Ca să fiu drept: acest serial m-a cam obosit. L-aș abandona dacă nu aș avea o atitudine pragmatică față de jazz. Este domeniul care mă fortifică, cînd mă simt sleit, mă învață cînd sunt ageamiu, resimt asupră-mi efectul bitterului suedez, atunci cînd ascult jazz nordic (în special), și acest lucru nu e o figură de stil. Dar iată că secvența aceasta nu e despre vectorul scandinav, ci despre jazzul limitrof acestuia. Întâi -- despre Marcin Wasilewski Trio, pe care-l așteptam cu sufletul la gură. Cele două albume, Simple Acoustic Trio (2005) și January (2008), în care apar doar în această formulă, aveau de ce să mă încînte. Erau albume puternice, inventive, chiar dacă pe alocuri cei trei muzicieni reluau piese ale unor muzicieni de renume (Ennio Morriconi, Carla Bley, Wayne Shorter, Bjork, Tomasz Stanko etc.), pe care le interpretau și rearanjau absolut fantastic! Nu a fost și în cazul recitalului de la Gărâna...

Nu am o explicație pentru slaba prestație a acestor mari profesioniști, nici nu încerc vreo una, e de domeniul altora s-o facă cu știință și persuasiune. Doresc să afirm că oricine e sortit eșecului, iar pentru a exista zile mari, trăim și zile anoste, că pasele noastre nefaste sunt succedate mereu de altele, împlinitoare, că sunt sunete divine și deopotrivă -- calpe. Toate fac parte (și) din viața și metabolismul muzicii, al interpeților deopotrivă, și de ce să fim așa trufași și să pretindem ca orice spectacol văzut și ascultat să fie obligatoriu și numaidecît un Regal? 

Probabil că Marcin Wasilewski e încă printre pianiștii de frunte ai Poloniei jazzistice contemporane, dar uite că de data asta s-ar putea să fi fost sub nivelul unor fabuloși pianiști precum Vladyslav Sendecki sau Leszek Mozdzer, și chiar a mai tânărului Pawel Kaczmarczyk. Chiar nu cunosc cum i-a receptat publicul de la Green Hours, din București, căci Marcin Wasilewski Trio a avut un recital și acolo, dar la Gărâna lucrurile au stat cumva altfel, regresiv.

Poate că lucrurile au evoluat în mod cert diferit în cazul quartetului condus de pianistul Wolfert Brederode, care a scos ca lider, la ECM, albumul Currents, în vara lui 2008. Muzica lor e cu atît mai căutată cu cît această casă de discuri, ECM, are năravul (longeviv deja!) să nu prea lucreze cu nume consacrate, decît cu cele pe care ea însăși le-a ”crescut” și ”cultivat” (de la Garbarek și Jarrett la Vassilis Tsabropoulos ). Desigur, suflătorul Claudio Puntin era deja o promițătoare descoperire a lui ECM, întrucît în anul 2001 a fost persoana pivotală pe albumul Ýlir, iar ceilalți membri au figurat în diverse formule pe discurile amintitei case de înregistrări, alături de Susanne Abbuehl, Bobo Stenson sau Jacob Young și Thomas Strønen...Critica de specialitate a întîmpinat cu entiziasm zelos rezultatul colaborării acestor tineri instrumentiști, iar recitalul la care am asistat a fost peste propriile așteptări. Jinduiesc să apuc să-i mai ascult cît de curînd. Poate chiar la Timișoara Jazz Festival?

Claudio Puntin un excelent profesionist și un stăpînitor al bassclarinetului -- un instrument dificil, complex, cu un sunet adînc, mesmeric, clar ca ecoul munților.

Desigur că nu pot pune capăt acestor notițe fără să pomenesc antrenanta muzică adusă pe scenă de chitaristul Wolfgang Muthspiel, acompaniat la bass și tobe de frații Pichler, Mathias și Andreas. La chip și pălărie Muthspiel mi-a amintit de fantasticul violonist Alexandru Bălănesco, fără ca Wolfgang să aibă verva, imaginația și vocaliza lui Bălănesco. Dincolo de asemănări și asocieri, trio-ul însuflețit de Muthspiel a oferit un capitol de jazz autentic, incisiv, proaspăt, manierat, complex și demn de toată lauda publicului. Un interviu cu Wolfgang Muthspiel poate fi găsit aici. 

Devine tot mai limpede, Gărâna Jazz Festival este un fenomen social şi un eveniment de socializare cum puţine au mai rămas pe la noi...Asta e, poate, mai presus de muzică! Este ceva mai presus de ea, căci miile de tineri (şi nu numai!) care vin să stea în corturi, să înfrunte ploaia, frigul, ceaţa lăptosă şi adesea, foamea, nu urcă pe Semenic doar pentru muzică. E meteorologie pură în acel loc: umezeală excesivă, foşnet de conifere, promoroacă în plină vară, luna foarte specială în unele seri...Norii sunt stăpânii absoluţi ai destinelor umane, muzicale, ritmice. Pe acest fundal irezistibil -- muzica sună altfel, devine mai expresivă parcă. Lucru probat, şi nu doar o singură dată. 

Seara minunată şi prietenoasă a zilei de joi, prima din ediţia 2010, a fost condimentată şi parfumată cu arome ritmice de neuitat, aduse din nu mai puţin montana Elveţie de către quartetul "dirijat" de Elina Duni, cîntăreaţa absolută a jazzului vocal.

Forţa cu care interpretează aceasta bucăţi diamantine din folclorul albanez, grecesc, bulgăresc şi Lume, lume -- este unică în felul său. Cei trei instrumentişti o secondează discret, graţios, punînd în valoare vocea Elinei. Dar ceea ce aduc în prim-plan aceşti oameni nu mai este folclor sau monodie strămoşească, ci anume jazz contemporan, cu toate ingredientele sale. Albumul lor, Lume lume, apărut în 2010 la Meta Records este un periplu prin spaţii culturale variate, şi stiluri muzicale, un veritabil compendiu multiculturalist, cu motive şi teme pe cît de tradiţionaliste, în aceeaşi măsură de actuale. Reţeta lor? Profesionalismul, seriozitatea, delicateţea apropierii de lucrurile care cu adevărat contează în viaţă şi în artă. Poate că sună criptic şi abstract, dar pentru a limpezi cele spuse, trebuie lăsată muzica să vorbească, aceasta nu are nevoie de traducere.

Despre Terje Rypdal şi Miroslav Vitous, secondaţi de excelentul baterist Gerald Cleaver nu am a spune prea multe lucruri. I-am ascultat pe ambii şi la alte ediţii ale Festivalului, şi ca şi acum, m-au lăsat rece. "Experimentalismul" dodecafonic, arbitrar şi "apocaliptic" al celor doi corifei şi grei ai ECM mi se pare niţel indigest, şi prea puţin "ascultabil", dar, desigur, muzica precum şi celelalte arte se adresează fiecăruia dintre noi, în mod individual, şi ţine de gustul consumatorului. Respectul meu adresat celor care-i pot asculta şi aprecia la justa valoare pe aceşti muzicieni!

Ultima secvenţă a primei seri de Festival am ascultat-o sus, în vârful satului Gărâna, în curtea casei cu nr. 117. Era prea tîrziu să mai fi rămas în Poiana Lupului. Acest episod era rezervat formaţiei de la Timişoara, Funky Growl, care îmbină acid-jazzul cu muzica electronică, ambientală. Tinerii muzicieni (Petrică Ionuţescu -- trompetă şi clape, Gabi Almassi -- chitară, Utu Pascu -- bass, Lucian Nagy -- saxofon, Tavi Scurtu -- tobe, Alin Constantin -- platane, Daniel Dorobanţu -- visual artist) pun accentul pe improvizaţie, ritmică, polifonie şi skratching, iar prezenţa alămurilor în arhitectura instrumentaţiei aminteşte bine de mini-bandurile de altă dată, făcînd o muzică dansantă, antrenantă, numai bună pentru concerte în open air. Chiar le acord credit acestor muzicieni, care activează într-un mediu claustrofob şi ţîfnos, din toate punctele de vedere. Îl felicit pe Marius Giura pentru că i-a adus să acteze alături, adică pe aceeaşi scenă, de vedetele internaţionale!

Foto: Vladimir Bulat

1. "plantație” de cimbrișor.

2. Elina Duni Quartet

3. Elina Duni în recital

4. Miroslav Vitous, contrabasistul.      

Peste două zile începe Festivalul de Jazz de la Gărâna, ajuns la a XIV-a ediție (o întreagă epocă culturală!). Amfitrionul și însuflețitorul acestui eveniment, Marius Giura mi-a cerut o scurtă contribuție pentru caietul-program al manifestării. În avanpremiră public eseul meu pe pagina personală.

Revin pe larg după întoarcerea de la Gărâna! 

                                 Orizontul atins: ECM

Mă tot străduiesc să îmi amintesc cînd a început aventura mea sipirituală cu muzica de la ECM, iar memoria îmi tot joacă feste. Nu conlucrează, şi basta! Dar îmi amintesc bine locul în care procuram nişte nenorocite de cópii făcute pe casete, după minunatele albume pe care aveam să le descopăr peste ani, cu timpul. Era în culoarul blocului din preajma bisericii Creţulescu, unde un tip tînăr deținea o tarabă, pe care avea o miriadă de minunăţii discografice, pentru care merita să te lingi pe bot, sau pe degete, doar că toate titlurile erau piratate. Aşa erau vremurile, cererea era mare, iar posibilităţile mici. Cine cumpăra la vremea aceea lucruri la prima mână? Nu puteau cumpăra originalele, ca pe vremuri, blugii de cea mai bună calitate.

Cred că Egberto Gismonti era muzicianul care m-a atras dintru început, şi asta pentru că unul din colegii mei de facultate cînta la chitară, şi avea ceva casete cu acest instrumentist latino-american. Am luat de la „piratul” amintit (și îndrăgit, apoi) o copie după Sol do meio dia (1978). S-a pomenit a fi unul din cele mai fabuloase proiecte ale primului deceniu de activitate a lui Edition for Contemporary Music Records (ECM).

Trebuie să fiu drept cu acei oameni care piratau în răstimpul primului deceniu al liberalismului efemer românesc, căci aveau o atitudine „profesionistă” faţă de treaba pe care o făceau: 1) copiau coperţile originale, uneori chiar color, şi 2) reproduceau întocmai componenţa şi şirul pieselor conţinute de fiecare album, 3) plus de asta, știau o mulțime de lucruri despre muzicieni, într-o vreme în care încă nu exista internet la noi... Cerinţe minime, dar esenţiale, care m-au ajutat, ulterior, să identific cutare sau cutare tutlu sau nume de artist, dimpreună cu minima biografie.

Anii au trecut, şi iată-mă cu primul CD original de la ECM în mîini, primit cadou, iar asta ca răspuns la cele două casete, tot originale, oferite de mine (ambele erau cu Jan Garbarek, despre care pînă să aflu de cartea lui Michael Tucker Deep song, The University of Hull Press, 1998 – thanks Paul & Iulia! – , îl credeam „ceh”, după sonoritatea numelui). Astfel a început apropierea mea treptată de estetica ECM, de fenomenul muzical şi climatul care au schimbat faţa muzicii secolului XX.

Cam în aceeaşi perioadă l-am cunoscut pe neobositul şi extrem de inventivul compozitor şi muzician Mihail Alperin, într-un concert solo la Filarmonica din Chişinău. I-am luat un interviu atunci, şi aflasem că este născut undeva în nordul Moldovei. Era deja celebru, dar nu uitase de locurile natale; revine mereu pentru a participa la diverse concerte şi festivaluri. Mai apoi, l-am întîlnit pe Alexandru Bălănescu, după ce am făcut un incitant dialog cu el, prin e-mail, pentru o revistă de profil muzical, acum defunctă, ART & Roll. Trebuie să spun că pe paginile acestei reviste am avut ocazia să scriu la discreţie despre ultimele apariţii ECM, care erau deja de găsit pe piaţa bucureşteană, datorită reprezentantului oficial al faimoasei case de discuri, Andante music. Eram prezent cu cronici „impresioniste” despre albume semnate de John Surman, Valentin Silvestrov, Eberhard Weber, dar şi cu interviuri făcute cu Alexandru Bălănescu, Paul Giger, Marius Ungureanu, Misha Alperin. Timp de mai bine de un an a continuat aventura. Eram neobosit. Mă afundam în înţelegerea a ceea ce a construit și promovat stoicul Manfred Eicher, începînd cu anul 1969, acest personaj contradictoriu şi prolific, care întreaga sa viaţă a dedicat-o sintezei dintre muzică nouă şi cea clasică şi promovării acesteia, deopotrivă cu un anume tip de imagine și estetică a coperţilor, dimpreună cu gustul pentru film, design şi alăturările paradoxale dintre aceestea.

În ultimii ani am asistat la cîteva ediții ale Festivalului de Jazz de la Gărâna. În 2003 a fost cea din urmă ediție a acestuia în curtea hanului La Răscruce.  Pentru că apoi, n-a mai fost loc de mulțimea expandată de prin țară și de aiurea, care dădea buzna la Gărâna, și Festivalul s-a mutat în Poiana Lupului. Anume aici au apărut pe scenă ”greii” jazzului contemporan: Jan Garbarek, Lars Danielsson, Charles Lloyd Duo & Jason Moran, Nik Bartsch Ronin, Trigon, Jean-Luc Ponty, Nguyen Le, Nils Petter Molvaer, Johnny Răducanu, Leszek Mozdzer, Anca Parghel, Helge Lien Trio, John Abercrombie, Terje Rypdal ș.a.

Cert este că jazzul contemporan – în formele sale cele mai polimorfe – este prezent an de an în acel loc mirific, unic și atât de special din Banat, în inima Munților Semenicului. În acest an vom avea parte de o cavalcadă de concerte ”tari”, cum cu greu se pot imagina și la cele mai titrate festivaluri de profil din lume...

Cred, mai presus de altele, că supriza cea mai copleșitoare a acestei ediții va fi provocată de vocea sublimă și adîncă a cîntăreței de origine albaneză, Elina Duni, acompaniată de trei minunați muzicieni elvețieni, în frunte cu subtilul pianist Colin Vallon (care se produc și în formula de trio).  Acest quartet nu încetează, de ani buni, să încînte mapamondul cu felul mirobolant în care ”mixează” tradiția vocală țărănească, arhaică, din regiunile Balcanilor și Pindului (psalmodia din Albania, Grecia, Bulgaria, Macedonia etc.) cu ritmica jazzului contemporan.

Vom fi părtași la incredibila energie degajată de trio-ul condus de hiper-rafinatul și deopotrivă zbuciumatul pianist Marcin Wasilewski; muzicieni ce vin dintr-o țară prin excelență a jazzului, Polonia,  care ”rafinează” improvizatori uriași, ce se trag în bună măsură din arhitectura și morfologia muzicii clasice. Asta îi îndrituiește să se miște dezinvolt într-un areal muzical și sonor vast, practic inepuizabil. Wasilewski nu ascunde niciodată simpatia și fascinația sa pentru inegalabilul Keith Jarrett, pe urmele căruia calcă cu evlavie, inspirație și maxim profesionalism...

În una dintre seri papilele auditive vor gusta din muzica ”abisală” și ”ancestrală” deopotrivă, a nordicilor Trygve Seim (saxofoane) și Frode Haltli (acordeon), care conlucrează de mai bine de un deceniu, în diverse proiecte discografice și concertistice, iar de curând au scos un album în formulă ”minimală”, duo, Yeraz (2008), la celebrissima ECM. Produc o polifonie sofisticată, condimentată, care dă măsura unor muzicieni deosebit de cultivați, experimentați și inventivi. E cu atît mai paradoxală această alăturare a adjectivelor de mai sus (abisal și ancestral) cu cît ambii muzicieni interpretează pe instrumente complicate, complexe, ”mecanisme” ale modernității tîrzii (instrumente prin excelență urbane).

Dintre vocile cele mai promițătoare ale Europei, cu o personalitate aparte, monumentală, se arată și cea a tânărul pianist Wolfred Brederode care, alături de ortacii săi, va oferi – sunt sigur de asta – un recital de zile mari, de neuitat. La vîrsta lui încă destul de fragedă, e autor și coautor la aproape 20 de albume, ceea ce dă nu doar măsura prolificului, ci și a prea-plinului pe care dorește să-l spună, povestească,

Ce să mai zic, în final, că în topul preferințelor mele este să-l aud pe viu pe unul din marii mînuitori ai percuției și ai tablei, Zakir Hussain? Mai vechiul său album, Making Music (1987), este pentru mine una din cele mai frumoase realizări muzicale din istoria muzicii fusion. Iată că va fi încă o întîlnire profund emoționantă, compensatorie – pentru ani lungi de așteptări și speranță!

                                                                                                                                      Iunie-iulie, 2010

Foto: © Andrin Winteler

Credit fotografic: Elina Duni.

Chiar dacă am ajuns doar a doua oară (după 2003) la Gărîna, festivalul de jazz din această localitate din munții Semenicului a adunat deja 13 ediții; și în ciuda cifrei -- a fost cea mai tare oferta în materie de jazz oferită vreodată în România! Acum 6 ani numele cel mai sonor adus de Banat Jazz la Gărîna a fost Eberhard Weber, iar anul acesta e chiar frustrant să numești ”cine cel mai cel mai”, căci pentru un cunoscător parcurgerea programului este o delectare absolută. Fără nicio exagerare. În fiecare seară am avut muzicieni norvegieni de primă mână (primo: Terjie Rypdal; secundo: Helge Lien Trio; terzo: Nils Peter Moelver), iar formația Trigon a avut o prestație absolut ”explozivă”.

Liderul trioului Helge Lien e pianist. Și unul absolut fantastic, care știe să ”stoarcă” din acest instrument ce are mai bun: firescul sunetului, înainte ca acesta să amuțească. Prestația acestei mini echipe s-a desfășurat după o ploaie devastatoare, violentă, abundentă, care a alungat cea mai mare parte a publicului adunat în Poiana Lupului în amurgul zilei de sâmbătă. A rămas o cohortă de fani, de adevărați fanatici ai jazz-ului, pentru că acel spectacol la care am asistat a fost unic: fără amplificarea obișnuită, fără orga de lumini; s-a cântat acustic, cu un public ajuns aproape de extaz...rămas în picioare pe bușteni -- din cauza apei dar și a încântării! Nu pot oculta faptul că pe parcursul a mai bine de o oră și jumătate, cât a durat ploaia cu averse, acești trei minunați muzicieni au rămas pe scenă, în așteptarea momentului potrivit să înceapă spectacolul. Marii muzicieni au și caractare pe măsură. M-am convins încă o dată. Românii au avut marea șansă să-i vadă și să-i asculte...
Grupul Trigon are 17 ani de la înființare, iar neobositul Anatol Ștefaneț nu dă semne de oboseală, nici de lipsă sau măcar diminuare a inspirației. Mereu suprinde, încântă, experimentează, perseverează. Având alături niște muzicieni tineri contagios de talentați (Dorel Burlacu, Gari Tverdohleb, Sandu Arcuș) nici nu are voie să se lase din goana sa de ”locomotivă muzicală”. Trebuie să funcționeze ca model și lider. Când e pe scenă -- vioara se încinge, arcușul cedează...Muzicianul Arcuș actează însă cu firescul unui ferestrău nemilos. Multele instrumente pe care le mânuiește cu o virtuozitate aproape barocă devin fiare îmblânzite, călețușe ce se gudură pe la picioare. Despre foarte puțini muzicieni te poți exprima în acești termeni comparativi, și e meritul ”vulpoiului” de Ștefaneț să fi adus în scenă un așa emul. Quartetul Trigon renaște de la an la an, deși vârsta e majoratului!
Chitaristul John Abercrombie provine din mediul rock-erilor, tocmai de aceea recitalul lui a atins cotele maxime de audiență. Poiana Lupului adunase mii și mii de oameni, care l-a ascultat pe colosalul interpret, secondat de tobe de nu mai puțin celebrul Joey Baron, despre care am mai scris. Deși muzicianul Abercrombie a dat semne evidente de oboseală și extenuare fizică, chitara lui a fost la fel de pastorală și poetică, precum o știm din cele mai bune albume ale sale. Nu am putut decât regreta absența violonistului Mark Feldman, companionul din ultimii ani al lui Abercrombie, cel puțin pe minunatele albume ca: Cat 'n' Mouse (2002), Class Trip (2004), The Third Quartet (2007). Abercrombie face parte din ”generația de aur” a casei de discuri ECM.
Joey Baron nu se dezminte, și-a inventat propria ”alchimie” și ”energetică” cu care strunește tobele!
Trompetistul norvegian Nils Petter Molvaer a devenit celebru încă de pe vremea prinului său album scos la ECM, Khmer (1999), și de atunci nu încetează să ”vrăjească” pe ascultătorii săi prin sunetul său special, unic, recognoscibil. Molvaer îmbină cu ajutorul echipamentelor ”dirijate” de atot-știutorul său Appel Mac motive inspirate din folclorul cântat al nordicilor, cu elemente ale undergoundului european al momentului. E o muzică stranie, dar și capabilă să te transpună în spații de reverie și realități paralele...
”Electronistul jazz”, pre numele său Ervind Aarset e o figură misterioasă, meditativă, introvertită. Și astfel e și muzica pe care o face. Acum a actat în calitate de ”secund”, în timp ce la festivalul de jazz de la Timișoara din anul trecut l-am audiat într-un recital unde era lider. Iar concertul de atunci a rămas de neuitat.
O enormă dezamăgire: saxofonistul austriac Ulrich Drechsler; așteptam cu înfrigurare și bucurie recitalul său, după ce în septembrie 2008 am avut ocazia să-l audiez la Chișinău pe Drechsler în formula de trio. Interpretase atunci un jazz energetic-molipsitor, alert, viguros, responsabil și larg. Acum venise cu alți muzicieni, inclusiv cu un ”freaka da' discuri", punând publicul pe dansuri, oferindu-le un cocktail mixat dintr-un soi de bossa nova și groove. Ambele diluate și pervertite. Ce mai, direcția asta coruptă a jazz-ului îmi displace profund. Stan Getz a fost singurul muziacian care putea să se aventureze în acest hățiș de liane latino, și nu se împotmolea în căldura lor amăgitoare...Drechler, neamțul, nu a fost deloc credibil în această atmosferă languroasă și lubrică.   

foto: vladimir bulat [sony DSC-V1]

Sibiu Jazz Festival este o legendă printre cei care apreciază acest gen muzical. Şi asta de aproape patru decenii încoace. Anul acesta, ediţia care se apropie de a 40-a, a fost onorată cu prezenţa de Enrico Rava Quintet. Celebrul trompetist italian este cunoscut pe scena de jazz încă din anii'70, evoluând pe la diverse festivaluri importante din toată lumea. Primul album vine în anul 1972, "Il giro del giorno in 80 mondi", după ce apăruse pe albumele unor muzicieni inovatori ca Lee Konitz, Carla Bley,  Steve Lacy. La Sibiu Rava a venit cu încă doi dintre muzicienii cu care a scos de curând (ianuarie 2007) albumul The Words and the Days, Rosario Bonaccorso (bass) şi Gianluca Petrella (trombon). Trompeta acestui muzician se particularizează printr-o sonoritate aparte, "răguşită", cu un ecou prelung, inconfundabil, sacadat, strident uneori. Iar la acest concert l-am găsit uşor obosit, sastisit, excesiv meditativ şi absent. Nu pot trece cu vederea nici faptul că atunci când îşi prezenta colegii de scenă, uitase numele pianistului...cum trebuie să se fi simţit tânărul şi discretul muzician când veteranul care l-a invitat pentru concertul din România i-a "mâncat" numele? Andrea Pozza era numele omului...Iar Emanuele Maniscalco a asigurat prestaţia credibilă a tobelor.Poate personajul cel mai vizibil al acestui quintet a fost trombonistul Gianluca Petrella, cu care Rava colaborează de aproape un deceniu pentru diverse proiecte concertistice şi discografice. Felul lui de a interpreta este extrem de dinamic, expresionist aş spune. Aveai senzaţia că în faţa ta se învârte continuu un titirez: vânjos, săltăreţ, inventiv, imaginativ. Trombonul însuşi este un instrument de suflat cu o voce 'adâncă', baritonală, catifelată. Petrella ştie să scoată la lumină "nazurile" toate ale acestui instrument...de parcă s-ar lupta cu el, cu sinuozitatea largă a acestuia. În tandem cu trompeta lui Rava asistăm la un spectacol muzical complex şi foarte zgomotos, asezonat impecabil (uneori şi vocal) de bass-ul lui Rosario Bonaccorso.

Performanţa acestor cinci italieni a venit după prestaţia corectă, molcomă şi tipicară a grupului condus de bassistul Herbie Kopf, fiecare dintre ei ghidându-se după partituri atent aşezate pe pupitre. Am avut imaginea mai mult sau mai puţin clară a celor două universuri spirituale şi muzicale, primul, reprezentat de elveţieni - frugal, minimalist, impecabil şi cumva predictibil; al doilea, oferit de italieni - plin de surprize, colocvial, imaginativ, impulsiv, ofensiv, colorat. Este exact distanţa dintre cumsecădenia tacticoasă a văcuţelor de pe dealurile din împrejurimile Genevei şi vânzoleala spagettelor fierbinţi din farfuria asezonată cu parmezan şi busuioc! Muzica este ingredientul de căpătâi al amândurora...  

Foto: Vladimir Bulat, 8 mai.