Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Recherche

23 septembre 2018 7 23 /09 /septembre /2018 00:03
pictură de Nelly Vrânceanu;  foto: vladimir bulat @ 2018

pictură de Nelly Vrânceanu; foto: vladimir bulat @ 2018

Am scris titlul de mai sus, și m-am „încuiat” singur!

E un oximoron emfatic în acea alăturare de cuvinte, doar că emfaza e, cred, cel mai puțin subsumabilă picturii semnate de Nelly Vrânceanu, o artistă de origine moldavă, dar deja de mulți ani rezidentă în una din cele mai bogate zone în monumente istorice ale Franței, Dordogne, sau mai exact, în Périgord. 

Am urmărit opera ei în anii când stătea în Moldova, apoi am avut ocazii mai puține de a o face; ea fiind o artistă nu doar discretă, ci și fatalmente sensibilă, deși palmaresul ei expozițional nu e deloc insignifiant, ci dimpotrivă. Pictura ei divulgă o zbatere interioară foarte intensă, o continuă căutare a unui stil, a unei expresii personaliste, contemplative. Da, în pofida unei realiste ziceri plastice, Nelly Vrânceanu pare a fi mult mai abstractă în pofida acestui paravan. Ea pictează preponderent peisaje, dar și, urmând o schemă doar de ea știută, face și naturi statice. Obiecte umile, puse pur și simplu unele lângă altele, cuminte. Face apel la ele atunci când natura devine intangibilă, iar peisajul de neînțeles...Un obiect fără suflu îl poți pipăi, mângâia, lua în mâini. Anatomia lui e aievea, și oarecum statică, încremenită, pe când „duhul” peisajului se arată efemer, mișcător, sprințar și, adesea, incomprehensibil, de neatins. Sunt subtilități la care, cred, se gândește și asupra cărora meditează artista; cu pensula în mână, cu penița, în scris, în timpul lecturilor, călătoriilor, în răstimpul deambulărilor prin pădurea virgină din preajma și împrejurimile casei. 

Am vizitat expoziția ei (deschisă între 9 septembrie și 3 octombrie)din Le Palais des Évêques, din Issigeac, o impunătoare clădire a barocului francez (1660), parterul căruia este alocat artei contemporane. Aici Nelly Vrânceanu are picturi mai vechi și mai noi, și câteva foi grafice, surprinzătoare pentru mine, lucrate-n laviu, într-o tehnică proprie, distilată după o rețetă pe care nu o divulgă nimănui. Cum artista lucrează în deplină solitudine, laboratorul ei rămâne secret. Dar această „bizarerie” este aparentă doar. E o formă de a nu bruia libera lectură a oricărei dintre operele sale. Nelly Vrânceanu nu vorbește decât arareori despre ce și cum pictează, lasă opera însăși să murmure. Tocmai această tăcere mă încântă cel mai mult, dar mă și neliniștește; îmi oferă putința să mă „plimb” prin(tre) peisajele sale, în galop sau ușor, agale. Aici este marea lecție pe care o învăț: artista nu vrea să ne învețe nimic. Și pentru că sunt cam sătul de povețele artei contemporane, de angajamentele ei, de înregimentările ei - splendide în sterilitatea pe care o degajă - , pictura cuminte și tăcută a artistei Nelly Vrânceanu îmi este foarte pe plac. Îmi place să o pipăi cu vederea. Să o contemplu. Și să-mi savurez tăcerea, împinsă de priveliștile ei. Pictate în culori tomnatice, rafinate, nostalgice, fumurii, tonice, șoptite.           

pictură de Nelly Vrânceanu; foto: vladimir bulat @ 2018

pictură de Nelly Vrânceanu; foto: vladimir bulat @ 2018

Tăcerea interpretului se întretaie cu cea a operei. Constat, că nu e chiar lipsit de sens titlul care m-a înghiontit și inspirat pentru acest scurt text.

Am văzut expoziția și m-am bucurat, anume pentru că Nelly Vrânceanu nu a abdicat la a fi ea însăși, într-o lume în care cameleonismul, adaptabilitatea, baleiéreа în conjunctural și raptul intelectual au devenit normă, „îndreptar” al succesului; artista contrazice prin opera sa atmosfera generalizată în care se află, și continuă propriul discurs, propriul program estetic; ea conferă o culoare majoră meditației unui splendid scriitor de sec. XIX, Adalbert Stifter (aproape uitat azi!)care scrie: „numai omului îi este dată arta, și va fi dată, atâta timp cât există el pe lume, oricât s-ar schimba modalitățile ei de exprimare. Ar fi de dorit, mai presus de orice, ca, după dispariția omenirii, un spirit superior să poată cuprinde și contempla întreaga artă a speciei umane, de la nașterea la pieirea ei” (romanul „Der Nachsommer” 1857, tradus în românește de H.R.Radian, publicat în 1984, cu titlul total neinspirat, „Toamna”).

Cum romanul lui Stifter se cetește trudind îndelung, în etape, pictura lui Nelly Vrânceanu se devoalează în timp, încet, treptat, semnificativ, nesimetric.       

pictură de Nelly Vrânceanu; foto: vladimir bulat @ 2018

pictură de Nelly Vrânceanu; foto: vladimir bulat @ 2018

Partager cet article

Repost0
15 août 2018 3 15 /08 /août /2018 18:36

Zilele trecute, la sfînta mănăstire Lainici, din defileul Jiului, ne-am adunat o ceată de creștini din generații & profesii diferite spre a-l evoca pe cel care a fost pictorul Paul Gherasim (1925-2016), la doi ani de la trecerea sa la Domnul; este omul care a întruchipat ceea ce românii au, poate, cel mai puțin: comuniunea.

Întîlnirea duhovnicească a fost pusă la cale de tînărul arhitect Marius Pandele, cel alături de care Paul Gherasim, a gîndit și întruchipat acel număr impresionant de publicații, care au apărut după trecerea la Domnul a artistului nonagenar. I s-au alăturat și au dat curs gîndului său minunat: gazdele, în frunte cu arhimandritul mănăstirii Lainici, părintele Ioachim și obștea, părintele profesor Constantin Coman (însoțit de presbitera Garoafa Coman), profesorii Dan Mohanu (alături de doamna sa, Ileana Mohanu ), Andrei Rosetti, istoricii de artă Oliv Mircea, Vladimir Bulat, pictorii: Horia Paștina, Ion Grigorescu, Constantin Ritivoiu și Marian Dobre, meșterul- crucifer Teodor Bindea, rudele Liviu și Ioana Pavelescu (nepoții lui Paul Gherasim), jurnalistele Teodora Stanciu și Oana Enachescu, precum și un grup numeros de tineri deștepți și frumoși din Timișoara, Brașov și București.

afișul manifestării de la Lainici; foto: @vladimir bulat

afișul manifestării de la Lainici; foto: @vladimir bulat

Au fost două zile de evocări, analize, proiecții, memorări și nu în ulimul rînd - de rugăciuni, pentru buna așezare a celui care ne-a adunat împreună, Paul Gherasim, și soția sa, Steliana-Maria, care s-au pomenit printr-o slujbă de parastas în ziua de sîmbătă, de către un sobor de slujitori ai altarului, și de cei care s-au adunat la Lainici, pentru ceea ce s-a numit „scrierile, cuvintele și lucrările lui Paul Gherasim” (10-11 august). Tot atunci s-a lansat publicația omonimă, editată de asociația Studiul, cu sprijinul frăției de la mănăstirea Lainici.

Ar fi multe de spus, de analizat în urma acestei întîlniri, dar lucrul cel mai important, cred, care trebuie consemnat este că anume minunata lucrare pe care a lăsat-o Paul Gherasim ne-a adunat laolaltă, și ne inspiră să rămînem întru sporirea cu folos a acesteia. Tot în aceste zile s-a pus temelia unei asociații, Studiul, prezentate de către Marius Pandele, Dan Mohanu și Andrei Rosetti, dar care va putea crește doar dacă noi cei prezenți, și alții vom fi alături, cu fapta, cu umărul care trebuie pus la a duce mai departe analiza operei și receptării lucrării lui Paul Gherasim. 

Trebuie să înțelegem că nu atît pictura sau creația poetică sunt importante, esențiale, cît imagologia forjată de omul Paul Gherasim asupra culturii creștine, a țăranului român, a felului în care s-a format(at) simbioza dintre tradiție și cultura contemporană îmbisericită. Este, cred, peremptoriu a se pune anume acest accent: cultura îmbisericită. Căci modernitatea europeană a corodat și împuținat prin anihilare anume cultura care își trăgea sevele din tradiția creștină, bimilenară. Paul Gherasim, cu spiritul său fin, cu tact și pricepere harică i-am spune, a vorbit sistematic despre aceste lucruri, și a arătat prin propriul său exemplu, cum trebuie să fie și ce funcție mai poate avea într-o lume secularizată cultura îmbisericită. A lăsat o pictură și o poezie încă neînțelese, neanalizate, neasimilate de societatea noastră în continuă evoluție tehnologică, și a cărei dematerilizare afectează poate cel mai mult sufletele tinere, neformate la școala trecutului, ci „adăpate” doar de cea a prezentului. Or, întreaga cultură europeană este o creație a creștinismului, a evoluției sale, cu salturi și coborîșuri, cu minunatele sale sinteze, cum s-au cristalizat acestea de la Padova pînă la Rostov. 

Paul Gherasim ne veghează din ceruri! Lucrul acesta nici nu trebuie demonstrat, căci este vădit prin oamenii care au stat în preajma sa, prin membrii grupului Prolog, prin urmașii săi duhovnicești, al cărora număr este greu de stabilit, și care, sunt sigur de asta, îi vor duce prin credință mai departe lucrarea, și care au nevoie de ajutor de la Dumnezeu, așa cum întreaga viață a lui Paul Gherasim a fost călăuzită de Bunul și Milostivul Dumnezeu!

Spre a înțelege fie și sumar cum a fost acest om, Paul Gherasim, propun la capătul acestor însemnări a se ceti cu luare-aminte ultimul interviu oferit de el revistei Lumea Monahilor, apărut cu puțină vreme înainte ca pictorul să se mute la Domnul.

haiku gîndit și scris de Paul Gherasim; foto: @vladimir bulat

haiku gîndit și scris de Paul Gherasim; foto: @vladimir bulat

Partager cet article

Repost0
6 juillet 2018 5 06 /07 /juillet /2018 16:08
foto: @Ochiul de veghe, 2018

foto: @Ochiul de veghe, 2018

Povestea” personală dezvăluită de Doina Domenica Cojocaru Thanasiadis printr-o instalație documentar-vegetală, elaborată ca lucrare de masterat, mi s-a destănuit ieri seara, în chiar ajunul comemorării victimelor comunismului de dincolo de prut, a cărora deportare a început în anul negru, 1949.

O spun din capul locului, narațiunea ei vizuală nu este despre asta, ci despre o memorie redescoperită, despre memoria personală regăsită. vorba e că Doina, pe care o descopăr „in absentia”, s-a născut după căderea comunsimului, și după disiparea U.R.S.S., deci relația (experiența) ei cu acele realități nu putea fi decît (inter)mediată, filtrată prin bagajul existențial al altora. mai mult, ea a plecat pentru multă vreme din ținuturile natale, cînd avea 10 ani.

De curînd, s-a „îmbarcat într-o călătorie spre trecut”, și astfel și-a descoperit trecutul bunicilor, mai ales al bunicii sale, care a avut o „activă viață politică” în partidul comunist, dar dincolo pe fotografiile din anii 1950-1980, pe ale căror protagoniști nu i-a cunoscut niciodată, tînăra artistă s-a împiedicat de faptul că întreaga corespondență a acelor decenii era redactată cu caractere chirilice (dar în română), scriere pe care ea nu și-a însușit-o! ei bine, numeroasele plicuri, diplome, distincții, acte, moștenite de familie, au rămas necitite, neasimilate de cea care a decis să lucreze (deocamdată) doar cu fotografiile, cu enormul „muzeu antropologic”, cum l-a numit ea...dar ce te faci, cînd chipurile celor îmbălsămați pe suprafața alb-negru de gelatină îți sunt necunoscute?

Ideea ei candidă & sublimă, a artistei, a fost să asocieze această necunoaștere a sa, această nebuloasă abrazivă, cu cea a efemerității botanice, cu fragilitatea imuabilă a florilor; Doina Domenica Cojocaru Thanasiadis le-a acoperit chipurile tuturor celor din fotografiile moștenite, astfel că instanța fiziognomică a devenit material vegetal: floare sau boboc. Toate fotografiile au primit această „mască” florală, astfel încît dincolo de artificialul conservat de imaginea fotografică, avem amprenta organică a lumii vegetale, la fel de uscate, ca și trecutul pe care-l acoperă parțial...peste o parte din plicuri, diplome și gramote - aparținînd aceluiași „muzeu antropologic”, artista a depus un sarcofag din sticlă transparentă, în care a „îngropat” flori de grădină și de cîmp, de-o diversitate amețitoare; la o privire atentă, sub sticlă putem observa muscuțile vii, și gîndăcei la fel de agili etc:

viața continuă și dincolo de arhivă...

foto: @Ochiul de veghe, 2018

foto: @Ochiul de veghe, 2018

Nu sunt deloc în măsură să dau sfaturi, dar îndrăznesc să formulez următorul gînd. Pe măsură ce artista (cu studii de foto-video, la Athena și București) va afla și conștientiza straturi necunoscute din noianul moștenirii familiale, obiective și subiective, să desprindă acele flori, treptat și lent, spre a ne lăsa și pe noi să descoperim chipurile măcar ale celor care-au pus-o pe calea acestei „reconcilieri” cu trecutul.

 

foto: @Ochiul de veghe, 2018

foto: @Ochiul de veghe, 2018

De fapt, în cazul unei reconcilieri nu vorbim despre continuitate, ci despre o devoalare, de natură mistică aproape, a ceva ce pitit se afla dintotdeauna în noi, în substanța noastră adînc ancorat, tainic, și pe care nici nu bănuiam, nici intuiam că există

 

foto: @Ochiul de veghe, 2018

foto: @Ochiul de veghe, 2018

foto: @Ochiul de veghe, 2018

foto: @Ochiul de veghe, 2018

Partager cet article

Repost0
12 avril 2018 4 12 /04 /avril /2018 07:07
foto: vladimir bulat @2018

foto: vladimir bulat @2018

Atîta m-am priceput io să descifrez din inscripția sculptată de de-asupra ușii de intrare în bisericuța din grecii de jos (ilfov): „Rădicatu-s-au aceastu ușă () în luna lui iulie în leat 7263 (1755), făcută de meșter (micu) gheorghie ”...

Cine poate da o mînă de ajutor în deslușirea acestei mărturii scriptice este îndemnat să o facă cu toată îndrăzneala!

Avem în fața ochilor un scurt text de care ne despart 263 de ani! wow, pentru epoca noastră este ceva de neimaginat...căci clipa a substituit secolele, iar modelele & modele se succed cu viteza luminii.

Poate că un astfel de text ne vorbește despre statornicie, bună așezare? Sigur, așa este.

Întrucît postarea cu pricina fusese afișată în proteicul și sterilul totodată fb, și generînd un șir de comentarii pe care le găsesc nu doar pertinente, ci și utile, am decis să trasfer pe cele referitoare la subiectul discutat aici, în pagina mea personală:

Vladimir Bulat
17 hrsBucharest
 
Cristina Cojocaru Bună ziua! Transcrierea corectă a inscriptiei este: „Rădicatu-s-au aciastu uşă la veleat 7263 (1755), în luna lui iulie, meşt[er] Micu Gheorghie, logofăt [..] în”. Am publicat-o în teza mea de disertație susținută la Universitatea Națională de Arte în 2013 .
Vladimir Bulat Cristina Cojocaru: Hristos a Înviat! mulțumesc pentru această precizare; doar că nedumerit sunt asupra cuvîntului „logofăt”, deși acum văd și io că e anume această demnitate gravată...este cunoscut numele lui în analele meșterilor în lemn?
Cristina Cojocaru E într-adevăr o biserică foarte interesantă aflată în pericol
Cristina Cojocaru Vladimir Bulat Adevărat a înviat! Judecând în primul rând după redactarea deficitară a mai multor cuvinte, am presupus că demnitatea de logofăt nu e legată de numele meșterului Micu Gheorghe (sau a meșterilor Micu și Gheorghe, pentru că abrevierea nu ne lasă să concluzionăm dacă e vorba de o singură persoană), ci mai degrabă de intervalul rămas necioplit pe ultimul rând (l-am marcat cu puncte de suspensie), înainte de ”în”. Presupun că numele logofătului a rămas nescris. Oricât de liberalizate ar fi fost rangurile bioerești în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea este greu de crezut că un logofăt (în cazul asta cu sensul de grămătic, scriitor de acte de cancelarie) să fi redactat atât de prost. Cel mai probabil logofătul necunoscut este cel care a dictat textul unui meșter slab cunoscător de carte. Din păcate nu am reușit să găsesc o explicație pentru cuvântul ”în” lăsat în suspans. Nu se leagă de nimic . E, totuși, o inscripție ciudată.
Vladimir Bulat da, mulțumesc, întru totul de acord...tocmai, „logofăt” nu putea fi acela care să fi scris acest text; e o inscripție cu multe puncte de suspensie; acum despre pictură! atît cît am reușit să văd în prodvoraș (sic!) calitatea acesteia este foarte ridicată, chiar și programul, incluzînd Facerea și Conciliile ecumenice, plus acel Deisis (deși poate fi și o variantă simplificată a Învierii), mă face și mai dornic de a intra în acel chivot; și încă o întrebare: cum s-a făcut datarea monumentului? doar nu s-o fi găsit în interior vreo datare?
Cristina Cojocaru Dupa știința mea nu există publicate la noi ”anale” de meșteri lemnari. Există diverse volume și articole care redau inscripții și nume de meșteri, dar e dificil de stabilit dacă un anumit Gheorghe (de la Târgoviște să zicem) e același cu cel semnat la Grecii de Ilfov. Din păcate Gheorghe e un nume foarte comun.
Vladimir Bulat Cristina Cojocaru: dar e gheorghie, totuși, nu gheorghe! mă uit atent și la luna „iulie”, unde apare același „i” - să-i zicem latinesc)
Cristina Cojocaru Vladimir Bulat  Da, e redactat Gheorghie, cu diftongul IE, ca și la iulie. Nu e latinesc, e o formulă de redactare specifică limbii slavone, unde ”I” există ca sunet moale și poate sta doar în diftong de tip IE, IO, IA, etc. Asta dovedește clar că meșterul a redactat ”după ureche”, cum auzea el, că nu știa să scrie conform normelor de cancelarie. Dar numele în sine tot Gheorghe e.
Cristina Cojocaru  În legatura cu pictura - am făcut repertorierea completă a tuturor celor 4 biserici din ansamblul moșiei Greci din Ilfov (Mănăstirea Balamuci (Sitaru), Micșuneștii Mari (am vazut cu bucurie că ați postat imagini și de acolo), Grecii de jos și Grecii de mijloc (Scuipici)), inclusiv inscripțiile interioare și tablourile votive. Pictura interioară de la Grecii de Jos e de bună calitate, se conservă complet, dar e nerestaurată, cu un strat gros de depuneri de praf și fum și văluri de calciu cauzate de infiltrații. Stilistic și iconografic aș putea spune că se încadrează în ”Școala lui Pârvu Mutu” / ”Școala de la București” (echipele de zugravi care i-au dus mai departe moștenirea).Tabloul votiv îi înfăţişează în calitate de ctitori pe Ioan Grecianu vel medelnicer cu soţia Maria Grecianca, alături de Iane vel medelnicer şi baş Capuchehaia Ţării Româneşti, Scarlat Drugănescu cu soţia Ilinca şi alţii. Anul încrustat în cadrul uşii este singura inscripției păstrată. Biserica nu are pisanie. Evident el nu reprezintă o datare sigură a picturii, dar temele iconografice abordate, stilul acesteia și numele ctitorilor ar indica deceniile 5-7 ale secolului al XVIII-lea.
Vladimir Bulat Cristina Cojocaru:  și despre pictura interioară, ceva detalieri? intuiesc că dacă a și fost curățată, asta s-a întîmplat foarte demult?! poate chiar în interbelic...
Manage
 
 
Cristina Cojocaru  Ceea ce am spus mai sus include pictura interioara. Am informatii ca biserica a fost reparată în 1941, dar nu aș putea spune dacă pictura a fost curățată cu acea ocazie. Tind să cred că nu, având în vedere gradul de deteriorare.
 
Vladimir Bulat mulțumesc, și scuze, Cristina, pentru lămuriri; nu văzusem postarea anterioară, acum am cetit-o! se poate crede, în rezumat, că toate cele patru monumente repertoriate au fost pictate de aceeași echipă de zugravi? sau doar încadrarea generală de „școală” este suficientă pentru a explica similitudinile stilistice existente la acele chivoturi? da, la micșuneștii mari am putut vedea, prin lipsa geamului, pictura din glafuri, precum și masivul zid despărțitor dintre naos și pronaos...este clar că trebuie să revin (dar cred că va trebui să consult și repertoriul frăției tale; e publicat?); dintre cele patru biserici studiate de frăția ta, doar schitul balamuci îl cunosc mai bine, acolo mergînd de cîteva ori, și chiar putînd să fotografiez pe îndelete, găsind înțelegere la monahi...este excelentă dozarea însuflețită iconic de către zugravi, dintre teologie, naivitate și eshatologie, la balamuci!
Cristina Cojocaru Cu siguranță cele 4 biserici ale Grecenilor nu au fost pictate de aceiași zugravi; două dintre ele, Micșuneștii și mănăstirea Balamuci sunt semnate de popa Dima zugravul și echipa sa la 1743, respectiv 1754 (vezi Cornelia Pilat,“Quatre églises de du departement d`Ilfov significatives pour l`art du Moyen Âge de la Valachie” în RRHA, 7/1968), celelalte sunt însă extrem de diferite, deși apropiate în timp ca datare (cca. 1755-1763). Grecii de mijloc are o pictură de factură aulică, foarte îngrijită și preponderent grafică, în timp ce la Grecii de jos se simte un stil mai robust, mai conservator și oarecum rustic, care se aseamană intrucâtva cu pictura de la biserica Batiștei din București (cel puțin la nivelul chipurilor de sfinți). Repertoriul meu cuprinde toată pictura postbrâncovenească (1722-1815) din București și jud. Ilfov, adică 25 de biserici.
 
Din păcate nu am avut posibilitatea să îl public la o editură pentru că nu am găsit pe cineva interesat de asemenea subiecte si în acelasi timp dispus să susțină un volum de ținută academică cu un nr. destul de mare de pagini, note de subsol, ilustrații color, desfășurătoare iconografice, tabele comparative etc (de tipul celor publicate pe vremuri la Meridiane). Chiar am încercat. Dar îl puteți consulta în forma lucrării de disertație (citabilă și recunoscută oficial) la biblioteca Facultății de Istoria și Teoria Artei.
 
De asemenea, capitolul dedicat iconografiei pronaosului a fost pubilcat separat în ”Spicilegium”, Ed. UNArte, 2015 (volumul omagial dedicat dnei prof. Corina Popa), din nefericire și acesta în numar restrâns de exemplare ... pentru că în ziua de astazi, arta religioasă târziu medievală (mai ales cea care nu e turistică și frumos restaurată/repictată) interesează pe prea puțini oameni .
Vladimir Bulat mulțumesc, Cristina Cojocaru, pentru întreaga discuție și lămuririle împărtășite; și, cu permisiunea frăției tale, o voi transfera în blogul meu, căci e păcat să se rătăcească atîta puhoi de informație în acest proletar fb.! pe „ochiuldeveghe” oricînd se va putea da o căutare tematică, și cele postate devin din nou accesibile, pe cînd febeul le ascunde în „sertărașe” numai de el știute...)
 
p.s. chiar nu știam de studiul doamnei cornelia pillat, recunoscător pentru această referință! zi frumoasă și cu spor!
 
Simona Nana Tanasescu Dacă aş putea să o distribui (mesaj privat) - aş putea să am traducerea....
Manage
 
Simona Nana Tanasescu Adevăr grăieşti!
 

Partager cet article

Repost0
22 mars 2018 4 22 /03 /mars /2018 22:23

În contextul deschiderii la București a expoziției fotografului-diletant Zaharia Cușnir (1912-1993), aș dori să-l pun în balanță cu un proiect expozițional deschis recent la Madrid, cea a fotografului profesionist Ed van der Elsken (Ámsterdam, 1925-Edam, 1990), aceasta din urmă fiind considerat o somitate a culturii experimentale și socialmente angajate a deceniilor de după al doilea război mondial. În fond, cei doi au făcut din aceeași generație, doar că au locuit în lumi diametral opuse.

Zaharia Cușnir a fost un prizonier al unei lumi închise, hidoase, coercitive, terifiante, în care vocația nu aparținea nicidecum individului, ci partidului, iar figura artistului era privită cu suspiciune, deloc încurajată;pe de altă parte, olandezul Ed van der Elsken a călătorit și trăit în lumea întreagă, din Japonia în Africa, și de la Paris la Sierra Leone și Malayesia...a fost aclamat, adulat, încurajat, publicat, arhivat, protejat; în timp ce el documenta viața marilor jazz-meni, dar și a prostituatelor franceze, a gansterilor niponi (Yakuza), a celor fără adăpost și a persoanelor asociale, considerați punks, junkies, pretty girls...

Rezultatul: în aproape 25 ani de la trecerea la cele veșnice, Zaharia Cușnir e cunoscut de o mînă de oameni, întîmplător redescoperit, în timp ce faima lui ed van der elsken - nu apus niciodată, iar expoziția lui de la Fundación Mapfre, din madrid, este coorganizată cu cel mai important muzeu al Țărilor de Jos, Stedelijk Museum Amsterdam, în colaborare cu Jeu de Paume, paris.

Părerea mea fermă este că materialul foto, care i-a supraviețuit lui Zaharia Cușnir este mai degrabă unul subsumabil, cred, conceptului de „morada vital” - „sălaș vital”, teoretizat de criticul spaniol Américo Castro, care teoretiza despre un anume specific, și o viziune a existenței spaniole; în cazul lui Cușnir trebuie să vorbim despre îmbălsămarea pe suport fotosensibil a acestui compact „sălaș vital” rural moldovenesc: profund, temeinic, persistent, dar care a fost, fatalmente, corodat, denaturat și spulberat (aparent, din fericire!) de către regimul tiranic sovietic, exclusivist, prin anihilarea fizică a celor care locuiau acest „sălaș vital”...tocmai de aceea, mărturia fotografică a acestuia trebuie pusă la locul cuvenit în memoria noastră culturală.

Voi mai vorbi despre universul lui Cușnir; acum însă propun, prin comparație, parcurgerea unui tur virtual prin expoziția madrilenă a lui Ed van der Elsken, pentru a putea apoi declanșa o discuție sobră și pertinentă despre ce-i apropie pe cei doi, și mai ales, despre ce-i desparte, cred, definitiv...

Zaharia Cușnir, foto, f.a.@vl. b., martie, 2018

Zaharia Cușnir, foto, f.a.@vl. b., martie, 2018

Partager cet article

Repost0
10 mars 2018 6 10 /03 /mars /2018 10:38
credit foto:

credit foto:

Menolog: Cuviosul Pavel din Taganrog (+1879), pe care biserica noastră îl cinstește azi, cu începere din 1999, provenea dintr-o familie a unor dvoreni cu domenii întinse și bogății substanțiale, în gubernia Cernigov.
 
La vîrsta de 25 de ani însă, oarecum după pilda „fiului curvar” (Luca, 15, 11-32), tînărul Pavel Stojkov și-a cerut partea de avere, pe care însă a împărțit-o toată, lăsîndu-și atît cît să poată călători spre locurile sfinte, unde urma să-și caute menirea sfîntă pe pămînt!
 
După zece ani de pererinaje și peregrinări, s-a stabilit în regiunea taganrog, pe malul mării azov, unde și-a făcut o colibă sub pămînt, ajutînd la munca grea a celor care munceau în portul maritim, petrecînd în rugăciune și meditație. „Rugăciunea lui Iisus” era mereu pe buzele sale, și așa a trăit ani mulți, pînă să-l lase puterile fizice, stabilindu-se apoi într-o casă micuță, slujind lui Dumnezeu și oamenilor; purta cu sine un scăunel, un prosop alb pe umeri, și două traiste din pînză de in; nimic nu trăda trecutul său bogat, învățat și îndestulat cu cele omenești; devenise omul lui Dumnezeu.
 
După Sfînta Liturghie mergea prin piețele orașului Taganrog, și învăța din cele sfinte, primea milostenie, dar nu de la oricine. darul clar-vederii îl ajuta să se ferească de cei care nu aveau inima curată. tot acest dar l-a făcut să-i spună la un moment dat duhovnicului său, ieromonahului Damian (Kasatos, ), următoarele cuvinte: „vei fi un om mare, mai mare decît atît nu se va putea” («Ты бу­дешь ве­лы­кый че­ло­век, та­кий, шо бо­лы­ний буть не мо­же»); în anul 1897 -- Damian va fi intronizat patriarh al Ierusalimului, și va rămîne în această demnitate pînă în 1908, anul în care au început tulburările în Palestina...formal însă, Damian a rămas patriah pînă la moartea sa, în 1931.
 
Cuviosul Pavel era un om bineplăcut lui Dumnezeu, căci multă lume s-a folosit de cuvîntul lui, de faptele sale ziditoare sufletului și trupului, astfel că ziua trecerii în lumea veșnică i s-a arătat cu precizie, iar el suferind fiind foarte, a cerut celor din jur să scrie scrisori rudelor sale, ca să asiste la înmormîntarea sa, săvîrșindu-se în Domnul în ziua de 10 martie, primind ultima împărtășanie de la duhovnicul său, Damian, amintit mai sus. în momentul ieșirii sufletului, trupul său s-a făcut alb ca neaua. toți cei care au asistat la această minunată pristăvire L-au slăvit pe Dumnezeu!
 
Mutarea moaștelor sale din bisericuța Tuturor Sfinților din cimitirul orașului, în biserica cu hramul Sfîntului Nikolaie din taganrog, s-a făcut în duminica zilei de 20 iunie 1999, unde s-a și cetit tomosul canonizării în biserica locală, și de atunci moaștele sale se cinstesc în acel loc.
 
Din anul 2016 numele Cuviosului Pavel a fost inclus în calendarul Patriarhiei Ruse; biserica ortodoxă română îl cinstește însă înaintea rușilor, căci calenadrul editat de mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Roma (eu am versiunea din 2015), îl citează printre cei slăviți în ziua de astăzi!
 
Cuvioase Pavel, icoana simplității și a blagocestiei, mijlocitorul celor obidiți, roagă-te Milostivului Dumnezeu, să curățească sufletele noastre, spre a fi moștenitori bineprimiți ai vieții veșnice întru Împărăția Cerurilor!
 
Amin.
 
rugăciune: Молитва праведному Павлу Таганрогскому
 
О, вели́кий уго́дниче Бо́жий и чудотво́рче, отче Па́вле! Ты́, на высоту́ доброде́телей возше́д, я́ко пресве́тлая звезда́, житие́м твои́м возсия́л еси́ и, стра́нническое жи́тельство избра́в, ми́ра сего́ кра́сная ни во что́же вмени́л еси́. Те́мже Всепра́ведный Судия́ мно́гими чудесы́ тя просла́ви, ду́шу же твою́ святу́ю в небе́сныя оби́тели всели́, иде́же, любве́ Бо́жия наслажда́яся, на́ша ну́жды зри́ши и проше́ния слы́шиши. Сего ради бу́ди на́м в неду́зех цели́тель, по мо́рю пла́вающим ко́рмчий, и утопа́ющим благонаде́жное избавле́ние. О, Па́вле блаже́нне, испроси́ все́м, во вся́цей ну́жде су́щим, и ко твоему́ засту́плению прибега́ющим, вся́кий да́р коему́ждо благопотре́бен: ве́ры и любве́ преспе́яние, благоче́стия умноже́ние, ми́ра утвержде́ние, больны́м исцеле́ние, печа́льным утеше́ние, бе́дствующим по́мощь, оби́димым заступление. И сподо́би ны, уго́дниче Бо́жий, моли́твами твои́ми благоче́стно житие́ земно́е сконча́ти, Небе́сное Ца́рствие и живо́т ве́чный унасле́дити со все́ми святы́ми во ве́ки веко́в. Аминь”.
 
credit foto & info: aici.

Partager cet article

Repost0
11 septembre 2017 1 11 /09 /septembre /2017 10:13
Festivalul la vîrsta majoratului

Festivalul de ethno jazz de la Chișinău se întrunește în acest an pentru a 16 oară!

Întrucît m-am acreditat deja la acest festival în calitate de jurnalist, voi scrie pe larg despre acest eveniment după revenirea la București.

 

Acum doar aș vrea să relatez despre cîteva suprize, pe care le-am descoperit în lista de invitați.

 

Două suprize de proporții, wow:

primo:  Görkem Şen - un muzician turc de factură experimentalistă, care și-a construit un agregat din lemn, metal și coarde metalice, căruia i-a zis Yaybahar ( Yay: string (as in string quartet)+ Bahar: spring (as in the season). Acest obiect este mai degrabă un animal artistic, decît un instrument muzical, pe care Șen îl „dresează” de-o manieră ...iar organizatorii mărturisesc că în aprilie, cînd lista la invitați ai festivalului era finalizată, descoperind pe acest artist, au făcut eforturi supranaturale, ca să-l aibă în acest an pe scena de la Chișinău: „ am rămas atât de fascinați de instrumentul pe care acesta l-a inventat, că am început să căutăm soluții pentru a avea posibilitatea să-l vedem pe scena festivalului” - se scrie într-un comunicat de pe pagina festivalului. DE-abia aștept să-l ascult pe viu, căci ceea ce oferă youtube e de-a dreptul fascinant!   

 

secundo: Omar Sosa și Joo Kraus; Primul este deja o legendă a pianului, care a scos pînă acum o căruță de discuri solo, printre care unul dintre cele mai senzuale mi se pare Senses („ota records”, 2014); cunoscut pe ambele maluri ale Atlanticului prin colaborările sale în diverse sfere ale polifoniei contemporane: free jazz, latino, world music, experimental etc.

Celălalt membru al duo-ului, Joo Kraus, un trompetist de factură inovaționistă, cu minunate prestații solo, vocale dar și de band. Astfel că alăturarea celor doi muzicieni, cu o instrucție muzicală acumulată din rădăcini muzicale atît de diferite, vor proiecta în cadrul lui Ethno jazz Festival 2017 o prestație atît de intensă, încît multă vreme după aceea, cei care au fost prezenți, nu o vor uita! Sunt sigur de asta.

Desigur, mă voi bucura din nou de prezența la Chișinău (unde l-am și cunoscut, în 2001!) a lui Misha Alperin, care va fi de data aceasta alături de soția sa, acordionista Evelina Petrova

Nu în ultimul rînd, aștept să-i descopăr pe cei trei vocaliști superbi care formează MoZuluArt (Ramadu, Vusa & Blessings), mai ales pentru că vor fi acompaniați de pianistul vienez Roland Guggenbichler...

Sufletul acestui festival, Anatol Ștefăneț, ne va prezenta noul său proiect, Folk Reverse Jazz Trio. Anatol este un muzician și compozitor atît de imprevizibil, încît parcă se upgradează cu fiecare formulă de jazz band, cu fiecare nou album! Și de data asta - la cote maxime... 

 

Vor fi și alte recitaluri suprinzătoare, sunt sigur, poate chiar revelații (cum de-atîtea ori mi s-au arătat în cadrul acestui fantastic festival!), dar ele urmează; la timpul potrivit, în serile minunate a celei de-a treia decade a lui septembrie... 

 

 

Partager cet article

Repost0
30 janvier 2017 1 30 /01 /janvier /2017 10:31

Scrierea mustoasă și stufoasă a lui Patrick Leigh Fermor, care face plămada volumului Drum întrerupt  (ed. „Humanitas”, 2016), este un bun prilej de meditație despre cum consemnează istoria deambularea unui tînăr călător, scrisă de el însuși după o vreme îndelungată de la momentul consumării evenimentelor, despre care narează însuși autorul. Mai simplu spus: care este valoarea în timp - mai ales în era internetului - a unor astfel de mărturii literare? Nu numai că însuși autorul a scăpat multe dintre detaliile, amănuntele și datele acelei vremi, dar și peisajul urban și uman s-a transformat de-a lungul deceniilor. De fapt, s-a schimbat cu totul. De aici și tilul...cred.

Transcriu mai jos un fragment semnificativ din această superbă scriere: „Toate aceste fragmente disparate formează un puzzle care nu este nici pe departe complet; dar, sforțîndu-mă să-mi amintesc, concentrîndu-mă pe un gol anume, descopăr că adesea piesele lipsă ies la suprafață și se întrepătrund. Poate faptul că am consemnat deja acest mic fragment din trecut într-un carnet de însemnări, deși am pierdut însemnările, a ajutat respectivele evenimente să prindă rădăcini cîteva straturi mai jos. Tonul unei voci, stări de spirit, lumina, detaliile peisajului sau ale straielor, străzi, castele, lanțuri muntoase, negi, dinți de aur, cicatrici, mirosuri, dispunerea unei camere, un vers dintr-un cîntec, gustul mîncării sau al băuturii încercate pentru prima oară, titlul unei cărți lăsate deschisă pe o bancă, un titlu dintr-un ziar sau, destul de des, vreun obiect neînsemnat, pe care nici nu-l admiram, nici nu mi-l doream, expus în vitrina unei prăvălii, o față cu melon sau umbrită de o pălărie de fetru, sub un felinar sau într-un bar, pe care n-o mai întîlnisem, cu care nu mai stătuseam de vorbă și nici nu voiam să stau, dar pe care doar o studiasem - cît de limpede față de galaxia de necunoscuți baudelairieni pe care tînjeam să-i cunosc, ca silueta din A une passante! - dau fuga, vin alene sau se furișează din întunericul cețos care le-a adăpostit aproape trei decenii. Dar există niște goluri pe care nici măcar concentrarea nu le poate umple: piesa care lipsește a pierit pentru totdeauna.

Sunt multe asemenea goluri.” (pag. 87).

Cugetarea de mai sus este lămuritoare pentru felul în care notația frustă, jurnalieră, schița descriptivă din imediat, se topește în aluat literar, care nu mai are valoarea unei informații, ci devine un organism existențial, transmis prin cuvinte, în cea mai bună tradiție a travelog-ului. De subliniat aici contribuția britanică la această cultură devenită internațională, prin piesele literare semnate, alături de Patrick Leigh Fermor, a unor Bruce Chatwin, Colin Thubron sau Robert Byron.

Ei bine, Fermor, mi se pare, îl are „mentor” anume pe Robert Byron (1905-1941), un stălucit cărturar și istoric de artă și al arhitecturii britanic, care în 1928 a publicat volumul The Station, în care se ocupă de o manieră diferită de studiul mănăstirilor grecești pe care le vizitează, decît au făcut-o anterior numeroșii călători, pelerini și oameni învățați, după ce a vizitat Athosul în 1927. 

Patrick Leigh Fermor vizitează Muntele Sfînt la mai puțin de un deceniu după Robert Byron, mai exact între 24 ianuarie și 18 februarie 1935. Prezența lui Byron junele, o putem intui și din consemnarea că Fermor și-a cumpărat poemul Don Juan...„mi-am mîncat merindele, iar apoi, vreme de cîteva ceasuri, am fumat și am citit Don Juan de Byron - am cumpărat poemul ieri, foarte ieftin, dintr-o librărie micuță. Cred că este o operă magifică, deși nu e în totalitate poezie” (pag. 299). Scrierea aceasta a lui Byron l-a însoțit pe Fermor de-a lungul peregrinărilor sale prin mănăstirile aghiorite, deși lordul Byron nu a vizitat niciodată acele locuri, deși pomenște de Athos în Peregrinările lui Childe Harold, din care Fermor transcrie un fragment (vezi pag. 314-315). Dealtfel, chiar memoria lui Byron, o găsește evocată de părintele de la Sofronie, de la Iviron, care susținea că „Lordul Byron... era un mare admirator al Greciei” (pag. 329). Foarte interesantă este atitudinea scriitorului în fața celor pe care-i vede prosternîndu-se și îngenunchind peste tot, în semn de evlavie și de credință, iar el scria astfel despre sine: „M-am simțit ca un păgîn și un filistin groaznic că eram singurul care stătea nemișcat, dar ce altceva puteam să fac?” (pag. 328). Neaderența lui la comportamentul credinciosului ortodox nu-l privează însă de capacitatea-i fantastică de a observa oamenii, gesturile, simțirile acestora, și conchide: „Este emoționant să vezi solicitudinea cu care călugării își tratează oaspeții” (pag. 334).

După ce vizitează nordul și centru peninsulei, Fermor coboară spre Marea Lavră, unde i se recomandă să viziteze un schit românesc, unde are ocazia să vorbească românește, dată fiind familiaritatea autorului cui spațiul românesc despre care narează în prima parte a cărții de față, dar și în anumite capitole din cealaltă carte a sa, apărută și ea în românește, Între păduri și ape (ed. „Humanitas”, 2016). Iar despre monahii de aici spune că „au un farmec nesecat” (pag. 335).

Prima semnalare a numelui lui Robert Byron apare în contextul în care Fermor ajunge la Simonopetra - mănăstirea pe care descendentul lordului Byron o compară cu Potala din Llasa, „și avea dreptate”, conchide Fermor. Iar la mănăstirea rusească cu hramul Sfîntului Panteleimon află despre minunata vizită aici a cărturarilor britanici și americani, printre care era și Robert Byron, a cărui carte citată mai sus, i se îngăduie să o ia de la bibliotecă la el în chilie, de unde aflăm că părintele Vasile, care i-a împrumutat-o, este și el pomenit în The Station, într-o dedicație a lui Colin Davidson, și nu numai. Află apoi, că-și amintește mai multă lume de musafirii britanici, David Talbot Rice, Mark Ogilvie-Grant, și de profesorul american Thomas Wittemore (1871-1950), cel care în chip decisiv a constibuit la restaurarea minunatei ctitorii a lui Theodor Metochites, mănăstirea Khora din Constantinopol. Amintirea acestor oameni era încă proaspătă în conștiința monahilor de prin mănăstirile prin care a trecut și Fermor. Și asta pe fundalul unei minunate descrieri a slujirii în biserica Russikonului: „...o intensitate, o bogăție și un mister cum nu mai întîlnisem pînă atunci. Toate reperele mele s-au prăbușit, erau cît se poate de diferite de slujbele bulgărești, românești și grecești, iar cînd m-am uitat la chipurile  impenetrabile, inexpresive ale acestor mužik, au întruchipat în ochii mei stepele înzăpezite, plăsmuindu-mi în minte imagini alle Kremlinului, cu mulțimea lui de domuri, ale stepelor siberiene străjuite de pini și legănate de urletul lupilor. Ușor-ușor, biserica s-a umplut de lumînări aprinse, iar în lumina brîndă întinderile lucrate în aur și coloanele spiralate și-au pierdut orice urmă de prost gust” (pag. 352-353). 

Este evident că cea mai mare plăcere i-a făcut-o lui Fermor șederea la Sfîntul Panteleimon, căreia i-a dedicat și cele mai multe pagini (loc dspre care spune răspicat: „unde am fost cel mai fericit” (pag. 356)), pentru că-l vedem apoi pe autor tot mai trist, mai ales cînd ajunge la Xenophontos, unde este atent totuși la cele două mozaicuri, pomenite de Byron, în The Station. Devine clar că în bună măsură pașii săi sunt ghidați de însemnările antemergătorului, care privea cu ochi de specialist lucrurile și licrările. Zographou și Chilandari sunt mănăstirile care-i prilejuiesc autorului niște considerații despre starea și statutul mănăstirilor străine de neamul grec, acestea aparținînd, respectiv, bulgarilor și sîrbilor, precum și scurte incursiuni în istoria acestor seminții ortodoxe, prin mijlocul cărora trecuse înainte să ajungă la Sfîntul Munte.

La capătul acestor însemnări constați cît de diferiți suntem, noi cei din Răsărit, și cum suntem văzuți de cei din Apus; noroc că priveala aceasta este plină de simpatie și de pricepere erudită, vine din partea unui om care a empatizat mai mult și mai profund cu oamenii, decît a adorat călătoria în sine; iar lucrul cel mai minunat este că Patrick Leigh Fermor a descoperit lumea prin care a trecut mergînd anume pe jos, un lucru aproape imposibil azi! Dar cu putință atunci, în primele decenii ale secolului XX, iar astfel de cărți cum e Drum întrerupt, vorbește exact despre aceasta: acea lume polimorfă, tihnită, și pe cale de a așeza temeinic după conflictele balcanice, nu mai este la fel; drumul pe care puteai merge neîntrerupt altădată, nu mai este nici el, precum l-a călcat Fermor odinioară...   

vedere spre mănăstirea Sfîntul Penteleimon. foto: vl. b., iulie 2015.

vedere spre mănăstirea Sfîntul Penteleimon. foto: vl. b., iulie 2015.

Partager cet article

Repost0
10 janvier 2017 2 10 /01 /janvier /2017 23:02

În toamna tîrzie a lui 2015, istoricul de artă rus, Yakov Bruk / яков владимирович брук, vizita ierusalimul pentru a prezenta cartea sa despre unul dintre primii colecționari de artă din U.R.S.S., Yakov Kagan-Shabshai (1877-1939).

Acolo se întîlnește cu sculptorița Miriam Gamburd, iar aceasta îi arată albumul editat de mine în același an: „Antologia picturii moldovenești - An Anthology of Moldavian painting”, publicată la chișinău, la sugestia și cu suportul lui Mariu Marin.
 

Încîntat de acest album, Yakov Bruk a rugat-o pe Miriam Gamburd să-mi expedieze un exemplar al cărții sale, cu dedicație: „lui vladimir bulat, autorul antologiei picturii moldovenești, cu un salut cordial, nov. 2015”.

Volumul îl am în față acum, și trebuie să mărturisesc că este o bijuterie, atît din punct de vedere poligrafic, cît și ca aparat critic, realizat de-a lungul a mai mulți ani, minuțios, cu o acrivie de modă veche, academică; e un material care reconstituie biografia legendarului personaj care a fost Yakov Kagan-Shabshai, fizician și matematician ca formație, profesor și inginer ca profesie, cel care a pus bazele unei istorii care ne interesează pe noi aici: a colecționării pictorilor evrei, într-o vreme în care aceștia nu erau doar subestimați, ci chiar de-a dreptul ocultați de „aristocrația financiară”, după cum ne comunică Leonid Pasternak, tatăl marelui scriitor...

Yakov Kagan-Shabshai și cartea despre istoria lui

Volumul are trei capitole:
1. reconstituie biografia colecționarului, precum și etapele de constituire a colecției sale de artă; în 1932 aceasta a fost predată muzeului evreiesc din odessa; după 1934 muzeul este închis în chip brutal, iar peste scurtă vreme colaboratorii acestuia, patru dintre ei, arestați;
2. o selecție de reproduceri color după lucrările care au făcut parte din colecția lui Yakov Kagan-Shabshai;
3. catalogul întregii colecții, care conținea lucrări de: Mark Chagall (circa 20 de piese!, majoritatea picturi), Robert Falk, Leonid Pasternak, El Lissitzky, Polina Hentova/
Polia Chentoff, ca să nu pomenesc decît de cîteva nume, devenite repere ale istoriei artelor plastice din secolul XX; întreaga listă conținea 139 de piese de artă, cf. opisului reprodus în facsimil în carte.

Este un volum despre o figură tragică, și despre soarta la fel de dramatică a colecției, despre care lumea practic a uitat, și e remarcabil faptul că cel care a vorbit despre Yakov Kagan-Shabshai, după moartea acestuia în 1939, a fost tocmai Mark Chagall, într-o vreme în care chiar propria sa operă era pusă sub semnul dispariției, declarată de naziști „artă degenerată”...era și firesc să fie așa, căci anume colecționarul l-a ajutat financiar pe Chagall, încă din 1905, și i-a împrumutat pentru prima sa personală de la Berlin, în 1923, 18 pînze din colecția sa.

După cîteva decenii povestea omului Yakov Kagan-Shabshai și a lucrărilor din preajma sa a fost rescrisă, spre neuitare de data aceasta, și pusă între copertele cartonate ale acestui volum, semnată de un mare specialist în arta veche rusă, sculptură din sec. XVIII-XIX, și a unui tratat în cinci volume despre desenul rus din secolele XIX-XX (2006-2014).

Partager cet article

Repost0
9 novembre 2016 3 09 /11 /novembre /2016 14:15

după ce am scris 2011, la moartea artistului, un scurt necrolog, văd că lucrurile nu au evoluat în sesnul reevaluării operei acestui artist...

...au trecut 5 ani de cînd ne-a părăsit virgil preda!

acel virgil preda (1923-2011), pictorul, pe care l-am cunoscut bine, și cu care am avut îndelungi și prelungite conversații despre artă, în atelierul său din strada doamnei. era vecin cu paul radu chitic (1944-2007), criticul și dramaturgul, care m-a chemat pentru prima oară să facem împreună o emisiune de artă, la prima televiziune independentă din românia, „soti tv” (își mai amintește cineva de această „epocă de peșteră” a televiziunii, în afară de andreea esca?).

cu virgil preda am purtat poate cele mai fascinante conversații despre abstracționism, constructivism și în general despre „obiectivismul” în artă. avea dar oratoric, și cunoștințe destule ca să susțină lungi și competente prelegeri despre felul în care imaginea a „migrat” dinspre „recognoscibil” către „sensibil”, și chiar mistic...știam că era căsătorit cu o artistă maghiară, și că mergea adesea la budapesta. a călătorit mult la viața lui, și avea o bună înțelegere a fenomenelor artistice din întregul veac XX. nu vorbea doar din cărți, ci mai ales din propria experiență, din contactele pe care le-a avut cu alți artiști, de pe toate meridianele lumii. cu toate astea, a optat pentru un trai retras, modest, discret și pentru o artă etică. da, pictura lui era mai presus de orice cu încărcătură etică, nu pentru că esteticul îi era străin, ci pentru că-l considera „decorativ”, un adjuvant ne-necesar al actului artistic. onirismul său plastic era de natură esențialmente etică, nu concepea niciodată să fie altceva pe pînză, decît era în viață: tăcut de cele mai multe ori, modest, precis, exact în formulări, riguros, cu mintea descleștată...

din păcate, pe vremea aceea cînd l-am cunoscut, nu aveam aparat de fotografiat pe care-l să-l port după mine tot timpul, cum fac azi, prin urmare, arhiva mea nu a conservat decît foarte puține dintre picturile sale aproape „anahoretice”; am ales dintre acestea una, care prin suplețea ei, prin rafinamentul grafic și cromatic, esențializate, vorbește infinit mai mult despre pictorul virgil preda, decît acele cîteva fraze pe care am reușit să le formulez, acum la 5 ani de cînd doar arta lui mai este printre noi, nu și făuritorul acesteia.

îmi voi aminti cu multă simpatie și respect de suplețea și căldura cu care mă primea, și de felul în care vorbea despre lucrurile care cu adevărat contează în artă. era un artist de talia lui paul gherasim, neîndoielnic, doar că nu a creat în jurul său un mediu, o comunitate, un grup. tocmai pentru că era absolut restras, la limita a-socialului. mi-am cîntărit cuvintele, și voi mai afirma că, în materie de pictură, virgil preda este cel mai important experimentalist al artei românești postbelice.

 

 

lucrarea se numește „semn”, și este din colecția criticului pavel șușară & a galeriei Arina Susara, mai exact, „colony art”.
foto@ vl.b.

 

în-„semnele” lui virgil preda

Partager cet article

Repost0