Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

13 février 2017 1 13 /02 /février /2017 11:47

În toamna lui 2013 se stingea la Barcelona una dintre pictoriţele care şi'au marcat epoca încă de la vîrsta juneţii, şi care şi'a trăit lunga sa viaţă într'un soi de anonimat. Ángeles Santos Torroella, căci despre ea este vorba, s'a născut în 7 noiembrie 1911, la Portbou, mica localitate catalană, de la graniţa cu Franţa, unde în 1940 avea să se sinucidă marele gînditor german Walter Benjamin.

Tînăra Ángeles debutează în 1929, cu imensa lucrare Un Mundo, pe care o expune la Salonul de toamnă, iar în 1931 are o personală la Paris, după care suferă o cădere nervoasă, şi se lasă de pictură, astfel că orice mai picta, distrugea. A stat săptămîni întregi într'un sanatoriu de boli nervoase, după care se lasă peste numele ei tăcerea, uitarea...

Tot în 1929 pictează lucrarea La Tertulia, în care apare un grup de patru femei, fiecare dintre acestea aşezate în poziţii oarecum nefireşti, dezinvolte, antrenate într'o discuţie literară, se pare, una privind direct spre spectator, două avînd nişte foi în mîini, iar cea din urmă, sprijinită în coate, ţine cu stînga o ţigară fumegîndă. Este o compoziţie care arată un nou statut al femeii, pe cale de a se emancipa, o manifestă reacţie la falusocraţia care domina lumea de după consumarea primului război mondial. Acestă lucrare vine cumva să completeze ecoul produs de celebrissimul portret al jurnalistei şi poetei Sylvia von Harden (1926), semnat de expresionistul Otto Dix. Pentru mişcarea feministă a Europei acest portret a devenit un soi de obiectivare plastică a ceea ce Sarah Grand avea să numească "New Woman". 

Privind cele două tablouri, la substratul ideologic care le'a hrănit, mai ales ulterior, decît la momentul apariţiei acestora, nu poţi să nu te întrebi: cum o jună şi foarte talentată catalană a ajuns să exprime, dintr'o îndepărtată fundătură de lume, idei care erau în plină ascensiune şi forfoteau în marile metropole? Este o similaritate împrumutată, sau pur şi simplu ideile pultesc în aer?

 

 

Otto Dix, portretul jurnalistei şi poetei Sylvia von Harden (1926),  Musée National d'Art Moderne, Centre Georges Pompidou

Otto Dix, portretul jurnalistei şi poetei Sylvia von Harden (1926), Musée National d'Art Moderne, Centre Georges Pompidou

"Copilul teribil" al picturii catalane s'a căsătorit în 1936 cu pictorul Emilio Grau Sala (1911-1975), cu care a plecat la Paris. Dar se întoarce de acolo singură, şi petrece o perioadă cu părinţii săi, reapucîndu'se de pictură, de data asta sub influenţa stilistică a soşului său, un pictor de orientare post-impresionistă şi fauvistă.

Nimic însă din verva şi elocinţa plastică a debutului nu se va mai regăsi în opera ulterioară a artistei, iar relevanţa ei în contextul picturii catalane ajunsese quasi-nulă, pînă în anii 2001 şi 2003, cînd două mari retrospective, la Valladolid şi Barcelona, au readus-o în centrul discuţiilor.

Rămîne în continuare un mister, cum lucrarea La Tertulia a putut apărea în imaginaţia unei artiste de nici 18 ani, iar acesta poate fi doar în parte elucidat, dacă e să ne luăm după spusele ei care, după multe decenii de la apariţia acelor două tablouri care i'au germinat faima, ar fi spus: "se pare că m'am născut pictoriţă şi am fost inspirată de lucrurile despre care citeam". Este imposibil să o contrazici, în absenţa unor date concrete în susţinerea acestei operaţiuni!

 

Ángeles Santos, La Tertulia, 1929, Museo Nacional Centro de arte Reina Sofia, Madrid

Ángeles Santos, La Tertulia, 1929, Museo Nacional Centro de arte Reina Sofia, Madrid

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe Diariu Fragmente
commenter cet article
1 août 2016 1 01 /08 /août /2016 16:12

Nu mi-aș fi imaginat niciodată, acum un sfert de veac, că ne va fi atît de greu! Mă refer la stabilirea unui consens în privința sintagmelor „limba română” vs. „limba moldovenească”, sau la posibila suprapunere a acelora. În definitiv, nu are nicio importanță. cine și cum îi spune, căci idiomul trebuie să-l stabilească vorbitorul, nu perceptorul de taxe sau guvernul...Cînd te gîndești că în România nici bănățeanul, nici dobrogeanul, nici bucovineanul, nici maramureșeanul, nici olteanul, nu-și pune această problemă, iar în RM chestiunea a devenit endemic-vicioasă, „măr de ceartă”, provocatoare de polarități, de manifestări publice care mai de care mai hilare, dacă nu devin de-a dreptul violente, pline de țîfnă și stupoare. Inutil e să amintesc de „legendarul” dicționar moldovenesc-românesc (2003), al pseudo-linvgvistului Vasile Stati, a cărui op s-a tirajat în multe mii de exemplare, și care de curînd, s-a reeditat! Un astfel de intrument lingvistic de manipulare nu a fost în stare să impună nici marea putere sovietică, în anii ei cei mai vînjoși. DE fapt, nu e vorba de o neputință, din partea ex-URSS, ci de conștientizarea iminentă a ridicolului, de faptul că lingviștii sovietici nu se încumetau să cîrtească în fața unei evidențe...Orice specialist în limbile romanice, era încrezător că poate pune oricînd semnul egalității între cele două idiomuri. Doar cei de la Chișinău se mai codesc, ezită, surîd, ronțăie țigareta-ntre dinți, așteaptă directive noi, care sunt la fel de vechi ca și propriile lor convingeri eronate. Cu atît mai suprinzător e să constați, pe străzile Chișinăului, această afirmație-manifest: „eu sînt moldovean! eu vorbesc în limba moldovenească!” Credeam demult tranșată problema, dau uite, că nu.

Vorba e că aceasta este, cred, o reacție la un alt slogan care, după ce a împînzit întreaga Românie, a trecut finalmente și Prutul: „Basarabia e România”.   

 foto © vladimir bulat,

foto © vladimir bulat,

 foto © vladimir bulat,

foto © vladimir bulat,

 foto © vladimir bulat,

foto © vladimir bulat,

Vorba e că aceasta este, cred, o reacție la un alt slogan care, după ce a împînzit întreaga Românie, a trecut finalmente și Prutul: „Basarabia e România”. Această lozincă, ce pare gravată de una și aceeași mînă peste tot pe unde o vezi, nu este decît o formă fără fond, propagandistică, atâțătoare de spirite, care nici nu corespunde adevărului istoric.  Sintagma Basarabia nu are a face cu statul modern România, ci este numele guberniei rusești, titulatură pusă de administrația țaristă, după anexarea teritoriului moldovenesc de la est de Prut, după 1812. De ce se perpetuează cuvîntul Basarabia pînă în ziua de azi, mai ales în România, rămîne un mister...

Unul de neînțeles, ca și cearta contrariilor, care pune în termeni de opoziție: „limba română” vs. „limba moldovenească”, de-o manieră tendențioasă, nedreaptă și manipulatoare.   

 foto © vladimir bulat, 2013

foto © vladimir bulat, 2013

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe Fragmente
commenter cet article
4 mai 2016 3 04 /05 /mai /2016 09:09

Dezvelirea la Praga, în 16 ianuarie 2016, a ansamblului sculptural-arhitectural The House of Mother of the Suicide and the House of Suicide, dedicat memoriei lui Jan Palach, ridică anumite probleme de ordin etic, religios și conceptual.

Povestea acestui memorial este veche, și e datorată arhitectului american  John Quentin Hejduk, care în 1991, în prezența lui Vaclav Havel, a dezvelit, tot la Praga, în Pražský hrad, un monument cu același nume, într-un loc nu prea vizibil al orașului. Primele schițe ale acestui monument au apărut încă în 1980, și erau inspirate atît de poemul lui David Chapiro, The Funeral of Jan Palach (1969), cît și de tabloul lui Cezanne, La Maison du pendu (1873). Complicata relaționare dintre faptul istoric, literatură, arhitectură, pictură și martiriu și-a găsit întruchiparea, stilizarea și distilarea ultimă în acest monument care e, pînă la urmă, anti-creștin! Sau, ca să fiu mai nuanțat, ne-creștin. Desigur, chestiunea e ceva mai repede tranșabilă în cazul cehilor, care sunt creștini protestanți (husiți, continuatori ai lui Jan Hus), iar incinerarea morților este o practică uzuală, curentă, canonizată; Jan Hus însuși a fost ars pe rug, iar cenușa i-a fost atuncată în rîul Sfiwt. Astfel, practic orice locaș husit are sub spațiul liturgic o încăpere funerară, de fapt un columbar, cu un havuz în care clipocește apa. Susurul acesta are menirea să reamintească jertfa lui Hus, în liniștea desăvărșită a cenușii adunate în firidele columbarelor. 

Amplasamentul din 1991 al monumentului a fost temporar, și cele două module, din lemn și placaj, au stat acolo pînă în 2000, pînă s-au deteriorat simțitor, cînd autoritățile au decis demontarea.

În 2015-2016, după 1/3 de veac, ideea de casă a suicidului a fost transpusă în material definitiv, din plăci metalice tratate chimic (casa fiului) și plăci de inox (casa mamei), care este expusă acum pe una dintre arterele mari ale capitalei Cehiei, pe cheiul Alšovo al rîului Vltavei, în piața care poartă numele lui Jan Palach. E voba de niște două case convenționale încununate ambele de limbi de foc, perfect ascuțite și răsfirate, ca niște ace la una dintre ele (casa din inox), și mai rotungite, mai drepte, la cealaltă, cu vîrfurile boante (casa patinată, oxidată, pîrjolită).    

 

Dům sebevraha a Dům matky sebevraha=The House of the Suicide a The House of the Mother of the Suicide. Foto: Gampe, 2015.

Dům sebevraha a Dům matky sebevraha=The House of the Suicide a The House of the Mother of the Suicide. Foto: Gampe, 2015.

De ce cred că, în pofida unei foarte moderniste realizări plastice, sculptural-arhitecturale, ideea pe care o conține acest monument este ne-creștină? Pentru că face un discurs asupra focului mistuitor a toate, distrugător și ireversibil. Este, în ultimă instanță, un memorial al suicidului. Dedicat omului care nu a mai răbdat umilința, și s-a supus imolării prin incendiere. Chiar dacă e vorba de un suicid simbolic, cum a fost cel al lui Jan Palach, care a adus ca jertfă proprie nemulțumirea întregii națiuni față de invazia sovietică a Cehoslovaciei. Palach a avut parte de funeralii naționale, într-o Pragă oprimată, tristă, cenușie, înghețată.

La noi, de pildă, gestul din Poiana Brașov, a lui Liviu Babeș, nu a produs nici pe departe un ecou atît de puternic și persistent în timp, ca cel al lui Palach. De fapt, astăzi, numele și fapta lui curajoasă sunt aproape uitate. La un monument de anvergura celui deschis la Praga, nici nu putem visa. De-abia dacă avem o mică stelă în curtea bisericii din Poiana Brașov, cu numele celui care a avut curajul să înfrunte un sistem politic, care părea că este etern...cu textul „A binemeritat de la Patrie”. Patrie cu majusculă. Doar atît își mai amintește patria... 

Revin la monumentul lui Palach din Praga, realizat după ideea și schițele lui Hejduk. Îmi place că nu poartă datele unei iconografii a monumentalisticii de tip realist, cu figuri, compoziții și gestici previzibile (cum sunt, de pildă, sterilele Aripi, care au apărut în fața Casei Presei din București). Cel praghez e un memorial decent, subtil, dar a cărui denumire îmi dă frisoane, o neliniște surdă, în care se face apologia deznădăjduirii, a unui final abrupt dramatic. Ceea ce în creștinism consună cu blasfemia, cu lipsa de speranță în mila lui Dumnezeu, cea nemărgnită. 

La nivelul semanticii literare - The House of Mother of the Suicide and the House of Sucide - este în opinia mea, o sinecdocă. Cu alte cuvinte, suicidul este celebrat de-asupra eroismului, jertfei supreme, a morții individuale pentru comunitate. Aici este, cred, problema. Iar designul celor două module este mai prețios decît ideea pe care stau s-o ilustreze...   

Repost 0
13 mars 2016 7 13 /03 /mars /2016 23:18
Mosaics from Palatine Chapel, Palermo, Sicily. Mid 12th Century. Foto: © vladimir bulat, octombrie, 2012

Mosaics from Palatine Chapel, Palermo, Sicily. Mid 12th Century. Foto: © vladimir bulat, octombrie, 2012

Începem lupta cea duhovnicească pentru dreptul de a ne reîntoarce în Raiul cel pierdut de proto-părinții noștri, Adam și Eva. Aceștia, ca locuitori legitimi oarecînd ai Paradisului, au fost izgoniți de acolo, pentru neascultare, cîrtire și minciună. Acolo erau oameni perfecți, desăvărșiți, pînă cînd viermele cunoașterii de sine le-a jucat festa: i-a amăgit. Cîtă vreme dorința de a mușca din fructul cunoașterii sinelui va adumbri și eclipsa iubirea noastră pentru Cel care ne-a făcut - nu vom avea loc în acea grădină a desfătării veșnice, pentru că suntem încă captivii comozi ai seducției șarpelui.

Postul e o vreme pentru limpezirea minții, a cernerii sinelui. A lepădării de sine. Căci paradoxul necunoașterii ne ține captivi. Strîns legați. Orbi. Nepricepuți. Deoarece Creatorul a toate ne-a zidit și pe noi, cum tocmai El este Acela care așteaptă și rabdă cel mai îndelung pentru a ne întoarce de unde am plecat? Cum de simțirile noastre cele mai ascunse nu mai simt acel bold al dorului după Dumnezeu? Ne-simțirea noastră a ajuns să nu mai fie sensibilă la aceste împunsături, dureri, usturimi? „Veșmintele din piele, cu care i-a îmbrăcat Dumnezeu” (Geneza, 3, 21) au devenit ele, oare, atît de tăbăcite, de scorțoase, de nu se mai simte prin ele durerea, lovitura, blestemul lui Dumnezeu? 

Noe a fost primul om care a lucrat pămîntul și a sădit viță de vie” (Geneza, 9, 20). Să ne nevoim pentru a putea lucra via aceasta, care de la Domnul rodește sau nu, întru a ne întări și a avea vlaga necesară spre a urca înapoi în Raiul cel mai presus de fire. În aceste zile e de meditat cu maximă luarea-minte la cugetarea acesta de un misticism nesmintitor al Sfîntului Simion Noul Teolog: „știu că Cel Care este despărțit de toată zidirea, mă ia înlăuntrul Lui, și mă ascunde ca pe fratele Lui, și mă aflu înafara întregii lumi, și eu, cel muritor în lume privesc în mine întreg pe făcătorl lumii”. Asta vrea să însemne, că deși Adam a fost alungat din sînul Raiului, Dumnezeu ne poate lua pe fiecare înlăuntrul Său. Depinde chiar de fiecare dintre noi, dacă va fi ales, îngăduit, îndatorat, mîntuit...pentru a petrece pururea alături de Creatorul nostru.

Să ne iertăm unii pe alții, pentru a ne regăsi sub umbrela mînturii veșnice, în suflarea Duhului Sfînt.  

Repost 0
20 septembre 2015 7 20 /09 /septembre /2015 20:01

Imaginile de mai jos sunt făcute azi, în arealul gării feroviare din Chișinău.

Prima - este un crîmpei din talciocul care se desfășoară de obicei pe strada Tiraspol, care se întinde între Piața Costache Negruzii și Aleea Gării. Azi am constatat că acest talcioc acaparează întreaga vecinătate a gării feroviare, și chiar piața din fața acesteia. Este o desfășurare de forță care impresionează, și nu neapărat pozitiv. Sărăcia, disperarea, angoasa, lipsa banilor îi împing pe oameni să-și scoată tot de ce se pot dispensa, spre a le vinde sau spre a le schimba pe altceva. Spectacolul este terifiant, cred eu. Cele două priveliști sunt separate de un singur gard, cel care delimitează peroanele gării de restul orașului. Ambele imagini sunt făcute de pe pasarela prin care se traversează peste liniile de cale ferată. Un spațiu este sufocat de oameni, marfă, obiecte, nimicuri, celălalt este aproape gol, iar contrastul acesta crează o tensiune care definește într-un anume sens -  metabolismul și dinamismul acestui oraș. Cum e capitala, așa e întreaga țară a Republicii Moldova: o mare parte a populației disperă, supraviețuiește cu greu, alta - absentează, e plecată departe, e dezrădăcinată, indecisă.

Îmi plac enorm gările, le ador. Marile gări ale Europei. Dar cea din Chișinău este teribil de tristă. Pentru că e mai mereu goală. O gară netulburată de afluxul de călători este un nonsens. De aici au plecat deja cei care mai călătoreau cîndva. Și nu se mai întorc. Iar ceilalți, potențiali călători, sunt prea săraci ca să mai plece la drum. Stau locului. Lagați locului. De aceea, scot din casă ce au în plus, sau de care se pot lesne dispensa, și le vînd în coasta gării. Nu știu ce cataclism sau minune trebuie să se petreacă, la un moment dat, ca gara să devină din nou un loc animat, viu, dinamic, o adevărată poartă a capitalei, o necesitate...acum e doar fața opusă a unui imens și pestriț talcioc. Unde se vinde mai ales sărăcie! Dar cine s-o cumpere, căci în țara aceasta de ea nu duce aproape nimeni lipsă? E un suprplus care trebuie aruncat dincolo de gardul de metal... 

Cîndva, cu vreo 5 ani în urmă am mai poposit pe această stradă, și am fotografiat-o. Apoi, pictorul Ion Grigorescu a inclus imaginea într-un grupaj fotografic, cu care am participat într-un proiect curatoriat tot de el, într-o galerie vieneză. Sincer, atunci credeam că asist la amurgul acestui tip de comerț. Tocmai de aceea părea interesant, mai degrabă dintr-o perspectivă sociologică, sau etnoculturală. Părea o vivisecție a orașului. Acum, am o altă percepție. E, actualmente, imaginea unei stări de fapt, devenite endemice.    

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

Repost 0
6 août 2015 4 06 /08 /août /2015 07:17

de la bombardarea Hiroshimei. Bomba atomică a făcut 140.000 de victime pașnice.

Deceniile trec, memoria rămîne!

Veșnică lor pomenire, tuturor celor care au fost luați din rîndul nostru...

Azi e Schimbarea la Față a Domnului.

Noi, însă, nu ne putem schimba în fața ucigașilor. Rămînem tot victime.

Frescă din pridvorul bisericii mari a mănăstirii Cutlumuș, 1744, Sfântul Munte. foto: © vladimir bulat, iulie, 2015

Frescă din pridvorul bisericii mari a mănăstirii Cutlumuș, 1744, Sfântul Munte. foto: © vladimir bulat, iulie, 2015

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Fragmente Agenda
commenter cet article
26 juin 2015 5 26 /06 /juin /2015 12:55

O publicație a mea recentă, atrăgea un val de simpatie asupra troițelor basarabene, pe care eu le-am numit: icoane ale țăranilor de demult. E o evidență că multe din cele vechi s-au păstrat, dar și mai multe au dispărut, au fost distruse, mutilate etc. Este iarăși adevărat că arta troițelor nu a dispărut. Reapar diverse artefacte, care vor să fie cumva succesoarele celor de odinioară. Doar că nu se mai cioplesc din lemn sau piatră (decît în cazuri rarisime), ci se toarnă din beton. Se colorează cu vopsele stridente, inadecvate, imitînd parcă ținuta vestimentară de pe străzile orașelor de azi. Or, cîndva exista un prag vizibil între felul în care se concepea ținuta (strîmțarii) pentru morți (blajini) și cei vii. Nu-mi dau seama cum poate fi descrisă în cuvinte această distanță, acest interval, dar vizual cred că arată cam așa...ca în imaginile de mai jos.   

fotografie © vladimir bulat

fotografie © vladimir bulat

Desigur, eu sunt deschis oricăror forme de experiment, de înnoire, pentru îmbunătățiri și ameliorări. Dar formele artei sunt mai stabile, evoluția ei e mai rectilinie, mai abitir acest fenomen se vede în arta țărănească. Vigajul acesteia aproape că s-a șters din imaginarul contemporan, de aici anomaliile de acest fel! Această troiță am fotografiat-o recent, în Cimitirul Central din Chișinău. Nu-i vorbă că la Chișinău nu s-au conservat specimene pe care să le iei de model. Dimpotrivă. Anume în această necropolă, aflată chiar în inima orașului, am adunat material fotografic, destul pentru un album. Doar că cei de azi, nu au treabă cu trecutul, decît în măsura în care se raportează la el ca la ceva depășit, prăfuit, demodat, inigienic, prea simpluț, modest, arhaic...     

fotografie © vladimir bulat

fotografie © vladimir bulat

Totuși, ruptura s-a produs relativ recent, din moment ce la anul 1942 putea să apară o astfel de troiță bine lucrată și de bun gust. Pe care o poți admira și aprecia, ca și pe cele de demult, acelea care ne bucură (măcar pe unii) ca niște licurici scînteietori în bezna ignoranței... 

fotografie © vladimir bulat

fotografie © vladimir bulat

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Fragmente Spiritualia
commenter cet article
22 juin 2015 1 22 /06 /juin /2015 15:42

Dincolo de funcționalitatea lor, pungile pentru bani, sunt obiecte irezestibil de frumoase! Mai ales cînd au fost lucrate de orientali. Gustul lor pentru detalii, pentru forme, și nuanțele de culori ne încîntă, și ne bucură mereu ochii, cugetul și sufletul...  

O colecție savuroasă de astfel de piese textile, artizanale, poate fi admirată în expunerea permanentă a Muzeului de Etnografie din Ankara. Acesta fiind unul din cele mai impresionante muzee din Turcia. Merită văzut și pentru arhitectura specific turcească a sediului, dar și pentru statuia ecvestră a lui Atatürk, lucrată de italianul Pietro Canonica, în 1927. Și nu în ultimul rînd - pentru panorama absolut unică asupra orașului vechi, care se deschide de pe esplanada Muzeului.

Se pare că acest sculptor, dacă tot am pomenit de Canonica, era un prieten al Turciei care pășea pe calea modernizării. Aceasta a mai făcut și un iconic monument în Istanbul -   Cumhuriyet Anıtı, adică Monumentul Republicii, situat în Piața Taksim. În compoziția acestuia apare, printre alții, și chipul lui Mihail V.Frunze (cel care ar fi putut deveni succesorul lui Iosif Stalin, dacă acesta din urmă nu l-ar fi lichidat...)

De fapt, vorbeam despre punguțele fără bani...Banii schimbă mereu sensurile istoriei! Prefer arta fără epoleți.

 

P.S. consemnez în acest context minunata publicație, care a documentat proiectul Dear Money, editată în 2014, de Salonul de proiecte. Concept editorial: Alexandra Croitoru & Magda Radu. Editor: Dana Andrei. 

fotografie © vladimir bulat, 24.02.2014

fotografie © vladimir bulat, 24.02.2014

fotografie © vladimir bulat, 24.02.2014

fotografie © vladimir bulat, 24.02.2014

fotografie © vladimir bulat, 24.02.2014

fotografie © vladimir bulat, 24.02.2014

fotografie © vladimir bulat, 24.02.2014

fotografie © vladimir bulat, 24.02.2014

fotografie © vladimir bulat, 24.02.2014

fotografie © vladimir bulat, 24.02.2014

fotografie © vladimir bulat, 24.02.2014

fotografie © vladimir bulat, 24.02.2014

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Fragmente Spiritualia Simeze
commenter cet article
4 mai 2015 1 04 /05 /mai /2015 08:48

Ieri a fost Duminica Slăbănogului, a patra după Învierea Domnului. Textul ioaneic relatează despre o minune de tămăduire a unui om țintuit la pat timp de 38 de ani. O perioadă mai lungă decît însăși existența pe pămînt, în trup, a Mîntuitorului! Cu toate astea, Acesta din urmă a curmat lunga suferință a celui răpus de boală printr-o scurtă poruncă: „Ridică-te, ia-și patul și umblă!”

Ce suprinde însă în această pericopă evanghelică nu este puterea lui Dumnezeu de a însănătoși; asta este în firea lucrurilor făcute de EL. Îngrijorător cred, este ceea ce i se spune în final: „Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai greșești, ca să nu-ți fie mai rău”. 

Schitul Balamuci, Sec. XVIII, pronaos. Foto: © vladimir bulat, martie, 2007.

Schitul Balamuci, Sec. XVIII, pronaos. Foto: © vladimir bulat, martie, 2007.

Întradevăr, fraza aceasta scurtă este surpinzătoare, și neașteptată. Dumnezeu ne spune că și răbdarea Lui este limitată, că ceea ce ni se întîmplă rău, dezastruos și înfricoșător - în perspectiva lui Dumnezeu, au alt înțeles. Pentru omul de astăzi, și probabil pentru cel dintotdeauna - de la Facere încoace - orice suferință pare o apropiere de o limită. De limita dincolo de care acel om se separă de viața sa anterioară, de cea în care era precum toți ceilalți semeni ai săi. Și nimic nu mai e ca înainte! Or, slăbănogul din pericopa ioaneică s-a aflat în starea asta limitată vreme de 38 de ani. Cînd se face bine, în chip minunat, este avertizat, că i se poate întîmpla ceva mai rău. Să fim puțin atenți, unde se produce minunea: Bitezda, la vechii evrei, însemna Casa Milostivirii, a Milosîrdiei, în limbajul nostru arhaic. Era, deci, un loc al lucrării lui Dumnezeu, în care printr-un înger al Domnului, „la o anume vreme se tulbura apa”. Apoi, ni se mai precizează că: „cel ce intra întîi după tulburarea apei se făcea sănătos de orice boală era ținut”. Apa, după cum drept mărturisește același Ioan, este stihia prin care a botezat Sfîntul Ioan-Înainte-Mergătorul pe Iisus însuși. Prin urmare, apele Bitezdei lucrează, în duh, precum Fiul Omului s-a arătat în Iordan. Desigur, în cazul slăbănogului apa este ceva colateral, el nu s-a atins de ea, pentru că nu a putut. Slăbănogul este întremat prin cuvînt. A fost tămăduit prin puterea tămăduitoare a cuvîntului dumnezeiesc. Dar rămîne întrebarea, de ce Hristos îl avertizează anume pe acesta, în timp ce nimănui altcuiva nu i-a făcut această înfricoșătoare remarcă? În alte cazuri, spune posedatului: „Întoarce-te în casa ta și spune cît a făcut Dumnezeu pentru tine” (Luca, 8, 39); sau, femeii cu scurgere de sînge: „Femeie, dezlegată ești tu ne neputința ta”! (Luca, 13, 12); sau, celuilalt slăbănog, scos prin spărtura casei, i-a zis doar atît: „Fiule, iertate fie păcatele tale!” (Marcu, 2, 5); sau, aceluiași demonizat din Gadara: „Mergi în casa ta, la ai tăi, și spune-le cît a făcut Domnul pentru tine și cum te-a miluit” (Marcu, 5, 19).

Limita despre care vorbeam mai sus este, în acest caz și ziua sîmbetei, ținută cu atîta strășnicie de evrei - ca zi de cinstire a Domnului. Legea lor, prin Moise, impunea asta. Pe acest fundal vedem că multe dintre tămăduirile lui Iisus se produc anume sîmbăta, iar aceste acte nu sunt, desigur, niște sfidări, ci mai degrabă reprezintă o mai grabnică lucrare întru ajutorarea celor suferinzi, neașteptînd alte zile sau alte momente mai prielnice. Pentru Dumnezeu nu există zilele săptămînii, ci un „acum” continuu. Un prezent al lucrării vindecătoare, ziditoare, tainice. Or, suferința fizică a slăbănogului are, vrea să ne spună Domnul, cauze mult mai adînci, sufletești, duhovnicești, ascunse desigur ochiului, cărnii și înțelegerii imediate. Cred că această sentință: Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai greșești, ca să nu-ți fie mai rău”, este mereu actuală, care trebuie să dospească în noi precum o drojdie nestricăcioasă. Pe care trebuie să o avem la inimă oricînd. Și să ținem minte, că orice boală, infirmitate, uscare sau slăbire a trupului - de la suflet ne vin, de la îndepărtarea acestuia de Dumnezeu (sau pur și simplu, ignorarea Lui). Suferințele fizice sunt, putem intui, semne exterioare, acumulări a ceea ce se întîmplă înlăuntrul nostru, despre care tot Iisus spune: „Dacă n-ați vedea semne și minuni, n-ați crede” (Ioan, 4, 48). Slăbănoul a amînat această lucrare 38 de ani, a petrecut în pasivitate, expectare, repaos, în așteptarea unui om care să-l arunce în scăldătoare. Dar cînd bolnavul a zis: Doamne, om nu am.., însuși Dumnezeu l-a dezlegat de prinsorile chinului în care s-a aflat, și l-a pus pe calea cea cu adevărat trebuincioasă! „Ia-ți patul tău și umblă!”, este apelul la coparticipare la această lucrare dumnezeiască, pe care să nu o neglijăm, căci înțelegerea noastră este seacă, dacă nu este dublată de acțiunea, lucrarea, de faptele și de experiența imediată a fiecăruia dintre noi. Zi de zi, minut cu minut. Mintea, trupul și sufletul împreună să fie. Lucrarea trupului și cea a minții, ghidate de mișcările înțelegătoare ale sufletului.

Lucrați nu pentru mîncarea cea pieritoare, ci pentru mîncarea ce rămîne întru viața veșnică pe care v-o va da Fiul Omului, căci pe El Și-a pus pecetea Dumnezeu-Tatăl” (Luca 6, 27).                 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia Fragmente
commenter cet article
16 avril 2015 4 16 /04 /avril /2015 20:05

DESIGUR, că un biolog ar putea explica mult mai exact și mai competent aceste două imagini. Dar pentru mine este important că am văzut ceea ce am văzut, și am înțeles că toate în natură sunt bine legate, în bună rînduială așezate, și urmînd o logică indiscutabilă, ascunsă vederii noastre obtuze, limitate. Văzul nostru ne ajută uneori, alteori ne încurcă. Dar atunci cînd te afli la o anumită altitudine, și contempli în tihnă aceste priveliști, ajungi, poate, să pricepi că pînă și copacii, lanțul trofic se situează pînă la limită anume, urcă pînă la un anumit „rang”, după care, gata, nu mai aspiră mai sus, la o mai mare înălțime, se schimbă apoi și tipul de plante, vegetația devine tot mai adaptată la intemperiile verii și ale iernii. Dar fauna este una specifică. Iarba devine un conglomerat de licheni, iar jnepenii (pinus pumilio) și afinișul iau locul copacilor, al brazilor și arborilor de tot felul...Ierarhia este strict respectată. Aici nimic nu se schimbă, nu se emancipează, nu aspiră la democratizare sau multiculturalism. 

Natura sălbatică este lăsată sieși, se autoregenerează în fiecare primăvară, indiferent de cît de aprigă și crudă a fost iarna. Ecosistemul se reface, reînviază, se împodobește cu tot ce are mai nobil, mai colorat și mai frumos. Omul nu poate decît cel mult să mai taie din copaci, să-și lase amprentele de mutilator pe unii dintre aceștia, să otrăvească solul, dar naturii nici că-i pasă. Ea este stăpîna, ea este cea care-l hrănește pe om. Tocmai de aceea, pînă la urmă, va ieși biruitoare. Pentru că este perenă, pe cînd omul este finit, limitat, condiționat de o sumedenie de factori și de șanse...

Am văzut vara trecută, în Munții Tatra Mari (Vysoké Tatry / High Tatras), o pantă întreagă defrișată în chip sălbatic...Era la o altitudine de peste 2000 de metri, și omul a secerat pădurea. Dar oare munții au încetat să mai existe? Desigur că nu. Această generație de bipezi și-a făcut hatîrul, în inconștiența sa, dar vor trece deceniile și poate un veac, și un nou val de vegetație va îmbrăca acel masiv. Natura nu pierde definitiv ce-i al ei, nici pe om. Pe care Stăpînul l-a pus să stăpînească peste toate, să le admire, nu să le mutileze, nici să le schimnosească, nici să le distrugă. 

„Doamne, arată-mi judecăţile Tale, ca să nu judec!”   

 foto © vladimir bulat, aprilie 2015

foto © vladimir bulat, aprilie 2015

 foto © vladimir bulat, aprilie 2015

foto © vladimir bulat, aprilie 2015

Repost 0