Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Recherche

12 avril 2018 4 12 /04 /avril /2018 12:14

Acesta este un citat din părintele Constantin Coman, care într-un articol despre ferestrele bisericilor, ne explică cum putem vedea lui lui Dumnezeu (prin fereastra bisericii sau o lectură teologică a realității, ed. Bizantină, 2007).

 

Mi-am amintit de acest articol în contextul unei discuții despre ferestrele înguste ale bisericilor răsăritene...

Vechea mea prietenă, Ligia, m-a întrebat, ieri (24 august, 2016), la imaginea de mai jos așa: „ce reprezinta acest orificiu”? I-am răspuns simplu: Este fereastra absidei altarului. Dar răspunsul meu se cere a fi ceva mai complex, îmi dau seama. Pentru că dacă vom înțelege mai bine funcția acestui tip de deschidere, nu vom mai greși, cînd afirmăm că zidirile de azi - cu puține, dar notabile excepții - au o mare problemă cu prea multă lumină în interior. Ferestrele prea mari sunt inutile unei biserici în care se slujește Sfînta Liturghie, căci misterul liturgic nu trebuie „melanjat” cu lumina de afară, cu vacarmul, vederile, grijile de dincolo de zidurile ei. Dacă ne uităm la acest detaliu arhitectural la bisericile importante, indiferent de mărimea lor, și geografia în care au fost ridicate, deci de la Sfînta Sofia din Constantinopol, la mult prea umila bisericuță din Dobrăvățul moldovenesc, și de la Ravanica, Priboi și Decani, în Serbia, și multe alte exemple minunate ale Răsăritului ortodox, vom vedea că ferestrele sunt mici, înguste, de-abia dacă „sparg” zidurile care le conțin. Parcă se tem să o facă...În tradiția ortodoxă și ferestrele sunt umile, smerite, vagi, sfioase! Mai avem ochi să vedem astfel de amănunte, care numai întîmplătoare nu sunt? Să deschidem ochii, pentru a vedea lucruri mici, dar atît de grăitoare...

Apostolul Pavel, în Epistola întîia către Corinteni, ne spune că lumea lui Dumnezeu o vedem acum „ca'n ghicitură”, ca apoi să ni se deschidă, „atunci, față către față”. „Atunci” = cînd vom fi în Împărăția Cerurilor. Ni se vorbește odată în plus, că suntem între lumi, între cea trecătoare, limitată în timp, pieritoare, și cea veșnică, unde nimic nu trece. Pînă și ferestrele mici ale bisericilor vechi ne vorbesc despre asta.

În chip magistral găsim explicații în eseul amintit mai sus, al părintelui Constantin Coman, publicat inițial în Vestitorul ortodoxiei, în 2006, și reluat în magistrala sa carte despre Ethosul ortodox: „prin fereastra bisericii sau o lectură teologică a realității”. Iată teza acestui articol: „La biserici ferestrele sunt mici pentru a se limita comunicarea cu lumea de afară”. Și mai încolo: „Intrat în biserică, credinciosul este chemat „să se lepede de toată grija cea lumească”, pentru a se putea apropia de o altă lume, de lumea lui Dumnezeu”, ibidem, pag. 13. Un alt argument al necesității de a împuțina lumina este și aceea a ochiului deosebit de sensibil la aceasta, la influențele pe care le poate purta: „Ochiul sau vederea este organul și simțul prin care omul este scos afară din sine și se agață deseori ierecuperabil de nesfîrșitele chipuri ale lumii acesteia” - ibidem, pag. 16.

foto: vladimir bulat. fereastra altarului bisericii mănăstirii Poganovo-Dimitrovgrad, Serbia, 2016.

foto: vladimir bulat. fereastra altarului bisericii mănăstirii Poganovo-Dimitrovgrad, Serbia, 2016.

Partager cet article

Repost0
12 avril 2018 4 12 /04 /avril /2018 07:07
foto: vladimir bulat @2018

foto: vladimir bulat @2018

Atîta m-am priceput io să descifrez din inscripția sculptată de de-asupra ușii de intrare în bisericuța din grecii de jos (ilfov): „Rădicatu-s-au aceastu ușă () în luna lui iulie în leat 7263 (1755), făcută de meșter (micu) gheorghie ”...

Cine poate da o mînă de ajutor în deslușirea acestei mărturii scriptice este îndemnat să o facă cu toată îndrăzneala!

Avem în fața ochilor un scurt text de care ne despart 263 de ani! wow, pentru epoca noastră este ceva de neimaginat...căci clipa a substituit secolele, iar modelele & modele se succed cu viteza luminii.

Poate că un astfel de text ne vorbește despre statornicie, bună așezare? Sigur, așa este.

Întrucît postarea cu pricina fusese afișată în proteicul și sterilul totodată fb, și generînd un șir de comentarii pe care le găsesc nu doar pertinente, ci și utile, am decis să trasfer pe cele referitoare la subiectul discutat aici, în pagina mea personală:

Vladimir Bulat
17 hrsBucharest
 
Cristina Cojocaru Bună ziua! Transcrierea corectă a inscriptiei este: „Rădicatu-s-au aciastu uşă la veleat 7263 (1755), în luna lui iulie, meşt[er] Micu Gheorghie, logofăt [..] în”. Am publicat-o în teza mea de disertație susținută la Universitatea Națională de Arte în 2013 .
Vladimir Bulat Cristina Cojocaru: Hristos a Înviat! mulțumesc pentru această precizare; doar că nedumerit sunt asupra cuvîntului „logofăt”, deși acum văd și io că e anume această demnitate gravată...este cunoscut numele lui în analele meșterilor în lemn?
Cristina Cojocaru E într-adevăr o biserică foarte interesantă aflată în pericol
Cristina Cojocaru Vladimir Bulat Adevărat a înviat! Judecând în primul rând după redactarea deficitară a mai multor cuvinte, am presupus că demnitatea de logofăt nu e legată de numele meșterului Micu Gheorghe (sau a meșterilor Micu și Gheorghe, pentru că abrevierea nu ne lasă să concluzionăm dacă e vorba de o singură persoană), ci mai degrabă de intervalul rămas necioplit pe ultimul rând (l-am marcat cu puncte de suspensie), înainte de ”în”. Presupun că numele logofătului a rămas nescris. Oricât de liberalizate ar fi fost rangurile bioerești în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea este greu de crezut că un logofăt (în cazul asta cu sensul de grămătic, scriitor de acte de cancelarie) să fi redactat atât de prost. Cel mai probabil logofătul necunoscut este cel care a dictat textul unui meșter slab cunoscător de carte. Din păcate nu am reușit să găsesc o explicație pentru cuvântul ”în” lăsat în suspans. Nu se leagă de nimic . E, totuși, o inscripție ciudată.
Vladimir Bulat da, mulțumesc, întru totul de acord...tocmai, „logofăt” nu putea fi acela care să fi scris acest text; e o inscripție cu multe puncte de suspensie; acum despre pictură! atît cît am reușit să văd în prodvoraș (sic!) calitatea acesteia este foarte ridicată, chiar și programul, incluzînd Facerea și Conciliile ecumenice, plus acel Deisis (deși poate fi și o variantă simplificată a Învierii), mă face și mai dornic de a intra în acel chivot; și încă o întrebare: cum s-a făcut datarea monumentului? doar nu s-o fi găsit în interior vreo datare?
Cristina Cojocaru Dupa știința mea nu există publicate la noi ”anale” de meșteri lemnari. Există diverse volume și articole care redau inscripții și nume de meșteri, dar e dificil de stabilit dacă un anumit Gheorghe (de la Târgoviște să zicem) e același cu cel semnat la Grecii de Ilfov. Din păcate Gheorghe e un nume foarte comun.
Vladimir Bulat Cristina Cojocaru: dar e gheorghie, totuși, nu gheorghe! mă uit atent și la luna „iulie”, unde apare același „i” - să-i zicem latinesc)
Cristina Cojocaru Vladimir Bulat  Da, e redactat Gheorghie, cu diftongul IE, ca și la iulie. Nu e latinesc, e o formulă de redactare specifică limbii slavone, unde ”I” există ca sunet moale și poate sta doar în diftong de tip IE, IO, IA, etc. Asta dovedește clar că meșterul a redactat ”după ureche”, cum auzea el, că nu știa să scrie conform normelor de cancelarie. Dar numele în sine tot Gheorghe e.
Cristina Cojocaru  În legatura cu pictura - am făcut repertorierea completă a tuturor celor 4 biserici din ansamblul moșiei Greci din Ilfov (Mănăstirea Balamuci (Sitaru), Micșuneștii Mari (am vazut cu bucurie că ați postat imagini și de acolo), Grecii de jos și Grecii de mijloc (Scuipici)), inclusiv inscripțiile interioare și tablourile votive. Pictura interioară de la Grecii de Jos e de bună calitate, se conservă complet, dar e nerestaurată, cu un strat gros de depuneri de praf și fum și văluri de calciu cauzate de infiltrații. Stilistic și iconografic aș putea spune că se încadrează în ”Școala lui Pârvu Mutu” / ”Școala de la București” (echipele de zugravi care i-au dus mai departe moștenirea).Tabloul votiv îi înfăţişează în calitate de ctitori pe Ioan Grecianu vel medelnicer cu soţia Maria Grecianca, alături de Iane vel medelnicer şi baş Capuchehaia Ţării Româneşti, Scarlat Drugănescu cu soţia Ilinca şi alţii. Anul încrustat în cadrul uşii este singura inscripției păstrată. Biserica nu are pisanie. Evident el nu reprezintă o datare sigură a picturii, dar temele iconografice abordate, stilul acesteia și numele ctitorilor ar indica deceniile 5-7 ale secolului al XVIII-lea.
Vladimir Bulat Cristina Cojocaru:  și despre pictura interioară, ceva detalieri? intuiesc că dacă a și fost curățată, asta s-a întîmplat foarte demult?! poate chiar în interbelic...
Manage
 
 
Cristina Cojocaru  Ceea ce am spus mai sus include pictura interioara. Am informatii ca biserica a fost reparată în 1941, dar nu aș putea spune dacă pictura a fost curățată cu acea ocazie. Tind să cred că nu, având în vedere gradul de deteriorare.
 
Vladimir Bulat mulțumesc, și scuze, Cristina, pentru lămuriri; nu văzusem postarea anterioară, acum am cetit-o! se poate crede, în rezumat, că toate cele patru monumente repertoriate au fost pictate de aceeași echipă de zugravi? sau doar încadrarea generală de „școală” este suficientă pentru a explica similitudinile stilistice existente la acele chivoturi? da, la micșuneștii mari am putut vedea, prin lipsa geamului, pictura din glafuri, precum și masivul zid despărțitor dintre naos și pronaos...este clar că trebuie să revin (dar cred că va trebui să consult și repertoriul frăției tale; e publicat?); dintre cele patru biserici studiate de frăția ta, doar schitul balamuci îl cunosc mai bine, acolo mergînd de cîteva ori, și chiar putînd să fotografiez pe îndelete, găsind înțelegere la monahi...este excelentă dozarea însuflețită iconic de către zugravi, dintre teologie, naivitate și eshatologie, la balamuci!
Cristina Cojocaru Cu siguranță cele 4 biserici ale Grecenilor nu au fost pictate de aceiași zugravi; două dintre ele, Micșuneștii și mănăstirea Balamuci sunt semnate de popa Dima zugravul și echipa sa la 1743, respectiv 1754 (vezi Cornelia Pilat,“Quatre églises de du departement d`Ilfov significatives pour l`art du Moyen Âge de la Valachie” în RRHA, 7/1968), celelalte sunt însă extrem de diferite, deși apropiate în timp ca datare (cca. 1755-1763). Grecii de mijloc are o pictură de factură aulică, foarte îngrijită și preponderent grafică, în timp ce la Grecii de jos se simte un stil mai robust, mai conservator și oarecum rustic, care se aseamană intrucâtva cu pictura de la biserica Batiștei din București (cel puțin la nivelul chipurilor de sfinți). Repertoriul meu cuprinde toată pictura postbrâncovenească (1722-1815) din București și jud. Ilfov, adică 25 de biserici.
 
Din păcate nu am avut posibilitatea să îl public la o editură pentru că nu am găsit pe cineva interesat de asemenea subiecte si în acelasi timp dispus să susțină un volum de ținută academică cu un nr. destul de mare de pagini, note de subsol, ilustrații color, desfășurătoare iconografice, tabele comparative etc (de tipul celor publicate pe vremuri la Meridiane). Chiar am încercat. Dar îl puteți consulta în forma lucrării de disertație (citabilă și recunoscută oficial) la biblioteca Facultății de Istoria și Teoria Artei.
 
De asemenea, capitolul dedicat iconografiei pronaosului a fost pubilcat separat în ”Spicilegium”, Ed. UNArte, 2015 (volumul omagial dedicat dnei prof. Corina Popa), din nefericire și acesta în numar restrâns de exemplare ... pentru că în ziua de astazi, arta religioasă târziu medievală (mai ales cea care nu e turistică și frumos restaurată/repictată) interesează pe prea puțini oameni .
Vladimir Bulat mulțumesc, Cristina Cojocaru, pentru întreaga discuție și lămuririle împărtășite; și, cu permisiunea frăției tale, o voi transfera în blogul meu, căci e păcat să se rătăcească atîta puhoi de informație în acest proletar fb.! pe „ochiuldeveghe” oricînd se va putea da o căutare tematică, și cele postate devin din nou accesibile, pe cînd febeul le ascunde în „sertărașe” numai de el știute...)
 
p.s. chiar nu știam de studiul doamnei cornelia pillat, recunoscător pentru această referință! zi frumoasă și cu spor!
 
Simona Nana Tanasescu Dacă aş putea să o distribui (mesaj privat) - aş putea să am traducerea....
Manage
 
Simona Nana Tanasescu Adevăr grăieşti!
 

Partager cet article

Repost0
28 décembre 2017 4 28 /12 /décembre /2017 14:01
„Unind cele două lumi” - iconostase bucureștene

Cercetătorii Evului de Mijloc au astăzi minunata șansă de a vedea vestigiile trecutului prin sita restaurărilor/conservărilor mai recente sau din ultimele decenii, de care au beneficiat monumentele, artefactele izolate sau chiar întregi situri arheologice. Acest privelegiu nu-l aveau savanții de acum cîteva decenii; de aceea, în bună măsură, materialul ilustrativ inclus în albume și teze de doctorat, și-a cam pierdut utilitatea.

Pornind de al această constatare, apariția în acest an a cel puțin 2 publicații, care au în centrul preocupărilor savante arta noastră medievală, dă posibilitatea să scrutăm cu ochi noi trecutul autohton din sfera iconografică. Este vorba despre pe de-o parte despre albumul: Sfântul Cuvios Pafnutie-Pârvu Zugravul : tradiţie şi modernitate în arta brâncovenească; iar pe de alta, despre catalogul: Iconostase din București. Secolele XVII-XIX. Ambele au fost publicate de editura Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, Cuvântul Vieții.

 

Dacă primul volum pregătea și întregea năzuința canonizării lui Pârvu Mutu, devenit după urcarea în rîndul sfinților -- Cuviosul Pafnutie, cel secund, catalogul, este o cercetare ceva mai „abstractă” și mai analitică, astfel că problematica iconostasului devine o abordare de pionerat, cel puțin în spațiul cercetării românești. Cele patru autoare: Cristina Cojocaru, Elisabeta Negrău, Sultana-Ruxandra Polizu, monahia Atanasia Văetiși și-au propus să aducă spre o mai largă cunoaștere exemplul a 15 catapetesme din bisericile capitalei României, împărțind/clasificînd aceste piese ecleziastice în felul următor: „iconostase brâncovenești” (7 exemplare), „iconostase postbrâncovenești” (2 exemple), „iconostase neoclasice” (2 exemple), „iconostase neobaroce” (2 exemple), „iconostase neogotice” (2 exemple).

 

Studiul introductiv al repertoriului -- „Unind cele două lumi”. Despre iconostase și rolul lor. Preliminarii la o istorie a iconostaselor bucureștene din secolele XVII-XIX -- este semnat de monahia Atanasia Văietiși, istoric de artă medievală și conservator al colecției de artă a mănăstirii Stavropoleos. Rețin din consistentul studiu al maicii Atanasia următoarea frază: „În bisericile bucureștene există desigur mult mai multe iconostase care pot fi încadrate în categoriile stilistice amintite, după cum există și alte categorii care ar fi putut fi incluse în volum. Cercetarea noastră a acoperit un număr limitat de monumente, intenția noastră fiind aceea de a identifica piesele reprezentative pentru un anumit stil care au fost restaurate în ultimii ani și de a oferi un tablou semnificativ pentru intervalul analizat. Pe lîngă cele șapte iconostase aparținînd epocii brâncovenești, exemplarele cele mai vechi și valoroase, am ales cîte două pentru fiecare epocă artistică prezentată de noi, un criteriu fiind, desigur, starea de conservare. Am consacrat din acest motiv și cîte o rubrică acestui aspect, considerînd important să prezentăm modul în care s-a încercat în timpă păstrarea acestor valoroase piese din zestrea unei biserici. Selecția ne-a oferit posibilitatea de a urmări evoluția sculpturii și structurii arhitecturale a iconostasului muntenesc pe parursul a două sute de ani, de la cel mai vechi exemplar (Cotroceni, 1682) la cel mai recent (Sfîntul Spiridon - Nou, 1860), și, în același timp, de a observa tendințele picturii bisericești și orientarea comanditarilor în intervalul analizat” (pag. 13).

 

Afundîndu-se în studiul celor 15 iconostase autoarele au purces la un drum lung, anevoios, neașteptat de arid, secetos, pentru că istoria fiecărei piese în parte presupune o identificare cu parcursul istoric al fiecărui locaș arhitectural în parte; unele și-au ocupat locul dintru începuturi în sfînta biserică, și au rămas acolo pînă în zilele noastre, altele au fost strămutate, modificate. Cîteva exemplare au impus metoda interdisciplinară, solicitînd cunoștințe de teologie, iconografie, arheologie istorică, filologică, de paleografie slavă și elină etc. Din rațiuni editoriale însă, întregul material a trebuit unificat, redus la un „numitor comun”, la o formatare standard, astfel că dorința cercetătorilor medieviști de amplificare a materialului pe viitor, va putea duce mai departe acest travaliu de arhivă, bibliotecă și muncă de teren. Pe alocuri e chiar nevoie de o mai amplă deslușire și analiză...

Designul, elegant & atent echibrat, precum și prelucrarea imaginilor aparțin fotografului Daniel Mihail Constantinescu, cel care are deja o fructuoasă colaborare cu editurile Patriarhiei Române.

Să ne bucurăm, în cele din urmă, că în anul omagial al icoanelor și iconarilor am primit acest cadou de mare preț, catalogul Iconostase din București. Secolele XVII-XIX, dimpreună cu o serie întreagă de cărți apologetice, editate sau reeditate, despre teologia icoanei și a picturii ecleziastice în general.          

detaliu din Arborele lui Iesei (Isei adormit), biserica Răsvan

detaliu din Arborele lui Iesei (Isei adormit), biserica Răsvan

Detaliu de coronament, biserica Albă

Detaliu de coronament, biserica Albă

paginile 96-97 din catalog

paginile 96-97 din catalog

Partager cet article

Repost0
8 juillet 2015 3 08 /07 /juillet /2015 14:54

Această sculptură ecvestră este una din primele apărute în fostul URSS, s-a dezvelit în 1954. Este rodul muncii unei echipe de sculptori și arhitecți, iar cel care și-a pus numele pe ea este maestrul Lazăr Dubinovschi, căruia i-am dedicat o monografie în 2004, album inclus în prestigioasa serie: «Maeștri basarabeni din secolui XX». Monumentul a devenit una dintre emblemele orașului Chișinău.  

Ulterior, Dubinovschi a mai realizat o ecvestră, în orașul pe atunci Frunze (astăzi - Bișkek, unde l-am intervievat, printre alții, și pe scultorul lor „național”, Turgumbay Sadîkov), reprezentîndu-l pe compatriotul nostru, comandantul de armată, Mihail V.Frunze. Aceasta s-a elaborat și realizat între 1966-67. Textul cercetării pe care am intreprins-o, în martie-aprilie a anului 2013, în arhivele din Bișkek, nu este încă disponibil în limba română. 

fotografie © vladimir bulat, 2014.

fotografie © vladimir bulat, 2014.

fotografie © vladimir bulat, 2013.

fotografie © vladimir bulat, 2013.

Partager cet article

Repost0
19 décembre 2014 5 19 /12 /décembre /2014 09:50

Calea Victoriei din Bucureşti are prea puţine monumente de for public, în contrast cu magazinele de lux, cu numărul "tractoarelor urbane", care rulează zilnic pe ea! Îl avem reprezentat în bronz pe Nichita Stănescu, dar şi pe Iuliu Maniu, îl putem vedea pe Mustafa Kemal Atatürk, dar şi efigia lui Corneliu Coposu, în sfârşit - ecvestra impunătoare reprezentându-l pe Regele Carol I, alături de o oroare din marmură, care se încheie în vârf cu un soi de "cartof" de bronz... Dar mai sunt şi nişte Aripi, în faţa fostului Bancorex...Iar pe treptele Muzeului Naţional de istorie stă, maiestuos, Imperator Traianus. Nicio legătură între ele, nimic nu se leagă de nimic şi prin nimic...

Dar de câteva zile acceaşi Cale a Victoriei s-a îmbogăţit cu încă un insert urban monumentul  "Neliniştea", de Aurel Vlad. De fapt, e mult spus că s-a "îmbogăţit", căci amplasarea acestei lucrări de artă, pe esplanada din faţa Hotelului Radisson Blu, are aerul unui provizorat. Posedă un soclu din lemn brut, personajele sunt legate între ele cu sârmă metalică, iar inexistenţa unei plăcuţe, care să ne arate ce reprezintă şi cine este autorul - confirmă statutul de "accident", în acest loc, a lucrării sculpturale. 

Dacă-mi amintesc bine, această compoziţie a mai fost expusă, în 2010, la Muzeul Naţional Mogoşoaia, cu titlul de mai sus, "Neliniştea". Reprezenta aceeaşi oameni goi, bricolaţi din petice de tablă, zinc, de culori diferite, de grosimi şi plexibilităţi diferite. Eşantioanele sunt prinse cu nituri deschise la culoare, din acelea care se folosesc în industria navală, şi apoi îmbinările sunt conturate cu o culoare roşie, expresivă. Toate personajele privesc în sus, cu chipurile şi trupurile desfigurate, mutilate, abrazive, marcate de o suferinţă terifiantă şi mutilantă, de o deznădejde care nu are margini, care şi-a pierdut forma, limitele, adresa...

În acest an s-a lansat şi albumul Neliniştea, de Aurel Vlad. 

La 25 de ani de la Revoluţia română din 1989 "Neliniştea" este lucrarea-simptom, marca ce planează de-asupra destinului actual al naţiunii române. Nu este o interpretare venită dinlăuntrul unui nihilism păgubos, ci e mai degrabă amprenta unei stări de fapt! 

Moara-lui-Assan-7901.JPG

Moara-lui-Assan-7908.JPG

Moara-lui-Assan-7896.JPG

Moara-lui-Assan-7906.JPG

Moara-lui-Assan-7911.JPG

Moara-lui-Assan-7902.JPG

Moara-lui-Assan-7915.JPG

foto: © vladimir bulat, decembrie, 2014.

 

UPADATE: Am fost informat că lucrarea lui Aurel VLAD a făcut obiectul unei licitaţii de artă online, în cadrul unei noi case de licitaţie - Ziman Auctions. Compoziţia sculpturală nu s-a adjudecat!

Partager cet article

Repost0
24 août 2013 6 24 /08 /août /2013 19:02

Artistul Iurie Platon (Juri Platon) este un creator cunoscut la Chișinău și în Germania - unde e stabilit de un număr de ani.

La Chișinău s-a remarcat în special ca ceramist și pictor, în timp ce în Germania e mai cunoscut ca sculptor (în bronz, marmoră, piatră etc.). 

Cu mai bine de 3 ani în urmă artistul mi-a vorbit despre ideea de a propune un monument dedicat victimelor stalinismului, care să fie ridicat în fața Gării Feroviare din Chișinău. Ideea artistului s-a întîlnit cu o conjunctură favorabilă a autorităților actuale (primar general: Dorin Chirtoacă), de a întruchipa un astfel de monument, amînat de mai mulți ani (piatra de temelie pentru un astfel de monument a fost instalată în cețosul an 1990)!

MACHETA-MONUMENTULUI-VICTIMELOR-GULAGului.jpg

Aceasta era una din machetele incipiente ale monumentului (februarie, 2010).

Ideea artistului era să plămădească un soi de friză sculpturală de mari dimensiuni care să debuteze în partea cea mai vizibilă cu niște chipuri umane concrete, cu familii de oameni cu copii nevinovați, care au fost ridicați din casele lor, și duși în vagoane de vite spre Siberia, de unde majoritatea nu s-a mai întors niciodată. Apoi, s-a născut varianta în care soclul să fie în pantă, iar figurile umane să apară în partea superioară, și pe măsură ce această pantă coboară, trupurile umane să se topească într-o masă amorfă de fiare, roți, boghiuri, schelete metalice de vagoane, șine de cale ferată... Se dorea cristalizarea unei imagini simbolice a dezumanizării, care a desfigurat omul transformîndu-l metal, magmă metalică, neant...

foto2.jpg

Curba aceasta descendentă (variantă din 2011) accentuează procesul de dezumanizare, mutilare și nimicire a victimelor căzute pradă acestui proces, pus la cale de sistemul stalinist, în care au sucombat țărani, intelectuali, copii, muncitori, funcționari și alte categorii sociale care trăiau în Moldova desprinsă din trupul României Mari, și pe întreg întinsul Imperiului sovietic comunist.

foto3  

Fațada monumentului, care are în spate frontonul principal al Gării Feroviare din Chișinău, înfățișează o mamă cu un sugar în brațe, iar lîngă umărul ei un bărbat care parcă o apără, precum și pe alți doi copii, care se află la picioarele acestora. Pe măsură ce grupul uman se îndepărtează de aceste personaje inaugurale trupurile lor se transformă tot mai mult, devenind diforme, contorsionate, devenind angrenaje, mașinării, roți și traverse de cale ferată. Drumul spre Siberia devenea mereu un drum al durerii, sfîșierii și al morții pentru majoritatea celor care nimereau în aceste trenuri pentru deportați. Autorul Iurie Platon și-a denumit lucrarea Trenul Durerii.

Din punctul meu de vedere este cea mai valoroasă lucrare de artă monumentală din ultimele decenii, ca realizare plastică, ideatică, formală și ca amploare. Dincolo de mesajul pe care-l transmite în chip magistral, lucrarea este o excelentă sinteză a artei sculpturale autohtone, la intersecția dintre sensibilitatea plastică țărănească și arta cultă a modelajului, din perioada de glorie a artei monumentale: 1970-2000. Dar mai presus de orice, prin originalitatea pe care o transmite, poartă marca anului 2013!

1374827695112.JPG

Dezvelirea monumentului a avut loc în timp record, dat fiind faptul că turnarea în material definitiv, în bronz, s-a realizat în perioada februarie-iulie 2013. Într-un interviu Iurie Platon ne spune data exactă a finalizării procesului de turnare, în Republica Belarus, la Minsk: 17 iulie, ora 23.15. În 26 iulie piesa era adusă la Chișinău, și la scurtă vreme instalată pe soclu. Postamentul este placat cu piatră albă de Cosăuți.

Inaugurarea a avut loc ieri, 23 august, exact în ziua în care se împlineau 74 de ani de la semnarea Pactului Ribentropp-Molotov, care a dus ulterior la masacrarea populației din Basarabia și Țările Baltice și a unei părți a Europei.  

 

Cîteva date tehnice:  

Lungimea monumentului - 12 m.

Lățimea: 1, 7 m.

Înălțimea masei sculpturale: cca 3 m. 

Greutatea: 15 tone.

Perioada de elaborare și realizare: 2010-2013.

Foto: primele trei imagini mi-au fost puse la dispoziție de Iurie Platon (decembrie, 2011)

sursă detaliu monument: aici.

Partager cet article

Repost0
18 août 2013 7 18 /08 /août /2013 16:52

Propaganda-4203.JPG

Fotografia aceasta ar fi avut neșansa să nu iasă din mapa de fotografii private, dacă nu m-aș fi întrebat la un moment dat, cum de stă atît de firesc acel pescăruș pe capul acelui bărbat? Putea fi oricunde, pe capul oricui, chiar și a unei persoane vii, în orice epocă.

Dar de ce, totuși, mi-a atras atenția? Căci e un monument ca oricare altul...

Nici măcar nu știam al cui este. Cînd am făcut această fotografie nici măcar nu știam al cui este monumentul! Am aflat ulterior, ros de curiozitatea de a ști cine poate fi cel căruia orașul Delft i-a oferit locul cel mai de cinste în piața pricipală. Este statuia avocatului, juristului, omului politic, filosofului și poetului  Hugo de Groot  (1583-1645), pe latinește: Hugo Grotius.

 

A fost o personalitate marcantă a miraculosului veac al XVII-lea olandez, om care s-a manifestat de foarte tînăr prin faptul că la 8 ani scria versuri în limba latină. La vîrsta de 15 ani, după absolvirea facultății din Leyden, nimerește în slujba unui foarte influent diplomat al vremii, Johan van Oldenbarnevelt, cu care ajunge în misiune la Paris, unde este primit în audiență de însuși regele Franței, Henric al IV-lea, care rămîne uluit de tînărul Hugo. Apoi, universitatea din Orleans i-a oferit titlul de doctor în drept.

Din 1604 s-a ocupat de dreptul internațional. În viața sa a fost implicat în nenumărate procese și tensiuni de ordin politic, teologic, administrativ, și se spune că trebuind să părăsească Țările de Jos tot în Franța și-a găsit cel mai sigur, liniștit și prolific refugiu. Cert este că acolo a scris tratate teologice, de drept și poezie. Cele mai importante ale vieții sale.

 

După moartea lui, la coastele germane, la Rostock, cînd vasul în care se afla a ieșuat, osemintele lui au fost aduse în țară, și înhumate în Biserica Nouă (Nieuwe Kerk) din Delft, alături de cei mai de vază oameni ai orașului și ai Țărilor de Jos.

 

Se spune că ultimele lui cuvinte au sunat astfel: Door veel te begrijpen, heb ik niets bereikt, care s-ar tămăci aproximativ așa: Pricepînd multe lucruri, am realizat puține dintre ele. Au fost cuvintele unui mare om, a unei conștiințe care a înțeles firescul unei vieți, care a priceput că chiar dacă înțelegi multe din această viață, puține sunt dintre ele cele care contează cu adevărat, profund, esențial! 

Propaganda-4248.JPG

Dincolo de istorie, personalități, timp și tensiunile și extrazurile care au marcat aceste teritorii, la Delft ai sentimentul că scurgerea timpului e la fel de firească precum este fiecare zi a fiecăruia dintre noi. Aici, pe moment, ai convingerea că timpul s-a convertit în frumusețe, într-o spectaculozitate urbană pe care nu o mai întălnești nicăieri altundeva. Pentru că aici pictura și peisajul, oamenii și natura s-au influențat și inspirat reciproc. Iar asta face ca orice cataclism care ar șterge de fața pămîntului aceste locuri binecuvîntate, să se poate reface întocmai, fără cusur, ireproșabil, fără știrbire.

Este și opera minunată a unor oameni ca Hugo Grotius, care a crezut continuu în oameni, în Dumnezeu, în darurile pe care Acesta le-a lăsat oamenilor, pentru a-și înfrumuseța existența cît mai bine cu putință...Cu vîrf de măsură înțelegi și admiri aceste lucruri anume aici, sau mai ales aici, în Țările de Jos! 

 

 

 

Foto: ©  vladimir bulat, iulie, 2013

Partager cet article

Repost0
25 octobre 2012 4 25 /10 /octobre /2012 14:22

De cîteva săptămîni la intersecţia şoselei Kiseleff şi strada Mincu, din Bucureşti, roiau muncitorii, atelajele, forfota mare pregătea un eveniment de prim rang, care a culminat azi: s-a deschis Piaţeta Regelui, şi s-a dezvelit bustul Regelui Mihai I, în prezenţa Măriei Sale Regele nostru. Suveranul României a împlinit azi 91 de ani!

 

Prezint cîteva imagini făcute azi la ceremonia de dezvelire. Consider că acest gest de mare nobleţe, manifestat faţă de ultim suveran al României, merită consideraţia şi respectul tuturor cetăţenilor Bucureştiului! Sculptura a fost elaborată de artistul Valentin Tănase.

Imagini-0770.JPG

Imagini-0779.JPG

Imagini-0774.JPG

Imagini-0783.JPG

Imagini-0784.JPG

 

Fotografiile mi-au fost oferite de cel care a asistat la ceremonie, colegul meu arh. Sergiu Luchian, căruia îi mulţumesc şi pe această cale.

Partager cet article

Repost0
19 mai 2012 6 19 /05 /mai /2012 10:14

DSCN0760.JPG

Monumentul Imperator Traianus este cel mai proaspăt instalat însemn urban al Capitalei. A fost dezvelit exact în Duminica Mironosiţelor, adică pe 29 aprilie. Iar cei care au ales această dată nici nu au bănuit cîtă deşertăciune şi prost-gust vor provoca în anumite medii expunerea în public a acestui monument. Pînă în acest moment pasiunile în jurul acestei statui încă nu s-au potolit. O adevărată cutie a Pandorei a fost larg deschisă...

Ziua aleasă pentru arătarea dintîi a acestui monument a marcat debutul campaniei electorale a actualului primar al Bucureştiului. Cuvîntul de inaugurare l-a avut academicianul Răzvan Theodorescu, care l-a asemuit pe edilul în funcţie cu Optimus Princeps, astfel era supranumit Împăratul Traian. Ei bine, doar această personificare de dragul metaforei propagandistice a înfuriat şi scînteiat spiritele, şi mai ales pe cei care sunt de cealaltă parte a baricadei faţă de cel care a ridicat statuia - opera lui Vasile Gorduz (1931, s.Trifeşti, Orhei, Basarabia - 2008, Bucureşti). Că de, suntem în campanie electorală, şi orice mijloc de a da-n adversar este bun...Ăsta este momentul. 

După ce am urmărit, contrariat şi dezgustat, flatulaţiile verbale ale diverşilor comentatori şi "specialişti", am decis să-mi expun şi public cîteva gînduri faţă de această realizare plastică, expusă pe cea mai importantă arteră a Bucureştilor.

Pornesc prin a spune - poate prea radical - că în acest oraş orice ai expune în materie de artă va fi hulit, batjocorit, răstălmăcit, iar spiritul etern bosumflat al "connaisseur"-ului va avea temei de a ricana. Chiar dacă mîine italienii s-ar milostivi de noi, şi ne-ar dărui statuia lui David, opera de vîrf a lui Michelangelo, tot ar fi contestată, persiflată! Poate pentru acelaşi motiv de nuditate, de arătare explicită a organului reproducător...Căci ce altceva se reproşează statuii concepute de Gorduz decît că în formele şi arhitectura ei nu se regăsesc obsesiile şi prejudecăţile din capetele noastre?!

Ca şi în cazul statuii lui Michelangelo, cea a lui Gorduz nu este într-un singur exemplar. La Sevilla şi la Roma două statui aproape identice stau cuminţi în spaţiul public, nu tulbură pe nimeni. A treia este cea aflată în discuţie, de pe treptele Muzeului Naţional de Istorie. Este rodul unei munci şi sinteze de aproape trei decenii (prima schiţă a Lupoaicei cu fular e semnată în 1980!), este, s-ar putea spune, o obsesie stăruitoare a artistului de a metisa cîteva teme, ajungînd el însuşi un fel de pacient al hipnozei numite protocronismul naţionalist. Este ceea ce colegul meu Erwin Kessler numea "o mărturie a catastrofei culturale prin care au trecut şi unii din cei mai profunzi artişti sub presiunea ideologiei oficiale, naţional-comuniste, în anii'80".

Nu mă deranjează absolut nimic la acest monument! Marea lui virtute este că nu ne lasă deloc indiferenţi, ci ne incită, ne răscoleşte, ne face să rîdem, să parodiem, căci nu are menirea să "înveşnicească memoria şi istoria", ci să problematizeze raportul nostru cu aceste dimensiuni, care sunt pervertite în fel şi chip, relativizate, şi aceste tare nu pot fi puse pe seama acestei opere, dimpotrivă, ea însăşi se citeşte ca un simptom al acestei anomalii. Şi atunci, de ce să rîdem cu atîta năduf dacă noi înşine, majoritatea, suferim de aceeaşi boală? Faptul că avem o operă de artă expusă în stradă care ne atrage atît de mult - nu trebuie decît salutat, şi să-i mulţumim artistului care s-a mutat în lumea cea veşnică, lăsîndu-ne prilej de pomenire şi consfătuire publică. Mai presus de orice este excelent expus. Dar asta nu se mai datorează artistului, mai degrabă celor care au înţeles în profunzime şi cu adevărat demersul său.

Într-o însemnare manuscrisă lăsată de Gorduz, semnată 2 aprilie 1982, acesta afirma: "Arta nu trebuie să făcută ca să placă lumii, ci ca să fie o lecţie pentru cei ce vor s-o facă". Tulburător de adevărat, dacă nu concepi arta doar ca pe o distracţie. Imperator Traianus este ca o oglindă în care ne recunoaştem, tocmai de aceea ne irită. Ne spulberă părerea despre noi, ne stă ca un ghimpe tocmai în faţa ficţiunii numite Muzeul Naţional de Istorie a României, al cărei director (Ernest Oberländer Târnoveanu) promite că monumentul nu va avea viaţă lungă. Tocmai din acest motiv, că nu se potriveşte cu viziunea sa despre istorie şi viaţă.

DSCN0761.JPG   

Foto:  ©vladimir bulat, mai 2012.     

Partager cet article

Repost0
1 septembre 2011 4 01 /09 /septembre /2011 08:35

Cînd eram mic, şi apoi adolescent, atenţia îmi era captată, uneori, de un obiect care îşi avea locul în preajma uşii de intrare, şi care era folosit cu stricteţe de toţi cei care păşeau pragurile caselor. Mai ales pe perioada ploilor, toamna şi primăvara. Era o ustensilă-cult: răzătoarea de încălţări. Cu timpul, mai ales odată cu expansiunea asfaltului, şi mai ales la oraşe - acesta a prins să dispară, iar acum a devenit bun de introdus în lista "inventarului exotic", alături de licurici, abac, degetare, maşina de cusut de picior, locomotiva cu aburi, lampa cu gaz...

 

Din fericire, aceste obiecte mai există, chiar dacă utilitatea lor a devenit o enigmă. Am găsit un speciment cînd am fost ultima oară la Chişinău, pe strada Sfîntul Andrei. Asta este în "partea de jos" a oraşului, în preajma Colinei Puşkin - nucleul străvechi al urbei.

DSCN7286

Casa este de la începutul secolului XX, construită în stil "modernist", cu o faţadă discretă aliniată la stradă. În dreapta intrării, lîngă trepte, se vede obiectul despre care vorbim, pe care am pus ochiul

 

DSCN7287.JPG

Desigur că specimenul este unul cît se poate de simplu (o bară încovoiată, şi o lamelă care le uneşte aproape de bază), dar cît de divers în forme poate fi acesta, se pot găsi diverse exemple în Europa, în locuri în care vestigiile trecutului sunt mai cu grijă păstrate şi puse în valoare.

 

foto: vladimir bulat @ august, 2011

Partager cet article

Repost0