poeta Marcela Benea, căreia îi mulţumesc şi pe această cale - pentru că face eforturi permanente de a păstra vie şi arzătoare memoria lui Leonard Tuchilatu. 

 

 

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
25 octobre 2011 2 25 /10 /octobre /2011 10:12

Triptique1Ce putea fi mai neaşteptat, sau nu? - decît ca Jonathan Littell să scoată o carte despre arta contemporană? Triptique (Trois etudes sur Francis Bacon, Gallimard, 2011) este titlul volumului proaspăt apărut, al autorului voluminosului roman Binevoitoarele [2006] şi al problematicului eseu - TCHÉTCHÉNIE, AN III [2010]. Pînă să intru în posesia volumului, închei prezentarea cu textul afişat pe site-ul editurii, un fragment din cartea semnată de Littell:

 

« Francis Bacon était un homme désespérément lucide, qui vivait avec une conscience aiguë de la futilité des entreprises humaines, de la fragilité de la chair. "Le simple fait d'être né est une chose très féroce", affirmait-il  ; mais la peinture, pour lui, n'était pas une protestation contre quoi que ce soit, c'était juste une façon de passer les jours, la meilleure qui soit, la plus fascinante, une façon aussi, plus secrètement bien qu'exposée aux regards de tous, de se délester de ses fantômes les plus intimes. La peinture était une façon de donner une forme matérielle à l'immense absence de sens affectant la vie, une absence de sens qui sans cette activité quotidienne aurait fini par le submerger et le noyer. "L'important pour un peintre, c'est de peindre et rien d'autre", disait-il peu de temps avant de mourir. »

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
16 septembre 2011 5 16 /09 /septembre /2011 09:17

Draga-Walter.jpg

Poate că există un Dumnezeu al disperaţilor?

Pentru lumea istoricilor de artă numele Onicăi Ioana Busuioceanu (1933-2008) este unul de referinţă. Nu a fost un istoric de artă propriu zis, ci o intelectuală desăvîrşită, care a dat hrană teoretică istoricilor de artă, şi istoriei ideilor. Este autoarea a 21 de traduceri de prim rang în cultura română, cărţi pe care le-a tălmăcit, adnotat, comentat şi explicat, poate ca nimeni altul. După umila mea opinie este suficient ca acest om să fi intrat definitiv în conştiinţa culturii naţionale. Dar ea a evadat din România în toamna lui 1984[1], într-o vreme în care nu se mai putea rămîne, în timpul îngheţului aproape desăvârşit...a plecat şi nu a mai revenit niciodată în ţară, şi de atunci despre ea nu s-a mai vorbit în spaţiul public. În luna august a lui 2007 Busuioceanu  a trecut pe celălalt tărîm, al vieţii veşnice.


Numele acestui cărturar, care a fost fiica unui alt intelectual de marcă, mort şi el în exil, Alexandru Busuioceanu, revine acum – deja cînd autorul şi-a încheiat socotelile cu această lume – printr-un tulburător volum de scrisori, Dragă Walter... Scrisori către un benefăcător 1976-2006  (ed. Humanitas, Bucureşti, 2010)[2]. 


Până să ne concentrăm pe densul corpus epistolar adresat profesorului şi filosofului german Walter Biemel, trebuie amintit că de numele Ioanei Busuioceanu este legată o întreagă bibliotecă de cărţi teoretice, este cea care a adus în rostirea românească din scrierile unor autori ai „secolul de aur al picturii veneţiene”, precum: Pietro Aretino, Paolo Pino, Lodovico Dolce; autori de căpătîi ai manierismului, G. Paolo Lomazzo, Federico Zuccaro; scrierile unui uriaş istoric al artei, Giovanni Pietro Bellori – unul din principalii autori ai barocului ş.a. Lista poate continua, dar nu e în intenţia noastră acest inventar. Aici mai trebuie amintit doar masivul volum al „subversivului” autor din era Renaşterii italiene, Francesco Guicciardini, omul de stat şi contemporanul lui Machiavelli. Erau vremuri stranii, într-o ţară flămîndă şi îngheţată, dar această intelectuală se ambiţiona să menţină un dialog la cote maxime cu întreaga cultură a Europei, să-şi dea mîna cu ideile şi concepţiile celor mai profunde minţi ale vechiului continent. La un deceniu după plecare în exil, Ioana Busuioceanu se întreabă într-o epistolă: „Cât va mai putea omenirea să-şi permită luxul unei culturi adevărate, care să ţină piept celei demagogice. Pe vremea cînd traduceam tratatul de filosofie al lui Dante în România comunistă, mă consideram un extravagant obiect de luc, plătit de un stat care abia îşi putea hrăni populaţia – ceea ce se întîmplă azi cu jumătate din ţările de pe glob (...) cultura de care mă ocup de o viaţă întreagă este atît de excentrică, de străină de realităţile vieţii zilnice. Mă încearcă un fel de sentiment al vinovăţiei că irosesc – foarte plăcut – timpul meu şi banii altora într-un domeniu care nu ajută cu nimic la remedierea tragediilor crescînde ale umanităţii de pretutindeni” (9 apr.1994, pag. 292). Aceste rînduri apar în răstimpul în care autoarea se integra şi se impunea încet, anevoios, dar sigur în societatea americană, lucrând până la sfârşitul zilelor sale în Biblioteca şi arhivele Institutului de Artă din cadrul trustului Getty, din Los Angeles – una din cele mai importante instituţii ştiinţifice şi muzeale din S.U.A. Din acea postură, dar şi din perspectiva nepreţuitului patrimoniu lăsat acasă, Busuioceanu meditează pe paginile unor lungi epistole asupra vieţii şi lumii de azi, asupra schimbărilor radicale care se produc pe glob, în România, dar şi în faţa ochilor. Aceste scrisori pe care le-a adresat de-a lungul a trei decenii unuia din marii filosofi ai vremurilor noastre, pe care l-a cunoscut în copilărie, la Braşov, se pot împărţi (foarte convenţional) în două mari „categorii”: pe de-o parte se acordă mult spaţiu chestiunilor personale: problemelor de sănătate, hopurilor sentimentale, financiare şi vacanţelor, iar pe de alta, în ele sunt sădite diverse meditaţii şi gînduri despre lecturi, despre lucrul fructuos în arhivele trustului, menţionarea unor întîlniri cu cei din ţară, şi nu numai. Pe ici pe colo se pot observa diverse remarci cu privire la moştenirea literară a tatălui, grija pentru ce a lăsat el, şi cum.


„Părăsirea României a fost un lucru simplu, care s-a impus de la sine, n-aveam nici o altă alternativă”, îi scrie ea, din lagărul de refugiaţi Latina din Italia, celui care o va ajuta cu sfaturi şi cu bani pe tot parcursul anilor în care Ioana s-a aflat departe de ţara natală. Aici a petrecut mai bine de jumătate de an, după care a ajuns în America, la aproape 52 de ani, timp în care trebuia să o ia de la capăt: „Eram atât de sigură, cînd am plecat, că va trebui să uit că am avut o formaţie intelectuală, ca să poit trăi, încât acum nu-mi mai dau seama ce trebuie să fac. Căci un singur lucru e clar: trebuie să am o slujbă din care să pot trăi”, menţiona în aceeaşi scrisoare (10 dec. ‚’84, pag. 30). În Italia a refuzat să rămână, deşi i se acceptase azilul politic. Italia era o ţară în care erau „îngrijorător de mulţi comunişti”. De aceea, s-a decis să traverseze oceanul, departe de cultura în care s-a format, pe care a slujit-o cu strădanie şi dăruire timp de 25 de ani, departe de prieteni şi cunoştinţe, departe de toate cele cu care era obişnuită. Singurătatea sfîşietoare, anesteziantă o împarte cu acest om – prin intermediul scrisului –, aflat dincoace de „marea apă”, stabilit la Aachen, dar mereu pe drumuri, pentru conferinţe, colocvii, seminarii, cursuri, vacanţe etc. Acesta este omul căruia, cum se exprimă autoarea, îi mulţumeşte pentru toate: „Îmi pare rău că nu cred în Dumnezeu, ca să-i pot mulţumi. În lipsa lui, toată recunoştinţa mea îţi este adresată ţie” (11.oct.1991, pag. 238). Atunci au pus la cale o întâlnire mai prelungită la Paris, dar ea s-a materializat de-abia în primăvara lui 1992, ocazie cu care s-a văzut şi cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Se pare însă că episodul parisian a fost marcat de un continuu „zbucium sufletesc”, care a făcut ca „toate întâlnirile pe care le-am avut, toate au fost făcute cu o inimă grea, pe care o simţeam ca o piatră atârnată de gât”, se destăinuie Ioana la întoarcerea în America. Tulburarea a fost atât de profundă încât ideea sinuciderii[3] încolţise cu o vitalitate ale cărei seve nu s-au mai uscat niciodată de atunci. Această angoasă şi deprimarea erau potenţate de fiecare dată când îşi punea problema vârstei, iar în poziţia profesională se simţea clătinată sau şubrezită, când posibilitatea nereînnoirii contractului de muncă depindea de diverse împrejurări nefaste, sau (uneori) de mofturile altora...


În 1994 apare pentru prima oară discuţia despre posibilitatea de a publica aceste scrisori, o aflăm dintr-un răspuns al Ioanei către Biemel: „În principiu n-aş avea nimic împotriva publicării lor, dar ar trebui să le recitesc înainte (...) Scrisorile acestea sunt, de fapt, un jurnal intim. De aceea le-am şi păstrat[4]. Am însă dubii în privinţa publicării lor: am ajuns treptat să cred că ceea ce gândesc eu nu interesează pe nimeni”. Că ne e întocmai aşa – o dovedeşte acest volum dens şi captivant!


Densitatea emoţiilor, a trăirilor exprimate, patosul, acurateţea cu care sunt redactate scrisorile, informaţiile din lumea arhivistică, academică, a cercetării, a lecturilor foarte eterogene şi diverse (Gore Vidal, Ted Anton, Monica Lovinescu, Fénélon, Elsa Triolet, Harry Mulish, Mihail Sebastian, Orwell ş.a.[5]), se constituie într-un palpitant document contemporan, al unui intelectual desţărat, însingurat, dar care a rămas până la sfârşitul zilelor sale un model al demnităţii, dragostei, recunoştinţei şi al respectului faţă de oameni şi cărţi. Iar personalitatea lui Walter Biemel (născut în 1918, la Braşov) reiese, din acest „jurnal”, drept a unui înţelept subtil (de modă veche) şi a unui grabnic-ajutător la nevoile celei care i-a adresat, poate, cele mai afectuoase, empatice şi recunoscătoare scrisori din viaţa lui.      


[1] Plecarea autoarei în acest an este cumva premonitivă, căci romanului lui Orwell care poartă pe copertă acest an, pare a fi una din lecturile preferate ale ei, un soi de „calapod” pentru înţelegerea ororilor comunismului. E drept că în acel an „utopia” nu mai era demult o utopie... ”În anul 1984 comunismul se clătina periculos pe marginea haosului economic şi a demenţei crescînde a dictatorilor”, scrie Busuioceanu.  

[2] Citarea scrisorilor va consemna data scrierii lor, şi pagina din ediţia de faţă.

[3] Pe larg despre aceste zbateri relatează în scrisoarea din 30 mai 1992, pag. 265-269.

[4] Aici se referă la faptul că a păstrat toate ciornele scrisorilor expediate, căci nu expedia niciodată nimic scris direct).

[5] Cu atât mai ciudată mi s-a părut această destăinuire a autoarei: „N-am auzit niciodată de Elias Canetti (ce nume italian pentru un german!). Nu l-am găsit nici în dicţionarele mele de acasă. Pe urmă am constatat că biblioteca Getty are, cred, tot ce a publicat, iar unele dintre cărţi şi în traducere engleză...” (11 iulie, 2002, pag. 392-393).

 

[Acest text a fost publicat în revista Observator Cultural, nr. 334 / 15-21 septembrie, 2011]

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
6 septembre 2011 2 06 /09 /septembre /2011 14:02

Zviad-Ratiani.jpgPoeta Inna Kulişova este stabilită la Tbilisi de multă vreme, după terminarea studiile la Universitatea de Stat din acel oraş. Este interesată de cultura creştină (Alexandru Schmemann, Mitropolitul Antonie al Surojului, Alexandru Meni etc.), adoră poezia lui Iosif Brodsky (aici suntem afini!), traduce din poezia georgiană. Adoră vechea cultură georgiană, şi vorbeşte despre ea celor care au urechi să audă, şi să priceapă. E bună prietenă cu cei mai buni poeţi ai acelui neam. În special, cu Zviad Ratiani (n. 1971). La un moment dat, mai de curînd, ruşii au intrat cu tancurile în Gruzia, pentru că pretextele nu lipsesc niciodată. Un fost imperiu nu renunţă prea lesne, agonizează. Uneori şi decenii... 

 

 În august 2008, cînd oraşul Gori (în georgiană: გორი) era în grea suferinţă, fumegînd de expoloziile provocate de raidurile aeriene şi tancurile ruseşti, Zviad era acolo, unde a văzut multe cadavre, multe lacrimi, multe lipsuri, cortine de foc. Atunci, la faţa locului, a scris acest poem, dintr-o respiraţie parcă, şi a fost ajutat de Inna Kulişova să redacteze o autotraducere în rusă - în limba atacatorilor.

 

Nu ştiu cît mi-a reuşit să fac o tălmăcire în limba română, dar poemul realmente m-a cutremurat, iar cînd trăieşti aşa ceva - nu trebuie să şi explici reacţiile. Cauţi cuvinte, sensuri, structuri semnatice...Nu este de fapt un poem, e o stare poetică născută din trăirea unui om căruia îi pasă de sfăşierile prin care trăieşte poporul său...

 

Titlul acestui poem este: Reqviem bilingv* pentru cei supravieţuiţi. Într-o a treia limbă, rusă

 

"Au sosit zilele plîngerii.

Întreaga-noapte au bombardat oraşul

şi nu era unde să fugi.

În zori, bubuiturile au tăcut. M-am furişat spre geam -

În razele  strîmbe ale dimineţii se unduiau

copacii uriaşi de fum,

încleştaţi cu rădăcinile mocninde încă

de trupurile adormite, pentru vecie

adormite.

N-am timp pentru ele, jelirea lor e departe;

credinţa inimii sopteşte:

vom supravieţui, eu şi cu ai mei;

următorul obuz va lovi o altă casă,

pe cea vecină. A noastră - va rămîne neatinsă.

Stau la fereastră, cu ochii aţintiţi la cer.

Desigur, către cer.

De unde să mai aşteptăm năpasta?

De unde, mîntuirea?

Şi încotro să mai privim?

Că doar nu spre casa de-alături,

unde suflări omeneşti stau tupilate la geamuri,

cu ochii spre cer.

Inima lor musteşte de credinţă." 

 

notă: * "bilingv", adică pentru georgieni şi osetini. Cele două popoare se războiesc între ele, şi au fost în conflicte armate repetate, începînd cu anii 1991-1992. Rusia a luat controlul asupra Osetiei de Sud, devenind o enclavă controlată de Moscova, pe tipicul Transnistriei...În 2008 Rusia sub pretextul unei intervenţii pacificatoare - a atacat oraşul Gori.

 

sursa fotografiei: aici.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
9 août 2011 2 09 /08 /août /2011 19:42

DSCN7248.JPG

Una din dramele contemporane ale poporului rus s-a consumat în 12 august 2000, cînd submarinul K 141 ("Kursk") a fost lăsat să moară pe fundul Mării Barenţ, după ce fusese lovit de un aparat-spion american.  Filosoful şi poetul Egyed Peter a dedicat acestei suferinţe un poem, care a apărut în limba maghiară în 2007, cu ilustraţii de Reszegh Botond, la editura Pallas-Akademia, din Miercurea-Ciuc (Csíkszereda).  

 

În toamna lui 2009 poemul a fost editat de editura moscovită Vodolei, în traducerea foarte delicată a Maiei Tsesarskaya.

Autorul a avut amabilitatea de a-mi oferi un exemplar din minusculul volum apărut în patria tragediei, despre care-mi povestise în iunie a acestui an, la Sfîntu-Gheorghe...E sfîşietoare această Baladă, despre cei 23 rămaşi după impactul submarin, şi lăsaţi să se sufoce în chinuri inimaginabile (imposibil de redat), pentru a nu putea mărturisi, dacă supravieţuiau, adevărul. Dar a rămas un bileţel, al căpitan-locotenentului Dmitrii Kolesnikov, care mărturiseşte ceva  ce autorităţile au vrut să fie muşamalizat, nespus, uitat, călcat în picioare:

 

"indescifrabil...Ora 15.15. 

E întuneric pentru a putea scrie, dar pe dibuite voi încerca.

Şanse se pare că nu avem, % 10-20.

Vom spera, că măcar cineva va citi.

Aici e lista echipajului din compartimentele ce-au retras aici, în celula 9, cei care vor încerca să iasă la suprafaţă.

Salutări tuturor, nu trebuie să disperăm.

Kolesnikov"

Este documentul care a făcut dovada că autorităţile mint, că manipulează prin minciună. S-a afirmat că întregul echipaj a murit în urma exploziei avut loc la ora 11 şi 28 de minute...

 

De-abia în 22 octombrie 2001 epava submarinului "Kursk" a fost adusă pe uscat, 115 cadavre au putut fi scoase şi identificate, ultimele 3 nu s-au găsit niciodată. Poate - deocamdată.

 

"Moartea te maturizează,

Vino încoace, bunul meu, Dmitrii,

pe pernuţa din clopotul acvatic"... - zice undeva Egyed Peter,  aproape de finalul poemului său, structurat în 23 de capitole, după numărul acelor marinari care puteau fi salvaţi! Lista lor completă este cunoscută.

 

Să sperăm că va veni şi vremea unei versiuni româneşti a acestui tulburător Reqviem! 

 

Filmul documentar Koursk, un sous-marin en eaux troubles (2005), realizat de Jean-Michel Carré este, deocamdată, cea mai judicioasă anchetă occidentală asupra a ceea ce s-a întîmplat atunci. Este disponibil în versiune originală pe youtube.com; discutarea şi analiza acestuia le las pentru altă dată.    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
22 juin 2011 3 22 /06 /juin /2011 10:11

În numărul de primăvară (2011) al  revistei Lettre Internationale (ediţia română) dau peste un lung text intitulat Trădarea, semnat de eseistul şi poetul Adam Zagajewski, din care am spicuit cîteva fragmente, mărturisesc, tulburătoare

 

" Să astîmperi curiozitatea unui străin cu propria suferinţă - trebuie să recunoşteţi că aici se ascunde o anumită disproporţie între apetit şi hrană (...)"

 

Epocile mor mai mult decît oamenii, din ele nu rămîne nimic. Epocile sunt ca bujorii din obraji. Cînd dispar, totul dispare. Am mai spus deja - unele nume erau sub înaltă tensiune. Era vorba în principal d frică, de acord. Numai că, vedeţi dumneavoastră, fricii nu îi place să apară dezgolită. Întotdeauna pretinde să pară şi altceva - ambiţie, fanatism, loialitate. Energia este pretutindeni, nu iartă pe nimeni. Ah, mă amuză pretinsele jurnale scrise atunci cumva la cald, de observatori inteligenţi şi independenţi. Intersant de ce documentele acelea scrise pe genunchi  sunt publicate abia după douăzeci şi cinci de ani. După un sfert de secol (...)".

 

Credeţi că e atît de uşor să-ţi vinzi sufletul? Era un tîrg, erau mulţi doritori, nu reuşeau toţi. Candidaţii erau mai mulţi decît locurile. Aşa e mereu. De ce ar fi trebuit să fie altfel? Exista o singură lume, o singură viaţă. Gîndiţi-vă că vă trezeaţi în stalinism, în anii dispreţului, nu-i aşa, vă trezeaţi într-un aşternut, în corpul pe care-l cunoşteaţi pe de rost, plin de nevoi şi capricii. Vă trezeaţi lîngă femeia pe care o iubeaţi sau lîngă o fată cu care eraţi numai fiindcă cealaltă vă părăsise (...)".

 

Totalitarismul - ca să folosesc termenul vostru academic - înseamnă viaţă, energie, ambiţie, înseamnă premii, ierarhii, pasiuni, avansări fulgerătoare, cariere napoleoniene, posibilităţi uriaşe pentru tinerii din oraşele mici. Cu preţul morţii. Despre asta nu e voie să vorbim. Totalitarismul e viaţă ruptă de moarte. Pentru voi, fiinţe anemice, predispuse la melancolie, acest sistem înseamnă moartea. Dar nu-i adevărat. Luaţi de pildă nenumăratele congrese, întruniri, şedinţe care aveau loc atunci fără încetare, în fiecare zi. Guverna cumva acolo moartea? Nicidecum, la cîrmă erau ambiţia, pasiunea pur omenească. Oh, era o lume plină de vitalitate! (...)". 

 

Se întîmpla mai mult decît puteţi înţelege. Era o lume senzorială şi în noi existau instincte şi dor. Suntem judecaţi de miopi cu ochelari groşi, de oameni de ştiinţă neîndemînatici. Intelectul judecă instinctele. Ce este memoria? Lumea voastră echitabilă a memoriei este neomenească. Nu e voie să greşeşti, fiindcă veniţi voi, cercetătorii trişti ai accidentelor trecute (...)".

 

Lumea e mai mult decît o faptă bună sau rea. Doar o parte a societăţii se supune judecăţii etice. Viaţa nu poate fi judecată, dar ce spun eu, nici măcar o zi nu poate fi judecată, e prea plină. Poate Dumnezeu să reuşească. Pot fi condamnate faptele, însă nu datele. Faptul că îmi iubeam prietenii şi admiram postura maiestuoasă a lumii mi-ar putea fi confiscat numai pentru că scopul călătoriei era unul reprobabil? Nu există plasă cu care poate fi pescuită acea zi. Nu există. Ceea ce nu înţelegeţi este chiar realitatea (...)".

 

Puţine lucruri se pot spune. Ceea ce e minunat şi ceea ce e crud nu merg puse pe hîrtie. Sunt în noi, dar nu în cuvintele noastre. Suferinţa e făcută să fie simţită, ea nu se lasă studiată. Există mai multă memorie decît amintiri. Nu controlăm trecutul. Sunt în el atîtea mistere cîte în viitor (...)".

 

Ştim bine că nu toţi trebuie să fim poeţi. Dar există o lege a firii: dacă într-un moment de revelaţie dureroasă ochilor cuiva li se dezvăluie ţesutul lipsit de apărare a realităţii, atunci acel cineva, ales şi totodată condamnat de soartă, nu se poate dezice de vocaţie. El percepe semnele sfinţeniei din lume şi această descoperire îl marchează o dată pentru totdeauna (...) Căutarea poate privi un singur lucru: întoarcerea la locul fertil, la deplinătatea văzului (...)".

 

E de-ajuns să priveşti atent ca să observi frumosul (...)".

 

Iată trădarea mea. Tăcerea. Nu am povestit ceea ce numai eu puteam lămuri. Să nu vă gîndiţi că altcineva care ar fi trăit în acea perioadă, în acelaşi oraş, m-ar fi înlocuit; nimeni nu a văzut acelaşi oraş, acelaşi război crud, nimeni nu a auzit aceleaşi păsări, nimeni nu a încercat cu limba gustul aceluiaşi pumn de zăpadă (...)".    

 

Ceea ce cu adevărat esenţial în noi şi în obiecte nu sare în ochi. Un soi de nedreptate comercială a ontologiei face ca, în percepţia zilnică, primul plan să fie ocupat de aspecte legate mai degrabă, cum să spun, de un troc, de folosul pe care-l avem de pe urma noastră şi a lucrurilor. Eu trebuia să repar această nedreptate şi trebuia să redau calităţilor ascunse, nobile, imporanţa cuvenită. Aceasta îmi era misiunea (...)".

 

Poezia nu poate fi proprietatea poporului, căci în felul acesta ar putea fi luată în stăpînirea de stat. Ea nu aparţine nimănui (...)". 

 

Cine începe să o dată să privească în loc să fie părtaş la trăiri, să.şi facă griji, să simtă, să acţioneze împreună cu alţii, nu va fi niciodată un membru acceptat, tolerat al marii turme (...)".

 

Nu credeţi că poezia e o armă slabă? Nu sunteţi de părere că e o cruzime să înconjuri un poet cu o haită de lupi, să-i ceri o rezistenţă supraomenească?.. Totuşi nu e fair să uiţi de toate diferenţierile, de faptul că mulţi oameni erau călăuziţi atunci de intenţii nobile (...)". 

 

Viaţa e o trădare. Oricine are sufletul nemuritor şi a primit viaţa este un trădător. Nu există nicio formă de viaţă care să poată satisface postulatele nemuririi. Nu există. A trăi înseamnă a trăda ceea ce avem mai preţios. Iubirea trădează iubirea pentru că trebuie să fie mai prejos decît visul despre iubire (...) A trăi înseamnă a trăda, a fi mai prejos de valoare, de cerinţe. De cîtă răbdare e nevoie pentru a suporta cursul lent al vieţii! Micile veşnicii, în care ne scăldăm ca vrăbiile în băltoace, nu se totalizează. Lumea e dublă, ruptă, mereu. Abjectă chiar şi acolo, în cele mai liniştite ţări. Nu ştiţi cine era atunci adevărata teroare a tuturor? Epoca aceea există numai în relaţionări, în comparaţii. Dacă nu sesizaţi acest lucru, n-o să înţelegeţi nimic. Nimic. (...)".

 

Dacă vă aşteptaţi ca vreun sistem politic să vă salveze sufletul, să vă dea garanţia veşnică a infailibilităţii, dacă aşa credeţi, atunci repetaţi greşeala mea de odinioară, numai că sub altă formă: aveţi prea multă înceredere în sisteme. Vă veţi înşela, vă rog să fiţi pregătit. Altfel decît mine, cu siguranţă, poate mai mult în sfera dreptei, nu putem şti încă. Prin urmare, exageraţi puţin fiind atît de sigur că aveţi dreptate (...).

 

Să salvezi un om înseamnă atît de mult! (...)."

 

Traducere de Sabra Daici.

Spicuiri din textul cuprins între paginile 73- 82.  Un auto-portret al poetului Adam Zagajewski, aici.    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article