Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Recherche

13 juin 2016 1 13 /06 /juin /2016 14:37

Oleg Karavaiciuk (Олег Каравайчук), născut în 28 decembrie 1927, la Kiev, a murit în această dimineață, la Sankt-Petersburg!

Figură curat legendară, mitologică, autor a peste o sută și cincizeci de coloane sonore de film (filme semnate de Parajdanov, Muratova, Averbah, Șukșin etc.), numeroase simfonii, un pianist de geniu, un ciudat urban, acesta a rămas un outsider întreaga lui viață, atît în URSS, cît și după risipirea acesteia. Spre binele său. Un bufon medieval prin excelență, actor și improvizator dincolo de nebunia acceptată de omul „normal”, Karavaiciuk a lăsat o imagine și o operă împlinite ale unui om liber, mulțumit, chiar și atunci cînd interpreta la pian cu o față de pernă trasă pe cap...

După căderea comunismului a avut o viață quasi-anonimă, doar cunoscătorii operei lui îi solicitau prezența în diverse proiecte underground, cu dansatori, teatru, refuzînd orice tribulații comerciale. Participa doar acolo, unde creativitatea lui era neîngrădită, cu adevărat dorită, unde erau în largul lor inspirația și libertatea personale. Venea pe scenă, de cele mai multe ori, neștiind ce va interpreta. Dar compunea pe loc. Improviza. Se bucura! Comenta propria polifonie. A intrat în istorie cu proiectul, Mîna lui Gogol, în care explică muzical opera literară a lui Gogol. Este o capodoperă - mai ales pentru cine știe rusește...să înțeleagă și ce spune. Și cum explică. 

Lumea de azi trebuie să-l redescopere! Să-i guste din plin nebunia, cosmogonia, talentul incomparabil, unul care nu s-a împăcat cu nimic din ce înseamnă azi un muzician cunoscut: artist-producător-contract-sală-de-concerte-bilete-mass-media-promovare-

Pentru că era un om viu, neliniștit mereu, neformal, creator prin excelență, un compozitor neblazat. Trebuie văzute și filmările rămase, care l-au înregustrat în fața pianului, în duel cu clapele, cu propria imaginație debordantă, nesecată, chiar la vîrsta senectuții... 

Muzica lui, bereta pe ochi, zulufii încadrîndu-i chipul de androgin, vor dăinui în memoria celor care l-au ascultat, simțit și apreciat ca pe unul din cei care au dat un sens major graniței dintre două veacuri...cel socialist, care făcea cu putință naștere unor astfel de personaje, și cel capitalist, care-i ocultează, îi pune în umbră. Karavaiciuk a demonstrat că poate crea dincolo de aceste convenționale paranteze. 

foto: domeniu public

foto: domeniu public

Partager cet article

Repost0
20 avril 2016 3 20 /04 /avril /2016 21:57

În primăvara lui 2011 vizitam din nou Viena, și nu doar vizitam. Participam cu fotografii de pe ochiul de veghe într-o expoziție curatoriată de Ion Grigorescu, ACTUAL.

După expoziții, muzee, deambulări prin oraș, am poposit pe CebotariWeg, strada care poartă numele legendarei cîntărețe lirice de origine basarabeană, Maria Cebotari (1910-1949), un vulcanic și scînteietor talent, care a apus la fel de subit cum a și răsărit pe marile scene de operă ale Europei. E mult spus că vienezii i-au dedicat o stradă acestei femei radioase, e vorba mai degrabă de o străduță pitorească la chiar marginea metropolei fostului Imperiu Austro-Ungar.

Au trecut cinci ani aproape de la acel moment, și singurul regret pe care-l am, este că nu am găsit locul de veci, care se pare că se afla în același district 19 (Bezirk Doebling) al Vienei. Pentru că aș fi dorit să aprind o lumînărică la căpătîiul mormîntului său...Doar că realizarea unui deziderat nu este mereu la înălțimea pretențiilor & așteptărilor.

 

Mormîntul Mariei Cebotari în necropola familiei Diessl, Döblinger Friedhof @ foto: Friedemann Hoflehner

Mormîntul Mariei Cebotari în necropola familiei Diessl, Döblinger Friedhof @ foto: Friedemann Hoflehner

Regretul pe care-l port de atunci fost însă diminuat în chip neașteptat de o publicație proaspătă, apărută pe blogul lui Willy Prager, în care fotograful german a suprins-o pe Maria Cebotari în turneul său, din 1943, de la București. Diva a fost cazată la Athenee Palace, hotelul somităților, oamenilor de vază, unde a și suprins-o fotograful în cîteva secvențe de o mare expresivitate. Pentru că însuși chipul artistei era fin și minunat. 

P.S. pentru cine nu a văzut filmul Cătușe roșii (aka Odessa în flăcări, 1942), cu Maria Cebotari în rolul principal, acesta este accesibil în limba originalului cu subtitrare în limba română aici

Partager cet article

Repost0
24 mars 2016 4 24 /03 /mars /2016 21:06
Franco Arminio: puseuri de dincolo

Pentru că am făcut mulți ani mail-art, intens cam un deceniu (2004-2014), am rămas cu exercițiul unor texte succinte, numai bune să-ncapă pe suprafața unei cărți poștale. Cum dimensiunile unor suporturi de acest fel variază între 9/12 și 10/15 cm., textele pe care le scrii pe aceste mănunchiuri de carton trebuie să fie parcă dintr-o respirație, dense, neliniștitoare, să încapă în ele tot ce vrei să spui atunci cînd le caligrafiezi. Scrisul acesta devine precipitat, ca o respirație mai agitată, ca atunci cînd te oprești din alergat. Nu simți însă nevoia să revii, nici să cizelezi frazele, le lași mereu supurînd de sens(uri) și puncte de suspensie.

Tocmai de aceea am savurat realmente și cu maximă înțelegere frustețea notațiilor celor care și-au luat rămas bun de la această viață, așa cum reies acestea din cărticica lui Franco Arminio, Cartoline dai morti (2011). Omul este poet, eseist, „paesologo”, cum el însuși se definește. Arminio consideră că e de datoria scriitorului să descrie individualitatea, caracterul, năravurile, particularitățile unei țări, el și-a asumat această funcție, mecanica acestui exercițiu complex și util. Locuiește la Avellino, în Campania, iar în 2015 a luat pentru acest volum Premiul Gorky

În Cartoline dai morti avem de-a face cu niște notații venite de dincolo, în care cel plecat rezumă în puține cuvinte ce i s-a întîmplat cînd a părăsit lumea aceasta; atît de imprevizibilă e plecarea fiecăruia dintre ei. Nu ne gîndim niciodată cum e ultimul minut de aici, și prima clipă acolo. Lumea noastră e finită, limitată, inconturnabilă, condiționată. Cea de dincolo e pururea cufundată în mister: temută, incomensurabilă, ofertantă din diverse perspective; dincolo de pragul morții ne așteaptă infinitul, complet invers față de ce spun filistinii, precum că acolo nu există nimic. Ceva-ul existențial nu se poate transforma în nimic, numai pentru că ignoranții nu pot oferi un sens veșniciei de unde nu ne este îngăduit să revenit. Dar la ce anume să revenim? De aceea tălmăcirea cîtorva fragmente din cartea italianului, aș demara-o tocmai cu acest fragment, despre împăcarea noastră cu „soarta” morții. Grafic vorbind, fiecare cugetare ocupă o pagină, iar spațiul alb în jurul cuvintelor sporește ecoul prelung, vîscos, provocat de acestea:

 

„pentru început cei apropiați vor să ne aducă înapoi. apoi, se obișnuiesc cu gîndul că am dispărut. în cele din urmă, tuturor le convine că suntem acolo, unde suntem.

 

nu am murit încă, dar mi-am montat deja fotografia pe piatra funerară alături de cea a soției.

 

mi-am pus ștreangul în ziua în care doctorul a zis că mai sunt necesare investigații suplimentare. devenise clar că asta îmi mai rămînea: să fac rost de o funie în garaj. 

 

vecinele mele veneau în fiecare seară pentru taclale sau pentru a se plînge pe soții lor. cînd am murit acestea s-au întristat foarte, pentru că nu mai aveau cu cine să-și petreacă timpul liber.

 

în ziua deschiderii sezonului de vînătoare cineva m-a luat drept prepeliță.

 

în anumite cazuri, ca al meu de pildă, moartea se prezintă ca un ultim hașur, precum e cireșica de pe tort.

 

morfina îmi lua durerile, iar nu și iritarea de tot ce vedeam în jurul meu. mă scoteau din sărite toate, pînă și o fărîmă de șuncă sau bolboroseala cafelei de pe foc.

 

în ziua aceea în care doctorul m-a anunțat că am cancer, am slăbit 2 kg. le-am pierdut în timp ce plîngeam. 

 

la cincizeci de ani aveam aspectul unui om care trăgea să moară de la o zi la alta. am murit la nouăzeci și șase, după o îndelungată agonie.

 

mi s-au pus în sicriu foarte multe păpuși. pe piatra funerară erau de asemenea o sumedenie. iar de ziua mea de naștere mama cumpără mereu altele.

 

spital de boli nervoase. e în jur de cinci dimineața. vecinul îmi tot turuie: „nu muri, nu muri, mîine va veni la tine fiica, nu muri, mai stai și vei vedea că garantat va sosi” .

 

am murit în pat cu o femeie. ne cunoscusem cu o oră înainte.

 

soția aștepta de la mine ultimul cuvînt, eu însă nu am mai spus nimic. doar deschideam și închideam gura.

 

nimeni nu m-a prevenit de nimic. am fost nevoit să fac totul de unul singur: să nu mă mișc, să-mi pierd darul vorbirii, să mă răcesc și în cele din urmă să mă putrezesc.

 

mereu am fost un taciturn. nu meritam să fiu călcat de un camion.

 

a mers la un fierar, pentru a discuta despre balustrade. mai putem oare crede în dumnezeu, dacă omul moare în timp ce vorbește despre balustrade?

 

aveam doi copii-adolescenți. cînd m-am îmbolnăvit am înțeles că suferința mea nu le trezește niciun gram de compasiune. mai degrabă - un disconfort, pentru că mama nu mai avea timp să le coacă.

 

de regulă, acasă se moare în dormitor sau în baie. aproape niciodată - în bucătărie. rar de tot moarte survine în sufragerie. eu am murit pe balcon.

 

mereu am avut ghinion. în ziua înmormîntării mele toată lumea vorbea despre înhumarea fiicei farmacistului. ea murise în ajun.

 

nu cunosc exact de ce am murit. doctorii tot luau analize, încercînd să afle de ce sufeream.

 

eu am murit de bătrînețe, deși nu eram tocmai bătrîn. aveam doar cincizeci și nouă.

 

pe pietrele funerare oamenii ca mine apar cu mustăți lungi, răsucite. nici nu-mi amintesc cum am murit.

 

sunt dintre cei care cu un minut înainte de moarte eram în perfectă ordine.

 

mi-am scos pijamaua. intenționam să mă îmbrac și să mă pregătesc pentru o nouă zi, am reușit însă să-mi pun doar cămașa.

 

era toamnă. în piață eram singur. mă spijineam de baston. vîntul bătea din toate părțile. m-a ridicat la ceruri împreună cu banca pe care stăteam.

 

moartea mea a fost precedată de alte optzeci de miliarde.

 

s-a întîmplat în spital. era pe la ora două, dincolo de geam lumina un soare puternic. nu mă durea nimic. am inspirat mai adînc, și am înțeles că acesta va fi pentru mine ultimul. 

 

eu eram învățător. la clasele primare. acum sunt la pensie. de curînd am devenit văduv. asta e tot.

 

eram un bonom. apoi, mi-a murit fiul, după care am pierdut dinții. despre restul e mai bine să păstrez tăcerea.

 

eram bolnav de ciroză, dar cu două zile înainte să mor mă plimbam cu fularul echipei „Napoli”.

 

m-am îmbolnăvit de diabet. acesta mi-a mîncat întîi piciorul, apoi - tot restul. 

 

nu i-am înțeles niciodată pe cei care nu se tem de moarte. acum îi înțeleg și mai puțin”.

 

.....................................................................................

În speranța că se va găsi cîndva un editor român pentru Cartoline dai morti mă opresc aici, pentru că avem ce învăța din aceste fulgurații literare, ludice și pline de seva abisurilor omenești, care mai trebuie desigur cizelate în românește, dar scopul meu era doar să trezesc apetitul pentru această scriere, pentru că festinul cel măreț urmează! Garantat.

  

 

 

  

   

Partager cet article

Repost0
19 février 2016 5 19 /02 /février /2016 13:10
foto: © vladimir bulat

foto: © vladimir bulat

The windiest militant trash

Important Persons shout

Is not so crude as our wish:

W.H.Auden

 

Habar nu am cîtă lume l-a cetit pe Christopher Hitchens la noi, dar în lumea anglofonă el are o miriadă de fani. Chiar și după moartea lui, în 15 decembrie 2011, rîndul cetitorilor & simpatizanților ideilor, șarmului & argumentației risipite prin cărțile rămase, nu a prea scăzut. Culegerea de eseuri, And Yet..., apărută anul trecut, în noiembrie, culege cronici entuziaste pe ambele maluri ale Atlanticului.

Destinul lui postum însă a început cu volumul Mortality, apărut simultan și în UK și US, în septembrie 2012. Acesta este al doilea apărut la noi, după cartea poate cea mai scandaloasă a lui, God is Not Great: How Religion Poisons Everything (2007), publicată la noi la aceeași editură, Litera. 

Zilele acestea mi-a nimerit în mînă Mortalitate, care m-a atras cu a sa copertă sobră, minimalistă, aspră, glacială. În engleză cartea a apărut cu mai multe feluri de coperți, editorul român a ales-o însă pe aceasta, căci cu adevărat se potrivește foarte bine, e cea mai adequată. Este o carte despre actul muririi, despre cum e să-ți închei socotelile cu terestra existență, și cum te raportezi la cei din jur în lunile care premerg momentului despărțirii. Hitchens nu are o perspectivă creștină asupra vieții & a morții. Pentru că era ateu, neo-marxist, liberal, iar în tinerețea sa europeană chiar a cochetat cu socialismul britanic de tip troțkist. Mortalitate ne arată cum e să mori fără să-ți fie frică de întîlnirea cu dumnezeu (autorul l-a scris anume cu „d” mic), să nu-ți fie groază de iad, să nu te aștepți la miresmele raiului, să-și displacă jelaniile de aici și de dincolo. Interesant de consemnat, că în versiunea rusă, cartea a apărut sub denumirea „Ultimele 100 de zile” (este disponibilă în format PDF, în regim liber), pentru că în rusă nu există un substantiv pe care-l avem noi, pentru „starea ființelor vii supuse morții”, cum definește Șăineanu în dicționarul său, mortalitatea. Apoi, mai cred, că titlul este sugerat, în subsidiar, și de bătrîna tradiție a armatei sovietice, cînd cu o sută de zile înainte de ordinul de mobilizare a vechiului contingent de ostași, aceștia se rădeau în cap la zero...survenea o perioadă de „delir” și de „relaxare”, de murire pentru armată, un fel de despărțire ritualică de aceasta...E o speculație personală, raportată la cartea minunată a lui Christopher Hitchens. 

Hitchens a avut parte de ceea ce, demult, Updike, numea „marele C”., care acum e ceva banal, omniprezent, globalizat, adică, ceva ce ține de regnul arctic al oncologiei, scurt spus: cancer. Un cancer la nivelul ganglionilor limfatici. Povestea a început la NY, după o zgomotoasă lansare a ultimei sale cărți...care chiar se pomenise a fi penultima antumă. E vorba de volumul său de memorii, Hitch-22. În fapt, în perioada sa de agonie, în septembrie 2011, a văzut lumina tiparului voluminosul op - Arguably: Essays, o culegere de 107 texte pe diverse teme de cultură, cărți & politică.

În iunie 2011 a devenit evident că Hitchens nu mai posedă un trup, ci devine un trup, este un trup, cum se exprimă chiar autorul, undeva în Mortalitate. Nu este acel gen de stingere pentru care te pregătești cuviincios, creștinește, prin rugăciune, liniștire, ca-n „bizantinul” volum al lui Evghenie Vulgaris, Îndeletnicire despre buna-murire. Hitchens e atent, dimpotrivă, la degradarea trupului, la pierderea vocii (despre comunicarea vocală face un minunat expozeu!), la starea sîngelui, la căderea părului, se referă la fizica & biologia celulelor care se degradează, dar nu regretă decît pierderea libertății cuvîntului. Nu-l vedem nicio clipă încrîncenat, resentimentar, furios, nu-și deplînge soarta. Negociază cu propriul corp. Or, „furia nu și-ar avea rostul”, scrie autorul, și are acut doar sentimentul risipei. Risipa de tot. Bucuria era dată însă de faptul că descriindu-și propria degradare, oferea un mic ghid intelectual despre cum să trăiești cu propria ta vulnerabilitate, murire, mortalitate. Chiar dacă descrie ceva iremediabil, ireconciliabil, sfîșietor, empatic se întovărășește, în paginile pe care le alcătuiește, cu mari spirite ale vremii sale, contemporane cu el, dar și cu unele demult apuse: Callimah, Pascal, T.S. Eliot, Updike, W.H.Auden, Nelly Sachs, Bob Dylan, Kingsley Amis, Nietzsche, prof. Sidney Hook, dr. Francis Collins, John Diamond ș.a. 

Poate formula cea mai de neuitat din această carte este Tumortown, sau Tumorville - este lumea în care te pomenești transportat, exilat, posibil abandonat, și din care nu mai poți evada decît pentru a ajunge la cimitir sau crematoriu. Ajuns acolo, autorul Mortalității a decis astfel: „Pînă acum am decis să mă prevalez de tot ce îmi oferă boala și să rămîn pe baricade, luînd, în același timp, toate măsurile impuse de declinul meu inevitabil. Repet, la fel trebuie să procedeze și o persoană sănătoasă, numai că într-un ritm mai lent. Este soarta comună nouă tuturor. În ambele cazuri, însă, ne putem lipsi de maximele facile care nu-și respectă promisiunile” (p. 83). El se arată ceea ce în idiș s-ar numi shtarker (שטאַרק), adică un tip răzbătător, puternic, persevent și conșiincios. Autorul însuși, pe linia lui Nietzsche, cu al său starker (cu umlaut pe a, adică 2 puncte orizontale de-asupra), din sintagma: Was mich nicht umbringt macht mich starker, se încurajează, căutînd formule de luptă a duhului cu boala cărnii, necruțătoare. 

Mortalitate rămîne o carte senină, lucidă, chiar ludică pe ici-colo, și mie personal ca intensitate și exercițiu literar, mi-a amintit de copleșitorul volum-eseu al lui William Styron, Darkness Visible (1990). Doar că amintirile despre nebunie, rod a unei depresii profunde, nu au dus la decimarea fulgerătoare a lui Styron, așa cum i-a provocat, lui Christopher Hitchens mutarea definitivă dincolo...De remarcat că textele celor doi au apărut inițial în grandiosul promotor al culturii populare, publicația Vanity Fair.           

Un mare spirit liberal, cugetător de capul lui, cum a fost Christopher Hitchens, războindu-se cu religiile, terorismul, politicile „corecte”, oficiale, cu mințile leneșe, cu impostura diverselor confesiuni, cu propriul cancer la esofag în cele din urmă, și-a descris această trecere cu stil, elegant. Dar și cu puțină lipsă de consolare, undeva, ca un ecou.   

Partager cet article

Repost0
4 juillet 2015 6 04 /07 /juillet /2015 13:45

Se rotunjesc în curînd 4 ani de cînd stăteam, într-o dimineață de iulie (11.07.11), pe peronul semi-pustiu al gării centrale din Praga, și scrutam cu luare aminte acest monument. M-a cucerit prin simplitate, firesc, prin faptul că-mi evoca romanul Austerlitz, a lui W.G.Sebald. Era un monument dedicat memoriei copiilor salvați de urgia nazismului, care se abătuse peste Cehia anului 1939. Nu știam atunci că, de fapt, bărbatul care ține un băiețel în brațe, cu o fetiță lîngă, stînd în picioare lîngă o valiză din aceea pătrățoasă cu care tații noștri mergeau la armată...că acel bărbat este o personalitate anume, care trăia încă - Sir Nicholas George Winton.

Azi am aflat că marele filantrop, bancher și un discret longeviv, s-a mutat la Domnul, la vîrsta de 106 ani.  Acesta a salvat de Holocaust 669 de copii, fapt despre care a povestit lumii de-abia peste 50 de ani. O jumătate de veac a tăcut , nici măcar propriei sale soții, daneza Grete Gjielstrup, nu i-a mărturisit despre faptele sale de a fi salvat un număr atît de mare de copii cehi.

Probabil că a fost printre ultimii supraviețuitori ai evenimentelor petrecute în anticamera celui mai cumplit război, prin care a trecut Europa în toată istoria ei. Și care a arătat o maximă dicreție, pe măsura faptelor sale de omenie, risc, filantropie și iubire față de oameni! Omul a făcut ce a știuit mai bine, cu tălcuri adănci, fără să aștepte vreo răsplată. Un astfel de om reabilitează din plin orice abatere specifică umanității, și ne face să amînăm concluzia că omul este o ființă esențialmente decăzută...

Ne simțim mîndri de a fi măcar contemporani cu astfel de oameni, chiar dacă propriile noastre fapte sunt departe de a fi ca ale lor.  Noi rămînem în umbră, dar scrutăm faptele luminoase ale lui Sir Nicholas George Winton, pe care le avem mereu în față.   

fotografie © vladimir bulat

fotografie © vladimir bulat

Partager cet article

Repost0
7 mai 2015 4 07 /05 /mai /2015 11:50

O veste tristă ne sosește astăzi de la Chișinău.

Unul dintre graficienii care ne-au marcat din fragedă copilărie dar și adolescența, iar apoi, maturitatea, Isai CÂRMU nu mai este. Este o pierdere ireversibilă pentru întreaga noastră artă și cultură, căci am pierdut un incontestabil reper. A fost pentru cîteva generații o adevărată bornă artistică, și un far spre care ne ținteam ochii. Pentru că ne-a arătat cu adevărat, cum trebuie să arate cartea.

Orice carte ilustrată de el era (și va rămîne!) o bucurie desăvîrșită, care acum ne va lipsi. Dar cine suntem noi să alegem, să fim nemulțumiți? Dumnezeu a ales. L-a chemat pe artist la EL, căci noi am avut deja bucurii destule, de-a lungul deceniilor, pe seama artei lui Cârmu. 

Pe curînd, și la revedere în Ceruri!

Am la îndemînă acum elegantul volum cu Lirica lui Francesco Petrarca, scos în 1975, la editura Cartea moldovenească din Chișinău (în traducerea lui Pavel Darie), cu o prezentare grafică de Isai Cârmu, din care redau vizual cîteva repere. Cartea a apărut într-un tiraj de 5000 de exemplare, iar unul dintre ele a ajuns și la București, unde l-am cumpărat anul trecut de la niște copii, de pe stradă...Acum acest volum a devenit cu adevărat de neprețuit! O perlă.

În 1982 editura Literatura artistică, tot din Chișinău, a publicat albumul Isai Cârmu, cu o selecție amplă din creația de grafician, și maestru al cărții. Este și aceasta o raritate bibliografică.  

Isai CÂRMU: 1940-2015
Isai CÂRMU: 1940-2015
Isai CÂRMU: 1940-2015

Biblioteca Națională a RM a editat, în 2010, o broșură cu o biobliografie, dedicată operei lui Isaie Cârmu (astfel apare pe coperta publicației prenumele artistului), un ghid exhaustiv prin creația artistului (alcătuitor: Svetlana Miron), care este disponibilă on-line.

Partager cet article

Repost0
15 décembre 2014 1 15 /12 /décembre /2014 15:44

Şi dacă tot am evocat atmosfera arhaică, tulburătoare şi sumbră a cimitirului Sfânta Treime din Chişinău, am decis să aduc în prin-plan un exemplu din Bucureşti, a unui exemplu de transfer al unei culturi necropolistice născute cu mai multe decenii în urmă, la Săpânţa, în Maramureşul aflat la mare distanţă de capitală. Este vorba despre Cimitirul vesel, devenit faimos în lumea întreagă.

Ei bine, prin peregrinările mele prin cimitirele Bucureştiului, am dat de un specimen venit de acolo. Care s-a montat la mormântul celui care s-a numit Grigore Pop, născut la Săpânţa.

DSCN9494.JPG 

Transcriu întregul epitaf, care este specific "liricii" sepulcrale de la Săpînţa, fără a avea cromatica vie şi zglobie a monumentelor maramureşene. Poate că iniţial crucea aceasta a fost colorată, dar s-a spălat de ploi şi zăpezi în cele patru decenii, de cînd a fost aci montată. Purced la lectura textului:

"Aci eu mă odihnesc

Pop Grigore mănumesc

În Săpînţa m-am născut

Şi a munci mea plăcut

În Bucureşti am venit

Aci m-am căsătorit

Săraca nevasta mea

Care-n veci nu m-a uita

Că eu lume o părăsai

la 73 de ani Mr. 1972."

 

foto© vladimir bulat, 14 ianuarie 2012.

Partager cet article

Repost0
13 décembre 2014 6 13 /12 /décembre /2014 12:21

Am împrumutat acest titlu de la istoricul francez Philippe Ariès, care într-o carte omonimă magistrală publicată în 1977, arată formele de receptare ale morții, relația bisericii cu aceasta, precum și o incursiune în numeroasele culte ale mormintelor etc. Volumul a apărut în versiune românească în 1996, în traducerea lui Andrei Niculescu, la defuncta editură Meridiane.

Acomodarea creștinismului cu vechile credințe telurice va atinge, începând cu secolul al XVIII=lea, indiferenţa, ne comunică același Ariès. Gândul acesta m-a emoționat la început, apoi, mi-a dat îndelung de gândit, și asta pe fundalul ceremonialelor de înmormântare de astăzi, care au degenerat în timp în niște forme barochizante, dar absolut lamentabile din perspectivă duhovnicească autentică. Gustave Flaubert, demult, avea această cugetare (în romanul Educația sentimentală): "Grija pentru adevărul exterior dovedește josnicia contemporană <...> Exuberanțá valoarează mai mult decât gustul , pustiul mai mult decât un trotuar și un sălbatic mai mult decât un coafor!".

Cu aceste gânduri am purces în vechiul cimitir din coasta bisericii Sfânta Treime, de lângă Gara Feroviară din Chișinău. De fapt, e mult spus vechiul cimitir, ceea ce a mai supraviețuit din acesta e o mică parte din ce a fost, se pare, cândva, iar acum e înghesuit din toate părțile de blocuri de beton, de garaje reziduale, de o platformă în care nimeni nu mai știe ce se petrece acolo. După vechi obicee, o parte din cimitir era folosită de comunitatea hasidică; dispărută acum. Locul rămas nu are vivacitatea unuia în care vine multă lume, lume care să-l îngrijească, să-l mențină în ordine, să-l viziteze în scopuri turistice, cum este Père-Lachaise sau Bellu din București. Aici este încremenire, delăsare, pustiire, și loc de trecere. Pe aleea principală am văzut că-și scurtează unii traseele, altfel fiind foarte ocolite și mult mai lungi! Măcar dacă trecerea printre morminte le-ar aminti de moarte, la fel de des cu pașii care-i poartă pe acolo. 

De fapt, cimiterele sunt pe măsura comunităților în mijlocul cărora s-au constituit și crescut. Cimitirele sunt proiecția ”portretistică” a acestora, relația lor cu moartea, veșnicia și strămoșii.

Am pășit pe aleea principală, și singura asfaltată în întregime, a cimitirului Sfânta Treime, și am început să caut semnele trecutului, căci cele ale contemporaneității sunt cu totul insignifiante în acest loc. Probabil că ar trebui să mulțumim Bunului Dumnezeu că a păzit acest loc, să nu fie înghițit de pofta nestăvilită a dezvoltatorilor, în goana lor permanentă de pământ, nepăsându-le de ”regiunile inferioare” (Tertulian). Cred că mare parte din orașele moderne și contemporane sunt edificate și țesute pe vechi cimitire, pe genunea de oase și cenușă a strămoșilor noștri.

Moara-lui-Assan-7639.JPG

Moara-lui-Assan-7661.JPG

Moara-lui-Assan-7649.JPG

Moara-lui-Assan-7640.JPG

Această cruce frumos sculptată este aproape înghițită de pământ acum. Este unul din cele mai elegante modele din câte există în cimitirele din Chișinău (admit că ar putea fi chiar un unicat!), care are după cîte-mi dau seama, influențe caucaziene. Are o mică lacună la brațul stâng, dar în rest își păstrează foarte bine aspectul originar.

Moara-lui-Assan-7662.JPG

Moara-lui-Assan-7643.JPG

Moara-lui-Assan-7645.JPG

Acest monument funerar îmi amintește de cele mai bune exemple de sculptură populară basarabeană, asupra cărora arhitectul Eugen Bâzgu, secondat de Mihai Ursu, au scris un amplu studiu, apărut acum câțiva ani. Se numește Arhitectura vernaculară în piatră, ed. Știința, 2009, despre care am avut ocazia să scriu. I-am fotografit ambele laturi, care au în opinia mea inscripții-parazitare, adăogate acum circa un secol (dată fiind ortografia din Rusia Țaristă, abrogată de comuniști).

Moara-lui-Assan-7646.JPG  

Moara-lui-Assan-7655.JPG

Multitudinea formelor și stilistica crucilor care populează acest cimitir, confirmă o dată în plus multiculturalitatea urbei, conviețuirea etnică, existența unei ortodoxii foarte blânde, laxe, tandre. Care a inspirat însemne funerare de o largă diversitate. Iar pietrarii locului s-au arătat sensibili la tot felul de comenzi, au împlinit în chip strălucit menadrele gustului și a sensibilității celor care i-au plătit.

Moara-lui-Assan-7641.JPG

Și pentru că o preocupare aparte în cecretările mele o constituie poezia funerară, intenționez să închei acest excurs succint printre monumentele funerare conservate în cimitirul Sfânta Treime, cu acest epitaf tautologic, desprins de pe un mormânt al unui june, care purta numele de Ubeivolk N. 1925-1951, care s-ar traduce prin Ucidelup, cu prenumele de botez Nicolae:  ”Scumpului nostru ficior și frate / primește al nostru / dar de la părinți / și frați / Te păstrăm cu drag / în inimile noastre”. Textul este în limba română, dar redactat cu caractere chirilice, date fiind condițiile vitrege ale românismului postbelic. Se știe că după 1944, limba română a avut mult de suferit, nu numai la nivelul lexicului, dar înseși grafia i-a fost înlocuită cu cea chirilică, de care se desprinsese cu aproape un secol în urmă...după 1860. Regimul de ocupație sovietică a considerat că limba română e mai elegantă și mai împlinită în straiele acestea, a grafiei chirilice, inpunându-se apăsat ideea că fondul lexical de bază al acesteia nu este latin, ci slav.

Moara-lui-Assan-7651.JPG

O placă de țiglă cu însemnele fabricii lui R.Kalweit din [Kis]hinew. Cu astfel de plăci se marcau marginile mormintelor. Fragmente din acestea sunt risipite în multe locuri ale micuțului cimitir.

Nota bene: o foarte inspirată selecție de fotografii din aceași cimitir se poate vedea și pe blogul Vederi din Basarabia

foto© vladimir bulat, decembrie, 2014.

Partager cet article

Repost0
16 septembre 2014 2 16 /09 /septembre /2014 10:40

Întîmplarea face ca de-abia azi să dau peste această ştire!

Aceasta ne anunţă că locul de veci al lui Nico Pirosmanişvili, despre care nu se ştia nimic pînă de curînd, se pare că a fost descoperit în cimitirul Kukia din Tbilisi. Pentru că smeritul şi umilul artist georgian a murit complet sărac, bolnav şi abandonat de toţi, s-a crezut că nici nu a avut parte de un mormînt, de o piatră funerară. Iată, că Ministerul Culturii din Georgia anunţă că se vor face demersuri susţinute, pentru ca supoziţiile şi presupunerile să capete tăria certitudinii; probabil se va recurge la exhumarea şi expertiza arheologică a acelui mormînt, pentru a se putea stabili, dacă inscripţia de pe piatra sepulcrală, "Iartă-L, Doamne, pe Nikala!" (acest prenume este o altă formă pentru Nico), se referă anume la artistul Pirosmani.

Să nădăjduim, că după ce ne-a încîntat cu opera sa plastică aproape un veac, ar fi minunat să ştim de aici încolo că Pirosmani are şi un loc de închinare, unde să i se aducă ofrande şi lumînări de către aceia cărora memoria lui este dragă şi de neuitat!

mormantul-presupus.jpg 

sursă foto: interpressnews.ge

Partager cet article

Repost0
4 février 2014 2 04 /02 /février /2014 23:16

HOFFMAN-Inez van Lamsweerde & Vinoodh Matadin

 

foto: Inez van Lamsweerde & Vinoodh Matadin, NYTimes

Partager cet article

Repost0