Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

30 janvier 2017 1 30 /01 /janvier /2017 10:31

Scrierea mustoasă și stufoasă a lui Patrick Leigh Fermor, care face plămada volumului Drum întrerupt  (ed. „Humanitas”, 2016), este un bun prilej de meditație despre cum consemnează istoria deambularea unui tînăr călător, scrisă de el însuși după o vreme îndelungată de la momentul consumării evenimentelor, despre care narează însuși autorul. Mai simplu spus: care este valoarea în timp - mai ales în era internetului - a unor astfel de mărturii literare? Nu numai că însuși autorul a scăpat multe dintre detaliile, amănuntele și datele acelei vremi, dar și peisajul urban și uman s-a transformat de-a lungul deceniilor. De fapt, s-a schimbat cu totul. De aici și tilul...cred.

Transcriu mai jos un fragment semnificativ din această superbă scriere: „Toate aceste fragmente disparate formează un puzzle care nu este nici pe departe complet; dar, sforțîndu-mă să-mi amintesc, concentrîndu-mă pe un gol anume, descopăr că adesea piesele lipsă ies la suprafață și se întrepătrund. Poate faptul că am consemnat deja acest mic fragment din trecut într-un carnet de însemnări, deși am pierdut însemnările, a ajutat respectivele evenimente să prindă rădăcini cîteva straturi mai jos. Tonul unei voci, stări de spirit, lumina, detaliile peisajului sau ale straielor, străzi, castele, lanțuri muntoase, negi, dinți de aur, cicatrici, mirosuri, dispunerea unei camere, un vers dintr-un cîntec, gustul mîncării sau al băuturii încercate pentru prima oară, titlul unei cărți lăsate deschisă pe o bancă, un titlu dintr-un ziar sau, destul de des, vreun obiect neînsemnat, pe care nici nu-l admiram, nici nu mi-l doream, expus în vitrina unei prăvălii, o față cu melon sau umbrită de o pălărie de fetru, sub un felinar sau într-un bar, pe care n-o mai întîlnisem, cu care nu mai stătuseam de vorbă și nici nu voiam să stau, dar pe care doar o studiasem - cît de limpede față de galaxia de necunoscuți baudelairieni pe care tînjeam să-i cunosc, ca silueta din A une passante! - dau fuga, vin alene sau se furișează din întunericul cețos care le-a adăpostit aproape trei decenii. Dar există niște goluri pe care nici măcar concentrarea nu le poate umple: piesa care lipsește a pierit pentru totdeauna.

Sunt multe asemenea goluri.” (pag. 87).

Cugetarea de mai sus este lămuritoare pentru felul în care notația frustă, jurnalieră, schița descriptivă din imediat, se topește în aluat literar, care nu mai are valoarea unei informații, ci devine un organism existențial, transmis prin cuvinte, în cea mai bună tradiție a travelog-ului. De subliniat aici contribuția britanică la această cultură devenită internațională, prin piesele literare semnate, alături de Patrick Leigh Fermor, a unor Bruce Chatwin, Colin Thubron sau Robert Byron.

Ei bine, Fermor, mi se pare, îl are „mentor” anume pe Robert Byron (1905-1941), un stălucit cărturar și istoric de artă și al arhitecturii britanic, care în 1928 a publicat volumul The Station, în care se ocupă de o manieră diferită de studiul mănăstirilor grecești pe care le vizitează, decît au făcut-o anterior numeroșii călători, pelerini și oameni învățați, după ce a vizitat Athosul în 1927. 

Patrick Leigh Fermor vizitează Muntele Sfînt la mai puțin de un deceniu după Robert Byron, mai exact între 24 ianuarie și 18 februarie 1935. Prezența lui Byron junele, o putem intui și din consemnarea că Fermor și-a cumpărat poemul Don Juan...„mi-am mîncat merindele, iar apoi, vreme de cîteva ceasuri, am fumat și am citit Don Juan de Byron - am cumpărat poemul ieri, foarte ieftin, dintr-o librărie micuță. Cred că este o operă magifică, deși nu e în totalitate poezie” (pag. 299). Scrierea aceasta a lui Byron l-a însoțit pe Fermor de-a lungul peregrinărilor sale prin mănăstirile aghiorite, deși lordul Byron nu a vizitat niciodată acele locuri, deși pomenște de Athos în Peregrinările lui Childe Harold, din care Fermor transcrie un fragment (vezi pag. 314-315). Dealtfel, chiar memoria lui Byron, o găsește evocată de părintele de la Sofronie, de la Iviron, care susținea că „Lordul Byron... era un mare admirator al Greciei” (pag. 329). Foarte interesantă este atitudinea scriitorului în fața celor pe care-i vede prosternîndu-se și îngenunchind peste tot, în semn de evlavie și de credință, iar el scria astfel despre sine: „M-am simțit ca un păgîn și un filistin groaznic că eram singurul care stătea nemișcat, dar ce altceva puteam să fac?” (pag. 328). Neaderența lui la comportamentul credinciosului ortodox nu-l privează însă de capacitatea-i fantastică de a observa oamenii, gesturile, simțirile acestora, și conchide: „Este emoționant să vezi solicitudinea cu care călugării își tratează oaspeții” (pag. 334).

După ce vizitează nordul și centru peninsulei, Fermor coboară spre Marea Lavră, unde i se recomandă să viziteze un schit românesc, unde are ocazia să vorbească românește, dată fiind familiaritatea autorului cui spațiul românesc despre care narează în prima parte a cărții de față, dar și în anumite capitole din cealaltă carte a sa, apărută și ea în românește, Între păduri și ape (ed. „Humanitas”, 2016). Iar despre monahii de aici spune că „au un farmec nesecat” (pag. 335).

Prima semnalare a numelui lui Robert Byron apare în contextul în care Fermor ajunge la Simonopetra - mănăstirea pe care descendentul lordului Byron o compară cu Potala din Llasa, „și avea dreptate”, conchide Fermor. Iar la mănăstirea rusească cu hramul Sfîntului Panteleimon află despre minunata vizită aici a cărturarilor britanici și americani, printre care era și Robert Byron, a cărui carte citată mai sus, i se îngăduie să o ia de la bibliotecă la el în chilie, de unde aflăm că părintele Vasile, care i-a împrumutat-o, este și el pomenit în The Station, într-o dedicație a lui Colin Davidson, și nu numai. Află apoi, că-și amintește mai multă lume de musafirii britanici, David Talbot Rice, Mark Ogilvie-Grant, și de profesorul american Thomas Wittemore (1871-1950), cel care în chip decisiv a constibuit la restaurarea minunatei ctitorii a lui Theodor Metochites, mănăstirea Khora din Constantinopol. Amintirea acestor oameni era încă proaspătă în conștiința monahilor de prin mănăstirile prin care a trecut și Fermor. Și asta pe fundalul unei minunate descrieri a slujirii în biserica Russikonului: „...o intensitate, o bogăție și un mister cum nu mai întîlnisem pînă atunci. Toate reperele mele s-au prăbușit, erau cît se poate de diferite de slujbele bulgărești, românești și grecești, iar cînd m-am uitat la chipurile  impenetrabile, inexpresive ale acestor mužik, au întruchipat în ochii mei stepele înzăpezite, plăsmuindu-mi în minte imagini alle Kremlinului, cu mulțimea lui de domuri, ale stepelor siberiene străjuite de pini și legănate de urletul lupilor. Ușor-ușor, biserica s-a umplut de lumînări aprinse, iar în lumina brîndă întinderile lucrate în aur și coloanele spiralate și-au pierdut orice urmă de prost gust” (pag. 352-353). 

Este evident că cea mai mare plăcere i-a făcut-o lui Fermor șederea la Sfîntul Panteleimon, căreia i-a dedicat și cele mai multe pagini (loc dspre care spune răspicat: „unde am fost cel mai fericit” (pag. 356)), pentru că-l vedem apoi pe autor tot mai trist, mai ales cînd ajunge la Xenophontos, unde este atent totuși la cele două mozaicuri, pomenite de Byron, în The Station. Devine clar că în bună măsură pașii săi sunt ghidați de însemnările antemergătorului, care privea cu ochi de specialist lucrurile și licrările. Zographou și Chilandari sunt mănăstirile care-i prilejuiesc autorului niște considerații despre starea și statutul mănăstirilor străine de neamul grec, acestea aparținînd, respectiv, bulgarilor și sîrbilor, precum și scurte incursiuni în istoria acestor seminții ortodoxe, prin mijlocul cărora trecuse înainte să ajungă la Sfîntul Munte.

La capătul acestor însemnări constați cît de diferiți suntem, noi cei din Răsărit, și cum suntem văzuți de cei din Apus; noroc că priveala aceasta este plină de simpatie și de pricepere erudită, vine din partea unui om care a empatizat mai mult și mai profund cu oamenii, decît a adorat călătoria în sine; iar lucrul cel mai minunat este că Patrick Leigh Fermor a descoperit lumea prin care a trecut mergînd anume pe jos, un lucru aproape imposibil azi! Dar cu putință atunci, în primele decenii ale secolului XX, iar astfel de cărți cum e Drum întrerupt, vorbește exact despre aceasta: acea lume polimorfă, tihnită, și pe cale de a așeza temeinic după conflictele balcanice, nu mai este la fel; drumul pe care puteai merge neîntrerupt altădată, nu mai este nici el, precum l-a călcat Fermor odinioară...   

vedere spre mănăstirea Sfîntul Penteleimon. foto: vl. b., iulie 2015.

vedere spre mănăstirea Sfîntul Penteleimon. foto: vl. b., iulie 2015.

Repost 0
10 janvier 2017 2 10 /01 /janvier /2017 23:02

În toamna tîrzie a lui 2015, istoricul de artă rus, Yakov Bruk / яков владимирович брук, vizita ierusalimul pentru a prezenta cartea sa despre unul dintre primii colecționari de artă din U.R.S.S., Yakov Kagan-Shabshai (1877-1939).

Acolo se întîlnește cu sculptorița Miriam Gamburd, iar aceasta îi arată albumul editat de mine în același an: „Antologia picturii moldovenești - An Anthology of Moldavian painting”, publicată la chișinău, la sugestia și cu suportul lui Mariu Marin.
 

Încîntat de acest album, Yakov Bruk a rugat-o pe Miriam Gamburd să-mi expedieze un exemplar al cărții sale, cu dedicație: „lui vladimir bulat, autorul antologiei picturii moldovenești, cu un salut cordial, nov. 2015”.

Volumul îl am în față acum, și trebuie să mărturisesc că este o bijuterie, atît din punct de vedere poligrafic, cît și ca aparat critic, realizat de-a lungul a mai mulți ani, minuțios, cu o acrivie de modă veche, academică; e un material care reconstituie biografia legendarului personaj care a fost Yakov Kagan-Shabshai, fizician și matematician ca formație, profesor și inginer ca profesie, cel care a pus bazele unei istorii care ne interesează pe noi aici: a colecționării pictorilor evrei, într-o vreme în care aceștia nu erau doar subestimați, ci chiar de-a dreptul ocultați de „aristocrația financiară”, după cum ne comunică Leonid Pasternak, tatăl marelui scriitor...

Yakov Kagan-Shabshai și cartea despre istoria lui

Volumul are trei capitole:
1. reconstituie biografia colecționarului, precum și etapele de constituire a colecției sale de artă; în 1932 aceasta a fost predată muzeului evreiesc din odessa; după 1934 muzeul este închis în chip brutal, iar peste scurtă vreme colaboratorii acestuia, patru dintre ei, arestați;
2. o selecție de reproduceri color după lucrările care au făcut parte din colecția lui Yakov Kagan-Shabshai;
3. catalogul întregii colecții, care conținea lucrări de: Mark Chagall (circa 20 de piese!, majoritatea picturi), Robert Falk, Leonid Pasternak, El Lissitzky, Polina Hentova/
Polia Chentoff, ca să nu pomenesc decît de cîteva nume, devenite repere ale istoriei artelor plastice din secolul XX; întreaga listă conținea 139 de piese de artă, cf. opisului reprodus în facsimil în carte.

Este un volum despre o figură tragică, și despre soarta la fel de dramatică a colecției, despre care lumea practic a uitat, și e remarcabil faptul că cel care a vorbit despre Yakov Kagan-Shabshai, după moartea acestuia în 1939, a fost tocmai Mark Chagall, într-o vreme în care chiar propria sa operă era pusă sub semnul dispariției, declarată de naziști „artă degenerată”...era și firesc să fie așa, căci anume colecționarul l-a ajutat financiar pe Chagall, încă din 1905, și i-a împrumutat pentru prima sa personală de la Berlin, în 1923, 18 pînze din colecția sa.

După cîteva decenii povestea omului Yakov Kagan-Shabshai și a lucrărilor din preajma sa a fost rescrisă, spre neuitare de data aceasta, și pusă între copertele cartonate ale acestui volum, semnată de un mare specialist în arta veche rusă, sculptură din sec. XVIII-XIX, și a unui tratat în cinci volume despre desenul rus din secolele XIX-XX (2006-2014).

Repost 0
9 novembre 2016 3 09 /11 /novembre /2016 14:15

după ce am scris 2011, la moartea artistului, un scurt necrolog, văd că lucrurile nu au evoluat în sesnul reevaluării operei acestui artist...

...au trecut 5 ani de cînd ne-a părăsit virgil preda!

acel virgil preda (1923-2011), pictorul, pe care l-am cunoscut bine, și cu care am avut îndelungi și prelungite conversații despre artă, în atelierul său din strada doamnei. era vecin cu paul radu chitic (1944-2007), criticul și dramaturgul, care m-a chemat pentru prima oară să facem împreună o emisiune de artă, la prima televiziune independentă din românia, „soti tv” (își mai amintește cineva de această „epocă de peșteră” a televiziunii, în afară de andreea esca?).

cu virgil preda am purtat poate cele mai fascinante conversații despre abstracționism, constructivism și în general despre „obiectivismul” în artă. avea dar oratoric, și cunoștințe destule ca să susțină lungi și competente prelegeri despre felul în care imaginea a „migrat” dinspre „recognoscibil” către „sensibil”, și chiar mistic...știam că era căsătorit cu o artistă maghiară, și că mergea adesea la budapesta. a călătorit mult la viața lui, și avea o bună înțelegere a fenomenelor artistice din întregul veac XX. nu vorbea doar din cărți, ci mai ales din propria experiență, din contactele pe care le-a avut cu alți artiști, de pe toate meridianele lumii. cu toate astea, a optat pentru un trai retras, modest, discret și pentru o artă etică. da, pictura lui era mai presus de orice cu încărcătură etică, nu pentru că esteticul îi era străin, ci pentru că-l considera „decorativ”, un adjuvant ne-necesar al actului artistic. onirismul său plastic era de natură esențialmente etică, nu concepea niciodată să fie altceva pe pînză, decît era în viață: tăcut de cele mai multe ori, modest, precis, exact în formulări, riguros, cu mintea descleștată...

din păcate, pe vremea aceea cînd l-am cunoscut, nu aveam aparat de fotografiat pe care-l să-l port după mine tot timpul, cum fac azi, prin urmare, arhiva mea nu a conservat decît foarte puține dintre picturile sale aproape „anahoretice”; am ales dintre acestea una, care prin suplețea ei, prin rafinamentul grafic și cromatic, esențializate, vorbește infinit mai mult despre pictorul virgil preda, decît acele cîteva fraze pe care am reușit să le formulez, acum la 5 ani de cînd doar arta lui mai este printre noi, nu și făuritorul acesteia.

îmi voi aminti cu multă simpatie și respect de suplețea și căldura cu care mă primea, și de felul în care vorbea despre lucrurile care cu adevărat contează în artă. era un artist de talia lui paul gherasim, neîndoielnic, doar că nu a creat în jurul său un mediu, o comunitate, un grup. tocmai pentru că era absolut restras, la limita a-socialului. mi-am cîntărit cuvintele, și voi mai afirma că, în materie de pictură, virgil preda este cel mai important experimentalist al artei românești postbelice.

 

 

lucrarea se numește „semn”, și este din colecția criticului pavel șușară & a galeriei Arina Susara, mai exact, „colony art”.
foto@ vl.b.

 

în-„semnele” lui virgil preda
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri Simeze
commenter cet article
21 octobre 2016 5 21 /10 /octobre /2016 23:58

fotografia asta nu m-a impresionat neapărat prin aspectul veșmintelor de pe cei doi frați, absolut explicabil, dată fiind condiția lor socială și vremea de război în care a fost îmbălsămată acea realitate.

însă, absolut copleșitor este felul în care cei doi se țin de bățul dintre ei, care-i leagă, este gestul rudeniei lor trainice, de nezdruncinat, al solidarității și al spijinului reciproc, este ceea ce face acest document fotografic să devină cu adevărat prețios, magnific, în cel mai înălțător sens. este, în limbajul lui Barthes, acel „punctum” care atrage și subjugă vederea. care se și întîlnește frontal cu privirea celui mai mic, care ne privește.

cei peste 70 de ani (se pare) care au trecut de la momentul fotografierii nu au uzat/diminuat cu nicio iotă, cred, puterea de seducție a acesteia, tocmai datorită acelui gest, poate chiar involuntar dintre cei doi portretizați...

credit foto: miruna stan

credit foto: miruna stan

Repost 0
4 août 2016 4 04 /08 /août /2016 13:37

Pictorul și omul de cultură Paul Gherasim, fost isonar și epitrop al Mănăstirii Stavropoleos, ne-a părăsit ieri, spre a se muta în Logosul, pe care a tot încercat de-a lungul anilor să-l reprezinte în culori. Cu posibilitățile omului și ale artistului.

În luna iunie a oferit un scurt interviu pentru revista Lumea Monahilor, pe care-l ofer cu multă căldură celor care nu au apucat să-l cetească.  Este în bună măsură chintesența a tot ce a simțit, reprezentat în imagini, propăvăduit și afirmat în cuvinte sau tăceri acest om în ultimele decenii, cel puțin în pătrarul de veac de cînd l-am cunoscut eu. Pare să fie ultima sa zicere dialogală.

Ultimul interviu al lui Paul Gherasim
Ultimul interviu al lui Paul Gherasim
Ultimul interviu al lui Paul Gherasim
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia Oameni și chipuri
commenter cet article
15 juin 2016 3 15 /06 /juin /2016 07:01

Am scris pe larg deja despre această delicioasă carte.

Și acum, la mai bine de o lună de cînd am cetit-o și comentat-o, tot mă întreb: cărei minuni se datorează această incredibilă aducere în mai multe limbi a textului ei? Conținutului? Lexicului? Narațiunii? Sau mașinăriei de promovare germane, care este editura Suhrkamp?

Dacă o astfel de carte se difuzează atît de larg, înseamnă că marea literatură este încă printre noi. Nu a fost cu totul copleșită & maculată de comerț, filistinism, fățărnicie...

Merg diseară să o cunosc pe Katia Petrovskaia, care va fi prezentă la lansarea cărții sale în limba română.  

cartea a apărut în numeroase limbi @suhrkamp

cartea a apărut în numeroase limbi @suhrkamp

Revin după întîlnirea cu Katia Petrovskaia.

Repost 0
13 juin 2016 1 13 /06 /juin /2016 14:37

Oleg Karavaiciuk (Олег Каравайчук), născut în 28 decembrie 1927, la Kiev, a murit în această dimineață, la Sankt-Petersburg!

Figură curat legendară, mitologică, autor a peste o sută și cincizeci de coloane sonore de film (filme semnate de Parajdanov, Muratova, Averbah, Șukșin etc.), numeroase simfonii, un pianist de geniu, un ciudat urban, acesta a rămas un outsider întreaga lui viață, atît în URSS, cît și după risipirea acesteia. Spre binele său. Un bufon medieval prin excelență, actor și improvizator dincolo de nebunia acceptată de omul „normal”, Karavaiciuk a lăsat o imagine și o operă împlinite ale unui om liber, mulțumit, chiar și atunci cînd interpreta la pian cu o față de pernă trasă pe cap...

După căderea comunismului a avut o viață quasi-anonimă, doar cunoscătorii operei lui îi solicitau prezența în diverse proiecte underground, cu dansatori, teatru, refuzînd orice tribulații comerciale. Participa doar acolo, unde creativitatea lui era neîngrădită, cu adevărat dorită, unde erau în largul lor inspirația și libertatea personale. Venea pe scenă, de cele mai multe ori, neștiind ce va interpreta. Dar compunea pe loc. Improviza. Se bucura! Comenta propria polifonie. A intrat în istorie cu proiectul, Mîna lui Gogol, în care explică muzical opera literară a lui Gogol. Este o capodoperă - mai ales pentru cine știe rusește...să înțeleagă și ce spune. Și cum explică. 

Lumea de azi trebuie să-l redescopere! Să-i guste din plin nebunia, cosmogonia, talentul incomparabil, unul care nu s-a împăcat cu nimic din ce înseamnă azi un muzician cunoscut: artist-producător-contract-sală-de-concerte-bilete-mass-media-promovare-

Pentru că era un om viu, neliniștit mereu, neformal, creator prin excelență, un compozitor neblazat. Trebuie văzute și filmările rămase, care l-au înregustrat în fața pianului, în duel cu clapele, cu propria imaginație debordantă, nesecată, chiar la vîrsta senectuții... 

Muzica lui, bereta pe ochi, zulufii încadrîndu-i chipul de androgin, vor dăinui în memoria celor care l-au ascultat, simțit și apreciat ca pe unul din cei care au dat un sens major graniței dintre două veacuri...cel socialist, care făcea cu putință naștere unor astfel de personaje, și cel capitalist, care-i ocultează, îi pune în umbră. Karavaiciuk a demonstrat că poate crea dincolo de aceste convenționale paranteze. 

foto: domeniu public

foto: domeniu public

Repost 0
10 juin 2016 5 10 /06 /juin /2016 13:39

În orice spațiu contemporan de artă s-a încetățenit dihotomia: comerț vs. artă non-profit. DEzbaterea nu va avea niciodată, cred, sfîrșit. Nici n-ar fi firesc să se întîmple astfel. Pentru că sunt oameni cărora le plac banii de dragul banilor, și alții - care au nevoie de ei doar ca să dea un sens cît mai așezat existenței. Nu-mi propun deloc o nuanțare a preferințelor, ci doar am marcat un cadru al unei minimale discuții despre un fapt care s-a petrecut zilele astea, cred eu relevant pentru scena de artă din MD. E vorba de participarea unei lucrări de artă contemporană la o licitație de Contemporary East, a celebrei case Sotheby's, în 7 iunie, la Londra. 

Cum era și de așteptat, anume o lucrare de Pavel Brăila a fost selectată spre vînzare, o instalație cu tuburi de neon - WANT (2008). Onor celor două site-uri de nișă din MD, care au adus informația în spațiul mediatic autohton, madein.md și 25.md. Dar nicio altă publicație cu vizibilitate & prestigiu nu a considerat că acest fapt merită consemnat! Dar nu despre asta este vorba...

Întradevăr, Pavel Brăila este considerat cel mai important artist din MD, iar orice curator sau manager artistic din această lume, care concepe un proiect cu arta actuală din estul Europei, se gîndește mai întîi la Brăila! 

De ce o astfel de lucrare a ajuns să fie interesantă din creația lui Brăila, și nu fotografiile lui, performances, filmele sale sau instalațiile pe care le-a tot expus cu succes în mari forumuri de artă actuală? Pntru mine personal este un mister. Dar cred că răspunsul rezidă în grafica și semnificațiile lui WANT = un cuvînt care poate fi cetit și ca substantiv, și ca verb. Cred că anume caracterul lax al acestuia a atras atenția selecționerilor de la Sotheby's, pentru că „voința” tatălui este cea care modelează dintotdeauna bună parte a acestei lumi. „Tatăl” este chiar părintele natural, dar poate fi și boss-ul, șeful, patronul, directorul, șeful statului, dictatorul, președintele, curatorul...Dealtfel, lucrarea face parte dintr-un proiect intitulat Father's Dream, dar care mie din punct de vedere tehnic mi se pare că se leagă de o mai veche etapă a artistului, din jurul lui 2008-2012, și din care a expus ceva și la București.

 

Pavel Brăila, WANT. sursa imaginii: http://www.sothebys.com/en/auctions/ecatalogue/2016/contemporary-east-l16117/lot.297.html

Pavel Brăila, WANT. sursa imaginii: http://www.sothebys.com/en/auctions/ecatalogue/2016/contemporary-east-l16117/lot.297.html

De ce Pavel Brăila? De nu Mark Verlan, sau Slavik Druță, sau Lucia Macari, sau Igor Scerbina, sau Alexander Tinei, sau Vasile Rață, sau-sau...lista ar putea fi mai lungă. Dar e cert că anume aceștia sunt cei care au pornit de la primele ediții CarbonArt, după 1996, și au urmat fiecare cîte o traiectorie personală și specifică, în spații geografice diferite. Și, în mod paradoxal s-ar părea, anume Brăila, care e rezident mai mult pe la Chișinău, este și perceput ca artist MOLDOVAN, prin excelență.

Acum „canonizarea” lui capătă o nouă (și previzibilă) dimensiune: proiectarea pe piața de artă contemporană, la cel mai înalt nivel. Dacă-mi amintesc bine, un Adrian Ghenie cînd a debutat la aceeași casă de licitație nu a avut un estimate atît de spectaculos, precum are acum Brăila...Să fie, oare acesta un semn că și Pavel Brăila va ajunge un star al vînzărilor exagerate în materie de artă actuală?

Doar timpul va putea arăta cît de rentabilă este investiția într-o lucrare semnată de Brăila...iar lui îi urăm să aibă inspirational trigger open all the time - pentru că el însuși spune că așa funcționează pentru el arta...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri Agenda Simeze
commenter cet article
9 juin 2016 4 09 /06 /juin /2016 14:14
Scriitorul  Evgheni Vodolazkin. foto: vladimir bulat

Scriitorul Evgheni Vodolazkin. foto: vladimir bulat

Emisiunea lui Vladimir Pozner are o audiență uriașă în Rusia de azi, pe canalul 1. Săptămînal invită cîte o personalitate, și discută cu ea timp de o oră. 

Emisiunea din 6 iunie l-a avut invitat pe scriitorul și istoricul literar Evgheni Vodolazkin, destul de bine cunoscut publicului cetitor din România. I-au fost deja traduse două romane, iar al treilea, Aviatorul, va apărea în românește în primăvara anului 2017. 

Au vorbit despre acest nou roman, despre anul 1917 în Rusia, despre Petru cel Mare, despre democrație, despre lipsa și neadecvarea acesteia în Rusia lui Putin...dar cel mai interesant a fost însă dialogul dintre un ateu declarat (Pozner) și un credincios practicant (Vodolazkin), un dialog care a avut ca punct de plecare situația bisericii ruse de astăzi, dacă este sau nu adecvată vremurilor pe care le trăim. 

Dar chestiunea credinței a pornit de la o povestire a lui Vodolazkin pe care a evocat-o Pozner, care i-a mers la suflet...acolo naratorul vorbește despre botezul său la vîrsta de 16 ani, pe vremea comunismului, adică despre intrarea practică în lumea ortodoxiei, și complicata situație a aceluiași, cînd a nimerit la universitate. Studentul nimerește la un curs de ateism științific, iar profesorul îi întreba pe fiecare dacă este sau nu un credincios, mai bine zis dacă crede în existența lui Dumnezeu. Aici încep chinurile; dacă va Îi va nega existența, asta va însemna dezicerea de Hristos, și implicit de botezul pe care l-a primit în numele Lui, iar dacă va afirma că este credincios, riscă să-și piardă statutul de student sovietic. Poate fi exmatriculat! Se apropia momentul în care trebuia să se scoale, să dea răspuns, iar înaintea acestuia s-a întîmplat minunea: ușa auditoriului s-a deschis, și cineva l-a chemat pe domnul profesor de urgență la rectorat...Autorul susține că a fost o lucrare proniatoare, care l-a scăpat de rușinea dezicerii, căci cel mai probabil ar fi spus că nu există Dumnezeu... 

Desigur că Pozner a surîs la un astfel de răspuns al autorului, ochii lui divulgau un fel de condescendență față de Vodolazkin, care l-a și citat pe Chesterton...care zice, că scepticii preferă să creadă că lumea a fost făcută din nimic, pentru că totul s-a născut din nimic ca rezultat al propriului efort... 

O încîntare acest dialog al lui Vodolazkin cu unul dintre cei mai influenți și urmăriți oameni de TV din Rusia, Vladimir Pozner, primul rămînînd nu doar un excelent scriitor, ci și un om de duh, un credincios autentic, un mărturisitor al lui Hristos! Iată o frază a lui, pe care o aduc în literele române: „Mă tem de orice manifestare a teocrației, mie frică de orice presiuni din partea bisericii, și cred că orice credincios autentic se teme de astfel de lucruri. De ce? Fie și pentru că credința este o chestiune individuală, iar răspunsul nostru în fața Celui de Sus va fi individual. Să tîrăști cu forța pe cineva la biserică este o treabă foarte nocivă...

Repost 0
4 juin 2016 6 04 /06 /juin /2016 15:45
foto © vladimir bulat

foto © vladimir bulat

Cartea aceasta s-a născut dintr-un reportaj publicat în Vanity Fair, de jurnalistul Maximillian Potter. Raportul lui Maximillian pentru publicul american a pornit de la povestea sumbră prin care a trecut proprietarul celei mai scumpe plantații oenologice din lume: Domaine de la Romanée-Conti (DRC). Acesta a primit o scrisoarea anonimă, prin care i se comunica inerenta distrugere a celebrei vii, dacă Monsieur Aubert de Villaine - actualul moștenitor al domeniului - nu va plăti suma de un milion de euro, astfel „aurul roșu” al Burgundiei va fi salvat...ce poate fi mai dramatic pentru lumea vinului exclusiv, decît să rămînă orfană, fără acel 1% magic din care se face cel mai scump vin din lume?

Povestea este cu adevărat fascinantă, și nu trebuie povestită. Trebuie parcursă de fiecare cetitor în parte, individual, egoist, pe cont propriu. Tocmai pentru că acest volum a prilejuit autorului său să reconstitui aidoma unui arheolog istoria acestei podgorii, a persoanelor și personalităților care au avut tangențe cu ea, și se pare că Romanée-Conti se înrudește cu istoria Franței înseși. Mai mult, Potter povestește pe larg, în termeni oenologici specifici, ce-nseamnă acest terroir, și aceste les cuveries care fac faima Burgundiei, și a întregii lumi viticole franceze.

Cartea lui Maximillian Potter a apărut în luna iulie a anului 20014, și este un omagiu adus misticismului autentic (poate fi unul impur?) al artei vinului. Minunat este să consemnez că alături de foarte promițătoarea colecție In Vino Veritas a editurii Baroque Books & Arts, iată că și editura Publica își aduce foarte seriosul aport în promovarea culturii vinului în țara noastră. Umbre în vie va fi, cred, o carte discutată, comentată, savurată, cetită cu creionul în mînă, pentru că mai presus de orice este o foarte savuroasă poveste, o carte foarte bine scrisă & documentată. E un ghid instructiv, profund intelectual spre o lume în care simplii muritori nu au acces. În ultimă instanță,  face o punte spre ceva la care unii visează, și doar unii ajung să-l și savureze!

Bernard Pivot, în al său Dicționar din dragoste din Vin, răspunde el însuși unei întrebări pe care o adresa invitaților săi în emisiunea Bouillon de culture: „În ce plantă s-au animal v-ar plăcea să vă reîncarnați?” -  „Într-un butaș de Romanée-Conti”.

Rațiunile pentru care Pivot are și își declară public o astfel de dorință, ni le explică cu lux de amănunte americanul Maximillian Potter...în Umbre în vie, care prezintă adevărata poveste. Este și declarația unei fascinații de multe decenii, pe care o au oamenii din Lumea Nouă față de arta vinului francez...  

Repost 0