Acesta este un citat din părintele Constantin Coman, care într-un articol despre ferestrele bisericilor, ne explică cum putem vedea lui lui Dumnezeu (prin fereastra bisericii sau o lectură teologică a realității, ed. Bizantină, 2007).

Mi-am amintit de acest articol în contextul unei discuții despre ferestrele înguste ale bisericilor răsăritene...

Cercetătorii Evului de Mijloc au astăzi minunata șansă de a vedea vestigiile trecutului prin sita restaurărilor/conservărilor mai recente sau din ultimele decenii, de care au beneficiat monumentele, artefactele izolate sau chiar întregi situri arheologice. Acest privelegiu nu-l aveau savanții de acum cîteva decenii; de aceea, în bună măsură, materialul ilustrativ inclus în albume și teze de doctorat, și-a cam pierdut utilitatea.

Pornind de al această constatare, apariția în acest an a cel puțin 2 publicații, care au în centrul preocupărilor savante arta noastră medievală, dă posibilitatea să scrutăm cu ochi noi trecutul autohton din sfera iconografică. Este vorba despre pe de-o parte despre albumul: Sfântul Cuvios Pafnutie-Pârvu Zugravul : tradiţie şi modernitate în arta brâncovenească; iar pe de alta, despre catalogul: Iconostase din București. Secolele XVII-XIX. Ambele au fost publicate de editura Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, Cuvântul Vieții.

Dacă primul volum pregătea și întregea năzuința canonizării lui Pârvu Mutu, devenit după urcarea în rîndul sfinților -- Cuviosul Pafnutie, cel secund, catalogul, este o cercetare ceva mai „abstractă” și mai analitică, astfel că problematica iconostasului devine o abordare de pionerat, cel puțin în spațiul cercetării românești. Cele patru autoare: Cristina Cojocaru, Elisabeta Negrău, Sultana-Ruxandra Polizu, monahia Atanasia Văetiși și-au propus să aducă spre o mai largă cunoaștere exemplul a 15 catapetesme din bisericile capitalei României, împărțind/clasificînd aceste piese ecleziastice în felul următor: „iconostase brâncovenești” (7 exemplare), „iconostase postbrâncovenești” (2 exemple), „iconostase neoclasice” (2 exemple), „iconostase neobaroce” (2 exemple), „iconostase neogotice” (2 exemple).

Studiul introductiv al repertoriului -- „Unind cele două lumi”. Despre iconostase și rolul lor. Preliminarii la o istorie a iconostaselor bucureștene din secolele XVII-XIX -- este semnat de monahia Atanasia Văietiși, istoric de artă medievală și conservator al colecției de artă a mănăstirii Stavropoleos. Rețin din consistentul studiu al maicii Atanasia următoarea frază: „În bisericile bucureștene există desigur mult mai multe iconostase care pot fi încadrate în categoriile stilistice amintite, după cum există și alte categorii care ar fi putut fi incluse în volum. Cercetarea noastră a acoperit un număr limitat de monumente, intenția noastră fiind aceea de a identifica piesele reprezentative pentru un anumit stil care au fost restaurate în ultimii ani și de a oferi un tablou semnificativ pentru intervalul analizat. Pe lîngă cele șapte iconostase aparținînd epocii brâncovenești, exemplarele cele mai vechi și valoroase, am ales cîte două pentru fiecare epocă artistică prezentată de noi, un criteriu fiind, desigur, starea de conservare. Am consacrat din acest motiv și cîte o rubrică acestui aspect, considerînd important să prezentăm modul în care s-a încercat în timpă păstrarea acestor valoroase piese din zestrea unei biserici. Selecția ne-a oferit posibilitatea de a urmări evoluția sculpturii și structurii arhitecturale a iconostasului muntenesc pe parursul a două sute de ani, de la cel mai vechi exemplar (Cotroceni, 1682) la cel mai recent (Sfîntul Spiridon - Nou, 1860), și, în același timp, de a observa tendințele picturii bisericești și orientarea comanditarilor în intervalul analizat” (pag. 13).

Afundîndu-se în studiul celor 15 iconostase autoarele au purces la un drum lung, anevoios, neașteptat de arid, secetos, pentru că istoria fiecărei piese în parte presupune o identificare cu parcursul istoric al fiecărui locaș arhitectural în parte; unele și-au ocupat locul dintru începuturi în sfînta biserică, și au rămas acolo pînă în zilele noastre, altele au fost strămutate, modificate. Cîteva exemplare au impus metoda interdisciplinară, solicitînd cunoștințe de teologie, iconografie, arheologie istorică, filologică, de paleografie slavă și elină etc. Din rațiuni editoriale însă, întregul material a trebuit unificat, redus la un „numitor comun”, la o formatare standard, astfel că dorința cercetătorilor medieviști de amplificare a materialului pe viitor, va putea duce mai departe acest travaliu de arhivă, bibliotecă și muncă de teren. Pe alocuri e chiar nevoie de o mai amplă deslușire și analiză...

Designul, elegant & atent echibrat, precum și prelucrarea imaginilor aparțin fotografului Daniel Mihail Constantinescu, cel care are deja o fructuoasă colaborare cu editurile Patriarhiei Române.

Să ne bucurăm, în cele din urmă, că în anul omagial al icoanelor și iconarilor am primit acest cadou de mare preț, catalogul Iconostase din București. Secolele XVII-XIX, dimpreună cu o serie întreagă de cărți apologetice, editate sau reeditate, despre teologia icoanei și a picturii ecleziastice în general.          

Calea Victoriei din Bucureşti are prea puţine monumente de for public, în contrast cu magazinele de lux, cu numărul "tractoarelor urbane", care rulează zilnic pe ea! Îl avem reprezentat în bronz pe Nichita Stănescu, dar şi pe Iuliu Maniu, îl putem vedea pe Mustafa Kemal Atatürk, dar şi efigia lui Corneliu Coposu, în sfârşit - ecvestra impunătoare reprezentându-l pe Regele Carol I, alături de o oroare din marmură, care se încheie în vârf cu un soi de "cartof" de bronz... Dar mai sunt şi nişte Aripi, în faţa fostului Bancorex...Iar pe treptele Muzeului Naţional de istorie stă, maiestuos, Imperator Traianus. Nicio legătură între ele, nimic nu se leagă de nimic şi prin nimic...

Dar de câteva zile acceaşi Cale a Victoriei s-a îmbogăţit cu încă un insert urban monumentul  "Neliniştea", de Aurel Vlad. De fapt, e mult spus că s-a "îmbogăţit", căci amplasarea acestei lucrări de artă, pe esplanada din faţa Hotelului Radisson Blu, are aerul unui provizorat. Posedă un soclu din lemn brut, personajele sunt legate între ele cu sârmă metalică, iar inexistenţa unei plăcuţe, care să ne arate ce reprezintă şi cine este autorul - confirmă statutul de "accident", în acest loc, a lucrării sculpturale. 

Dacă-mi amintesc bine, această compoziţie a mai fost expusă, în 2010, la Muzeul Naţional Mogoşoaia, cu titlul de mai sus, "Neliniştea". Reprezenta aceeaşi oameni goi, bricolaţi din petice de tablă, zinc, de culori diferite, de grosimi şi plexibilităţi diferite. Eşantioanele sunt prinse cu nituri deschise la culoare, din acelea care se folosesc în industria navală, şi apoi îmbinările sunt conturate cu o culoare roşie, expresivă. Toate personajele privesc în sus, cu chipurile şi trupurile desfigurate, mutilate, abrazive, marcate de o suferinţă terifiantă şi mutilantă, de o deznădejde care nu are margini, care şi-a pierdut forma, limitele, adresa...

În acest an s-a lansat şi albumul Neliniştea, de Aurel Vlad. 

La 25 de ani de la Revoluţia română din 1989 "Neliniştea" este lucrarea-simptom, marca ce planează de-asupra destinului actual al naţiunii române. Nu este o interpretare venită dinlăuntrul unui nihilism păgubos, ci e mai degrabă amprenta unei stări de fapt! 

foto: © vladimir bulat, decembrie, 2014.

UPADATE: Am fost informat că lucrarea lui Aurel VLAD a făcut obiectul unei licitaţii de artă online, în cadrul unei noi case de licitaţie - Ziman Auctions. Compoziţia sculpturală nu s-a adjudecat!

Fotografia aceasta ar fi avut neșansa să nu iasă din mapa de fotografii private, dacă nu m-aș fi întrebat la un moment dat, cum de stă atît de firesc acel pescăruș pe capul acelui bărbat? Putea fi oricunde, pe capul oricui, chiar și a unei persoane vii, în orice epocă.

Dar de ce, totuși, mi-a atras atenția? Căci e un monument ca oricare altul...

Nici măcar nu știam al cui este. Cînd am făcut această fotografie nici măcar nu știam al cui este monumentul! Am aflat ulterior, ros de curiozitatea de a ști cine poate fi cel căruia orașul Delft i-a oferit locul cel mai de cinste în piața pricipală. Este statuia avocatului, juristului, omului politic, filosofului și poetului  Hugo de Groot  (1583-1645), pe latinește: Hugo Grotius.

A fost o personalitate marcantă a miraculosului veac al XVII-lea olandez, om care s-a manifestat de foarte tînăr prin faptul că la 8 ani scria versuri în limba latină. La vîrsta de 15 ani, după absolvirea facultății din Leyden, nimerește în slujba unui foarte influent diplomat al vremii, Johan van Oldenbarnevelt, cu care ajunge în misiune la Paris, unde este primit în audiență de însuși regele Franței, Henric al IV-lea, care rămîne uluit de tînărul Hugo. Apoi, universitatea din Orleans i-a oferit titlul de doctor în drept.

Din 1604 s-a ocupat de dreptul internațional. În viața sa a fost implicat în nenumărate procese și tensiuni de ordin politic, teologic, administrativ, și se spune că trebuind să părăsească Țările de Jos tot în Franța și-a găsit cel mai sigur, liniștit și prolific refugiu. Cert este că acolo a scris tratate teologice, de drept și poezie. Cele mai importante ale vieții sale.

După moartea lui, la coastele germane, la Rostock, cînd vasul în care se afla a ieșuat, osemintele lui au fost aduse în țară, și înhumate în Biserica Nouă (Nieuwe Kerk) din Delft, alături de cei mai de vază oameni ai orașului și ai Țărilor de Jos.

Se spune că ultimele lui cuvinte au sunat astfel: Door veel te begrijpen, heb ik niets bereikt, care s-ar tămăci aproximativ așa: Pricepînd multe lucruri, am realizat puține dintre ele. Au fost cuvintele unui mare om, a unei conștiințe care a înțeles firescul unei vieți, care a priceput că chiar dacă înțelegi multe din această viață, puține sunt dintre ele cele care contează cu adevărat, profund, esențial! 

Dincolo de istorie, personalități, timp și tensiunile și extrazurile care au marcat aceste teritorii, la Delft ai sentimentul că scurgerea timpului e la fel de firească precum este fiecare zi a fiecăruia dintre noi. Aici, pe moment, ai convingerea că timpul s-a convertit în frumusețe, într-o spectaculozitate urbană pe care nu o mai întălnești nicăieri altundeva. Pentru că aici pictura și peisajul, oamenii și natura s-au influențat și inspirat reciproc. Iar asta face ca orice cataclism care ar șterge de fața pămîntului aceste locuri binecuvîntate, să se poate reface întocmai, fără cusur, ireproșabil, fără știrbire.

Este și opera minunată a unor oameni ca Hugo Grotius, care a crezut continuu în oameni, în Dumnezeu, în darurile pe care Acesta le-a lăsat oamenilor, pentru a-și înfrumuseța existența cît mai bine cu putință...Cu vîrf de măsură înțelegi și admiri aceste lucruri anume aici, sau mai ales aici, în Țările de Jos! 

Foto: ©  vladimir bulat, iulie, 2013

Monumentul Imperator Traianus este cel mai proaspăt instalat însemn urban al Capitalei. A fost dezvelit exact în Duminica Mironosiţelor, adică pe 29 aprilie. Iar cei care au ales această dată nici nu au bănuit cîtă deşertăciune şi prost-gust vor provoca în anumite medii expunerea în public a acestui monument. Pînă în acest moment pasiunile în jurul acestei statui încă nu s-au potolit. O adevărată cutie a Pandorei a fost larg deschisă...

Ziua aleasă pentru arătarea dintîi a acestui monument a marcat debutul campaniei electorale a actualului primar al Bucureştiului. Cuvîntul de inaugurare l-a avut academicianul Răzvan Theodorescu, care l-a asemuit pe edilul în funcţie cu Optimus Princeps, astfel era supranumit Împăratul Traian. Ei bine, doar această personificare de dragul metaforei propagandistice a înfuriat şi scînteiat spiritele, şi mai ales pe cei care sunt de cealaltă parte a baricadei faţă de cel care a ridicat statuia - opera lui Vasile Gorduz (1931, s.Trifeşti, Orhei, Basarabia - 2008, Bucureşti). Că de, suntem în campanie electorală, şi orice mijloc de a da-n adversar este bun...Ăsta este momentul. 

După ce am urmărit, contrariat şi dezgustat, flatulaţiile verbale ale diverşilor comentatori şi "specialişti", am decis să-mi expun şi public cîteva gînduri faţă de această realizare plastică, expusă pe cea mai importantă arteră a Bucureştilor.

Pornesc prin a spune - poate prea radical - că în acest oraş orice ai expune în materie de artă va fi hulit, batjocorit, răstălmăcit, iar spiritul etern bosumflat al "connaisseur"-ului va avea temei de a ricana. Chiar dacă mîine italienii s-ar milostivi de noi, şi ne-ar dărui statuia lui David, opera de vîrf a lui Michelangelo, tot ar fi contestată, persiflată! Poate pentru acelaşi motiv de nuditate, de arătare explicită a organului reproducător...Căci ce altceva se reproşează statuii concepute de Gorduz decît că în formele şi arhitectura ei nu se regăsesc obsesiile şi prejudecăţile din capetele noastre?!

Ca şi în cazul statuii lui Michelangelo, cea a lui Gorduz nu este într-un singur exemplar. La Sevilla şi la Roma două statui aproape identice stau cuminţi în spaţiul public, nu tulbură pe nimeni. A treia este cea aflată în discuţie, de pe treptele Muzeului Naţional de Istorie. Este rodul unei munci şi sinteze de aproape trei decenii (prima schiţă a Lupoaicei cu fular e semnată în 1980!), este, s-ar putea spune, o obsesie stăruitoare a artistului de a metisa cîteva teme, ajungînd el însuşi un fel de pacient al hipnozei numite protocronismul naţionalist. Este ceea ce colegul meu Erwin Kessler numea "o mărturie a catastrofei culturale prin care au trecut şi unii din cei mai profunzi artişti sub presiunea ideologiei oficiale, naţional-comuniste, în anii'80".

Nu mă deranjează absolut nimic la acest monument! Marea lui virtute este că nu ne lasă deloc indiferenţi, ci ne incită, ne răscoleşte, ne face să rîdem, să parodiem, căci nu are menirea să "înveşnicească memoria şi istoria", ci să problematizeze raportul nostru cu aceste dimensiuni, care sunt pervertite în fel şi chip, relativizate, şi aceste tare nu pot fi puse pe seama acestei opere, dimpotrivă, ea însăşi se citeşte ca un simptom al acestei anomalii. Şi atunci, de ce să rîdem cu atîta năduf dacă noi înşine, majoritatea, suferim de aceeaşi boală? Faptul că avem o operă de artă expusă în stradă care ne atrage atît de mult - nu trebuie decît salutat, şi să-i mulţumim artistului care s-a mutat în lumea cea veşnică, lăsîndu-ne prilej de pomenire şi consfătuire publică. Mai presus de orice este excelent expus. Dar asta nu se mai datorează artistului, mai degrabă celor care au înţeles în profunzime şi cu adevărat demersul său.

Într-o însemnare manuscrisă lăsată de Gorduz, semnată 2 aprilie 1982, acesta afirma: "Arta nu trebuie să făcută ca să placă lumii, ci ca să fie o lecţie pentru cei ce vor s-o facă". Tulburător de adevărat, dacă nu concepi arta doar ca pe o distracţie. Imperator Traianus este ca o oglindă în care ne recunoaştem, tocmai de aceea ne irită. Ne spulberă părerea despre noi, ne stă ca un ghimpe tocmai în faţa ficţiunii numite Muzeul Naţional de Istorie a României, al cărei director (Ernest Oberländer Târnoveanu) promite că monumentul nu va avea viaţă lungă. Tocmai din acest motiv, că nu se potriveşte cu viziunea sa despre istorie şi viaţă.

Foto:  ©vladimir bulat, mai 2012.