Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

20 décembre 2010 1 20 /12 /décembre /2010 14:38

einaudi-franturiDescoperirea acestei cărţi a însemnat pentru mine o foarte plăcută supriză, pentru că de multă vreme mă fascinează felul în care anumiţi editori (ex. Peter Suhrkamp, Ledig Rowolt, Jérome Lindon (Éditions de Minuit), Valentino Pompiani, Gaston Gallimard) determină şi schimbă viaţa unei edituri, şi mai ales a unor autori.

 

Această cărticică de numai 170 de pagini este scrisă cu vervă de Giulio Einaudi*, editorul providenţial al casei de editură care-i poartă şi azi numele, este un scurt breviar al acestei activităţi. Dar mai presus de asta, aceste "frânturi de memorie" sunt o succintă istorie a intelectualităţii italiene, şi a palierelor acestora. Cei mai importanţi intelectuali din cel de-al XX-lea veac au fost publicaţi de Giulio Einaudi editore.

 

A luat fiinţă în noiembrie 1933, într-o vreme vitregă, dar tocmai atunci se creionează marile colecţii ale editurii: Saggi şi Problemi contemporanei, ajutat de îndeaproape Cesare Pavese şi de Leone Ginzburg. Regimul mussolinian şi-a pus ştampila şi pe chipul acestei mici edituri, pe atunci...

 

Din loc în loc asistăm la evocarea tatălui său, care era un împătimit bibliofil, şi participăm în cîteva rînduri la "emoţia puternică pe care o trăiam cînd deschideam pachetele de cărţi ce-i soseau tatălui meu" (pag. 64), astfel încît înţelegem mai bine poate gustul şi plăcerea deosebită manifestată de Giulio faţă de carte, dintotdeauna. 

 

În prima perioadă a existenţei editurii coperţile erau desenate, aşijderea supracoperţile. Francesco Menzio era responsabil de această latură creativă. 

După al doilea război mondial, se foloseşte pe larg fotografia, dar şi reproducerile după marii artişti. Colecţia Coralli primeşte, cu preponderenţă, această ţinută grafică. Albe Steiner şi Max Huber colaborează strîns cu editura. Un nepreţuit consilier în chestiuni de grafică a fost, timp de aproape trei decenii -- Bruno Munari. Dar, ne spune Einaudi, omul care a găsit echilbrul perfect între forma cărţilor şi conţinutul lor, care "înnebunea în faţa "superficialităţii" autorilor , care deseori îl împuterniceau să se ocupe de partea tehnică a cărţii", era Oreste Molino.

 

Munca unei edituri nu este o treabă de birou. S-a pus, imediat după război, la cale un fel de "săptămînă a cărţii Einaudi", cînd autori şi editori colindau două-trei regiuni ale Italiei, anual, anunţându-se cu mare tam-tam această descindere. Librăriile se umpleau de cărţile lor, mari bannere anunţau întâlniri cu publicul, se înscenau manifestări teatrale. Lista cu numele celor care au gravitat în jurul editurii este deosebit de lungă şi se confundă, zice însuşi Einaudi, cu "o bună parte a culturii italiene de calitate a acestei jumătăţi de secol". Dar ce trebuie spus apăsat, este faptul că anume acestui editor îi datorăm descoperirea şi (sau) promovarea unor uriaşi ai acestei culturi şi literaturi: Italo Calvini, Carlo Levi, Cesare Pavese, Giorgio Bassani, Augusto Monti, Luciano Foa, Piero Sraffa, Enesto Ferrero, Natalia Ginsburg ş.a.

 

Întîlnirile lui Einaudi cu Picasso, Giorgio Morandi, Man Ray, Alberto Giacometti, Henry Moore, m-au emoţionat şi m-au făcut visător. Cred că nu dificil a se bănui de ce? Aceşti oameni, la rîndul lor, au marcat secolul XX. Cei afini, se înţelege, trebuie să se întîlnească.

Nu mai insist cu argumentele că această carte trebuie citită, încet, cu luare-aminte, îmi exprim regretul că a apărut la o editură invizibilă ("Pavesiana", 2009),  care prin acest fapt a şi condamnat-o la anonimat. Sau în orice caz unei circulaţii restrînse, accidentale. Dovadă că eu însumi am descoperit-o la un an de la apariţie. Nu mă pot abţine să regret erorile de redactare, stilizare, stângăciile de traducere. Iar coperta e din cale-afară de sărăcăcioasă, simplistă, în contrast flagrant cu tot ce am văzut în materie de prezentare grafică la Giulio Einaudi editore!

 

Iată crezul lui Einaudi: "Cartea -- fie aceasta roman, eseu sau poezie -- trebuie să solicite la maximum inteligenţa şi sensibilitatea cititorului. Cînd într-o carte, de poezie sau de proză, o frază, unn cuvînt îţi trezesc alte imagini, alte amintiri, născînd circuite fantastice, atunci, , doar atunci, străluceşte valoarea textului. La fel ca un tablou, o sculptură sau unn monument, acel text te îmbăgăţeşte nu numai în imediatul lecturii, ci îţi schimbă esenţa" (p. 75).

Da, probabil că asta este valoarea supremă a unui editor: capacitatea de a schimba esenţa cititorilor săi. 

 

* Frânturi de memorie, Pavesiana, 2009, traducere din italiană de Maria Chiriţescu şi Ştefania Ioardan.          

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
26 février 2010 5 26 /02 /février /2010 12:44

tchetchenie, an IIIÎntr'una din serile tîrzii ale lui octombrie, mergeam cu Alexandr Ivanov, editorul lui AdMarginem, pe Şoseaua Kiseleff, şi inevitabil discuţia a glisat spre proiectata editare a romanului Binevoitioarele în Rusia, cam singura ţară importantă care încă nu l-a publicat...Mi-a spus că înaintea Binevoitoarelor stă să apară un alt volum al lui Jonathan Littell, o cărticică-eseu despre Cecenia. A apărut întâi în Franţa. La finalul lui 2009 Gallimard a scos Tchétchénie, An III, în colecţia folio documents. Despre această scriere va fi vorba în cele ce urmează. 

Cartea asta deşi micuţă ca dimensiuni, nu se citeşte deloc uşor. Sunt 137 de pagini de text, şi o mulţime de nume, situaţii, intrigi, sugestii şi combinaţii. Ieşi cam terfelit din această lectură! Ajungi să pătrunzi în meandrele procesului numit "cecenizare" ("tchéchénisation"), după deja reuşită formulă a "sovietizării", de altă dată. Aici desemnează puterea cecenă pro-rusească, care conduce cu mînă forte, sub oblăduirea Moscovei, sub bagheta lui Putin, şi a structurilor spionajului federal. Ajungi să pricepi, deşi vag, cînd eşti la distanţă mare şi îţi este comod şi bine, cum funcţiona şi activa acolo ONG-ul "Memorial", acea celulă menită să apere drepturile omului, şi să informeze opinia publică mondială despre atrocităţile şi durerile consumate în Cecenia. Ce a însemnat pentru acel loc: Politkovskaya, şi mai nou, Estemirova, Orlov, Sadulaeva şi alţii.

Ramzan Kadyrov este personajul-cheie al cărţii lui Littell. El este la cîrma "cecenizării", conducînd acea palmă de pământ cu forţa, subordonarea, umilirea, cu puterea armei, bombei, a intimidării şi a sfidării. Încă de pe vremea cînd Politkovskaya a reuşit să-i ia
un interviu (2004), şi el era atunci un lider-boievik, cu centrul la Ţentoroi, afirma că doreşte să facă ordine nu doar în Cecenia, ci şi în întreg Caucazul, iar oamenii săi se vor face utili oriunde, chiar şi în Rusia, dacă va fi nevoie de ei! Kadyrov este pentru Littell acelaşi personaj cumplit, odios şi neîndurător, precum era Maxillien Aue, din Binevoitoarele, sau Léon Degrelle, din Le Sec et l'Humide. Teritoriul răului este cu faţă umană, în fond, doreşte binele omenirii. Cecenia sub Kadyrov este o ţară în reconstrucţie rapidă, iar Groznyi se schimbă la faţă pe zi ce trece. În bună măsură este deja reconstruit, primenit, iar bulevardul principal a şi fost rebotezat recent cu numele lui Putin! Mulţi din liderii rebeli independişti au fost atraşi treptat în tabăra pro-rusească, iar asta face ca Rusia, pas cu pas, să deţină controlul asupra oricărei scîntei subversive...mai mult decît atît, majoritatea dintre aceştia devin ofiţeri ai trupelor de interne ale Rusiei (MVD). Groznyi l-a impresionat profund pe Littell, astfel încît ajunge să afirme că Parisul are mai multe urme întipărite pe faţadele minsterelor şi muzeelor, rămase din al doilea război mondial, decît Groznyi după cele două conflicte cu armata rusă (pp.42-43). Este uimitor cum au putut renaşte străzi întregi, blocuri şi utilităţi urbane, după cumplitele bombardamente şi ostilităţi ale ruşilor, intrumentate în cadrul aşa-zisei KTO (operaţiunea contra-teroristă), care a funcţionat între octombrie 1999- octombrie 2009. KTO acum este ridicată, iar Kadyrov e cel care a devenit un dictateur samostoiatelnyi, cum îl numeşte Littell. E de consemnat că Littell care cunoaşte foarte bine rusa, se descurcă deosebit de pertinent în realităţile cecene, deopotrivă cu cele ruseşti, oficiale şi alternative. Şi tocmai pentru a transmite lumii occidentale un maxim de autenticitate, şi certitudinea faptului că puterea rusă face acolo, în Cecenia jocurile, Littell presară în textul său cuvinte ruseşti, în transcriere franţuzească: Den stroitelei (ziua constructorului, în acea zi începe naraţiunea lui Littell, dar ea face referire, implicită, la cruciala reconstrucţie a Ceceniei), zatchistki (operaţiune de curăţire completă, cu referire la combatanţii ceceni rebeli), kadyrovtsy (susţinătorii lui Kadyrov), boieviki (echivalentul englezescului killers), krycha (acoperiş, e un eufemism rusesc pentru "protecţie"), samostoiatelnyi (putere de sine-stătătoare), marchroutka (microbuz, lumea post-sovietică este marcată de acest mijloc de transport, şi în Cecenia e un transport de bază), rod (subdiviziune de clan), khoiziaïn (stăpîn, Littell îl numeşte adesea pe Kadyrov - khoiziaïn sau barine, boier, în accepţiunea din vremea ţaristă!), siloviki (forţele armatei, şi ale securităţii), tchinovniki (funcţionarii puterii, după tipicul rusesc), davaï (haide, dă-i drumul!), komanda (echipă, în acest caz, oamenii apropiaţi ai lui Kadyrov), otkat (recuperare cu dobîndă a împrumutului), i vseo (asta-i tot).

La deschiderea celei mai mari moschei din întregul Caucaz, cea din Groznyi, construcţie clonată după Moscheea Albastră din Istanbul, au venit reprezentanţi ai mai multor culte şi religii, iar Putin a fost personajul cheie al acestei manifestări; Kadyrov pozează într-un om al tradiţiei, pledează pentru renaşterea Islamului în aceste teritorii, dar în aceeaşi vreme a îngăduit şi construirea unei impunătoare biserici, practic în preajma moscheii. Credinţa lui în Islam a mers pînă acolo încît a dispus demontarea statuii de bronz a tatălui său, Akhmad Kadyrov, sculptată de sculptorul de serviciu al Rusiei, Tsereteli, în 2005, pentru că aceasta contravenea prescripţiilor religiei sale, era reprezentat cu mătănii...În acest context, nici femeile nu au scăpat de asupririle medievale, imilinţele, şi bigamiile în care se complac majoritatea bărbaţilor cu dare de mînă. Kadyrov nu e o excepţie. Şi totuşi, cum se împacă toate ororile de acolo, şantajurile, omorurile, cu dorinţa unui nebun de a face din Cecenia un Disneyland islamic? Această întrebare parcurge întreaga carte-eseu a lui Littell, şi la care aproape că nu răspunde. Cecenia rămîne un tărîm cu o dinamică a evenimentelor şi intrigilor, pe care nu o poate consemna, se pare, nici măcar un stahanovist experimentat, precum este acest Littell (gîndul îmi este, evident, la uriaşa muncă pe care a depus-o în scrierea romanului Binevoitoarele).   

Coperta ediţiei franceze reproduce chipul lui Kadyrov (foto: Thomas Dworzak, care l-a însoţit pe Littell în Cecenia) ieşit din marea moschee, faraonica sa construcţie, prin care doreşte să demonstreze măreţia şi deşănţarea proiectului său, simbolul unui stat subordonat, finanţat şi întreţinut de Rusia, pentru a ţine acea parte de lume sub control politic, ideologic şi financiar. Lupta cu terorismul s-a adeverit o gigantescă afacere, un business project, precum şi o sforţare sîngeroasă de a controla teritorii, popoare, tradiţii şi human intelligence. Perversitatea acestei maşinării este abisală şi cumplită, o putem consemna (în acest caz: să citim despre!), dar neputinţa şi furia în faţa ei te face şi mai mic decît eşti...  
     

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
25 janvier 2010 1 25 /01 /janvier /2010 10:56

În foarte gerosul decembrie al lui 1955 poetul Nâzım Hikmet  [naːˈzɯm hicˈmɛt], o întîlnea pe tînăra Vera Tuleakova, proaspăt angajată la studioul de filme animate “Союзмультфильм”, după ce aceasta a terminat studiile de scenaristică la Moscova. El era stabilit în capitala sovietică încă din 1951, după 17 ani de detenţie politică în ţara sa, Turcia. Era faimos, influent, frumos şi cu mare trecere la femei. Vera lucra la un film de animaţie după o poveste albaneză, dar nimeni din echipă nu avea habar cum arată acea ţară, cum sunt oamenii, cum se îmbracă, în ce fel arată un interior de casă albaneză etc. Cineva dintre colegi propusese, mai în glumă, mai în serios, că fie contactat Nazım Hikmet, argumentînd că dacă turcii tot au dominat secole la rînd acea ţară, au şi învăţat despre ea cîte ceva...Astfel, Vera ajunge acasă la Hikmet, iar acesta s-a oferit cu multă bucurie şi solicitudine să le facă cîteva schiţe în creion despre Albania... Se ştie că pe lângă darul scriitoricesc şi poetic, Nazım Hikmet ştia să deseneze. În memoriile scrise de Vera Tuleakova, devenită după căsătoria cu poetul şi Hikmet, se găsesc destule referinţe despre pictori, sculptori şi scenografi, iar memorarea lui Ibrahim Balaban -- ţăranul poet nimerit în puşcăria din Bursa, în aceeaşi celulă cu Hikmet, pe care poetul l-a îndemnat să picteze -- este plină de duioşie şi emoţie...

 Vera Tuleakova a stat alături de poet pînă la moartea acestuia, pînă în ianuarie a anului 1963. După moartea lui scrie acest Ultim dialog cu Nazım, apărut în Turcia în cîteva rînduri, şi acum pentru prima oară în Rusia (2009).

Kitap turc    ultima convorbire cu nazim
Cam un sfert, din cartea de 400 de pagini, este disponibil în colecţia revistei
Octeabri, nr. 8/2007. Autoarea îşi aminteşte exact momentul şi contextul în care cei doi au devenit mai mult decît colaboratori; Nazım a cerut spre vizionare, după ce devenise un "de-al casei" în studiourile filmelor de animaţie pentru copii, filmul clasic Les enfants du paradis, al lui Marcel Carne (1945); ambii îl descoperă pe fabulosul actor Jean Louis Barrault, şi prin el, dragostea fierbinte, pasională, disperată. 

Vera accentuează în repetate rînduri romantismul incurabil şi debordant al lui Nazım, care se grăbea ajungînd la Moscova să-l întălnească pe Meyerhold, neştiind că acesta fusese împuşcat, şi nu ştia nimic încă despre faţa hîdă a stalinismului crepuscular; s-a avîntat să-l apere pe Zoşenko, să-i ia sub aripă pe mai mulţi poeţi ai vremii: Jaroslav Smeleakov, Nikolai Glazkov, Muza Pavlova ş.a.  Cu Zoşenko, pe care-l întîlneşte la Leningrad, petrece o noapte întreagă, şi apoi o parte din ziua următoare, iar prin intermediul lui pricepe multe din lumea sovietică în care se autoexilase; înţelege şi soarta mizeră a lui Zoşenko însuşi, devenit un renegat al sistemului, după celebrele filipice ale lui Jdanov, din 1946! Totuşi, Nazım îi reproşează faptul că a publicat în 1934 o povestire în culegerea literară dedicată construirii Canalului Baltika-Belomor (1931-1933), un imens şantier unde lucrau sute de mii de deţinuţi din închisorile staliniste, culegere apărută sub redacţiunea lui Maxim Gorky. Devine clar din discuţia lor că nimeni nu avea încotro... Dar de la rîndurile finale ale povestirii sale i se vor trage şi toate pătimirile; disgraţia totală i-a adus-o lui Zoşenko această propoziţie: "Vreau să trăiesc într-o ţară în care uşile să nu se încuie niciodată cu lacătul, şi în care se vor fi uitat cuvintele triste: furt, hoţ, omor". 

Anii de după moartea lui Stalin se preschimbă în părelnică speranţă. Începuse "dezgheţul" ("оттепель", după inspiratul termen al lui Ilya G.Ehrenburg, care a dat acest titlu unei povestiri). Pablo Neruda aflat şi el la Moscova îl duce pe Nazım la sculptorul catalan Alberto Sancez Perez (1895-1962), rezident şi acesta în capitala sovietică într-un deplin anonimat, cu familia, încă din 1938...Chiar din anul sosirii sale la Moscova Hikmet îi achiziţionase două picturi. Dar uitase numele autorului. Dealtfel, Hikmet cumpăra multă artă, şi mai ales de la acei artişti care nu aveau deloc şanse să-şi vîndă opera; a fost alături de "formaliştii", "abstracţioniştii" şi "individualiştii" în materie de artă, considerînd că greşelile şi autoritarismul lui Stalin nu mai trebuie să se repete niciodată...Tocmai de aceea, aflat în iarna lui 1962 la Paris, a receptat dureros şi alergic furia bezmetică a lui Hruşciov la adresa expoziţiei de artă modernistă de la Manej, precum şi atacurile la adresa lui Andrei Voznesensky. Hikmet îi spunea soţiei: "Nu înţeleg de ce un om neinstruit poate vorbi fără drept la apel şi atît de rudimentar despre popuşoi, arhitectură, despre limba rusă, pictură şi poezie! De ce Hrusciov îşi poate impune gustul său primitiv oamenilor de cultură, iar prin ei -- unui întreg popor. De ce un singur om le hotărăşte pe toate!"

Cu scriitorul Fadeev şi Mitropolitul Nikolai [Iaruşkevici] (1892—1961), au în trei o lungă şi doctă discuţie despre tragediile lui Shakespeare şi despre dimensiunea morală a suicidului, provocată cumva de Fadeev... anticipînd ceea ce urma să se întîmple în 1956. Fadeev se sinucide la vila sa de la Peredlkino, după ce observă că este urmărit, şi nu mai suportă statutul său duplicitar

Nazım Hikmet era un om curajos, citise romanul
Doctor Jivago, cînd Pasternak era hărţuit, clevetit şi urmărit, citise cartea în chiar anul apariţiei acesteia în străinătate. Nu a avut însă cutezanţa de a aduce romanul la Moscova; totuşi, vorbea deschis despre nedreptăţile ce i se fac marelui scriitor, venea chiar în Piaţa Veche, unde era sediul central al PCUS al URSS, pentru a convinge că romanul lui Pasternak nu conţine nimic duşmănos, iar poemele din finalul acestuia -- sunt de-a dreptul sclipitoare! I se dădea de înţeles acolo, că numai un om sovietic poate înţelege implicaţiile profunde ale acestei scrieri...Nenumăratele insistenţe pe lîngă Constantin Simonov -- redactorul şef al prestigioasei reviste Novyi Mir -- erau inutile, nimeni nu dorea să audă de numele celui care în 1958 primea Premiul Nobel pentru literatură, iar în 1960 avea să moară de "inimă rea"... Pe lîngă Simonov a pledat şi pentru Zoşenko, însă scriitorul leningrădean cînd a auzit de numele acestuia, a refuzat să-i lase lui Hikmet vreun manuscris.  

În 1962 Nazım şi Vera se întîlnesc la Paris cu celebrii pictori Natalia Goncharova şi Mihail Larionov, care aveau ambii cîte 80 de ani, iar după jumătate de an află că la moartea Nataliei, i s-a pus pe cap şalul primit de la Vera... Emigraţia albă rusă era încă vie la Paris, iar umanistul Nazım se simţea flatat de faptul că opera lui este cunoscută, citită şi apreciată de burghezia vechii Rusii, şi că Orientul, prin aceste rămăşiţe ale sensibilităţii burgheze, este personificat de poezia lui. Vizitează atelierul celor doi pictori, şi vede mărturiile epocii în care Goncharova lucra la celebrisimele balete concepute de Deagilev în primii ani ai secolului. Întîlnirea cu ei i-a evocat anii'20, cînd prea tînărul Hikmet făcea studii la Moscova, şi a fost un bun prilej de a medita la răsăriturile bolşevismului. În 3 iunie 1963 moare de atac cardiac, şi e înmormîntat la Moscova, la cimitirul Novodevicie.

La capătul acestor memorii, concepute pe principiul dialogului, în care autoarea Vera Tuleakova-Hikmet descrie un portret plăcut, larg şi foarte nuanţat al omului alături de care a trăit cîţiva ani minunaţi, rămîne convingerea că Nazım Hikmet a fost pe lîngă un mare poet şi dramaturg al mijlocului de secol XX, şi un mare caracter, un om care iubea fără rezerve literatura, oamenii, generozitatea, sinceritatea şi solidaritatea cu valorile autentice, şi cu cei care le promovau. Adora neţărmurit literatura rusă*. Era ca un veşnic copil, ceea ce l-a făcut să nici nu creadă -- în timpul primului său drum de la aeroport spre Moscova -- că în URSS mai există case acoperite cu stuf, şi e vizibilă atîta sărăcie...I-a luat ceva timp pînă să înţeleagă cum e cu epurările, "elementele duşmănoase", adevărul, "duşmanii poporului", minciuna generalizată, "ingineria sufletului uman" etc.  


Nu doresc să închei această prezentare fără a transcrie un poem de Nazım Hikmet:
Scrisoarea unui om izolat într-o închisoare
Azi, duminică,
Pentru prima oară m-au scos la soare.
Şi pentru întâia oară am văzut cerul atât de departe
de mine şi atât de albastru,
atât de mare; de uimire,
nemişcat am stat ca un astru.

Apoi cu pioşenie m-am aşezat în ţărână.
Mi-am sprijinit spatele de zid.
În această clipă nu doream
Nici lupta, nici libertatea, nici femeia.
Numai pământul, soarele şi eu...
Eram fericit.

Trad. Nicolae Ioana şi Nevzat M. Yusuf,
Antologie de poezie turcă, Ed. Minerva, Bucureşti, 1979


* în închisoare fiind, Hikmet a tradus în limba turcă epocalul roman Război şi Pace, de Lev Tolstoi.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
19 janvier 2010 2 19 /01 /janvier /2010 10:30

polonia1.benevole it2.
suedia3.brasil4.
Stufosul, devastatorul şi masivul roman al lui Jonathan Littell, intitulat Binevoitoarele, tradus şi la noi, aparut în ianuarie 2009 la RAO, a devenit un eveniment literar al deceniului peste tot în lume. Citesc acum această operă literară de 900 de pagini, dar pînă una-alta supun atenţiei următorul fapt. Cel puţin 4 ediţii: din Polonia (1.), Italia (2.), Suedia (3.), şi Brazilia (4.) au folosit ca ilustraţie de copertă reproduceri după Concetto Spaziale de Lucio Fontana. Lipsă de imaginaţie a editorilor? Export de idei plastice? Sau o vizionară vizualizare a textului lui Littell? Globalizare a graphic design-ului? Sau Lucio Fontana are o operă PLASTICĂ potrivită pentru ilustrarea dramelor şi suferinţelor din secolul XX?  E foarte adevărat că varianta FOLIO a editurii Gallimard foloseşte o reproducere după Fontana, dar asta nu însemnează implicit o invitaţie pentru cei care traduc romanul -- să le urmeze exemplul...
folio.jpg the kindly ones Dacă mă uit mai atent, observ că şi coperta ediţiei americane are o sugestie de tăietură/crestătură -- inspirată de gestica lui Fontana, doar că prin minimalismul său această copertă face oarecum irelevantă sugestia, vădită în mod limpede în cele de mai sus. Dar e clar că francezii au sugerat acest tip de ilustraţie!  E de verificat şi cronologic dacă e adevărată această filiaţie...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
4 janvier 2010 1 04 /01 /janvier /2010 20:09

ContinenteIncetosateLiteratura turcă contemporană nu sufocă apetiturile și preferințele publicului românesc, chiar dacă în ultimii ani patru romane de Orhan Pamuk au fost traduse de editura Curtea Veche. Cînd s-a ajuns la romanul Istanbul, Amintirile şi oraşul, se pare că s-a produs o sciziune, o bîlbă, și de aici încolo Pamuk va apărea la o altă editură...Între timp ne-am putut înfrupta din două scrieri semnate de Elif Shafak, doar că acestea nu s-au tradus din turcă, ci din engleză, autoarea scriind în ambele limbi, dar se pare că opera ei publicată în limba turcă nu interesează pe editorii români...

La editura Leda a apărut o nouă operă literară, romanul ATLASUL CONTINENTELOR ÎNCEȚOȘATE, în traducerea Luminiței Munteanu. E vorba de acceași autoare care ne-a dat foarte îngrijitele versiuni din opera lui Pamuk. Dar aici parcă s-a întrecut pe sine, acuratețea, acribia, și limbajul sunt elaborate și protocite la cote maxime. Revedem cum limbajul și lexicul funcționăresc al epocii pre și fanariote se perindă, renăscute și bine țesute în trama romanescă ticluită de Ihsan Oktay Anar, unde autorul este și un soi de alter ego al personajului principal, Ihsan Efendi cel Lung -- cel care pune la cale Atlasul Vidului...Pentru cineva care știe cît de cît minunata urbe de pe coastele Mării Marmara, Cornului de Aur și a Bosforului, va găsi în cartea lui Ihsan Oktay Anar o evocare a unor vremuri din amurgul celui de-al XVII-lea veac, și va constata că majoritatea toponimiilor de atunci, se regăsesc și astăzi, in situ. Evident, dacă e vorba de o ficțiune, atunci orașul trebuie să se numească Constantiniye, dar debarcaderele Karaköy, Eminönü și Üsküdar sunt tot la locul lor, cu omenirea nesfîrșită, pestriță, agitată, turmentată de tutun, opiu, vin și necontenite taclale. Narațiunea lui Ihsan Efendi cel Lung ne poartă-n lungul și de-a latul orașului, prin Galata, Tophane, Tahtelkale, Fanar, Eyüp, Kasimpașa,  Mahmutpașa, pe lîngă Moscheile: Sultan Ahmet, Bayezid, Arabă, Eminönü, Eyüp, a Sultanei Mamă etc. Oameni, evenimente, intrigi, bani, versete din Coran, isnafuri, ogeacuri, pliuri, tîlcuri pitite -- toate întregesc o arhitectură literară captivantă, fluidă, o construcție amăgitoare, stratificată, evanescentă, și care imaginează excelent un colosal context și mai multe problematici, despre putere și despre primejdiile cunoașterii, despre Vid și moarte. 

Se spune că restul scrierilor acestui autor se particularizează printr-o unitate stilistică ireproșabilă, iar schema acestui prim roman este reluată și augmentată. Sper că editura Leda va avea răbdare, interes și va depune efortul să aducă din opera Ihsan Oktay Anar măcar tot atît cît Curtea Veche ne-a oferit din cea a nobeliantului Pamuk!  Eu zic că merită. Din plin.

Lumea asta levantină, monumentală și colorată, trebuie să o cunoaștem cu de-amănuntul... 

P.S. Am mai scris despre fabulosul Istanbul aici şi acolo.     

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
9 juin 2009 2 09 /06 /juin /2009 23:04
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
4 février 2009 3 04 /02 /février /2009 19:45
Asa numitii "lipoveni" formeaza intre Dunare, Prut si Nistru o "Mesopotamie ruseasca", si se afla in aceste teritorii inca din cel de-al XVIII-lea veac. O lucrare recenta, aparuta la Moscova in 2007, se ocupa serios de studiul manuscriselor si al traditiei vocale (cantarilor bisericesti) din spatiul vechii Basarabii. Cei doi cercetatori de la Universitatea din Moscova, E.B.Smileanskaia si N.G.Denisov, au intreprins expeditii prin localitatile compact populate de ortocsii de rit vechi intre 1971-2000, si au cules un material impresionant si pretios, care s-a materializat in acest volum intitulat Ortodocsii de rit vechi din Basarabia: traditia cartii si a cantarilor. Se stie despre "lipoveni" ca au un mod de viata foarte conservator si sever, ca pastreaza portul, folclorul, obiceiurile, felul de a intemeia o familie, de a canta si de a picta icoane. Pana in acest moment icoanele lipovenesti (krasnuski) sunt niste monumente unice in intreaga ortodoxie, si s-au raspandit si in gurile Dunarii. Volumul arata ca aceste comunitati, care se indeletniceau cu agricultura, viticultura si pescuitul, nu erau complet autarhice, ci intretineau legaturi spirituale cu importante centre de rit vechi: manastirea Belokrinitski din Austro-Ungaria, manastirea Vetka din Polonia, Rogojskoe din Rusia etc. Tot atatea centre de conservare a stravechilor traditii si a ritului religios, din care se irigau si comunitatile basarabene si cele din Delta Dunarii. De consemnat ca iconografia locala a fost benefic "contaminata" de cea a lipovenilor, caci ea conserva cel mai bine schemele compozitionale si ritmul, ramase aproape intacte inca din secolele XIV-XV. Iar cromatica acestor krasnuski atragea prin  vioiciune si diversitate. Spiritul tolerant al populatiei bastinase nu a avut decat de profitat de pe urma acestor diversitati etnice, de la care a invatat unele meserii, rigoarea si iubirea de Dumnezeu, care devenise in era moderna un atavism marcat de moliciune si stinghereala.
Cartea asta trebuie citita si inteleasa ca un document istoric mai presus de orice, si sa se priceapa ca studiul "lipovenilor" nu este un obligatoriu reflex muzeal, ci o investigatie empatica a unei comunitati inca vii, vivace, care are un folclor bogat, o limba arhaica complexa, o iconografie si o cantare religioasa originale. Cine se preocupa de soarta acestei comunitati in Romania contemporana? Sunt oamenii de langa noi. Semenii nostri. 

















In imagini
:
coperta cartii, aparute la editura Indrik, Moscova, 432 pag.cu ilustratii
Comunitatea "lipovenilor" de la Bender (Tighina), fotografie reprodusa in carte.
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
18 juin 2008 3 18 /06 /juin /2008 15:21

Cetesc Zăpada lui Orhan Pamuk, acţiunea romanului se desfăşoară în orăşelul Kars - oraş cu o istorie cruntă, cu un trecut vechi, foarte vechi, doldora de istorie, cu vestigii de arhitectură armenească de secol X-XIII, cu urme de arhitectură rusească de secol XIX, cu un prezent mizerabil. Pentru a avea în fundalul lecturi imagini din acea urbe de la graniţa cu Georgia şi Armenia, insistaţi aici; merită văzută imagine cu imagine. Se va înţelege mai bine de ce Pamuk a ales acest oraş pentru romanul său politic...   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
19 mars 2008 3 19 /03 /mars /2008 13:12
Volumul RUSIA LUI PUTIN, semnat de Anna Politkovskaya, a apărut în româneşte! O carte care trebuie cetită de cît mai multă lume, acum înaintea venirii "ţarului" la Bucureşti...Coperta mi se pare antologică, privirea asta a fostului preşedinte a colosului de la Răsărit - nu se poate uita prea uşor.
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
15 mars 2008 6 15 /03 /mars /2008 09:15

Marianna Geide este o tânără poetă moscovită, premiată în 2006 la Festivalul Internaţional de la Struga. M-a încântat inefabilul acestor minuscule poeme fără titlu, şi am încercat să le transpun pre româneşte. Poezia nu moare, când poeţii adevăraţi se mai nasc...pentru noi.

***
как прелый виноград, не смогший стать вином,
как блеклый мусор, недозревший в почву,
как – кто как виноград, не смогший стать вином?
кто – блёклый мусор, недозревший в почву?
Я? Нет. Мы? Нет. Какие-то они?
Их нет, и нас, меня – всё нет,
есть прелый виноград, не смогший стать вином,
есть блеклый мусор, недозревший в почву,
и несравненны, и неповторимы,
как слово, сказанное мимо
ушей, как бы вода, ушедшая
из походя разбитого кувшина.
так – правда честно выживших вещей,
так несравнён и так неповторим
от стынущей воды отходит дым,
и смотрит вверх,
и задыхается в чужую спину.

(2005)

***
precum struguri vechi, ce nu s'au prefăcut în vin,
ca'ngrăşământul fad, neînghiţit de sol, 
cum - ca strugurii, ce nu s'au topit în vin?
cine - 'ngrăşământul tern, neînghiţit de sol?
Eu? Nu. Noi? Nu. Oarecine?
Ei nu sunt, nici chiar noi, nici eu - nimic nu e, 
doar struguri stafidiţi, nedeveniţi licoare, 
gunoiştea mucegăită netrecută în pământ, 
irepetabile şi făr' de seamăn,
ca un cuvânt pe care nu-l auzi,
şi ca o apă scursă
din vasul spart din întâmplare.
aşa e - adevărul alcătuirilor virgine, 
precum irepetabil şi neasemuit
e fumul, care se suie de pe apa amorţită,
cel ce în sus priveşte,
şi se sufocă pe tărâm înţelenit.

***
ест деревянный сад —

цветной огонь.

он гложет, гложет,

изглодать не может,

как ни голоден,

он никуда не годен.

а есть простая вещь —

ее ни съесть, ни даже

надкусить, как каменную гроздь,

ни надорвать, как бронзовую скатерть,

но можно целовать

холодный воздух:

он тебе ответит.

***
văpaia colorată - 

                     muşcă din lemnul verde.

amestecă şi-nsistă, hulpav îngurgitează,

                    pe de-a-ntregul - nicidecum.

sunt lucruri mult mai simple - 

şi e cu neputinţă 

să deguşti din ele, 

precum ciorchini de calcar,

sau să le frângi - cele din bronz înţepenit în forme,

dar sărutare dă-i 

                      văzduhului de ghiaţă:

acesta-ţi va şopti răspuns.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article